Devotamentul suspectului X (Detectivul Galileo, #3), de Keigo Higashino - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Adina Barvinschi

Keigo Higashino (născut pe data de 4 februarie 1958) a câștigat multiple premii pentru cărțile lui: Honkaku Mystery Award 2006, Naoki Prize 2006, American Library Association, Best Mystery Novel, Book & Media Awards 2012 pentru traducerea în engleză a volumului Devotamentul suspectului X, câștigător în 2006 și 2010 al Best Japanese Crime Fiction of the Year. Romanele lui Higashino au fost ecranizate pentru marele ecran sau ca miniserii atât în Japonia, cât și în alte țări: Coreea de Sud, Franța, China. Cărțile sale au fost traduse în engleză și în alte șapte limbi (printre care și româna). Până în prezent, Keigo Higashino este autorul a peste șaizeci de romane și a douăzeci de colecții de nuvele.

🐁JOCUL DE-A ȘOARECELE & PISICA ÎN TRADIȚIA ALFRED HITCHCOCK🐈

Aveți două opțiuni: fie să ascundeți că s-a petrecut ceva, fie să ascundeți că ați avut vreo legătură cu cele întâmplate. În ambele situații, trebuie să scăpați de cadavru. Într-o seară de martie, la ușa unei femei bate fostul ei soț. În toiul unei discuții aprinse, femeia și fiica ei îl strangulează pe bărbat, apoi se gândesc să sune la poliție și să se predea. Dar vecinul lor, Ishigami, un matematician strălucit, le propune să le ajute să ascundă crima. Va reuși planul pe care-l urzește Ishigami să-i păcălească pe detectivi? Numai mintea la fel de sclipitoare a detectivului Galileo este suficient de ascuțită pentru a pune faptele cap la cap. Crima e crimă. Restul sunt detalii.

„Matematicianul inspiră adânc, iar ochii i se măriră în clipa în care amintiri vechi de douăzeci de ani îi năvăliră dintr-o dată în minte.

– Manabu Yukawa.”

Când am deschis cartea Devotamentul suspectului X de Keigo Higashino, nu aveam nicio idee că urmează să fiu prins într-un labirint narativ construit cu precizia unui matematician. Nici nu mai zic, de fapt, că odată intrat în labirint, n-am mai putut să ies din el. Acest roman genial, părerea mea, nu este doar un thriller (de fapt, nici n-aș zice că-i fix thriller, pentru că ar fi o încadrare extrem de riguroasă), ci este ca un joc de strategie minuțios, un duel al inteligențelor în care fiecare mutare contează și, mai tot timpul, cineva este cu un pas în fața celuilalt... Sau, cel puțin, crede că este. La suprafață, misterul pare dezvăluit încă din primele pagini: o femeie, Yasuko Hanaoka, își ucide fostul soț într-un moment de disperare. Un act de autoapărare, crud și inevitabil. Ceea ce transformă acest roman într-o capodoperă a genului nu este crima în sine, ci ceea ce urmează: Ishigami, vecinul lui Yasuko, un matematician solitar, intervine în poveste. Nu doar că o ajută să scape de cadavru, dar orchestrează un alibi aproape imposibil de pus la îndoială. Aici începe adevărata intrigă, pentru că acest roman nu este despre cine a comis crima, ci despre cum și dacă poliția poate descoperi adevărul.

„– Pe lumea asta sunt multe cupluri și multe divorțuri, și nicio căsnicie nu se destramă în același fel. Dacă fiecare cuplu nefericit ar reuși să se despartă curat, să se înstrăineze complet în decursul unei singure zile și să nu se mai revadă niciodată, atunci n-am mai avea de-a face cu fenomenul hărțuirii. Din nefericire, realitatea este alta. Adesea, una dintre părți iese din relație, dar cealaltă nu. Chiar și după semnarea actelor de divorț.”

Higashino reușește să transforme o poveste aparent simplă într-o simfonie a detaliilor. Stilul său este calm, meticulos, aproape hipnotic, amintindu-mi de un ceasornicar care ajustează mecanisme fine pentru a obține perfecțiunea. Capitolele curg lin, fiecare piesă a puzzle-ului fiind așezată cu grijă, dar exact atunci când crezi că ai înțeles jocul, Higashino mută piesele de pe tablă, iar tu rămâi uimit, neînțelegând cum ai putut să nu vezi acea capcană invizibilă. Una dintre cele mai mari surprize a fost modul în care autorul m-a făcut să empatizez cu Ishigami. Un personaj enigmatic, prizonier al propriei minți strălucite, Ishigami nu este tipul clasic de antagonist. Nu este nici un criminal în serie, nici un psihopat, ci un om al cărui devotament pentru Yasuko capătă proporții tragice, dramatice. L-am privit cu respect pentru mintea lui briliantă, cu milă pentru suferința lui tăcută, și cu teamă pentru că orice geniu poate deveni periculos atunci când este orbit de dragoste.

„(...) Matematicianul îl privi îndepărtându-se. Începea să-l încerce o senzație de greață. Avea impresia că o formulă complexă, pe care o crezuse perfectă, începea să dea rezultate greșite din cauza unei variabile impredictibile.”

Kusanagi, detectivul care investighează crima, este echilibrul perfect între perspicacitate, în fine, condiția umană de a fi limitat în anumite privințe (el face tot ce se poate mai bine, dar anumite lucruri chiar nu depind de el). El este polițistul clasic, capabil, dar nu genial. Adevăratul său rival este prietenul său, Yukawa, un fizician strălucit, cunoscut drept „detectivul Galileo”. Duelul dintre Ishigami și Yukawa este inima acestui roman, un joc de șah intelectual unde fiecare mutare este calculată cu precizie matematică (dar urmează o traiectorie de natură fizică). Când Yukawa începe să intuiască adevărul, am simțit fiori de anticipare, ca și cum aș fi privit un film cu cadre lente, unde camera se apropie inexorabil de secretul suprem. Finalul este pur și simplu devastator. De multe ori, thrillerele mizează pe un ultim capitol exploziv, pe o dezvăluire menite să te uimească. Devotamentul suspectului X face ceva mult mai profund: te distruge emoțional. Acel ultim moment în care totul devine clar nu este doar un plot twist narativ bine gândit, ci se simte precum pumn în stomac, o revelație care schimbă tot ceea ce credeai că știi despre Ishigami, despre Yasuko, despre dragoste, sacrificiu și obsesie. Am rămas pur și simplu mut. Am recitit ultimele pagini de câteva ori, ca și cum creierul meu refuza să accepte „adevărul”.

„Profesorul se gândi la semnificația vizitei. Trebuia să fi existat un motiv pentru care poliția să-și îndrepte bănuielile către el. Despre ce să fi fost vorba? Lucrurile stătuseră cu totul altfel când îl întâlnise ultima dată pe detectiv.”

Higashino nu se limitează la a oferi cititorului un puzzle polițist inteligent pus la punct și elaborat. Cartea ridică întrebări despre adevăr și justiție, despre cât de departe poate merge un om pentru a proteja pe cineva drag și despre valoarea reală a unei vieți. Există o linie fină (există?) între moralitate și crimă, iar romanul jonglează cu această ambiguitate, provocând cititorul să se întrebe dacă dreptatea se măsoară în fapte sau în intenții. Într-o lume a romanelor polițiste pline de acțiune explozivă și eroi duri, tind să cred că Devotamentul suspectului X  se distinge prin rafinamentul său intelectual și prin subtilitatea psihologică. Nu este doar un thriller foarte fain, ci un studiu al devotamentului dus la extrem, al sacrificiului și al complexității umane. Keigo Higashino demonstrează că misterul perfect nu este cel care ascunde adevărul, ci acela care dezvăluite treptat acest adevăr. Un roman de o eleganță aparte, care a reușit atât să-mi satisfacă nevoile de iubitor de thrillere, cât și să mă poarte într-o profundă și emoționantă poveste despre valențele (deseori efervescente) ale naturii umane. Îl recomand absolut oricui, fără ca măcar să stau o clipă pe gânduri. Chiar sper că prietenii de la Editura Paladin vor traduce, în viitor, și celelalte volume din serie.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Keigo Higashino, Devotamentul suspectului X, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Casa păpușilor (Helen Grace, #3), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2016

Traducere: Laura Karsch

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

──୨ৎ──ERA COȘMARUL LOR CEL MAI CUMPLIT. ACUM E NOUA LOR CASĂ──୨ৎ──

Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent...

„Niciunul dintre ei nu părea dornic să pună capăt acelei întrevederi sau să admită că – după câteva minute – încă se mai țineau de mâini.”

Se spune că întunericul nu există cu adevărat, ci este doar absența luminii. Însă, după ce am citit Casa păpușilor de M.J. Arlidge, aș spune că întunericul are un puls propriu, o inimă rece care bate în umbrele poveștii și un glas care îți șoptește dincolo de pagini. A fost ca și cum m-aș fi aventurat într-o casă bântuită unde fiecare ușă deschisă dezvăluia un nou coșmar. Acesta este al treilea volum al seriei Helen Grace, și deși mă așteptam la o cursă tensionată, nu eram pregătit pentru felul în care această carte m-a acaparat. Am trăit-o cu fiecare fibră, cu fiecare inspirație tăiată de suspans, cu fiecare capitol scurt care m-a făcut să spun „doar unul în plus” până când am terminat cartea și eu nici măcar nu mi-am dat seama. M.J. Arlidge este un maestru al construcției tensiunii, iar ritmul său este ca un sprint pe o sârmă subțire întinsă deasupra unei prăpăstii. Capitolele sunt scurte, ca niște secvențe cinematografice care se derulează rapid, iar fiecare sfârșit de capitol este o bombă cu ceas care ticăie amenințător. O pagină duce la alta, apoi la alta, și înainte să îți dai seama, ești prins într-un vârtej din care nu poți ieși.

„(...) Zilele negre se apropiau de final, izbăvirea lui nu mai era departe și totul îl mâna să acționeze.

Curând, așteptarea avea să ia sfârșit. Curând, dragostea lor avea să fie reală.”

Helen Grace este o enigmă fascinantă. Am ajuns la al treilea volum și încă nu pot spune că o cunosc cu adevărat. Este ca o păpușă Matrioșka – fiecare caz rezolvat pare să dezvăluie o nouă stratificare a trecutului ei, dar niciodată miezul complet. Trauma ei este ca o umbră care se alungește pe peretele vieții sale, mereu prezentă, mereu evocată, dar niciodată pe deplin elucidată. În Casa păpușilor, Helen nu doar că trebuie să prindă un criminal, ci trebuie să navigheze printre colții politicii interne ale secției de poliție. Harwood, noul ei superior, pare să aibă o misiune clară: să o distrugă pe Helen. Conflictul dintre ele este ca un duel pe muchie de cuțit, o luptă pentru putere și supraviețuire, unde fiecare pas greșit poate însemna sfârșitul carierei lui Helen. Pe lângă această presiune constantă, Helen este prinsă și într-o căutare personală – încercarea de a-l găsi pe nepotul ei dispărut. Aceste fire narative adaugă o valență emoțională poveștii, arătându-ne într-un fel o Helen mai vulnerabilă, mai umană, mai disperată.

„(...) Pentru prima dată în scurta lui viață, înțelegea ce înseamnă să fii vânat.”

Intriga acestui volum este absolut înfiorătoare. Totul începe cu descoperirea unui cadavru îngropat pe plajă. Detaliul tulburător? Femeia fusese moartă de peste un an, dar familia ei nici nu realizase că dispăruse. Cum a fost posibil acest lucru? Răspunsul este unul care îți dă fiori pe șira spinării: cineva i-a menținut vie prezența online, postând mesaje pe rețelele sociale în locul ei. Această idee mi s-a părut de-a dreptul terifiantă. Într-o lume unde rețelele sociale sunt omniprezente, ce înseamnă cu adevărat „a fi prezent”? Și cât de ușor poate fi manipulată realitatea digitală pentru a ascunde adevărul sumbru? În paralel, Ruby Sprackling, o tânără plină de viață, se trezește captivă într-o cameră întunecată, fără nicio idee despre cum a ajuns acolo. Prăpastia dintre panica ei inițială și momentul în care începe să își cunoască răpitorul este construită cu o măiestrie psihologică care mi-a dat fiori. Criminalul din acest volum este unul care se joacă cu mintea victimei, un păpușar care își controlează prizoniera așa cum un copil ar manipula o păpușă într-o casă de jucărie. Atmosfera este glaciară, fiecare detaliu contribuind la senzația că pereții camerei în care este ținută Ruby se strâng din ce în ce mai mult.

„(...) Adunându-și toată energia, descuie ușa de la subsol și coborî în beznă.”

Pe măsură ce Helen și echipa ei avansează în investigație, tensiunea se amplifică. Arlidge știe exact cum să păstreze misterul până în ultimul moment, astfel încât fiecare pistă pare posibilă, fiecare suspect pare vinovat, fiecare indiciu adaugă mai multă greutate pe umerii cititorului. În același timp, jocul de putere din secția de poliție devine din ce în ce mai aprins, iar lupta lui Helen cu superiorii ei aproape că pare la fel de periculoasă ca și cea cu criminalul. Finalul este un rollercoaster de emoții. Dezvăluirea criminalului mi-a dat fiori, iar cursa contracronometru pentru a salva victima a fost o explozie de adrenalină. Arlidge nu doar că livrează un deznodământ șocant, dar lasă și uși întredeschise pentru viitorul lui Helen, ceea ce mă face să ard de nerăbdare să citesc următorul volum. Dacă ar fi să descriu această carte într-o singură frază, aș spune că este ca un vârtej care te trage în adâncuri și nu îți mai dă drumul. Casa păpușilor este un thriller care te prinde ca o capcană, care îți accelerează pulsul și îți bântuie gândurile mult timp după ce ai închis ultima pagină. Este dovada că M.J. Arlidge și-a perfecționat arta de a scrie thrillere polițiste – și sunt absolut dependent (la modul ăla „bun”, zic) de acest stil.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | Ghici ce-i în cutie |

Ghici ce-i în cutie (Helen Grace, #2), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

🎁 UN NEFAST CADOU DE CARE MAI BINE TE-AI FI LIPSIT 🎁

Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul - sau ce o aşteaptă la capătul cursei...

„– E timpul să mutăm lupta pe teritoriul inamicului.”

Când am terminat Ghici cine moare primul, primul volum din seria Helen Grace, m-am simțit ca și cum aș fi scăpat dintr-o casă a groazei, doar pentru a descoperi că mă aflu pe un alt coridor, mai lung și mai întunecat, care duce spre o ușă crăpată. Dincolo de acea ușă se afla al doilea volum al romanului, iar ce am găsit acolo m-a lăsat șocat, tulburat și complet captivat. Dacă primul volum a fost un thriller intens, atunci Ghici ce-i în cutie este un vârtej furios care nu-ți lasă timp să respiri. M.J. Arlidge m-a prins iar în plasa sa împletită din capitole scurte, acțiune plină de adrenalină și o atmosferă încețoșată care îți intră în oase. Am sacrificat ore de somn (glumesc, nu prea dorm ziua și nu prea citesc seara, târziu), am citit în pauzele de la serviciu (mai mult sau mai puțin, că oricum eram liber în perioada aia), am refuzat invitații (pe care, oricum, nu prea aveam chef să le onorez) doar pentru a mă scufunda încă un pic în această lume brutală, unde moartea nu doar că lovește, ci o face cu un sadism teatral.

„(...) Dar poate că era prea puțin și prea târziu. Poate că era sortită acum să se confrunte de una singură cu această criminală. Nu era deloc convinsă că va câștiga bătălia, însă era hotărâtă să lupte.”

Helen Grace revine, la fel de intensă, la fel de plină de cicatrici, dar cumva mai fragilă. Dacă în primul volum era ca o lamă de cuțit înfiptă în pielea propriei sale traume, acum pare un instrument care a fost folosit de prea multe ori. Ascuțită, dar obosită. Rănită, dar mai periculoasă ca niciodată. Motoarele ei interioare funcționează la turație maximă, dar se vede că într-o zi vor ceda. Este prinsă în propria sa pădure de demoni și, pe măsură ce citeam, nu puteam să nu mă întreb cât mai poate rezista. De data aceasta, criminalul pe care îl vânează este un ucigaș care pare să facă dreptate într-un mod grotesc: vizează bărbați căsătoriți care apelează la prostituate și le smulge inimile. La propriu. Nu doar că acest fapt este o alegere macabră, dar ridică și o întrebare incomodă: ucigașul este oare un justițiare sau un monstru? Sau ambele? Arlidge joacă foarte bine acest joc al nuanțelor, făcându-mă să mă întreb dacă, într-o lume murdară, cineva poate fi cu adevărat considerat „curat”.

„Era mai mult ca sigur plină de vânătăi și de zgârieturi, chiar grav rănită probabil. Se va ascunde acum de lume și o vor pierde pentru totdeauna? Sau va exploda într-o ultimă jerbă de artificii?”

Apar, de asemenea, noi dinamici care o împing pe Helen spre marginea prăpastiei. Un nou șef, Ceri Harwood, încearcă să o reducă la tăcere și să o submineze la fiecare pas, într-o luptă de putere care pare mai mult o vânătoare de vrăjitoare. Emilia Garanita, reportera pe care am urât-o din tot sufletul în primul volum, se întoarce mai agresivă ca niciodată, mirosind sângele și dărâmând orice barieră în calea sa pentru a obține exclusivități. Iar Charlie, vechea aliată a lui Helen, se zbate cu propriile probleme, ceea ce face ca relația lor să devină mai tensionată. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Helen evoluează. Dacă în primul volum era dură ca o bucată de fier forjat, aici crăpăturile încep să devină vizibile. Trauma și pierderile au lăsat urme. Dorința ei de a face dreptate este la fel de arzătoare, dar focul o consumă din interior. Scenele în care se refugiază în BDSM, unde poate căuta o senzație de control într-un haos pe care nu-l poate opri, sunt șocante, dar esențiale pentru a înțelege cine este ea cu adevărat.

„E uimitor cât de calmi devenim atunci când știm că se apropie sfârșitul.”

Un alt aspect care m-a prins a fost modul în care romanul alternează perspectivele. Vedem bucăți din trecutul ucigașului, detalii care ne forțează să înțelegem că nimeni nu devine monstru din senin. Fiecare rană lasă o cicatrice, fiecare cicatrice poate deveni o armă. Arlidge împreună trecutul cu prezentul într-un mod care te face să nu poți pune cartea jos. Cât despre stilul de scriere, este același ca în primul volum: rapid, incisiv, aproape cinematic. Capitolele scurte sunt un truc pe cât de simplu, pe atât de letal: „Doar un capitol în plus”, mi-am spus de zeci de ori, doar ca să ajung să citesc încă altele 15. Ghici ce-i în cutie este un thriller polițist & psihologic genial, un bilet care te duce spre un abis unde binele și răul nu mai au contur clar. Helen Grace este mai umană, mai sfărâmată, dar și mai periculoasă ca niciodată. Iar finalul... finalul m-a lăsat cu un gol în stomac și cu o singură dorință: să încep imediat următorul volum. Pentru cine vrea un thriller rapid, sângeros și imposibil de lăsat din mână, cartea (seria!) de față este o alegere perfectă. Dar ai grijă: odată ce intri în lumea lui Helen Grace, nu mai e cale de întoarcere.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | 

Ghici cine moare primul (Helen Grace, #1), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi. 

𖦏UNUL TRĂIEȘTE, CELĂLALT MOARE. E SINGURA SOLUȚIE𖦏

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

„Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut? Să fie oare prima criminală în serie din istorie care triumfă prin cei care supraviețuiesc crimelor sale și nu pe seama celor uciși? E unică și fără pereche. Și va fi o adevărată senzație.”

Am intrat în lumea romanului Ghici cine moare primul de M.J. Arlidge ca într-un tunel lung și întunecat, în care fiecare pas înainte părea să mă ducă mai adânc în labirintul minților umane aflate sub presiune. A fost ca și cum aș fi deschis o cutie a Pandorei plină de dileme morale, violență crudă și un joc al morții care îți îngheață sângele în vene. Deși genul thriller îmi este familiar, rareori mi s-a întâmplat să simt un asemenea amestec de fascinație și disconfort, de curiozitate și groază în același timp. Premisa cărții este simplă și, în același timp, înfricoșător de eficientă: două persoane sunt răpite și închise împreună într-un spațiu închis, fără hrană, fără apă, fără nicio cale de scăpare. Li se oferă un telefon și un pistol cu un singur glonț. Singura cale de a ieși? Unul trebuie să îl ucidă pe celălalt. Este un scenariu care aruncă lumina asupra instinctelor noastre primare: cât de departe ai merge ca să supraviețuiești? Ce se întâmplă cu mintea umană când este împinsă în colțurile cele mai întunecate ale existenței?

„Mai multe întrebări decât răspunsuri, dar Helen avea în sfârșit senzația că se apropie de adevăr.”

M.J. Arlidge nu pierde vremea cu introduceri lungi. Ritmul este alert, brutal chiar, și te ține captiv, ca și cum ai fi și tu prins în capcana celor doi nefericiți care trebuie să aleagă între crimă și moarte. Stilul de scriere este direct, fără înflorituri inutile, ceea ce amplifică senzația de tensiune și de pericol iminent. Deși nu sunt neapărat un fan al capitolelor foarte scurte, trebuie să recunosc că această tehnică funcționează de minune aici, dând o senzație de viteză, ca și cum ai urmări un film de acțiune în care fiecare scenă este un nou pumn în stomac. Helen Grace, detectivul principal, este un personaj care mi-a stârnit un amestec de admirație și compasiune. Este dură, metodică, capabilă să facă față celor mai crunte crime fără să clipească, dar în același timp este o femeie bântuită de propriii demoni. Într-o lume a thrillerelor unde detectivii sunt fie genii deduse logic, fie bețivi cinici și destrămați, Helen Grace reușește să iasă în evidență prin complexitatea ei. Are o latură întunecată, una care se dezvăluie treptat, ca un tablou pictat cu tușe groase de mister. Nu este un personaj ușor de îndrăgit, dar nici unul pe care să îl poți ignora.

„Există o sumedenie de momente într-o viață de om când trebuie să alegi să te deschizi ori să te ascunzi adânc. În dragoste, la serviciu, în familie, cu prietenii, sunt clipe când trebuie să decizi dacă ești pregătit să-ți arăți adevărata fire.

Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea – solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună.”

Cazurile pe care le investighează devin din ce în ce mai înspăimântătoare, mai ales când își dă seama că există o legătură între victime și propriul său trecut. Această revelație adaugă un strat suplimentar de intensitate, pentru că nu mai este doar o cursă contra cronometru pentru prinderea criminalului, ci și o luptă interioară a protagonistei, care trebuie să își confrunte propriii demoni pentru a rezolva cazul. Atmosfera creată de Arlidge este una sufocantă. Te simți prins în cercul vicios al acestui joc bolnav, în care moartea nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Locațiile sunt descrise într-un mod care îți dă fiori, iar scenele de crime sunt atât de detaliate încât aproape că le poți vedea în fața ochilor, simți mirosul de sânge și auzi șoaptele disperate ale victimelor. Cartea nu este pentru cei slabi de inimă – scenele sunt dure, violente, uneori greu de digerat. Dar, în același timp, asta face parte din farmecul ei – nu te lasă să te simți confortabil nici măcar o clipă.

„– Iar acum trebuie să alegi din nou, Helen. Ucizi sau vei fi ucisă?”

Deși mi-a plăcut mult ritmul rapid și complexitatea cazului, am simțit că unele momente au fost puțin forțate. Uneori, Helen pare prea perfectă în imperfecțiunile ei, prea pregătită să înfrunte orice, ceea ce o face uneori mai puțin credibilă. De asemenea, anumite revelații de la final nu au avut impactul pe care mi l-aș fi dorit, poate pentru că se simțea că Arlidge le construise într-un mod previzibil. Totuși, Ghici cine moare primul este un thriller care merită citit, mai ales dacă îți plac poveștile intense, macabre, care îți pun la încercare nervii, și este un început de serie de-a dreptul formidabil. Dacă ești fan al serialelor precum Criminal Minds sau The Killing, vei aprecia stilul brutal și direct al cărții. 

„Timpul se scurgea și fiecare minut era prețios.”

Nu este un roman care să îți lase loc de răgaz – te aruncă într-un vârtej de groază și tensiune și nu te mai lasă să respiri până la ultima pagină.  M.J. Arlidge reușește să creeze un roman captivant, cu un concept original și un protagonist memorabil. Deși nu este perfect - de fapt, nici nu-și propune asta -, este genul de carte pe care o devorezi, chiar dacă uneori trebuie să iei o pauză ca să îți revii după anumite scene. Și dacă asta nu e definiția unui thriller reușit, atunci nu știu ce este. Dap, voi continua cu seria asta, pentru că în sfârșit o am aproape în totalitate (fără ultimul volum tradus la noi) în bibliotecă; și o recomand absolut oricui (știu, știu, eu am ajuns mai târziu la petrecere, dat fiind faptul că deja mai toată lumea a citit măcar o carte din serie).

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog:

 | Ochi pentru ochi |

Avertisment, de Renée Knight - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Socolescu

„Dar singura ei certitudine e că are nevoie să fie singură.”

Înainte de a se dedica scrisului, Renée Knight a realizat documentare de artă și a semnat scenarii de film și televiziune pentru BBC, Channel Four și Capital Films. În 2013, a absolvit cursul Writing a Novel de la Faber Academy. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut romanul Secretara (2020), în traducerea Oanei Dușmănescu.

❌ ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE ÎN VIAȚĂ SAU DECEDATE ESTE PUR ȘI SIMPLU ÎNTÂMPLĂTOARE ❌

Ce-ai face dacă ai descoperi că în cartea pe care o citeşti e vorba despre tine? Când găseşte o carte misterioasă pe noptieră, viaţa lui Catherine Ravenscroft se transformă într-un coşmar. Deşi pare o născocire, cartea, numită Străinul desăvârşit, recreează veridic şi în cel mai mic detaliu cumplita zi în care Catherine a devenit prizoniera unui secret teribil, un secret pe care o singură persoană îl mai cunoştea – iar acea persoană a murit. Pe măsură ce trecutul o ajunge din urmă, Catherine simte că lumea ei se prăbuşeşte. Singura cale este să-l înfrunte... chiar dacă adevărul şocant ar putea să o distrugă. Un debut remarcabil, care aminteşte prin atmosferă de Înainte să adorm şi care se bucură deja de un succes internaţional, Avertisment vorbeşte despre o femeie bântuită de secrete, despre dorinţa mistuitoare de răzbunare şi preţul dureros pe care trebuie să-l plătim dacă încercăm să ascundem adevărul.

„Privește cartea: a rămas în același loc unde a lăsat-o și e tot deschisă. Cartea în care a avut încredere (...). O chemase, o ademenise în paginile ei, tot mai departe și mai departe, până și-a dat seama că a căzut în capcană. Pe urmă, unul câte unul, cuvintele ricoșau în mintea ei și o izbeau în piept (...). Nu mai era cale de întoarcere. Fără să vrea, Catherine se descoperise pe sine ascunsă între paginile cărții.”

Am să încep această recenzie prin a spune că romanul de față nu este prima mea întâlnire cu autoarea Renée Knight - de la ea am mai citit și Secretara, care mi-a plăcut, de asemenea, la fel de mult (recenzia o găsiți AICI). Sincer să fiu, știu că am mai încercat, acum câțiva ani, să citesc acest roman, dar l-am abandonat după aproximativ douăzeci-treizeci de pagini; n-am avut mood-ul necesar și, sincer, mi se păruse greoi. Între timp, l-am înapoiat bibliotecii și nu l-am mai citit, fiindcă nici nu mi-a mai atras atenția și, de altfel, s-a și pierdut printre alte cărți apărute care-mi stârneau interesul. Dar recent, nu știu cum, mi-am reamintit de primul roman citit de la autoare deoarece l-am văzut într-o postare pe Instagram, când îl citea cineva, și mi-am spus că trebuie să citesc și cealaltă carte a autoarei. Așa am pus mâna pe Avertisment. Și, de data aceasta, de cum l-am luat din mână, cu greu m-am mai dezlipit de el: pur și simplu am citit romanul într-o singură zi (m-am apucat dimineața de el și l-am terminat seara). Iar după ce l-am terminat, n-am mai fost în stare de absolut nimic (noroc că era seară și, na, urma să dorm). Fiindcă am avut parte de o aventură pe cât de intensă, pe atât de șocantă. Și-am să vă spun și de ce!

„A fost publicată de editura Rhamnousia. Când a căutat informații despre editură, a descoperit ceva ce bănuia deja: cartea fusese publicată de autor. Nu știuse ce înseamnă Rhamnousia. Acum știa. Zeița răzbunării, adică Nemesis.”

Totul începe când Catherine, eroina acestui roman (eroina tragică a romanului) găsește, în casa ei, o carte. Cum a ajuns acolo, habar n-are. Despre ce este? Află imediat. Și, surpriză-surpriză, are impresia că, de fapt, romanul acesta este chiar despre ea însăși. Și nu este un roman oarecare, ci un roman care dezvăluie, încetul cu încetul, anumite secrete din trecutul acesteia, secrete bine ascunse pe care a reușit să le îngroape în întunericul amintirilor, cu speranța că niciodată n-au să mai iasă la iveală. Bun, ați putea spune că, mda, alt roman clișeic, în care totul se învârte în jurul unui secret și a momentului când acesta are să iasă la iveală, de altfel, veșnica polologhie banală și clișeică și deja mult prea uzată și plictisitoare. Recunosc, asta am crezut și eu, că lucrurile încep să devină cam redundante. Un fel de non nova sed nove, nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă. Bun. Dar ne-oprim aici cu speculatul - de fapt, Avertisment este un roman care reușește, cu o inteligență maximă, să folosească acest laitmotiv într-o direcție mult mai spectaculoasă - da, este vorba de moartea cuiva, da, este vorba de femeia care încearcă să-și ascundă secretul și, pe cât poate, să scape de această carte care nu doar că reprezintă „un martor mut” gata oricând să „strige” în gura mare ce s-a întâmplat, dar reprezintă și o amenințare cu moartea: în carte, personajul principal (cu alte cuvinte, Catherine), este ucisă. Păi, stai, asta nu-nseamnă, într-o măsură, o amenințare cu moartea? Și cine ar fi cel care a scris cartea? Cine? O mai fi fost cineva martor la ce s-a întâmplat în acea vacanță? Ei bine, răspunsurile sunt și mai interesante!

„(...) M-a provocat. E o insultă. Nu mă interesează că ea știe că sufăr. E prea târziu pentru asta. Trebuie să simtă durerea, să afle cum e. Doar atunci o să mă înțeleagă. Trebuie să sufere așa cum am suferit și eu.”

Misterul mi s-a părut pur și simplu tensionat la maximum. Chiar vorbeam cu cineva și, la fel, a perceput romanul la fel ca și mine: un fel de slow burning, un roman dens, care oferă cititorului tot ce îi trebuie pentru a trage, la sfârșitul cărții, concluzii importante. S-o urăști pe Catherine sau nu? Este justificabil ce s-a întâmplat? Cine-i vinovat? Aceste întrebări, odată cu înaintarea în lectură, își găsesc răspunsuri dintre cele mai neașteptate. Există în trecutul lui Catherine anumite întâmplări intense, dureroase, dar oare există într-adevăr circumstanțe care să justifice suferința pe care ai putea-o provoca cuiva? Există, într-adevăr, mijloace viabile de a lua viața cuiva? Și, de fapt, chiar este Catherine vinovată pentru ce s-a întâmplat? Au fost întrebări pe care mi le-am pus, constant, de-a lungul lecturării acestei cărți, iar răspunsurile, într-adevăr, mi le-am putut oferi doar atunci când am terminat cartea. Și-am terminat-o cu gândul că, da, chiar am citit un roman complet, un roman complex, un roman care m-a trecut prin zeci de stări și m-a făcut să mă simt ca într-un roller coaster al emoțiilor. Mi-a oferit personaje pe care să le îndrăgesc și pe care să le iubesc, surprinse în cadre romaniste dintre cele mai efervescente: tensiunea relațiilor, violența, depresia postnatală, pierderea cuiva drag, relația filială, monotonia, gelozia exacerbată și simțul inadecvat de proprietate, condiția scriitorului, arta, boala, sentimentul inevitabil al morții. Și tensiunea din ce în ce mai crescândă, palpabilă - toate acestea fac din romanul lui Renée Knight, Avertisment, o lectură halucinantă și tulburătoare.

„Și apoi, se dezlănțuie. Cuvintele ei mă acoperă. Parcă nu se mai poate opri. Se revarsă continuu, până când sunt acoperit cu mucozitățile ei groase, vâscoase. Sunt iarăși o insectă prinsă în capcană de scuipatul vânătorului meu, care are de gând să mă mănânce de viu. Sunt mâncat de viu.”

O intrigă construită inteligent, abil, un thriller psihologic care te prinde de la prima pagină, plin de întorsături de situație, complex; proza lui Knight este una densă, iar unii cu siguranță ar putea-o considera greoaie - v-am spus, este vorba despre un fel de slow burning, când ai impresia că lucrurile parcă merg prea greu, deci n-ar fi tocmai un thriller dintr-ăla de-l citești în câteva ore (eu l-am citit într-o zi pentru că, efectiv, aproape doar asta am făcut: am citit și-atât, fiindcă m-a prins grozav de tare), în care detaliile contează, totul se dovedește a fi, în cele din urmă, relevant. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că, nici măcar o secundă, n-am simțit că acțiunea stagnează, ci că totul, cu pași clari și conciși, se îndreaptă către dezvăluirea cea de pe urmă. Și când am aflat, de fapt, cum au stat lucrurile, am rămas profund mișcat și emoționat chiar, deși cu greu m-aș aștepta ca un thriller să-mi creeze astfel de stări. Am rămas șocat și mi-a fost greu să accept ce, de fapt, s-a întâmplat. Este clar că Knight s-a jucat puțin  (mai mult) cu mintea cititorului, iar același lucru într-o măsură l-am regăsit și-n Secretara - primul roman de la autoare pe care, anul trecut, l-am citit. 

„Un necunoscut a pus cartea pe noptieră. Cu grijă. Nu a deranjat niciun obiect de la locul lui. Pe partea ei de pat. Știuse pe ce parte a patului doarme. A aranjat totul așa încât să pară că ea însăși pusese cartea acolo. Gândurile i se îngrămădesc unele peste altele și se strivesc între ele până când devin chinuitoare și dureroase (...). Închide ochii și vede soarele alb și arzător de pe copertă. Cum naiba a ajuns cartea asta în casa ei?”

Chiar vi-l recomand cu mare drag, este o carte complexă care abordează subiecte sensibile, tratate într-o formă estetică caracterizată printr-un stil alert, tensionat, care parcă te claustrofobează în viețile personajelor (care, de altfel, sunt extrem de bine construite, complexe, alcătuite din lumini și umbre), astfel încât devii mai mult decât un simplu cititor contre-jour, devii prezent în lumea romanistă a lui Knight, iei parte la tot ce se-ntâmplă și nu judeci totul doar de pe margine. Nu. Knight te implică emoțional în această carte, și cred c-ar fi fost bine să dea, înainte, un avertisment în ceea ce privește intensitatea cu care, poate, ai să simți această carte. Este foarte posibil să nu-l găsiți la fel de intens, la fel de palpabil, dar cu siguranță are să fie o lectură care, într-o oarecare măsură, vă va șoca și n-o să vă lase reci și nepăsători. Un thriller psihologic chiar bun, o surpriză literară neașteptată (având în vedere experiența anterioară - firește, destul de scurtă și, în acest caz, deloc viabilă - pe care am avut-o cu acest roman); abia aștept să văd și filmul care, din câte știu, a apărut deja de ceva timp. Meanwhile, mă bucur că am citit cartea și, mai mult decât atât, mă bucur că de data aceasta chiar m-a prins și chiar mi-a plăcut. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Renée Knight, Avertisment, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Renée Knight, apărute și pe blog:

 | Secretara |