Ghici cine moare primul (Helen Grace, #1), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi. 

𖦏UNUL TRĂIEȘTE, CELĂLALT MOARE. E SINGURA SOLUȚIE𖦏

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

„Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut? Să fie oare prima criminală în serie din istorie care triumfă prin cei care supraviețuiesc crimelor sale și nu pe seama celor uciși? E unică și fără pereche. Și va fi o adevărată senzație.”

Am intrat în lumea romanului Ghici cine moare primul de M.J. Arlidge ca într-un tunel lung și întunecat, în care fiecare pas înainte părea să mă ducă mai adânc în labirintul minților umane aflate sub presiune. A fost ca și cum aș fi deschis o cutie a Pandorei plină de dileme morale, violență crudă și un joc al morții care îți îngheață sângele în vene. Deși genul thriller îmi este familiar, rareori mi s-a întâmplat să simt un asemenea amestec de fascinație și disconfort, de curiozitate și groază în același timp. Premisa cărții este simplă și, în același timp, înfricoșător de eficientă: două persoane sunt răpite și închise împreună într-un spațiu închis, fără hrană, fără apă, fără nicio cale de scăpare. Li se oferă un telefon și un pistol cu un singur glonț. Singura cale de a ieși? Unul trebuie să îl ucidă pe celălalt. Este un scenariu care aruncă lumina asupra instinctelor noastre primare: cât de departe ai merge ca să supraviețuiești? Ce se întâmplă cu mintea umană când este împinsă în colțurile cele mai întunecate ale existenței?

„Mai multe întrebări decât răspunsuri, dar Helen avea în sfârșit senzația că se apropie de adevăr.”

M.J. Arlidge nu pierde vremea cu introduceri lungi. Ritmul este alert, brutal chiar, și te ține captiv, ca și cum ai fi și tu prins în capcana celor doi nefericiți care trebuie să aleagă între crimă și moarte. Stilul de scriere este direct, fără înflorituri inutile, ceea ce amplifică senzația de tensiune și de pericol iminent. Deși nu sunt neapărat un fan al capitolelor foarte scurte, trebuie să recunosc că această tehnică funcționează de minune aici, dând o senzație de viteză, ca și cum ai urmări un film de acțiune în care fiecare scenă este un nou pumn în stomac. Helen Grace, detectivul principal, este un personaj care mi-a stârnit un amestec de admirație și compasiune. Este dură, metodică, capabilă să facă față celor mai crunte crime fără să clipească, dar în același timp este o femeie bântuită de propriii demoni. Într-o lume a thrillerelor unde detectivii sunt fie genii deduse logic, fie bețivi cinici și destrămați, Helen Grace reușește să iasă în evidență prin complexitatea ei. Are o latură întunecată, una care se dezvăluie treptat, ca un tablou pictat cu tușe groase de mister. Nu este un personaj ușor de îndrăgit, dar nici unul pe care să îl poți ignora.

„Există o sumedenie de momente într-o viață de om când trebuie să alegi să te deschizi ori să te ascunzi adânc. În dragoste, la serviciu, în familie, cu prietenii, sunt clipe când trebuie să decizi dacă ești pregătit să-ți arăți adevărata fire.

Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea – solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună.”

Cazurile pe care le investighează devin din ce în ce mai înspăimântătoare, mai ales când își dă seama că există o legătură între victime și propriul său trecut. Această revelație adaugă un strat suplimentar de intensitate, pentru că nu mai este doar o cursă contra cronometru pentru prinderea criminalului, ci și o luptă interioară a protagonistei, care trebuie să își confrunte propriii demoni pentru a rezolva cazul. Atmosfera creată de Arlidge este una sufocantă. Te simți prins în cercul vicios al acestui joc bolnav, în care moartea nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Locațiile sunt descrise într-un mod care îți dă fiori, iar scenele de crime sunt atât de detaliate încât aproape că le poți vedea în fața ochilor, simți mirosul de sânge și auzi șoaptele disperate ale victimelor. Cartea nu este pentru cei slabi de inimă – scenele sunt dure, violente, uneori greu de digerat. Dar, în același timp, asta face parte din farmecul ei – nu te lasă să te simți confortabil nici măcar o clipă.

„– Iar acum trebuie să alegi din nou, Helen. Ucizi sau vei fi ucisă?”

Deși mi-a plăcut mult ritmul rapid și complexitatea cazului, am simțit că unele momente au fost puțin forțate. Uneori, Helen pare prea perfectă în imperfecțiunile ei, prea pregătită să înfrunte orice, ceea ce o face uneori mai puțin credibilă. De asemenea, anumite revelații de la final nu au avut impactul pe care mi l-aș fi dorit, poate pentru că se simțea că Arlidge le construise într-un mod previzibil. Totuși, Ghici cine moare primul este un thriller care merită citit, mai ales dacă îți plac poveștile intense, macabre, care îți pun la încercare nervii, și este un început de serie de-a dreptul formidabil. Dacă ești fan al serialelor precum Criminal Minds sau The Killing, vei aprecia stilul brutal și direct al cărții. 

„Timpul se scurgea și fiecare minut era prețios.”

Nu este un roman care să îți lase loc de răgaz – te aruncă într-un vârtej de groază și tensiune și nu te mai lasă să respiri până la ultima pagină.  M.J. Arlidge reușește să creeze un roman captivant, cu un concept original și un protagonist memorabil. Deși nu este perfect - de fapt, nici nu-și propune asta -, este genul de carte pe care o devorezi, chiar dacă uneori trebuie să iei o pauză ca să îți revii după anumite scene. Și dacă asta nu e definiția unui thriller reușit, atunci nu știu ce este. Dap, voi continua cu seria asta, pentru că în sfârșit o am aproape în totalitate (fără ultimul volum tradus la noi) în bibliotecă; și o recomand absolut oricui (știu, știu, eu am ajuns mai târziu la petrecere, dat fiind faptul că deja mai toată lumea a citit măcar o carte din serie).

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog:

 | Ochi pentru ochi |