Diavolul din orașul alb, de Erik Larson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2016

Traducere: Alex Moldovan și Mariana Buruiană

Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaționale, lucrează la The Wall Street Journal și colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly și Time Magazine. Locuiește la Seattle împreună cu soția sa, cele trei fiice și mai multe animale de companie, printre care și o cățelușă pe nume Molly. Este profesor de scriere de nonficține, jurnalist de investigație nominalizat la Premiul Pulitzer, și autor al cinci cărți care s-au menținut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din orașul alb – o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficțiune Edgar Award 2004 și a fost finalistă pentru National Book Award 2003. Leonardo diCaprio a achiziționat drepturile pentru ecranizarea cărții, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese.

🔪CRIMĂ, MAGIE ȘI NEBUNIE LA EXPOZIȚIA CARE A SCHIMBAT AMERICA🔪 

Expoziția Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Orașul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărți veți citi o poveste incredibilă despre construcția sa și despre doi bărbați – unul, arhitect, celălalt, criminal în serie – ale căror destine s-au întrepătruns. Arhitectul este Daniel H. Burnham, forța motrice aflată în spatele Orașului Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeș, cu ochi albaștri și pătrunzători. El se foloseşte de atracția provocată de marea expoziție – și de propriul șarm diavolesc – pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. Cei doi bărbați diferiți, dar la fel de hotărâți, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison și o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Orașului Alb, sunt aduși la viață în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziții care a transformat America și a pregătit-o pentru secolul XX. Arhitectul Daniel H. Burnham este creatorul Expoziției Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Orașul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul H.H. Holmes este un medic care se folosește de atracția provocată de marea expoziție pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. În paginile acestei cărți veți citi incredibila poveste a construcției uneia dintre minunile lumii, cum a fost denumită expoziția, dar și a celor doi bărbați,  ale căror destine s-au întrepătruns.

„Expoziția promisese să depășească expoziția de la Paris pe toate planurile – pe toate planurile, cu excepția unuia, iar această lipsă supărătoare îl sâcâia pe Burnham: nu exista încă nimic în planurile expoziției care să egaleze, darămite să eclipseze Turnul Eiffel. Având peste 300 de metri înălțime, turnul rămânea cea mai înaltă structură din lume și un memento insuportabil al triumfului expoziției de la Paris. «Detronare Turnului Eiffel» devenise strigătul de luptă al directorilor.”

Erik Larson a reușit să facă ceea ce puțini autori de non-ficțiune pot: să transforme istoria într-o poveste captivantă, aproape cinematografică, care se citește cu sufletul la gură. Diavolul din orașul alb. Crimă, magie și nebunie la expoziția care a schimbat America nu este doar o cronică fascinantă a Expoziției Mondiale de la Chicago din 1893, ci o incursiune în două lumi complet diferite, dar strâns legate: una a visului american, a măreției arhitecturale și a ambiției fără limite, și cealaltă a întunericului, a minciunii și a crimelor înfiorătoare. Daniel Burnham și H.H. Holmes sunt cei doi poli ai acestei povești: unul construiește un oraș al viselor, celălalt își ridică propriul castel al groazei. Când am început cartea, nu știam exact la ce să mă aștept. În general, îmi plac thrillerele și romanele istorice, dar non-ficțiunea nu m-a atras niciodată prea mult. Totuși, stilul narativ al lui Larson este atât de fluid și captivant, încât m-a prins din prima pagină. Capitol după capitol, alternând între geniul arhitectural al lui Burnham și mintea întunecată a lui Holmes, cartea reușește să construiască o tensiune incredibilă. În prima parte, Larson ne introduce în lumea sfârșitului de secol XIX, când Chicago a câștigat competiția pentru a găzdui Expoziția Universală, învingând orașe mari precum New York sau Washington. Era o șansă uriașă pentru Chicago, un oraș aflat într-o continuă expansiune, dar care nu scăpase încă de eticheta de metropolă a măcelăriilor și a violenței. Burnham și echipa sa au fost nevoiți să creeze într-un timp record ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Orașul Alb – un loc de poveste, cu clădiri impunătoare, lumini electrice (ceva revoluționar la acea vreme) și inovații care urmau să uimească întreaga lume.

„De fapt, orașul Chicago încerca de ceva timp să se curețe și descoperise că era o provocare monumentală. Orașul și-a intensificat eforturile de a elimina gunoiul și a început reasfaltarea aleilor și a străzilor. Au fost trimiși pe teren inspectori care să pună în aplicare o nouă ordonanță împotriva fumului. Ziarele au lansat cruciade împotriva aleilor pestilențiale și a fumului excesiv și i-a identificat pe cei mai mari contravenienți – printre ei, Tempul Masonic al lui Burnham, recent deschis, pe care Chicago Tribuine l-a asemănat cu muntele Vezuviu.”

Dar în umbra acestei măreții, H.H. Holmes își țesea propria poveste. Farmacist și escroc de profesie, Holmes și-a construit propriul „hotel”, un labirint macabru de camere ascunse, pereți dubli, uși care duceau în încăperi fără ieșire și un subsol transformat într-un adevărat abator uman. Spre deosebire de Burnham, care voia să lase lumii o moștenire de frumusețe și inovație, Holmes era preocupat doar de satisfacerea dorințelor sale bolnave. Ceea ce face cartea să fie cu adevărat fascinantă este modul în care Larson țese împreună aceste două povești aparent fără legătură. Pe de o parte, ai Expoziția Universală, un simbol al progresului uman, unde se prezintă invenții revoluționare precum Roata Ferris (răspunsul Americii la Turnul Eiffel) și primele utilizări ale curentului electric la scară largă. Pe de altă parte, ai crimele lui Holmes, care profita de aglomerația de oameni veniți la expoziție pentru a atrage victime în hotelul său al groazei. Holmes era un adevărat maestru al manipulării. Fermecător, elegant și plin de carismă, el putea convinge aproape pe oricine să aibă încredere în el – de la femei tinere, dornice să-și înceapă o viață nouă în Chicago, până la oameni de afaceri și autorități. Faptul că a reușit să ucidă atâtea persoane fără să fie prins mai devreme este aproape incredibil și demonstrează cât de bine știa să-și joace rolul.

„Hollingsworth oferea și sfaturi medicale înțelepte – «Nu sta între un pacient care suferă de febră și foc» – și oferea diverse tehnici pentru tratarea urgențelor medicale, cum ar fi otrăvirea accidentală. Pe o listă cu măsuri eficiente pentru inducerea vomei, ea includea «injectarea de tutun în anus, printr-o lulea».”

Dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt, acesta ar fi hipnotizantă. Larson reușește să creeze un ritm narativ care te ține captiv, chiar dacă povestea este bazată pe fapte reale. Este aproape ca și cum ai citi un thriller, doar că totul s-a întâmplat cu adevărat. Detaliile sunt incredibile – de la descrierea străzilor pline de noroi din Chicago, la construcția meticuloasă a clădirilor și la metodele ingenioase prin care Holmes își atrăgea victimele. Un alt aspect pe care l-am apreciat este faptul că Larson nu se limitează doar la aceste două figuri centrale. El adaugă și alte personaje importante, precum Frederick Law Olmsted, geniul din spatele designului peisagistic al expoziției, și George Ferris, omul care a schimbat pentru totdeauna lumea parcurilor de distracții. Mi-a plăcut absolut totul la această carte, dar dacă ar fi să menționez câteva lucruri care m-au făcut să-mi doresc mai mult, aș spune că mi-ar fi plăcut să văd mai multe imagini ale expoziției și ale hotelului lui Holmes. În timp ce Larson oferă descrieri detaliate, nimic nu se compară cu a putea vedea cu propriii ochi măreția Orașului Alb și grotescul castel al lui Holmes. 

„Pentru Holmes, era un joc, și-a dat seama Geyer. Îi poseda pe toți și își savura posesiunile.”

De asemenea, uneori am simțit că povestea lui Burnham putea fi puțin mai dinamică. Chiar dacă a fost impresionant să citesc despre luptele arhitecților și inginerilor, am simțit că, pe alocuri, ritmul scădea în comparație cu partea dedicată lui Holmes. Dar aceasta este doar o preferință personală – oricine este pasionat de istoria arhitecturii și urbanismului va găsi aceste secțiuni absolut fascinante. Diavolul din orașul alb l-am perceput a fi un thriller psihologic, un studiu despre ambiție și rău, o poveste despre ce poate face omul când visează la imposibil – fie că este un vis frumos sau unul diabolic. Dacă ești pasionat de crime reale, arhitectură, istorie sau pur și simplu vrei o carte care să te țină prins de la prima până la ultima pagină, aceasta este o lectură obligatorie. Mie chiar nu-mi vine să cred cât de repede am citit această carte, deși are aproape 600 de pagini. M-a prins rău de tot și, efectiv, n-am mai putut să o las din mână. Chiar a fost o lectură deosebit de reușită!

Rămâne în familie, de John Marrs - Recenzie

Editura: Bookzone

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2024

Traducere: Mădălina Udrescu

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move și The Passengers. Suflete pereche, publicat în 2016, s-a tradus în 23 de limbi, a fost desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal și a fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrs.com. La noi au mai fost traduse și cărțile Suflete pereche & Pasagerii.

☾𖤓 RĂUL A TRĂIT AICI. IAR URMELE LUI ZAC ASCUNSE ÎNTRE ZIDURILE ACESTEI CASE ☾𖤓

Ce familie minunată! Odată ce intri în casa lor, nu mai ieși niciodată. Descoperă cel mai întunecat thriller al anului și citește-l cu speranța că familia ta nu este precum cea din cartea lui John Marrs. Când Mia și Finn se mută în noua lor casă victoriană, aceștia descoperă un mesaj tulburător: „ÎI VOI SALVA DIN POD”. Indiciile îi vor duce spre podul casei, locul unde secretele vor ieși la iveală cu o brutalitate ce depășește orice imaginație. Gândește-te de două ori înainte să le treci pragul!

„(...) Dacă va continua să scormonească în cuibul cu viespi, va sfârși prin a fi înțepată.”

Eu și John Marrs ne înțelegem de minune; i-am citit toate cărțile traduse la noi și toate mi-au plăcut enorm. Așadar, când am deschis Rămâne în familie, aveam așteptări mari. Sunt un fan al thrillerelor și, de-a lungul timpului, am citit destule încât să îmi dau seama când un autor reușește să mă surprindă cu adevărat. Ei bine, John Marrs nu doar că mi-a întrecut așteptările, dar le-a făcut bucăți, le-a reconstruit și apoi le-a zdrobit din nou. Aceasta nu este doar o poveste despre o casă bântuită de trecut, ci și despre secretele adânc îngropate într-o familie, despre cât de departe poți merge pentru adevăr și cât de mult îți poate distruge viața ceea ce descoperi. De la prima pagină, am simțit că intru într-o cameră întunecată unde lumina pâlpâie și umbrele se mișcă fără un motiv aparent. Povestea începe cu Finn și Mia, un cuplu tânăr care cumpără o casă veche în Stewksbury, Bedfordshire, o ruină care pare să aibă nevoie doar de puțină iubire și muncă. Însă, în stilul clasic al lui John Marrs, nimic nu este doar ceea ce pare. Când descoperă un mesaj criptic ascuns sub o placă de lemn – Îl VOI SALVA DIN POD – curiozitatea se transformă în obsesie. Și de aici, totul începe să se destrame.

„(...) Pentru că asta e tot ce mi-am dorit vreodată. Indiferent de ce mi se întâmplă mie, trebuie să-i protejez de urmările exploziei iminente.”

Marrs are un talent aparte de a doza suspansul, iar aici o face mai bine ca niciodată. Fiecare capitol adaugă un nou strat de mister, iar structura narativă, care alternează perspectivele lui Finn, Mia și ale părinților lui Finn, Debbie și Dave, creează o poveste complexă, plină de emoții contradictorii. Pe lângă aceste perspective, avem și inserții sub formă de interviuri, podcasturi și articole de presă, ceea ce dă un aer de autenticitate și face povestea să pară aproape reală. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta este felul în care Marrs reușește să pătrundă în psihologia personajelor. Mia, de exemplu, este genul de protagonistă pe care, uneori, ai vrea să o zgâlțâi și să îi spui să se oprească, dar în același timp, îi înțelegi perfect motivațiile. Obsesia ei pentru adevăr este palpabilă și aproape contagioasă. În timp ce citeam, mă simțeam prins în același vârtej de întrebări și teorii, încercând să descopăr înaintea ei ce se află în spatele acelor indicii macabre.

„(...) Cea mai cumplită temere a mea s-a adeverit. Toți acești ani de prefăcătorie au luat sfârșit fără niciun avertisment.”

Când vine vorba de plot twist-uri, John Marrs este „regele neîncoronat al surprizelor”. Crezi că ai înțeles unde se îndreaptă povestea? Mai gândește-te. De fiecare dată când simțeam că sunt pe cale să pun piesele puzzle-ului la loc, Marrs dădea peste masă și împrăștia totul din nou. Și trebuie să spun – finalul este unul dintre cele mai ciudate pe care le-am citit vreodată. Genul acela de final care îți rămâne întipărit în minte și te face să privești în jurul tău cu un sentiment straniu de neliniște. Un alt lucru care m-a impresionat este cât de bine a reușit Marrs să împletească trecutul cu prezentul și să creeze această atmosferă întunecată, sufocantă, în care personajele se simt captive. Casa devine un personaj în sine, un monstru tăcut care își dezvăluie secretele treptat, dar nu fără a cere un preț. Încă de la primele descrieri, am simțit un fior pe șira spinării, iar pe măsură ce misterele se adânceau, senzația de „ceva nu e în regulă aici” a devenit din ce în ce mai puternică.

„Dau din cap. N-am de gând să-i dezvălui în cine altcineva mai am încredere.”

Desigur, cartea nu este perfectă. Uneori, perspectiva dublă a evenimentelor, în care vedem aceleași întâmplări din puncte de vedere diferite, poate părea puțin repetitivă. De asemenea, deși majoritatea răsturnărilor de situație sunt absolut geniale, unele au fost mai previzibile decât mi-aș fi dorit. Dar chiar și așa, Rămâne în familie rămâne una dintre cele mai captivante și tulburătoare cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Dacă îți plac thrillerele întunecate, cu secrete de familie ascunse sub podele scrâșnitoare, cu crime care nu își găsesc liniștea și cu un ritm care nu îți dă voie să respiri până la ultima pagină, atunci cartea de față este o lectură obligatorie. Dar vreau să te avertizez, totuși – după ce termini cartea asta, nu vei mai putea privi niciodată o valiză veche fără să te întrebi ce se ascunde înăuntru. De adăugat, de asemenea, că în carte există violență asupra copiilor. Chiar îmi place John Marrs și mă declar unul dintre (nenumărații săi) fani! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de John Marrs, apărute și pe blog:

 | Pasagerii | Suflete pereche | 

Cele patru vieți ale lui Daiyu, de Jenny Tinghui Zhang - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Nemira Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Silvia Năstasie

Jenny Tinghui Zhang este o scriitoare chinezo-americană și autoarea bestsellerului internațional Cele patru vieți ale lui Daiyu, tradus în douăsprezece limbi și nominalizat la Chautauqua Prize, Dublin Literary Award, Carnegie Medal for Excellence in Fiction și VCU Cabell First Novelist Award. Lucrările ei au apărut în The Cut, The New York Times, Texas Highways și The Rumpus, printre altele. Deține un MAE obținut la Universitatea din Wyoming și a primit sprijin din partea Kundiman, Tin House și VONA/Voices. S-a născut în Changchun, China și a crescut în Austin, Texas, unde locuiește și în prezent.

🥀UN ROMAN NECESAR, DUREROS & SPLENDID DE FRUMOS SCRIS🥀

Un roman de debut uluitor, plasat pe fundalul american al Actului de excludere a Chinei, despre o fată de origine chineză, care luptă cu prejudecățile Vestului American al anilor 1880. Daiyu nu și-a dorit niciodată să semene cu eroina tragică al cărei nume îl poartă, venerată pentru frumusețea ei și condamnată la suferință. Dar când e răpită și transportată clandestin peste ocean, din China în America, ea trebuie să renunțe la casă și la viitorul pe care și-l imaginase. E nevoită să se reinventeze mereu pentru a supraviețui. De la o școală de caligrafie, la un bordel din San Francisco, la un magazin din munții Idaho, Daiyu încearcă cu disperare să scape de tragedia care o urmărește. În vreme ce reacțiile anti-chineze se răspândesc în toată țara, transformându-se într-un val de violență inimaginabilă, Daiyu trebuie să apeleze la toate personalitățile pe care le-a îmbrățișat de-a lungul timpului – inclusiv la cele pe care își dorește cu ardoare să le lase în urmă – pentru a-și revendica în sfârșit propriul nume și propria poveste.

„Așa am aflat că forța caligrafului începe odată cu mânuirea pensulei. Că ceea ce impregnează liniile cu suflet, pregătindu-le pentru forma lor finală, sunt alegerile făcute de-aici încolo, precum cât de udă e cerneala sau cât de mult apasă pensula pe hârtie sau cât de agilă ți-e mâna.”

Jenny Tinghui Zhang își țese romanul Cele patru vieți ale lui Daiyu cu o frumusețe dureroasă, iar în centrul său se află Daiyu, o fată care nu doar că își pierde numele de mai multe ori, dar își pierde și identitatea, de fiecare dată într-un mod parcă tot mai crud. Asemenea cernelii care se întinde pe hârtie sub o pensulă fermecată, povestea ei se întinde peste oceane și continente, trasând linii precise între suferință și speranță, între brutalitate și supraviețuire. Este o poveste care nu se citește pasiv – este o poveste te absoarbe, te răscolește și te obligă să te uiți direct în ochii istoriei de care poate nu ai vrea să-ți amintești. Dar Zhang nu ne dă opțiunea de a privi în altă parte, și bine că face așa... Încă de la primele pagini, este imposibil să nu simți un fior rece pe șira spinării atunci când Daiyu își pune problema numelui. În cultura chineză, numele nu sunt doar etichete, ci presagii. Daiyu, botezată după eroina nefericită din Visul din pavilionul roșu, pare sortită să trăiască într-un fel de ecou al acelei povești. Și, la fel ca personajul literar, viața ei este marcată de pierdere. Își pierde părinții, își pierde locul natal, își pierde libertatea. Fiecare nouă pierdere vine însoțită de un nou nume: Feng, Peony, Jacob Li. Fiecare nouă identitate este un scut, un strat de protecție împotriva lumii care o vrea fie invizibilă, fie moartă.

„O pensulă rezilientă este una care, după ce lasă cerneala pe hârtie, țâșnește înapoi, pregătindu-se pentru următoarea tușă. Dar reziliența nu se obține apăsând mai tare. Nu, artistul trebuie să stăpânească arta eliberării pensulei, să-i dea spațiul și libertatea de a se regăsi.”

Povestea începe în China anului 1882, când Daiyu, la doar 11 ani, este trimisă de bunica ei într-un oraș-port pentru a fi în siguranță. Aceasta este prima dintre numeroasele ironii tragice ale romanului  – siguranța este o iluzie. După un scurt refugiu într-o școală de caligrafie, unde învață ascultând în tăcere lecțiile altora, Daiyu este răpită și traficată în America. Ascunsă într-un butoi de cărbune, ea traversează Pacificul și ajunge în San Francisco, unde este vândută unui bordel. Dacă începutul este brutal, ceea ce urmează este un studiu al supraviețuirii. Daiyu reușește să evadeze și adoptă o nouă identitate, cea a unui băiat numit Jacob Li. Dar deși hainele și numele o protejează, realitatea nu se schimbă: America anilor 1880 nu are loc pentru ea, nici ca femeie, nici ca bărbat, nici ca imigrant chinez. Rasismul nu este doar o barieră invizibilă, ci un zid solid, crud, fundamentat de legi și consolidat de o violență ieșită din comun, de o ură întunecată.

„Ce-aș mai putea să spun? Să povestesc cum am fost dusă într-o cușcă, ce numeau ei baracă, pe St. Louis Aleey, din Chinatown? Mirosea a urină, a fecale și a coji acrite de pepene. Să povestesc cum au aruncat capacul de pe găleată, despre cum soarele mi-a ars ochii, despre cum m-au tras de mâini afară? Picioarele nu-mi reacționau, așa că m-au legat de un stâlp, funia prinsă în jurul mijlocului afundându-se în scobitura dintre coaste și șolduri.”

Zhang scrie într-un stil aproape poetic, iar acest luccu creează un contrast și mai puternic între frumusețea frazelor și ororile pe care le descriu. Scenele de cruzime sunt greu de citit – și mai greu de uitat. Dar la fel de impresionante sunt și momentele de liniște, de contemplare, când Daiyu își găsește refugiu în caligrafie, în ritmurile controlate ale pensulei pe hârtie. Cele patru comori ale studiului – pensula, hârtia, cerneala și călimara de cerneală – nu sunt doar un simbol al artei, ci și al identității ei. Chiar și atunci când îi sunt furate numele și libertatea, caligrafia rămâne singurul fir de legătură cu cine este cu adevărat. Este greu de citit acest roman fără să simți furie. Zhang nu doar că spune povestea unui personaj, ci și a unei întregi generații de chinezi care au fost tratați ca niște intruși într-o țară care i-a exploatat pentru muncă și apoi i-a respins cu ură. Cele patru vieți ale lui Daiyu aduce în prim-plan legi aproape uitate, precum Actul de excludere a chinezilor din 1882, care a blocat imigrația chineză în SUA timp de zeci de ani. Rasismul nu este doar o amenințare omniprezentă de fundal în roman – este un monstru real, palpabil, care distruge vieți.

„De la Dayiu la Feng, la Bujor, la Jacob Li. Când o să redevin eu? Și dacă o să fiu eu însămi din nou, oare o să mă mai recunosc?”

În ciuda realismului brutal, romanul nu este lipsit de momente de speranță. Daiyu găsește oameni care o ajută, care îi oferă un loc unde să se odihnească, un nume care să o protejeze. Dar speranța este întotdeauna fragilă, la fel ca cerneala care, odată uscată, poate fi ușor ștearsă. Este greu să evaluez această carte fără să fiu copleșit de emoție. Nu este o lectură ușoară, dar nici nu ar trebui să fie. Este un roman care cere răbdare, care necesită un stomac tare pentru a îndura scenele de violență, dar și un suflet deschis pentru a aprecia frumusețea ascunsă printre pagini. Îmi amintesc că am terminat cartea într-o singură zi, ca și cum aș fi fost prins într-un vis febril din care nu puteam să mă trezesc. Când am citit ultima frază, am rămas cu privirea pierdută în gol, încercând să procesez totul. Cele patru vieți ale lui Daiyu este un roman care îți rămâne în minte mult timp după ce l-ai terminat, ca un ecou al unui strigăt care nu a fost niciodată ascultat. Pentru mine, cu siguranță se va dovedi a fi una dintre cărțile care intră în topul celor mai bune citite în acest an; și suntem abia la sfârșitul lunii martie!

Schimbul de noapte, de M.L. Rio - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2024

Traducere: Elena Gorgan

M.L. Rio are un masterat în Studii shakespeariene la King’s College, Londra, și Shakespeare’s Globe și un doctorat în literatură engleză la Universitatea din Maryland, College Park. Este autoarea nuvelei Schimbul de noapte (apărută și la noi în 2024, în traducerea Elenei Gorgan) și a romanului Dacă am fi ticăloși, bestseller internațional, publicat în douăzeci de țări. La Editura Alice Books a apărut și romanul Dacă am fi ticăloși (2023, traducere din limba engleză de către Anacaona Mîndrilă-Sonetto).

🍄‍🟫NIȘTE CIUPERCI & CAM ATÂT🍄‍🟫

O poveste cu accente gotice despre un grup pestriț de lucrători în schimbul de noapte care se întâlnesc în cimitirul local pentru a scoate la iveală secretele unui mormânt deschis. Cinci persoane care lucrează în schimbul de noapte se întâlnesc în cimitirul unui colegiu: un barman, o șoferiță de rideshare, recepționera unui hotel, administratorul neoficial al bisericii abandonate – care, noapte de noapte, se profilează amenințător deasupra lor – și redactora-șefă a ziarului colegiului, aflată mereu în căutare de subiecte noi. Într-o seară târzie de octombrie, în curtea bisericii apare o groapă care nu era acolo înainte. Cine a săpat-o și pentru cine? Urmărindu-l prin noapte pe gropar, cei cinci își dau seama că acesta ar putea fi cheia șirului de întâmplări ciudate care au stârnit vâlvă în oraș în ultimele săptămâni – și că ar putea fi foarte aproape de dezlegarea misterului.

Nu am intrat în lectura cărții de față cu așteptări nerealiste. Ba chiar mi-a plăcut premisa: un grup de studenți care fumează într-un cimitir descoperă un mormânt proaspăt săpat și decid să investigheze misterul în noaptea de Halloween. Sună ca un amestec interesant de dark academia, horror și Scooby-Doo cu țigări, ceea ce, sincer, ar fi putut funcționa. Problema? Niciuna dintre aceste idei nu este dusă până la capăt. Întreaga acțiune a cărții are loc într-o singură noapte, ceea ce, în teorie, nu este o problemă. Am citit și alte cărți care se desfășoară într-un interval scurt de timp și care au reușit să creeze tensiune și atmosferă. Dar aici, totul se mișcă prea rapid, prea superficial. Nu e timp pentru atmosferă, nu e timp pentru a construi personaje reale, nu e timp pentru o poveste cu adevărat captivantă. Rio introduce un grup de studenți destul de efervescenți. Sunt exact genul de personaje pe care te-ai aștepta să le găsești într-o poveste de dark academia – jurnalistul obsedat de adevăr, fata cool și edgy, barmanul carismatic, tipul singuratic cu un trecut misterios. Pe hârtie, acest grup funcționează, dar în practică, fiecare personaj pare o schiță incompletă, un clișeu pe care n-am avut timp să-l descopăr cu adevărat.

Dacă te aștepți la un horror autentic, Schimbul de noapte nu este cartea potrivită pentru tine. Deși începe promițător, cu o atmosferă întunecată și o premisă bună, foarte repede îți dai seama că nu există niciun pericol real, niciun moment care să îți accelereze pulsul. Da, apar șobolani morți aruncați într-o groapă, există zvonuri despre niște atacuri ciudate care au loc prin oraș, dar toate aceste elemente rămân exact atât: zvonuri. De fapt, misterul este atât de rapid dezlegat încât aproape că nu simți suspansul. Grupul descoperă mormântul gol, fac niște presupuneri, caută câteva indicii și… gata, enigma este rezolvată. Nu există vreo revelație șocantă, vreun moment în care să te întrebi „wow, chiar asta se întâmplă?”. Pur și simplu, totul se desfășoară prea sec, fără vreun impact emoțional real.

Un alt punct slab al cărții este dialogul. De multe ori, personajele par să recite replici mai degrabă decât să aibă conversații autentice. Am avut senzația că Rio a încercat să creeze un stil noir combinat cu dramatismul exagerat din dark academia, dar rezultatul e un amestec ciudat de fraze rigide și discuții care nu par naturale. Nu știu dacă asta s-ar fi simțit diferit într-un roman mai lung, unde am fi avut timp să ne atașăm de personaje, dar aici pare doar forțat. Și apoi ajungem la final. Când citești o carte de mister, vrei ca finalul să fie satisfăcător, fie șocant, fie cel puțin să îți lase o impresie puternică. Dar Schimbul de noapte pur și simplu… se termină (așa cu un sentiment de în-sfârșit-se-întâmplă-asta). Misterul se rezolvă atât de ușor încât aproape că te întrebi de ce a fost nevoie de o întreagă carte pentru asta, chiar dacă de dimensiuni reduse. Nu există vreo concluzie dramatică, nu există vreo revelație care să schimbe perspectiva asupra poveștii. Doar o noapte care se termină și niște personaje care își văd mai departe de viețile lor banale.

În fine, Schimbul de noapte nu este o carte groaznică, dar este o carte care nu livrează ce promite. Are idei interesante – un grup de studenți care se adună într-un cimitir, un mormânt misterios, o noapte plină de incertitudini – dar niciuna dintre aceste idei nu este explorată suficient. Totul se întâmplă prea repede, fără tensiune, fără emoție. Dacă ai citit Dacă am fi ticăloși și ai așteptat această carte cu sufletul la gură, probabil (spre foarte sigur) te va dezamăgi. Dacă vrei doar o lectură scurtă, de Halloween, cu o atmosferă ușor sumbră și un mister pe jumătate interesant, poate merită să îi dai o șansă. Eu, unul, sunt curios totuși și de prima carte a autoarei, pentru că n-am citit-o încă. În schimb, am auzit numai de bine de ea; și, sincer, chiar am un feeling destul de puternic că se va dovedi a fi o lectură foarte faină. Cartea de față, așa cum vă puteți da seama, n-a fost să fie. Lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru să aveți în continuare!

PS. Știți că de obicei adaug citate în recenzii, așa-i? Ei bine, n-am găsit absolut niciunul care să merite efortul de a fi menționat în această recenzie.

After the First Death, de Robert Cormier - Recenzie

Editura: Puffin Books

Colecție: Puffin Modern Clasics

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 278

Anul apariției: 2006

Robert Edmund Cormier (January 17, 1925–November 2, 2000) was an American author, columnist and reporter, known for his deeply pessimistic, downbeat literature. His most popular works include I Am the Cheese, After the First Death, We All Fall Down and The Chocolate War, all of which have won awards. The Chocolate War was challenged in multiple libraries. His books often are concerned with themes such as abuse, mental illness, violence, revenge, betrayal and conspiracy. In most of his novels, the protagonists do not win.

🥀DEATH MAY BE THE ONLY ESCAPE🥀

Who will be the next to die? They've taken the children. And the son of a general. But that isn't enough. More horrors must come... A bus-load of children is being held hostage. At the centre of the battle are three teenagers: Miro, the terrorist, Kate, the bus driver, and Ben, the unwilling go-between.

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth - love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

After the First Death nu este o carte pe care să o citești și apoi să o uiți; nici la mult, mult timp după ce ai citit-o. Este genul de poveste care rămâne în tine, ca o umbră care alege să stea alături de tine de-a lungul zilelor următoare, săptămânilor următoare. Când am terminat-o, am rămas blocat, pur și simplu privind în gol, încercând să procesez ceea ce tocmai citisem. Este intensă, brutală, sfâșietoare – și, poate cel mai important, incredibil de reală. Cormier nu se teme să-și zguduie cititorul, iar în acest roman o face cu rău de tot. Îți frânge sufletul încet, fără avertisment, și te lasă să te confrunți singur cu emoțiile care se prăbușesc peste tine ca un val rece. Îmi plac cărțile care nu oferă un confort fals, care nu îți spun că totul va fi bine doar ca să te menajeze. Cartea de față spune o astfel de poveste  – o poveste care nu îți dă răgaz să respiri, care te face să te întrebi ce ai fi făcut tu în locul personajelor, cum ai fi reacționat, cât de puternic ai fi fost. Dacă ai fi fost... Și, sincer, n-am să-l iert pe autor pentru ce i-a făcut unuia dintre personaje...

″I keep thinking I have a tunnel in my chest. The path the bullet took, burrowing through the flesh and sinew and whatever muscle the bullet encountered.”

La suprafață, cartea spune povestea unei răpiri – un autobuz plin de copii este luat ostatic de teroriști, iar autoritățile sunt puse în fața unor alegeri imposibile. Dar în profunzime, cartea este o poveste despre identitate, percepție și sacrificiu. Ben, unul dintre personajele principale, este un adolescent prins între dorința de a-și mulțumi tatăl și propria sa fragilitate. Întregul său arc narativ este construit în jurul ideii de identitate – cine este el, de fapt? Este eroul pe care tatăl său și-ar dori să fie sau doar un băiat speriat, prins într-un joc mult prea mare pentru el? Miro, pe de altă parte, este de cealaltă parte a baricadei, dar și el se confruntă cu aceleași întrebări. Crescut pentru a deveni un soldat, un luptător, un ucigaș, Miro nu are voie să-și permită slăbiciunea, dar înăuntrul său există îndoieli, întrebări și o dorință neclară de a înțelege lumea altfel decât i-a fost spus că este. Într-un fel, cei doi sunt oglinzi distorsionate unul pentru celălalt. Ben are totul – o viață relativ normală, o familie, o casă – dar nu este sigur că își merită locul în acea lume. Miro nu are nimic altceva în afară de scopul care i-a fost impus, dar în adâncul său pare să-și dorească ceva mai mult. Și aici intervine geniul lui Cormier – nu ne oferă răspunsuri clare, nu ne spune cine e bun și cine e rău. Ne lasă să ne punem noi întrebările, să ne frământăm, să ne simțim inconfortabil cu gândurile noastre.

“This is why Miro did not like waiting. It gave him too much time to think, to ponder, to wonder about things he should leave to Artkin.”

Cormier scrie într-un stil care îți dă fiori. Nu e nimic exagerat sau melodramatic – dimpotrivă, cuvintele sale sunt precise, reci uneori, dar exact de aceea atât de puternice. Atmosfera pe care o creează este apăsătoare, sufocantă pe alocuri, dar nu poți să te oprești din citit. Modul în care jonglează cu perspectivele – când Ben, când Miro, când Kate, fata prinsă în mijlocul acestui coșmar – îți oferă o imagine completă asupra evenimentelor, dar nu te lasă să te atașezi prea mult de un singur personaj. Asta face totul și mai greu de suportat. Kate este un alt punct interesant al poveștii. Cormier nu este cunoscut pentru portretizarea profundă a personajelor feminine, dar aici încearcă să ofere o viziune mai nuanțată. La început, am simțit că este doar o figură pasivă, cineva care suferă fără să aibă prea multă influență asupra propriului destin. Dar pe măsură ce cartea avansează, începi să înțelegi mai bine frica, lupta ei interioară, încercarea de a rămâne umană într-o situație imposibilă. 

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth – love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

Finalul? Devastator. Nu am să dau spoilere, dar pot spune că este genul de final care te face să închizi cartea și să stai nemișcat, cu un gol în stomac. Nu este un final fericit, nu este nici măcar un final „satisfăcător” în sensul clasic al cuvântului. Dar este exact finalul potrivit pentru această poveste. After the First Death nu este o lectură ușoară. Este dureroasă, brutală și, de multe ori, incomodă. Dar este și incredibil de bine scrisă, plină de emoție și de o profunzime rar întâlnită în literatura YA. Este genul de carte care te face să gândești, care îți pune întrebări la care nu ai răspunsuri imediate. Dacă ești în căutarea unei povești care să te zdruncine, să îți lase un nod în gât și să te facă să privești lumea puțin diferit, atunci aceasta este cartea pe care trebuie să o citești. Eu chiar am recomandat-o absolut oricui și știu persoane care au citit-o la recomandarea mea și mi-au împărtășit cel puțin aceeași impresie - o lectură pur și simplu memorabilă!