Doua orfeline, de Adolphe D`Ennery - Recenzie

Am citit această carte în două zile. Da, v-ați prins de ce, e o carte care reușește să te țină în lumea ei și te face să n-o mai lași din mână. Nu numai că lectura e una ușoară, delicată, ci că personajele mă trimit puțin cu gândul la „Pe aripile vântului”, unul din romanele mele preferate.

Cartea vorbește despre „două orfeline”, una dintre ele fiind Luiza, a cărei mama este fiică a marchizului de Varney. Cu toate astea, ea este abandonată deoarece este rod al unei relații neligitime, lucru ce nu era tolerat în acel timp. Abandonată la poarta unei biserici, ea este găsită de către Michel Gerard, care, la rându-și, voia să-și abandoneze fetița din cauza faptului că sărăcia o condamna la chinuri. Înduioșat, acesta o ia pe Luiza, renunță la planul de a-și părăsi fetița și se întoarce acasă, la soția sa Tereza Gerard. Cei doi săraci, dar inimoși, hotărăsc să o crească pe Luiza ca și cum ar fi fiica lor, alături de Henrieta, fiica lor biologică. Luiza ascunde, totuși, o surpriză în îmbrăcăminte: monezi, care îi vor ajuta pe cei doi soți să ducă un trai mai bun, și un mesaj pe care scria „Persoanei miloase care mă va lua” și, pe o altă hârtie vărsată cu lacrimi, „Iubiți-mă. Numele meu e Luiza”.

Cele două fete duc o viață liniștită, până când tatăl lor moare, iar, peste ceva timp, mama lor. Între timp, Luiza orbește din cauza unei boli. Dar nu vă spun dacă-și va recăpăta vederea, veți putea afla singuri. Așadar, rămân singure pe lume, fiind nevoite să-și câștige existența. De fapt, obligate. Se îndreaptă către Paris, orașul unor mari speranțe, orașul unui trai mai bun și decent, dar pavat cu primejdii ce le pândesc la tot pasul și ce le măsoară cu privirile. Încă de cum ajung acolo, destinul le desparte într-un mod crud. Cele două sunt răpite: Henrieta este răpită de către un „admirator”, iar Luiza este amăgită de către o bătrână cerșetoare și obligată să cerșească alături de ea. Bineînțeles, relațiile decurg într-un mod mai surprinzător!

Se despart, apoi se regăsesc. Cartea este despre oameni care abuzează de putere, povești de iubire fericite și nefericite, oameni cinstiți și mârșavi, bani, încurcături ce par fără ieșire, deziluzii, situații deosebit de neașteptate, reîntâlniri, lacrimi, foamete, bani, beție, relații familiale și... destin! Toate astea fac din „Două orfeline” o lectură interesantă, ușoară și necesară!

A fost o lectură plăcută, care, la un moment dat, te înduioșează! Și cartea nu e scumpă, se poate comanda cu 5 lei de pe Libris!

Editura Orizonturi

Traducere din franceză realizată de Horia Gârbea

281 pagini

Dragă viață, de Alice Munro - Recenzie

Alice Munro este o scriitoare de origine canadiană care, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă în 2009 cu Premiul International Man Booker. În 2013 a primit Premiul Nobel pentru literatură, fiind supra-numită „ maestră a nuvelei contemporane”. Și chiar așa e! Ea a luat premiul Nobel pentru literatură pentru că scrie bine. Și atât! Chiar se pricepe!

Alice Munro vorbește despre oameni și despre suflete părăsite, despre tristețe și fericiri, dezamăgiri și minciuni, despre cupluri destrămate și iubiri regăsite. Vorbește despre cât de frumos este omul. Și cât de frumoasă este „draga nostră viață”, dacă știm să o trăim și cum să o trăim.

Îmi aduc aminte că atunci când am primit cartea am fost extrem de fericit, în special că o tot râvnisem ori de câte ori o vedeam prin rafturi și pe site-uri! M-am apucat de citit și am terminat-o în doar două zile, n-am mai putut s-o las din mână. E o carte pe care aș reciti-o oricând; chiar am de gând să fac asta. E prima carte scrisă de Alice Munro pe care am cumpărat-o. Nu mai spun, coperta e absolut superbă.

Volumul cuprinde povestiri care chiar îți dau de meditat și îți rămân în minte după ce le încui între coperțile cărții. Efectiv, după ce ai terminat o poveste, stai și te gândești la ea, iar abia după ce reușești să o înțelegi și să înveți din ea, treci la următoarea. Că, așa e, din poveștile doamnei Monroe ai ce învăța, deoarece sunt povești de viață. Cartea e o analiză de viață, și nu numai, este viață pură. Personajele sunt lovite de soartă când nu se așteaptă, în calea lor apare un micuț artificiu care le schimbă- în mod radical, aș spune- viața. Alice Munro reușește să creioneze personajele așa de bine încât simți că sunt alături de tine. Mai că auzi certurile, minciunile, simți tensiunile dintre personaje și plânsetul femeilor triste.

Aș putea ține un discrus, o litanie, despre toate povestirile din volum, dar nu-i văd rostul și nu înțeleg de ce aș face asta. Nu e mai bine să descoperiți voi? Ba da, e mai bine. Nu știu cum aș putea scrie o recenzie și să vă fac să citiți această carte. Poate doar pentru că vreau să gustați puțină literatură de calitate, așa cum se servește aici. Stilul în care scriitoarea construiește propozițiile, dialogurile, descrierile este unul precis, scurt, uneori dur și înțepător, tranșând, într-un anumit fel, sentimentele și trăirile personajelor, chiar dacă, uneori, este simplu, ardid, care nu excelează prin prețiozitate sau abundență de metafore- ești absorbit de dimensiunea captivantă pe care scriitoarea reușește să o ofere realității care este, de cele mai multe ori, banală. De altfel, personajele sunt puternice, bine construite, problematice și vii în paginile cărții. Uneori, sentimentele personajelor sunt confuze, neclare, imprecise, de parcă nici ele nu ar ști ce vor, însă Alice Munro nu face eforturi în a le clarifica și a ni le servi pe tavă, iar tocmai de aici vine misterul vieții personajelor. 

Povestirile din carte sunt următoarele:

•  Tărâmul Japoniei;
• Amundsen;
• Despărțirea de Maverley;
• Refugiul;
• Mândrie;
• Corrie;
• Trenul;
• Vedere spre lac;
• Dolly;
• Final;
• Ochiul;
• Noaptea;
• Vocile;
• Dragă viață.

Câteva din povestirile lui Alice Munro iau forma unor amintiri din copilăria acesteia, ceea ce le conferă un aer de confestiune, de jurnal. Evident, nimeni (în afară de scriitoare) nu poate ști cu siguranță dacă ceea ce este relatat în carte chiar s-a întâmplat. Cu toate astea, Alice Munro afirmă că ultimele patru povestiri sunt cel mai aproape de a fi o autobiografie. Ne-o prezintă pe mama ei, o figură desprinsă, în două povestiri (ultima- „Dragă viață” și „Ochiul”): învățătoare provenită dintr-un mediu rural, de la țară, ce și-a dorit să-și depășească condiția limitată și să ducă o viață diferită, mai bună și fără grija zilei de mâine, însă modul ei de a fi și de a vorbi atrage antipatia vecinilor, rudelor, dar și a fiicei- Alice Munro- care la vârsta adolescenței trece prin perioada ei de rebeliune și independență.

 

Ce m-a marcat, în totalitate, sunt cuvintele pe care autoarea le scrie la sfârșitul cărții, ca un fel de verdict: „Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna”.

Alice Munro a afirmat că dorește să se retragă, dar, cu toate acestea, afirmă că „îi vin idei pentru noi povestiri, încă”, deci, s-ar putea să mai auzim de ea! 

Dan C. Mihăilescu spune, pe spatele cărții: „Gânduri cețoase, impulsuri obscure, vinovății fără vină, acuzații difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimțite ca reacție firească. Bening demonism infantil, dincolo de logică și orice explicație. Și totul în caruselul Relației, cadru obsedant al acestor istorii de viață amară, pestriță, derizorie. Relații între părinți și copii, surori și frați, bunici și nepoți, unchi, mătuiși, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă și despărțire. Gelozie între surori, ura fetiței față de predicile mamei, Parkinson și Alzheimer, Toronto și Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei tale de jumătate de veac, „apologia vieții neinhibate”, dar și rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.

Pe scurt, viață. Mai precis: draga noastră viață. Cea pe care adestea uităm s-o trăim, necum s-o mai și gândim.”

Comitetul Nobel: „Un maestru al prozei scrute contemporane”.

The Philadelphia Inquirer: „Cel mai bun volum de până acum al lui Munro”.

Jonathan Franzen: „Unul dintre cei câțiva scriitori- unii în viață, cei mai mulți, morți- pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura”.

Salman Rushdie: „Un adevărat maestru al formei”.

Pot spune, cu mâna pe carte, că Alice Munro e scriitoarea mea preferată, alături de Margaret Mitchell. Scriitoare feminină, vreau să spun!

Chiar dacă recenzia nu a ieșit deloc așa cum mi-am promis, concluzia este extrem de clară: tu, dragă cititor al acestei recenzii, poate ai găsit plăcere în ea și recomandarea-mi îți este pe plac, așa că pune mâna și citește cartea lui Alice Munro; trebuie să mă crezi pe cuvânt pentru că altfel, îți spun, nu mi-aș fi dedicat atâta timp să fac o prezentare unei cărți care nu merită „rumegată”. Insist, ți-o recomand. Și dacă nu o să-ți placă.... Ce tot spun?! E imposibil să nu-ți placă.

Te-am convins?

Editura Litera, 2014

Traducere din limba engleză realizată de Justina Bandol

368 pagini

Septembrie

O idee neașteptată asupra relațiilor dintre „îndrăgostiți”. Nu suntem nici masculi, nici femele. Suntem o îmbinare a ambelor. Eu aleg femeia care-mi stimulează și amplifică tendința virilă din mine; ea mă alege ca să-și amplifice tendința masculină din ea. Existența, trăirile, dorințele, ne transformă într-un „tot”. Da, dar asta presupune un întreg proces. Prin iubire ne întregim și ne transformăm, naștem un fluture dintr-o crisalidă. Astfel, motivul pentru care eu aleg o singură femeie și nu mai multe, este nevoia de siguranță. Ne unim, apoi, printr-o verighetă, iar aceasta ne apără ca un zid împotriva lumii de afară. E refugiul nostru, adăpostul nostru. Aici destinul nu-și are locul, iar viața nu-și poate juca farsele ei. 

Aici avem siguranța necesară ca să creștem mari și să fim fericiți, împreună.

Septembrie este o lună care se deosebește de toate celelalte. Bine, nu doar din cauza numelui. Are mai multă magie, mai mult mister. Simt că acele stranii prefaceri chimice din măruntaiele pământului care dau naștere ciupercilor constituie- și pricina acestui surplus de „viață” din aer- un soi de trepidație, de scăpărare. Zile întregi, vremea e neschimbată. Când te trezești, privirea ți-e încarcată de o droaie de copaci îmbăiați într-o lumină verde-aurie. E răcoare, nu frig. E cristalin. Cerul e un albastru pur, luminos. Pe măsură ce dimineața înaintează, Soarele se înfierbântă. Munții sunt voalați de ceață. Când și când, țâșnește o veveriță, se cațără pe catargul unui pin, înșfacă un con și, ținându-l ca pe o banană, se așează pe o creangă bifurcată. Uneori, câte-o păsărică atârnând cu capul în jos ciugulește semințele crude. Dinspre vale urcă într-una zvon de clopote. Și ține toată ziua, din zori până-n noapte.

Miezul zilei cu umbre prelungi. Cald și liniștit. Și, totuși, văzduhul are mai curând gust de fruct decât parfum de floare. Despre după-amiază ce să mai spun? Despre înserări? Despre oameni? Trandafirul, aurul care poleiește munții, umbrele care se furișează grăbite. Curând se face însă rece- un rece, oricum, frumos.

Seara vine iarăși. Talazurile se umflă, iar marea se zbate, se zvârcolește, se adună, apoi se azvârle sinucigașă pe stânci. În lumina dură, metalică, stâncile au un licăr sângeriu. Deasupra lor, o fâșie lată de verde amestecat cu negru dens, ca smoala; și, mai deasupra, un pisc de munte violet; peste munte, un cer opalin, lustruit ca interiorul unei scoici ude. Lumina se schimbă clipă de clipă. Cerul parcă-și pierde, uneori, asprimea. Pufulețe de nori albi se încolăcesc pe coama muntelui ca niște spirale de fum. Acum se răspândește pe cer o culoare purpurie, amenințătoare și înfricoșătoare. Copacii se înfioară într-o lumina șovăielnică. Un câine latră. Ba nu, doi. Grădinarul, mormăind de unul singur, își târșâie picioarele pe aleea proaspăt greblată, ia foarfeca, coșul de buruieni și pleacă. Încotoșmănați în paltoane și papuci grei. Doi oameni. Ea poartă pe cap o basmă roșie și o eșarfă prinsă într-o fundă, la gât. El- neimportant. Se plimbă mândri și indiferenți, strângându-se unul în celălalt. Înfruntând vântul.

Aș vrea și eu să mă plimb!

Clone

Ea

Am iubit-o de cum am văzut-o.

Era frumoasă. Am simțit în aer mirosul de „Ah, va fi a mea!”. Avea niște ochi misterioși, verzi și umbriți de niște gene lungi, niște ochi pictați de niște degete maro, de un artist interzis. O pensulă din lemn de cedru. Din lemn! O plăceam! Din spate, și chiar dacă purta fustă, era destul de strâmbă și i-am văzut bine forma fundul- rotund și ferm. Se mișca cu grația și puterea unui atlet, ca și cum ar fi putut să sară peste obstacole, să arunce cu sulițe, să înceapă un maraton, exterminându-și adversarii fără măcar să transpire. Odată, într-un bar, am cunoscut un bărbat care mi-a spus că-i plăcea când femeile mergeau pe spatele lui încălțate în pantofi cu tocuri înalte, iar eu parcă începeam să simt mici înțepături pe pielea ca de ceară. În acel moment mi s-a părut cam pervers, dar când am văzut-o pe ea, am știut la ce se referea. Arăta de parcă era gata să facă orice, dar absolut orice, pentru a obține ce-și dorește: fără devieri, fără a se opri la stop, fără vorbe în plus și fără discuție, brăzda aerul ca o săgeată care se înfingea, inevitabil, drept în țintă. Nu neapărat pentru că era puternică, ci își cunoștea foarte bine propria minte, iar la fel de bine își cunoștea și aptitudinile.

Era micuță și firavă. A fost primul lucru pe care l-am observat. Părul ei era ca un capac auriu pe o sticlă de parfum sculptată cu cea mai mare precizie. Era imaculată (și frumoasă), de la machiaj până la unghiile de la picioare, date cu ojă.

El

L-am iubit de cum l-am văzut.

A fost la fel de șocant ca traversarea unei dune de nisipi în deșert, pline de scorpioni veninoși, în spatele căreia îți vezi imaginea trupului reflectată în apele albastre-aurii ale unei lagune. La fel de tulburător (dar minunat) ca un abstinent care descoperă gustul alcoolului și mirosul tutunului, la fel de tulburător precum confesiunile unui opioman. Citisem cărțile, văzusem filmele, ascultasem muzica și oamenii, cercetasem și descoperisem, învățasem și reținusem, dar el m-a dat peste cap. Iubirea nu făcea parte din vocabularul meu, și nici nu simțeam nevoia de a-mi împărți patul cu altă persoană, canapeaua de lângă șemineu, aerul și pământul; nu simțeam nevoia de a-i face loc, nu simțeam nevoia decât de a-mi bea cafeaua singură, dimineața, uitându-mă la talk-show-ul lui Oprah și minunându-mă de caracterul de nepătruns al acestei femei. Observasem relațiile altor oameni, de parcă ar fi fost culturi de laborator într-un vas steril: le vedeam trăsăturile, emoțiile, bucuriile (care, uneori, mă scârbeau), cum își împărțeau trupul unul altuia, ca o dovadă imensă de sacrificiu, dar pe mine nu mă interesa, decât din punct de vedere științific. Oamenii păreau să fie atrași de diferențe, iar eu nu aveam nevoie de așa ceva. Eu nu aveam nevoie decât de mine. Eu eram la fel cu mine. Însă... Când l-am văzut intrând în sală, asemenea unui gigant într-o mare plină liliputani, l-am recunoscut și simțit ca fiind de-al meu. I-am mirosit singularitatea, independența- era parfumul meu. I-am gustat mândria- era mândria mea. Am făzut forma singurătății lui. A mea. Pentru prima dată în viața am simțit ceva. Voiam să fiu cu cineva. Să-i permit să se apropie destul de mult de mine, încât respirația lui să o respire pe a mea. Inima mea să bată, iar sângele lui să circule. 

El era mare și puternic. A fost primul lucru pe care l-am observat. Avea niște mâini mari și cărnoase, dar care n-ar fi omorât nici măcar o muscă. Brațe puternice, în care m-aș fi simțit în siguranță. Dacă mă îmbrățișa, aș fi știut și simțit că mă aflu în castelul lui, cu podul ridicat.

Noi

Ne-am iubit de cum ne-am văzut.

Eram suflete pereche, eram oameni pereche. Mai mult de-atât- sufletele noastre fuzionaseră, se amestecaseră cu iubire, suflu și speranță. Aveam atâtea chestii evidente în comun- amândoi eram ambițioși (și frumoși), cu o pasiune latentă pentru viață, amândurora ne plăceau plimbările, hainele- dar pe lângă asta, era ceva mai profund, ca și cum fiecare dintre noi avea înăuntru un spațiu secret care oglindea perfect spațiul interior al celuilalt. Ca o peșteră subterană, ca o vizuină rece de vulpe, încărcată cu pietre specifice și nespecifice, despre a căror origine nimeni nu era absolut sigur. Am mers prin viață ca niște jurnale închise cu cheie și ferecate cu lanțuri de lacrimi, iar atunci când sufletele noastre s-au întâlnit, ne-am deschis pumnii și am găsit cheia. Uneori, ne întrebam ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-am fi cunoscut. Probabil, toată viața ne-am fi simțit în plus. Eram ca niște ecouri care se loveau de pereții unui canion, fredonând aceleași note și partituri, gândind aceleași gânduri, simțind aceleași sentimente, gustând aceleași vorbe; credeam în soartă sau noroc, credeam în noi. Credința noastră era că fiecare își face propriul destin și eram dispuși, evident, la compromisuri și la sacrificii (mari sacrificii) pentru a ne pune aripile și a zbura cât mai sus, purtați de vântul salcâmilor. Împreună, ne întregeam în dimensiune. Eram amândoi frumoși, inteligenți și împreună. Eram amândoi o singură ființă! Amândoi.

Pasiuni

Ești aici, în sfârșit. Te-am așteptat. Mi-am îmbăiat corpul, l-am uns cu uleiuri și port rochia albă, din dantelă, care îți place ție, rochia mea cea nouă; rochia care îmi îmbrățișează talia, așa cum fac mâinile tale, ca într-un cerc tandru și crud al posesiei. Câteva picături de parfum dulce (așa cum îți place) și-au regăsit refugiul pe clavicula mea și văd cum ochii (și trupul) tău sclipesc în așteptare în timp ce parfumul meu îți atinge nările. Mi-am prins părul natural, un mic coc elegant, iar câteva fire le-am lăsat să-mi cadă pe obrazul alb. Știu că asta te atrage!

 Draga mea, te-am simțit în aer, încă de înainte de a ajunge aici. Am simțit cum căldura cărnii tale crește întreaga temperatură din cameră, am simțit cum corpul tău cere supunere, iar sufletul tău e chinuit de obsesii. Te desprinzi din stâncă murmurând un cântec al Soarelui, o romanță a ierbii cosite, iar rochia ta (preferata mea) vălurește deasupra genunchilor tăi ceruiți. Îngenunchez ca să-i sărut, iar palmele îmi alunecă pe gambele tale, în jos, până la glezne. Îmi ridic privirea spre ochii tăi căprui, ca ai unei căprioare ucise de un lup prea flămând, în întunericul cărora plutește apa morții, iar dragostea din ei îmi topește oasele.

 

Ahhh. Stai în picioare, cu mâinile tale puternice în jurul taliei mele prea înguste (cred că ăsta e și motivul pentru care nu am vrut copii- sau poate tu nu ai vrut?!). Mă aplec spre tine, cu fața ascunsă în pieptul tău. Miroși a frunze, a iarbă, a lemn, iar eu te inhalez până în adâncurile ființei mele. Porți cămașa de mătase (preferata mea) pe care ți-am dăruit-o: cusături mărunte, firave, făcute de niște degete mărunte și lungi, cu un material atât de fin, de parcă ar fi piele de nou-născut. După ce ne vom înfrupta unul din celălalt, vom putea să mâncăm.

Te conduc spre restaurantul sculptat în stâncă, scuturând razele reci și dulci ale Soarelui, și mergem la masa noastră obișnuită de sub arcadele cu iasomie. Firav, îți alunecă rochia de pe umăr când te așezi, iar eu mă joc cu ea și-o aranjez la locui ei, pe rotunjimea fragedă și moale a cărnii tale. Nu e nevoie să comandăm, ei știu deja ce vrem, și în curând mâncarea aburindă e-n fața noastră, în mirosuri de nucă de cocos și hering.

Rupem triunghiuri de pâine caldă și le înmuiem în sosuri; bucata ta mi-o lipești de buze, iar eu te hrănesc cu a mea. Aleg o bucățică de pește și-ți țin furculița în față. Când te apleci să o mănânci, o iau din dreptul buzelor tale iar tu în schimb mă săruți. Gustul amestecat al mirodeniilor și al dorinței ni se amestecă în gură și ne alunecă pe gât.  

 Mai târziu, sătui, găsim patul acolo unde e mereu: sub umbrela copacului bătrân, lângă scheletul de trandafiri roșii (cum îmi plac mie) și albi (cum ne plac amândurora).

 Ne așezăm, pe pat și-ți desfac rochia (ah, cât îmi place rochia asta). Materialul îți alunecă pe corp, iar tu, ca o felină sătulă, te întinzi între satinurile luxuriante, mătăsurile fragile și catifelele seducătoare ce ne acoperă patul, punctate din loc în loc cu urme de dantelă. Capul tău se lasă pe spate, pe o pernă brodată, iar gâtul îți e un minunat arc al inocenței, unde mi-aș petrece întreaga viață; o boltă a perfecțiunii. Îmi scot hainele și vin lângă tine.

 Hainele tale și ale mele zac amestecate la capătul patului și eu stau pe-o parte, observând fiecare secundă de viață care-ți pulsează, puternic și fragil, pe sub piele. Respirația ta îmi cuprinde fața când te apropii și-ți treci degetele pe trupul meu, simțindu-mi din plin sânii, treasând linii de-a lungul coapselor și făcând vărtejuri pe abdomen, lăsând urme permanente în carnea mea. Ești gol, vulnerabil, delicat- înot în ochii tăi, în apa din ei, care mă păstrează până mă dizolv, perfect și total, în sufletul tău. Te așezi călare pe coapsele mele, chipul (angelic) îți radiază de iubire. Îmi înțelegi corpul și îl cunoști ca pe al tău, îi trasezi contururile cu degetele tale de mătase, îmi ții înima în cupa palmelor tale, înăbușindu-i bătăile. 

Apoi stăm întinși, încolăciți, sudoarea ni s-a amestecat, și vorbim blând despre noi, despre prezentul și viitorul nostru. Înțelegem că această combinație care ne-a dat viață, ne va aduce și moarte. Adormim ca doi îndrăgostiți, visând aceleași vise.

Iubim. Primim iubire. Suntem de neatins!