duminică, 11 octombrie 2015

The Coffee Book Tag!


Salutare,

Un TAG primit de la Yuki Black. Mulțumesc tare mult, o puteți găsi aici. Ca o mică notă: nu-i așa că vremea de afară este pur și simplu genială? Nu știu cum e pe la voi, dar la Iași plouă așa frumos și e frig și toate cele. Simply awesome!

1. Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.

Hm. Nu prea cred că înțeleg întrebarea. Spre exemplu, am încercat să citesc „Fluturi”, de Binder, dar n-am reușit „să intru” în poveste, așa că am abandonat-o pe la primele cinci pagini. Totuși, cred că am să zic „Mândrie și prejudecată”, pentru că mi-a luat ceva până să dau credit stilului autoarei. Nu știu, așa mi s-a părut, însă s-a dovedit - la o a doua lectură - un roman minunat. Vi-l recomand. 

2. Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.

Ăăăă! Nu prea am habar, nu prea citesc serii. N-am idee, așadar. Am să zic „50 de umbre ale lui Grey”, o citești mai ușor iarna - părerea mea - fiindcă e frig și sunt unele pagini care pur și simplu „ard”. Același lucru cu seria „Crossfire”, a lui Day. Iar la cărți, cred că sunt cărțile alea de Crăciun gen „Fulgi de iubire” și altele care-s citibile doar în perioade ale anului.

3. Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?

Buratino și cheița de aur”. Vai, de câte ori am citit-o când eram mai mic!
 
4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final.

Fata din tren”, cred, dar aș mai putea numi și „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. De asemenea, și „Culoarea Purpurie”, „Grădina uitată”. Îs o groază!
 
5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.

În ultima vreme? „Biblia pierdută” de Igor și „Grey”, de E.L. James. 

6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?

Drumeș. Eliade. Doi dintre autorii mei preferați din toate timpurile.

7. Oops! Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.

Camera groazei”. M-a dezamăgit destul de mult!

8. Amestecul perfect. Numește o carte care a afost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.

Marele Gatsby”, cred. Romanul acesta a fost bun, de fapt, dar unele fragmente chiar m-au lăsat cu un gust amar. :) 

Nu cred că e nevoie să nominalizez pe cineva. Îl poate face oricine vrea. Mult succes și spor!
 

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Portretul reginei, de Emmanuel Kattan - Recenzie


Editura: Univers
Traducere din limba franceză: Diana Crupenschi
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 160
Colecția: Romanul secolului XXI

Emmanuel Kattan a studiat filosofia la Universitatea din Montréal, orașul său natal, și la Oxford. Și‑a publicat primul roman, ”Nous seuls” („Noi singuri”), în 2008 la Éditions du Boréal. Au urmat ”Les Lignes de désir” („Cărări clandestine”), în 2012, tradus de Editura Univers, și ”Le Portrait de la reine” („Portretul reginei”).

Cei care-mi citesc blogul știu, de fapt, că Editura Univers se numără printre editurile mele preferate. Și-au câștigat titulatura cu desăvârșire prin faptul că scot cărți tot mai bune, din autori consacrați și de talie mondială, cu povești fascinante, pline de înțelesuri, mistere și, prin excelență, cu un substrat frumos și subtil. Mie, unul, îmi place foarte mult colecția Globus, fiind una dintre preferatele colecții din literatura tradusă la noi. Acum, vreau să le mulțumesc pentru toată munca pe care o depun pentru a ne aduce la dispoziție tot mai multe cărți frumoase!

Romanul de față, „Portretul reginei”, este un roman despre obsesia artistului, despre halucinațiile sale și despre fantasmele care, pictate în culori, îi deformează realitate în care trăiește. Este un roman despre creație, despre incapacitatea artistului de a se adapta în lumea limitată, prinsă în goana timpului. Poate fi, în același timp, o satiră a societății în care omul, ca ființă socială, politică și economică, devine interesul celorlalți - în special, bineînțeles, când persoana respectivă poartă titulatura marii regine Elisabeta a II-a. 

Astfel, „Portretul reginei” ne spune fascinanta poveste (și scurta, totuși) a lui Rick Boisvert, un pictor de șaizeci de ani cu aceleași tabieturi zilnice de vreo douăzeci de ani, cu o carieră înfloritoare în anii tinereții dar ratată la vârsta senectuții, cu un motan ciudat care, după părerea lui, întruchipează un regretat aviator francez - cu alte cuvinte, un newyorkez straniu, atipic, pierdut într-o mare de oameni care-și disimuleză nevoile și viețile. Totul pare simplu în viața lui. Parcă prea simplu și auster. Însă totul se zdruncină în momentul în care, conturând intriga, artistului nostru tragic i se pare că pe străzile aglomerate ale Manhattanului o vede pe nimeni alta decât Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii. Surescitat de emoție și neștiind cum să reacționeze, acesta se apropie de ea și i se înclină cu considerație - cum, după părerea lui, ar fi normal.

Și, totuși, ceva se întâmplă - regina reacționează într-un mod straniu. În special când acesta i se adresează cu apelativele corespunzătoare: „alteță”, „regină”. Bineînțeles, și Rick are, la o adică, conștiința confuză: ce să caute însăși regina Marii Britanii pe străzile newyorkeze? Cum e posibil așa ceva? Însă, dincolo de toate astea, reacția „reginei” este cea care-l lasă confuz pe citior. Prin tot ceea ce face, ea pare să-și nege identitatea de a fi regină: pentru că, de fapt, așa și este. Nu este regina. Însă ceea ce-mi place la Emmanuel Kattan este faptul că acest lucru - identitatea falsă a femeii - este înfățișat doar cititorului. Rick crede, dincolo de negările doamnei respective, că ea chiar este regina. Și nu numai, însă într-o altă zi, acesta reușește să-i strecoare în buzunar femii o scrisorică în care îi explică tot ceea ce crede despre ea.

Iar de aici totul cade într-un cerc al minciunilor: doamna McTravish, așa-zisa „regină”, acceptă să-i facă jocul lui Rick, disimulându-și viața în cea a reginei. Astfel, ea va deveni un fel de mască, un fel de alter-ego al reginei pentru Rick, totul până când ea însăși ajunge, într-o anumită măsură, să-și piardă propria identitate. Rick, trăind într-o permanentă minciună și înșelăciune, la capătul celălalt pare fericit și nu-și poate explica minunea care i se întâmplă. El este recunoscător, dorește să-i arate totul reginei și să-i povestească viața lui (aflăm, de aici, detalii interesante din viața lui amoroasă și cam nefericită). Deși are unele bănuieli legate de doamna McTravish, acestea dispar instant în momentul în care aceasta, jucându-și foarte bine rolul, se apropie tot mai mult de imaginea autentică a reginei Marii Britanii. Țesând o pânză de minciuni, de întrebări fără răspuns, de secrete, personajele lui Emmanuel Kattan par să cadă fără voie într-o mare în care, încetul cu încetul, acestea își pierd identitatea veridică și, undeva în spatele măștilor lor, se estompează.

„(...) Iar doamna, răspunzând atențiilor lui Rick, se lasă condusă din sală în sală, prefăcându-se că descoperă pentru prima dată aceste locuri pe care le cunoaște mai bine decât el. Se străduie să pară curioasă, mimează când surpriza, când admirația, ascultând cu răbdare explicațiile artistului, ar încerca să răscumpere atitudinea răutăcoasă pe care o avusese față de soțul ei cu douăzeci de ani mai înainte.”

Am încercat să-mi dau seama care a fost alibiul, dacă pot să-i spun așa, doamnei McTravish. Am încercat să-mi dua seama ce-a fost în capul ei atunci când, inuman, s-a hotărât să-l joace pe degete pe acest Rick pur și simplu naiv. Motivul ne este reliefat, încetul cu încetul, prin prezentarea poveștii ei de viață, a dramei pe care, cu ani în urmă, a trăit-o. Vă spun, chiar o să vă prindă ceea ce se prezintă în roman și sunt sigur că o să vă placă. Oricum, o sută șaizeci de pagini nu sunt așa multe - eu am citit acest roman în mai puțin de o zi.

„ - (...) Dar, știți, râsul și pictura... nu prea se potrivesc. (...) Poate fiindcă râsul e ceva efemer. E clipă pură. Într-un portret viitorul trebuie să simtă durata, greutatea timpului. (...) Poate pentru că râsul e lipsit de nuanță. Ceea ce-i lipsește râsului e faptul că nu trezește ezitarea, îndoiala. Ca să pătrunzi într-un tablou trebuie să rămână ceva nespus. Altfel, fără această ambiguitate, cel care contemplă opera este exclus pentru totdeauna. Când nu mai e nimic de interpretat, când totul e relevat, observatorului nu-mi mai rămâne niciun rol.”

Aceste pasaje sunt DELICIUL cititorului. Sunt extrem de bine relevate, frumos scrise, subtile și profunde. Am o groază de semne puse acolo unde am găsit fragmente care mi-au atras atenția și mi-au dat de gândit - după părerea mea, un roman care are acțiune, are mister, are subtilitate, este relaxant și are astfel de pasaje, cum e cel de mai sus, merită cu desăvârșire cinci steluțe. Iar romanul lui Emmanuel Kattan a fost unul dintre acestea. Îmi plac cărțile care reiterează condiția artistului în societatea marginală, limitată, nebunia lui de neînțeles, claustrarea între pereții camerei care, totuși, pare să nu-i mai fie prietenă, cu predilecție neînțeleasă. Mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!

„Pentru un cititor, a ști totul înseamnă a înceta să existe.”

O frază care sumează misterul întregului roman. De ce să știm care au fost motivele pentru care domna McTravish a vrut să facă asta? Care-au fost, de altfel, motivele pentru care Rick a crezut că însăși regina Elisabeta ar vrea să fie pictată de un artist comun, ca un oricare altul? Credeți-mă, romanul pune întrebări foarte bune, într-o scriitură inteligentă și care nu plictisește, ba, dimpotrivă, antrenează citiorul și-i oferă ceea ce caută: mister, alertă și suspans. Ne-am mira, totuși, pentru că rareori mi se întâmplă să găsesc aceste trei lucruri într-o combinație așa echilibrată (pe care, de obicei, o întâlneam doar la Gillian Flynn - evident, într-o variantă mai acidă și incisivă, și, mai curând, într-o manieră mai sensibilă, lejeră, feminină la Kate Morton). 

Vă recomand cu drag romanul „Portretul reginei”. Mie mi-a plăcut enorm de mult, a fost o lectură frumoasă, sensibilă, misterioasă și plăcută. Iar sfârșitul, Doamne, este pur și simplu definitoriu. Dacă aveai impresia că destinele au fost trasate, ultimul capitol te va da peste cap. Pur și simplu! :) Mulțumesc celor de la Editura Univers pentru acest roman. Îl puteți cumpăra de AICI. Lecturi plăcute și să aveți parte de un sfârșit de săptămână minunat!

Interviu scriitoricesc cu autoarea Ana Mănescu




Ana Mănescu, autoarea publicată la Editura Herg Benet, a fost de acord să-mi răspundă la niște întrebări. Vă invit cu drag să-i urmăriți răspunsurile extrem de interesante și foarte inspiraționale. Mulțumesc mult, Ana, și să ai parte de mult succes în toate planurile de viitor!

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.
Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.” (Cristina Nemerovschi)

Î: Când ai început să scrii, aveai deja în gând ideea publicării unui roman?

R: Am avut în vis ideea publicării, dar a durat ceva vreme pînă să o am și în intenție. Scriu de la nouă ani, dar abia la douăzeci și doi am început să o fac cu intenția de a publica. Cu romanul de debut e ușor însă, mai ales dacă l-ai scris cînd erai foarte tînăr și ai pus mult din tine în el. După alter.ego. a venit testul de fapt, atunci cînd mi-am asumat responsabilitatea de a scrie în continuare.

Î: De ce ai ales editura Herg Benet și nu altă editură?

R: Am citit „Sânge Satanic” de Cristina Nemerovschi și m-a șocat faptul că există o editură care a publicat așa ceva. Aveam în față o poveste liberă și firească. Nu aș fi făcut nici în cele mai rebele momente ale mele un sfert dintre lucrurile pe care le face M., dar am văzut dincolo de asta, și ce am văzut m-a inspirat: lupta aceea pentru individualitate și identitate și libertate. Încercarea aceea neîntinată de a fi exact cum ești, cum vrei să fii. Exact asta intenționasem eu să scriu în „alter.ego.”, deși poveștile în sine sunt în totalitate diferite. Și pentru prima oară am simțit că are sens să termin cartea. Că există un loc pentru ea. Că există un public pentru ea. Că există o editură pentru ea. Și, din fericire, și ei au simțit asta.

Î: De ce au nevoie scriitorii români pentru a scrie literatură de calitate, și nu de umplutură?

R: Nu știu să îți spun ce este literatura de calitate. Am citit cărți care m-au distrat și inspirat mai tare decît unele povești aclamate universal. E atît de subiectiv încît nu depinde nici măcar de la om la om, ci de starea în care este persoana cînd citește o carte.

Singurul lucru pe care îl poate face un scriitor este să publice cea mai bună variantă posibilă a poveștii sale. Și pentru asta are nevoie de timp, de răbdare, de cunoașterea limbii în care scrie, de niște cultură și de o imaginație bogată, de autenticitate, de încrederea că poate schimba măcar o viață cu cartea sa și de conștientizarea faptului că majoritatea oamenilor nu se vor uita de două ori la textile sale. Nu strică să aibă disciplină, determinare, demnitate și o urmă de blîndețe pentru el însuși. Mai are nevoie de un redactor bun de carte și de o slujbă sau un sistem de sprijin care să îi permită să scrie, pentru că în România se cîștigă extrem de puțin din scris și din activitățile conexe.

Î: Dacă ar fi să alegi între cele două romane, ”alter.ego” și ”Quasar”, care ai considera că te reprezintă mai mult?

R: Fiecare carte reprezintă îndeosebi o perioadă din viața mea. alter.ego. are în el începuturile mele ca om și ca scriitoare. A fost o vreme în care am trăit toate lucrurile acelea, criza de identitate, sentimentul de eternitate, neîncrederea în scriere, iubirile absolute, sentimentele extreme. E publicat de un an și un pic, dar a început să se scrie acum aproape un deceniu și reflectă adolescența.

Quasarul îmi este mult mai apropiat în general. Are în el coșmaruri recurente, fobii, vise care au fost de cînd mă știu în mine. Are un echilibru și o grijă a cuvintelor care mi-ar fi fost imposibile la debut. Are și o tentă de speculativ destul de mare, și prin el mă îndrept încet spre o zonă care mă fascinează.

Și romanul care stă să fie publicat, Stresul dintre orgasme, mă reprezintă destul de bine acum, fiindcă vorbește despre boală, anxietate și greutatea de a fi tot ce e în tine.

Pe măsură ce scriu iau totuși din ce în ce mai puțin din ceea ce mi se întîmplă real, activ, și din ce în ce mai mult din ceea ce mă tulbură în vise, în subconștient, în obsesii. Cînd am lansat „alter.ego.”, Cristina (Nemerovschi) mi-a urat să am întotdeauna obsesii. Pentru că mă știe. Știe care e catalizatorul meu în scriere. Așa că întotdeauna mă va reprezenta cel mai mult cartea care vorbește despre cea mai pregnantă obsesie din acel moment. 


Î: Consideri că publicul român este conservator, retras, atunci când vine vorba în cărți despre subiecte considerate tabu (discriminarea, sexualitatea, limbajul licențios, violența)?

R: Conservator nu. Mai degrabă ipocrit. Nu spun că sunt subiecte sau cuvinte ușor de digerat. Nu sunt. Dar cei care preferă alt tip de literatură nu își pierd vremea ponegrind cărți care nu le plac, ci își văd de nișa lor sau își pot argumenta cu decență punctul de vedere. Cei mai revoltați, dacă stai să urmărești comentariile de pe rețelele de socializare și de pe bloguri, sunt mai vulgari în exprimare decît cărțile despre care discută și adesea este clar că fie nu au citit în întregime, fie nu au înțeles mesajul și au rămas blocați la suprafață.

Am scris recent despre literatura contemporană și cea din trecut, poți citi aici articolul, și am vorbit exact despre percepția publicului. În fiecare eră, literatura scrisă atunci avea ceva scandalos pentru public: limbajul, subiectul, structura, personajele. Ceva era prea dur, prea aproape, prea adevărat pentru ca oamenii care trăiau acele vremuri, aceleași vremuri din carte, să poată accepta realitatea aceea fictivă, și deci pe a lor. Are Stendhal în „Roșu și Negru” un fragment genial:

[…] un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru, cînd noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.

Într-o țară în care presa se rezumă la „știri” demne doar de tabloide, în care statul abia dacă susține cultura, în care emisiunile televizate arhisexualizează femeile și profită de tragediile oamenilor pentru rating, într-un popor în care înjurăturile sunt o artă delicioasă în sine, să iei o carte care reflectă cum se vorbește, cum se gîndește, cum se simte acum și să o numești proastă sau degradantă înseamnă doar că nu vrei să vezi cum este lumea.

Culmea este că în toate cărțile acestea se încearcă tocmai recîștigarea demnității umane. Se dau exemple extreme pentru că tocmai acestea sunt cele care au impact. Nu înseamnă că te vei apuca să copiezi personajele. Dacă ești cititor, ai simțul critic structurat altfel. Cu certitudine nu te comporți ca un papagal, cameleon sau animal dresat. Vei lua de acolo ceea ce ți se potrivește sau vei recunoaște în tine ceva ce exista deja. Vei învăța din niște greșeli. Îți vei satisfice niște curiozități. Vei simți că aparții. Sau vei simți ceva, orice, chit că e silă, revoltă, frică, disperare, tristețe. Te vei defini prin regăsire sau prin eliminare. Eu cred că e mai sănătos să citești despre niște nebuni ficționali și să înțelegi natura umană în mai multe forme decît să te uiți la televizor la mizeriile care se întîmplă sau se promovează în realitate.

Poate că se va dovedi peste ani că am fost o generație de teribiliști. Noi ca scriitori, noi ca oameni. Însă literatura nu este diferită de umanitate. Ce le desparte este faptul că literatura încă încearcă să salveze umanitatea.  

Î: De ce „Quasar”? Ești pasionată de astrologie?

R: Sunt pasionată de măreție și eternitate, iar cosmosul este fascinant de frumos și de mare. În volumul meu, quasarii reprezintă ciclicitatea în primul rînd: începutul, sfîrșitul și repetiția. Și m-am jucat  cu ideea de om în raport cu forțe mai mari decît el, fie că vorbim de Dumnezeu, de univers, de iubire, de identitate.

Î: În ziua de astăzi, orice cititor se visează și scriitor, oricât de mic. Dar mulți scriu, însă puțini sunt scriitori. Consideri condiția de a fi „scriitor” mai mult o titulatură, sau o stare anume?

R: Cred că scriitor este omul care se simte astfel. În State, de exemplu, writers sunt și bloggerii, și jurnaliștii, și autorii indie, și cei tradiționali. Cei care au cărți publicate sunt authors. Poți fi scriitor fără să fii și autor, așa cum poți fi autor uneori fără să ai totuși trăsăturile care te fac scriitor. Sunt oameni cu bloguri mici și mai multă genă scriitoricească decît cei care scriu cărți în închisoare, de pildă, ca să scape de cîțiva ani.

Un vis nepus pe hîrtie rămîne atît, iar în cazul scrisului nu este doar o metaforă. Nu ai cum să susții drumul acesta fără un devotament uriaș, fără pasiune, fără a te întoarce zi de zi la birou și a face lucruri scriitoricești. Cînd scrierea iese din tine într-atît de puternic încît nu o poți opri, cînd te sufocă ideea de a nu scrie, atunci ești scriitor, indiferent de nișa în care îți încadrezi textele. Că ai talent sau nu, că ai învățat destul despre asta sau nu, că ai succes sau nu, asta se va reflecta în cariera ta, dacă alegi drumul acesta, și în zecile, sutele de ani care vor urma. A fi scriitor este o stare, așadar, și este o titulatură asumată. În momentul în care începi să te numești scriitor, trebuie să ai cu ce să susții asta, de la texte la constanță, de la pasiune la luptă. Însă numai numindu-te tu, în primul rînd, scriitor vei putea ajunge să fii văzut astfel de către alții. 

Î: Care sunt scriitorii contemporani pe care i-ai citit cu drag oricând?

R: Îți voi răspunde indirect, prin poveștile de care m-am îndrăgostit sau pe care le aștept cu nerăbdare. De la Flavius Ardelean am învățat foarte multe despre scris, deci are încrederea mea completă. Lui îi recitesc adesea „Îmblânzitorul apelor” care este unul dintre romanele mele preferate. Sunt la zi cu volumele Cristinei Nemerovschi, iar asta spune multe – favoritele mele sunt „Pervertirea” și „Păpușile”. Poezia Evei Precub a rămas înfiorător de adînc impregnată în mine. Aș vrea un nou roman de la Marta Petreu, pentru că am iubit „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, e cartea care m-a impresionat cel mai tare anul trecut. „Zilele Regelui” de Filip Florian mi se pare cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română. Număr zilele pînă va apărea „Neverlandul” lui Radu Găvan care este un scriitor tulburător. Am terminat de curînd „Maladul” lui Alexandru Voicescu și m-a surprins atît de plăcut încît am așteptări foarte mari de la următoarele sale cărți. Am devorat tot ce mi-a picat în mînă din colecția Cărțile Arven de la Herg Benet – acum aștept „Regii Timpului” de Laura Nureldin, nu am idee cum va fi, dar sper, sper să fie la fel de bună cum sună. Îi ador romanul lui Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, și i-aș reciti oricînd cele 800 și ceva de pagini. Iulian Tănase m-a lăsat fără cuvinte cînd i-am citit „Teoria Tăcerii” și abia aștept să citesc trilogia „Tovarăși de cameră” a lui Mihail Vakulovski, a cărui poezie din „Riduri” m-a făcut o mare fană a sa. Cred că anul viitor voi fi citit ”Harry Potter” de zece ori, deși încă nu mi-am făcut curaj să citesc și altceva de J. K. Rowling, așteptările sunt mult prea mari și aș nedreptăți-o. Îmi place foarte mult literatura fantastică și speculativă contemporană, deși în general nu mai este atît de profundă și detaliată cum obișnuia să fie pe vremea lui Tolkien și Lewis. Dar uite, tocmai am citit pe nerăsuflate trilogia ”All Souls” de Deborah Harkness și aștept și eu, ca toată lumea, următorul volum din ”A Song of Ice and Fire”. Mi-e foarte drag și Ian McEwan, care combină spectaculos inocența cu întunericul. Și mi-aș dori să se descopere și publice o nouă piesă a dramaturgei mele preferate, Sarah Kane, care nu mai este în viață de cîțiva ani, din păcate.


Î: Care ar fi așteptările tale de la editurile românești pe viitor? Consideri că ar trebui să se pună accent pe literatura autohtonă mai mult, sau ar trebui să se continue cu traducerile în masă?

R: Normal că mi se pare mai important să fie susținută literatura autohtonă, fiindcă numai cu susținere aici poate ajunge și afară. Însă încerc să nu discriminez, ideal ar fi să avem o cerere care să susțină și literatura autohtonă, și traducerile. Editurile încep încet, încet să acorde mai multă atenție românilor. Se organizează mai multe concursuri de debut, de exemplu, și au apărut edituri care cresc organic, cum e Herg Benet, și care se concentrează îndeosebi pe generația nouă.

Aș putea visa cai verzi pe pereți și să sper că se va putea trăi decent din activitățile desfășurate în comunitatea literară, fiindcă nu doar scriitorii suferă bănește aici. Dar idealismul meu are totuși o limită, și oricum cred mai mult în microschimbări în ultima vreme decît în utopii. Așa că doar două lucruri mi se par imperative acum, și cred că pot fi făcute cu resursele disponibile. Aș vrea ca echipele editoriale să se asigure că și gramatica, și personajele, și povestea, și paginarea, și coperta, și totul sunt cît mai bune posibil, să nu mai grăbească procesul de publicare. Am citit prea multe cărți care efectiv nu erau gata. Și mi-aș dori ca editurile să caute să atragă cît mai mulți tineri spre lectură. Editura ALL, de exemplu, a organizat recent două campanii, Citește Povești și Cartea în așteptare, care se axau pe promovarea literaturii, prima pe determinarea copiilor să citească, a doua avînd o componentă socială. De asemenea, publicarea tinerilor atrage după sine și un public tînăr, așa cum o face și susținerea bloggerilor tineri. Dar unde nu se mobilizează editurile observ că o fac tinerii în sine, sunt din ce în ce mai deschiși spre literatură, spre cultură, spre povești.

Î: Există vreo diferență între Ana Mănescu omul și Ana Mănescu scriitoarea?

R: Nu în interior. Uneori mă întreb care a venit prima, scriitoarea sau omul. Ca ființă vie, sigur că omul precede scriitorul, însă la 16 ani, cînd știam că vreau să fiu scriitoare, nu știam ce vreau să fiu rest. Scrisul m-a format mai mult decît orice altceva, pentru că a tras din tot, din fericire și nefericire, din tinerețe și din boală, din vise și din coșmaruri, din obsesii și din fobii. M-a ajutat să mă construiesc, să mă definesc și încă o face, deși la un nivel ceva mai mic momentan.

În rest există o diferență mică, firească, pentru că nu sunt doar scriitoare, ci sunt implicată în diverse proiecte care, deși au legătură destul de mare cu lumea literelor, nu depind deloc de faptul că eu scriu și cărți.

Î: Așteptăm alte noutăți literare din partea scriitoarei Ana Mănescu?

R: Da, chiar în toamna aceasta va fi publicată a treia mea carte, „Stresul dintre orgasme”. Este un microroman despre ceea ce ne facem nouă înșine cînd alergăm constant după culmi – profesionale, amoroase, personale, financiare, imaginare, nu contează. Am vrut să vorbesc despre omul care ține la cultură, dar este „forțat” de împrejurări să lucreze și într-o corporație. Cum îl roade asta în interior? Cum îl înnebunește imposibilitatea aceasta de a fi tot ce este în el? Robert, personajul principal, este surprins în Stres în timpul său liber, în triunghiul său amoros atipic, în insomniile sale, în discuțiile din baie cu prietenul lui cel mai bun, în momentele de cugetare, în frînturi de viață. Și toate se leagă într-o poveste despre identitate, anxietate și ispite.


Î: La sfârșit, mi-ar plăcea să ne spui care sunt sfaturile tale atât pentru cititori, când vine vorba de literatura românească, cât și pentru viitoarele persoane care se văd romancieri.

R: Cred că un cititor are multe de cîștigat dacă abordează literatura cu deschidere. Nu contează din ce țară sau perioadă este, uneori pînă și un gen sau autor pe care îl detestăm poate adăuga ceva experienței noastre. Diversitatea ne schimbă realmente perspectiva. Nu neapărat cantitatea sau calitatea lecturilor contează, ci dispoziția noastră de a citi diferit și de a ne tot cizela credințele și principiile. Așa că în privința literaturii noastre spun un singur lucru: nu o subestimați. Fie că vorbim despre clasici sau contemporani. Uite, eu vreau să reiau cărțile pe care le-am citit în liceu, pentru bac, și să le citesc fără să mă gîndesc la ce a vrut autorul să spună. Vreau să văd ce vrea autorul să îmi spună mie, într-un dialog intim între noi doi. Școala rar stârnește dragoste de lectură acolo unde nu există deja o sămînță. Și asta pentru că la vîrsta la care se consideră eterni și liberi, tinerii sunt constrînși să citească ceva demodat. Și la vîrsta aia puțini știu că oamenii nu se schimbă de fapt, că suntem la fel, doar contextele sunt diferite, și că acele povești vechi spun poveștile pe care le trăim și noi acum. Și puțini profesori pot sau vor să le arate că literatura clasică poate fi actuală, iar literatura contemporană are valoare.

Celor care vor să scrie le spun lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat eu: fiți sinceri. Cu ceea ce simțiți, cu ceea ce credeți, cu ceea ce scrieți și mai ales cu ceea ce rescrieți. E la fel de greu să accepți că o frază este perfectă cum este să recunoști că mai trebuie lucrată. Fiți sinceri cu voi, cu povestea, cu editorii, cu cititorii. De aici pornește totul.

Că frumos le-a mai zis! :) Ana Mănescu este, într-adevăr, o scriitoare inteligentă și rafinată. Găsiți cărțile ei pe site-ul editurii Herg Benet. De asemenea, pe Ana Mănescu o puteți găsi și pe site-ul ei, anamanescu.ro.
Lecturi frumoase și numai bine!

vineri, 9 octombrie 2015

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, de E. Lockhart - Recenzie


Editura: Trei
Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 304 pagini
Distincții: finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009 

E. Lockhart este autoarea romanelor ”Dramarama”, ”The Boyfriend List”, ”Fly on the Wall” și ”The Boy Book”. A scris, de asemenea, „Cum să fii o fată rea” (în curs de apariție la Editura Trei) împreună cu Lauren Myracle și Sarah Mlynowski. De aceeași autoare, la Editura Trei, a apărut romanul „Mincinoșii” (recenzia AICI). Romanul de față, „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” a fost finalist la premiile National Book Award, în anul 2008 și, de asemenea, a fost nominalizat la Premiul Michael L. Printz în anul 2009.

Emily Lockhart. Sau, de fapt, cum să-i spun? Mi se pare că această autoare este puțin cam într-o doagă, dar în sensul bun. Îi lipsesc ceva țigle de pe căsuță, dar a pus ea altceva în locul lor. Ceva ce, din fericire, doar ea știe. Doar geniul ei literar. Referindu-mă strict la ce-am citit de la ea până acum, pot să afirm, cu tărie, că Emily Lockhart este una dintre acele autoare care știe cu desăvârșire cum să se apropie de publicul ei țintă. Autoarea are un geniu doar al ei prin care reușește să-și spună povestea, surprinzând personajele în toate eventualele lor ipostaze, din mai multe unghiuri - iar ceea ce primează la ea este, de departe, naturalețea personajelor, felul în care acestea simt și trăiesc, adulmecă viața și își pun întrebări. Personajele lui Lockhart trăiesc, îs palpabile. Dacă-ți treci mâinile peste numele lui Frankie Landau-Banks, cu siguranță ai să simți cum te va mușca. Așa incisivă-i tipa asta, zău! Totuși, cu toate asta, acesta este unul dintre puținele lucruri pe care le-am apreciat la roman.

Am citit romanul destul de rapid, dat fiind faptul că a fost un roman ușor, relaxant, lejer, cum sunt cam toate romanele din această colecție. Undeva pe la pagina cincizeci-șaizeci, mi-am dat seama în ce se constituie inspirația lui Lockhart: tineri adolescenți, școli, răzvrătiți, non-conformiști, dulăi gata să muște când cineva din altă tagmă mârâie. Bogăție, frumusețe (excelând, de altfel, fizică), estetica gustului și frământări interioare. Mustrări de conștiință, minciuni, secrete și superficialitate. Bun, e OK, pot să mă conformez și eu cu asta. Dar, totuși, spre deosebire de „Mincinoșii”, romanul acesta mi s-a părut mai stagnant, mai cu lipsă de decor și cu rare schimbări de cadru. Părerea mea pur subiectivă, deși am citit recenzii, deopotrivă, foarte subiective. 

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” ne spune povestea, n-o să ghiciți cui, a lui Frankie. Frankie este adolescenta tipică lui Lockhart: inteligentă, cu un umor foarte jovial și puțin zeflemist, acidă, incisivă, puțin timidă, sensibilă, cititoare înrăită, ironică și, de departe, foarte pornită în ceea ce-și propune. Parol, pe acest atuu - ambiția lui Frankie de a duce la bun sfârșit ceea ce-și pune în tărtăcuță - s-a axat și Lockhart atunci când a scris romanul. Undeva pe după sărbători, Frankie apare într-un „ambalaj nou”, e ceva mai frumoasă, cu un corp de invidiat și chestii dintr-astea foarte clișeice care atrag atenție băieților din liceu. Evident, cum nu poate trece neobservată, ea devine subiectul de interes al lui Matthew Livingston, unul dintre tipii cool de-a doișpea care-i face ochi dulci. Evident, ca o fetișcană care, poate și dintr-un complex orgolios, vrea să fie cu cel mai popular tip din școală, Frankie se cuplează cu Matthew. În cocârdășie cu acesta, departe de relația lor fizică, ea află că în liceu există un grup secret numit „Ordinul Loial al Baseților”, care, pe deoparte, au propriul lor imn și, pe de altă parte, se ocupă cu menținerea unei fel de „terori ironico-amuzante-zeflemitoare” la adresa cadrelor didactice, conducerii și, într-o manieră plictisită, a celorlalți elevi ai colegiului Alabaster. Însetată de aventură, evident, Frankie dorește să facă și ea parte din grupul „baseților”. Iar totul începe din momentul în care intrarea îi este refuzată, din simplul motiv că ea, ei bine, este fată. Adică incapabilă. Adică este caraghioasă, incapabilă să gândească - trecând totul prin prisma „baseților. Adică, după capul lor, doar băieții pot face chestii dintr-astea cool, care nu-s plictisitoare, numai ei au mințile strălucite pentru a cobi asemenea planuri. Restul, adică ceilalți, sunt altă mâncare de pește, doar niște pioni pe această imensă tablă de șah a colegiului în care piesele sunt mutate de către baseți.

Și de aici, consolidându-se acțiunea pe baza pornirilor lui Frankie, se construiește romanul. Frankie încearcă, de altfel, nu neapărat să intre în grupul baseților, pe cât încearcă să-și dea seama de ce aceștia i-au refuzat intrarea. De asemenea, eroina romanului, cu cât sapă mai mult în istoria baseților, își dă seama că ceva este putred în toată această treabă. Încercând să-i câștige încrederea lui Matthew, ea pare să poarte o luptă cu ea însăși, o luptă între a-și ține prietenul, iubitul aproape, stând deoparte de lumea băieților care fac regulile, și a încerca să afle mai multe din istoria acestor băieți misterioși care par a fi, pentru ea, de pe altă planetă. Sfâșiată între aceste două porniri dictate de inimă și rațiune, Frankie va învăța că, de fapt, viața constă în alegerile pe care le faci și de pe urma cărora, întotdeauna, vei trage repercursiuni. Fie ele pozitive sau negative. Cam în asta constă desfășurarea acțiunii în roman. Ceea ce-am surprins eu e, practic, infim. Personaje apar, noi intrigi - evident, mai mici - se leagă, mistere noi își găsesc locul între pagini, minciuni se spun, adevăruri se ascund, secrete care mai bine ar rămâne secrete, dezamăgiri, eșecuri și muuuuult suspans. Iar ceea ce este foarte captivant, după părerea mea, este relația dintre Frankie și Matthew - sincer, nici acum, după ce-am lecturat romanul, nu mi-am dat seama care a fost treaba cu ei doi: nu-mi dua seama, de fapt, dacă s-au iubit sau nu. Zău! Dacă a citit cineva romanul și vrea să mă lămurească, îl rog s-o facă numaidecât. Mie mi se pare că au menținut fluxul superficialității pe tot parcursul romanului, drept care mi-a fost tare greu, ca cititor și având ultimul cuvânt, să-i apropii unul de altul. 

Sincer, cred că din acest roman ar fi putut ieși mai multă introspecție și parte psihologică. Sincer, Frankie e un personaj foarte atractiv, nu prea maleabil, e un personaj fixat pe o țintă anume, străbătând paginile direct către țelul ei. Este un personaj plin de lumini și umbre, cu întrebări și incertitudini - acestea fiind, de altfel, semințele din care caracterul lui Frankie se formează. Mi s-a părut greu să rezonez cu Frankie, s-o fac palpabilă. E o adolescentă tipică, e o adolescentă care încearcă multe, care se aventurează peste tot. Este, de fapt, o aventurieră. Un personaj scandalos. Mi-ar fi plăcut, poate, să fie mai la locul ei și să observe, subiectiv, ceea ce se întâmplă în jurul ei (de altfel, cred că ar fi fost perfect dacă acest roman ar fi fost narat la persoana întâi). Evident, viziunea din spate ne oferă o perspectivă foarte amplă asupra a ceea ce se întâmplă, iar Lockhart e plină de credit și de inspirație. Totuși, zic eu că ar fi mers mai bine mai multă emoție și, de ce nu, dramă. Și mai puțină acțiune inutilă. În altă ordine de idei, mi s-a părut că romanul a păstrat un spațiu limitat de desfășurare. Aș fi vrut, poate, să văd mai multe plimbări, mai multe descrieri ale locurilor în care personajele merg. Nu știu, mie-mi plac descrierile - evident, cele mai de suprafață, așa, fără a se pistona asupra lor - deoarece mă conectează cu planul, cu romanul. Mă fac să mă simt acolo și să simt ca și cum aș fi acolo - ceea ce, evident, și trebuie să se întâmple atunci când citești un roman. În schimb, autoarea se mulțumește să ofere câte detalii de ordin fizic și, tschüss, trece mai departe. 

Ceea ce, exclusiv, îmi place la autoare, este stilul în care povestește. Naturalețea de ordin psihic, fizic. La Lockhart, până și personajele care apar într-o singură scenă par a fi personaje puternice, care-ți lasă impact. Ei bine, îmi dau seama că autoarea se pricepe, știe cum să învârtă condeiul și are întotdeauna verbul la ea. Evident, deși acest roman nu mi-a plăcut întocmai, abia aștept să-i încerc și viitoarele apariții: doar de dragul felului în care scrie și în care narează. Fraze care curg ca de la sine, replici fluide, lipsite de greutatea metaforelor și a figurilor de stil, a podoabelor stilistice. Ei, bine, uneori și simplitatea primează. Dar, evident, NU în exces.

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o analiză inteligentă, depășind genul chick-lit, a eternei dileme pe care orice adolescent o are: încercarea de a te adapta și de a fi acceptat fără a ieși, totuși, în evidență; și riscând, totuși, să fii respins. Emily Lockhart reușește să creeze un personaj de o impregnanță tipologică foarte interesantă: un personaj rebel, un personaj care-și pune întrebări despre putere, indivizi, instituții, întrebări despre prietenie, despre principii și despre cum poți să te îndrăgostești, în ultimă instanță, fără să te pierzi în mișcătoarele și înșelătoarele nisipuri ale iubirii.  

Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat. Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o lectură care, cu siguranță, o să vă aducă în palmares un personaj de neuitat pe care-l veți îndrăgi, un manifest feminin care vă va încânta! :) Să aveți parte de lecturi frumoase și cu spor!

„Trenul orfanilor” de Christina Blake Kline- Recenzie


Editura: Trei
Traducere din limba engleză: Mihaela Doagă
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368

Christina Baker Kline a mai scris romanele ”Bird in Hand”, ”The Way Life Should Be”, ”Sweet Water” şi ”Desire Lines”. Între 2007 şi 2011 a fost Writer in Residence la Fordham University. De asemenea, a primit o bursă acordată de Geraldine R. Dodge Foundation şi mai multe burse de cercetare în Irlanda şi Minnesota. Locuieşte lângă New York City şi petrece cât mai mult timp în nordul statului Minnesota şi pe coasta Maine. Online, o găsiţi la www.christinabakerkline.com

Mi s-au întâmplat două lucruri în ultima lună: 1. să citesc cărți bune, cărți care mi-au plăcut foarte mult și, mai apoi, 2. să citesc cărți care mi-au plăcut enorm de mult. Nu știu, mereu, când încep un roman, am așa o certitudine anume: dacă o să-mi placă sau nu. Și, ciudat, rareori am fost dezamăgit de această certitudine. Să-i zicem „intuiție de cititor”, deși nu prea-mi place să-mi ascult intuiția. Dar fie. Acum, trebuie să vă spun că romanul „Trenul orfanilor” a fost unul dintre acele romane care mi-au plăcut foarte mult, care m-au atras prin scriitură și m-au atras în lumea de hârtie. Drept să vă spun, știam de la bun început că o să-mi placă romanul, încă de când i-am văzut titlul. V-am zis eu, deci: intuiție de cititor. Și-mi ascult intuiția tot mai des în ultimul timp - cum, de altfel, mi-am dat seama că Editura Trei începe să publice cărți din ce în ce mai dorite. De stimat!

Romanul de față ar putea fi considerat un roman historical-fiction, dat fiind următorul aspect la poveștii: între anii 1854 și 1929, așa-numitele „trenuri ale orfanilor” (de unde și titlul) străbăteau în mod regulat distanța dintre orașele de pe Coasta de Est și ținuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonați, a căror soartă avea să depindă doar de noroc și de bunătatea unor oameni complet străini. Educați în a se purta cât mai bine, în a nu deschide o vorbă în fața „eventualilor” părinți, de a privi în jos și de a vorbi doar cu acordul lor, acești copii erau aruncați în viață și puși pe aripile fragile ale destinului, fiecare dintre ei fiind încercat de întrebare: urmau să fie adoptați de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri? Urmau să ajungă în sânul unei familii grijulii, al unei familie care-i vor plasa într-un mediu propice dezvoltării lor, atât fizice cât și culturale, sau urmau să reprezinte forță brută de muncă? Călătorind în aceste trenuri supraîncărcate, copiii, neavând conștiința necesară a ceea ce urma să se întâmple, visau încă la zile frumoase, la familii fericite, la iubire și reîntâlnire. Însă, din păcate, acea lume este demult apusă pentru ei.

De origine irlandeză, Vivian Daly, o bătrână aproape centenară, a fost un astfel de copil, un copil al sorții, al destinului și (ne)norocului, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur, tocmai Albans, Minnesota. Mai târziu, după ce toate se vor fi terminat, Vivian se întoarce în est în Spruce Harbor, Maine. Dar trecutul lui Vivian nu este un lucru care poate fi deoparte. În podul casei sale, ascunse între valize peste care praful nu are nicio putere, peste care timpul pășește neputincios, se află vestigiile unui trecut dureros. Vestigiile unui trecut crud, unui trecut impropriu unei fetițe încă în floarea vârstei. În podul casei se află însăși viața Vivianei, cu toate deprinderile pe care le-a învățat în parcursul anilor în care, plimbată din familie în familie, trecând prin încercări care au avut rolul de a o forma ca om, ca spirit și ființă pregătită pentru viață. 

Totul începe în momentul în care, ca să scape de casa de corecție la care urma să ajungă pentru că a furat o carte dintr-o bibliotecă, Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod. Aparent, aceast lucru se va dovedi banal, însă zgândărind acea coardă a trecutului peste care parful n-a apucat să se așeze, Molly reprezintă recviemul întregii istorii a lui Vivian. Depănându-și amintirile, viața, cele două fete ajung să-și dea seama că totuși nu sunt atât diferite pe cât, poate, ar părea, și au în comun mult mai multe lucruri decât nu s-ar aștepta. 

Două perspective. Perspectiva actuală, cea a prezentului, din 2011, Spruce Harbor, Maine. Ne este prezent demersul lucrurilor dintre Molly, adolescenta răzvrătită, non-conformistă, care face doar ce vrea și nu prea se înțelege cu părinții, și Vivian, bătrâna cu un trecut care încă îi bântuie prezentul și nu-i dă pace. Sustrasă între cutiile din carton ascunse în pod, ca un fel de încercare a supraviețuirii, a neacceptării trecutului, povestea lui Vivian este o poveste zguduitoare despre schimbare, curaj, despre iubire și despre durere, despre prietenii, despre noi începuturi și speranță. Vivian este un personaj care trăiește, care simte, iubește, care plânge și suferă pentru alegerile pe care le face. Trăind între străini, între oameni pe care nu-i cunoaște, Vivian va învăța ce înseamnă supunerea, mila, înjosirea și neputința de a putea face ceva. Conformându-se, așa cum cei de la căminul de unde a plecat au învățat-o, Vivian va fi genul de personaj de care te atașezi, pe care-l simți reverbând alături de tine precum arcușul unei vioare; personajul care-ți atinge sensibilitatea și te face să trăiești povestea orfanilor. Apoi, perspectiva ulterioară (cea care, de asemenea, este preponderentă în text), întâmplându-se prin anii 1930, în Albans, Minnesota, locul în care ajunge Vivian. Bine, drept să vă spun povestea ei este fascinantă, te prinde, poate doar puțin ușor clișeică privind un el aspecte. Vivian este o copilă care ajunge, încă de mică, să lucreze pentru mâncare, pentru un loc cald și un așternut pe care să doarmă. Având de-a face cu familii tot mai diferite, familii care o privează de anumite drepturi (cum ar fi, spre exemplu, educația), Vivian aspiră totuși la mai mult. Din cauza anumitor motive pe care nu vi le voi prezenta (din raționamente evidente), ea va ajunge, în cele din urmă, în sânul unei familii care pare s-o înțeleagă și s-o accepte ca pe propria lor fiică. Însă viața ei nu se termină aici, iar trecutul năvălește în viitor atunci când se așteaptă mai puțin. Alternanța planurilor, trecut-prezent, oferă cititorului o privire de ansamblu asupra a ceea ce romanul lui Christina Blake Kline vrea să ne transmită: „o poveste profund impresionantă, subtilă și emoționantă, adusă la suprafață din negurile trecutului”, după cum cei de la Kirkus Reviews afirmă.

„Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viață i-am simțit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu știa sau nu se sinchisea de ce se întâmplă. Am nouăzeci și unu de ani și aproape toți cei care au făcut cândva parte din viața mea sunt acum doar niște fantome. (...) Am ajuns să cred că acesta e raiul  - un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi.”

Vivian înseamnă trecut, înseamnă viață și purificare. Ea este omul „bântuit”, este femeia care trăiește prin prisma amintirilor frumoase, copilărind în „rai”, în amintirea altora, și așteptându-și cu seninătate momentul în care ea însăși, părăsind pământul acesta, are să devină o fantomă a timpului și a memoriei. Mi-a plăcut Vivian enorm de mult, enorm de mult din cauza faptului că își trăiește trecutul ca și cum ar fi ceva de o clipă, deși ea însăși spune că „ați accepta, refuza trecutul înseamnă să negi ceea ce ai fost, ceea ce ai ales să fii”. Evident, suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, de aceea trebuie să facem mereu alegerile cele mai potrivite și demne. 

„Cu timpul, mi-e din ce în ce mai greu să-mi amintesc de familia mea adevărată. N-am nicio fotografie, n-am scrisori, n-am nici măcar cărți rămase din acea viață de odinioară, doar cruciulița irlandeză de la buna. Și, deși rareori mi-o scot de la gât, pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mă pot sustrage unei revelații - anume, că singura amintire de la familia mea biologică mi-a fost dăruită de o femeie care și-a trimis unicul fiu, cu toți ai lui, peste mări și țări, cu vaporul, știind prea bine că probabil n-avea să-i mai vadă vreodată”.

Așadar, Vivian n-are identitate. Vivian este, de fapt, nimeni - lucru reliefat și de faptul că, pe parcurs ce ajunge să locuiască în mai multe familii, niciodată nu va fi numită pe numele ei adevărat. Călăuzită doar de „cruciulița irlandez de la buna”, Vivian va păși în viață cu speranță, cu frică și cu lacrimi în ochi, dar cu zâmbet în suflet. Încercând să afle răspunsuri la doleanțele care o macină, ea-și pune din ce în ce mai multe întrebări care sfârșesc într-o mare de confuzie: de ce, unde, când, cum? O călătorie minunată în mintea unui personaj care, încetul cu încetul, i se relevă cititorului și i se face accesibil într-un mod extrem de subtil. Un personaj complex, prins între întrebări, devorat de incertitudini și de ingrațioasa-i viață. Pusă la încercare, Vivian ajunge, în cele din urmă, să se desăvârșească și să-și găsească identitatea, sub cheia sufletului lui Molly, tânara despre care v-am spus mai sus.

O lectură relaxantă, lejeră, plină de mister și de sensibilitate. Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat.  Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Trenul orfanilor” este o lectură care, cu siguranță, o să vă captiveze! :) Cu mine, unul, i-a reușit de minune! Lecturi frumoase și numai bine!