vineri, 9 octombrie 2015

„Trenul orfanilor” de Christina Blake Kline- Recenzie


Editura: Trei
Traducere din limba engleză: Mihaela Doagă
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368

Christina Baker Kline a mai scris romanele ”Bird in Hand”, ”The Way Life Should Be”, ”Sweet Water” şi ”Desire Lines”. Între 2007 şi 2011 a fost Writer in Residence la Fordham University. De asemenea, a primit o bursă acordată de Geraldine R. Dodge Foundation şi mai multe burse de cercetare în Irlanda şi Minnesota. Locuieşte lângă New York City şi petrece cât mai mult timp în nordul statului Minnesota şi pe coasta Maine. Online, o găsiţi la www.christinabakerkline.com

Mi s-au întâmplat două lucruri în ultima lună: 1. să citesc cărți bune, cărți care mi-au plăcut foarte mult și, mai apoi, 2. să citesc cărți care mi-au plăcut enorm de mult. Nu știu, mereu, când încep un roman, am așa o certitudine anume: dacă o să-mi placă sau nu. Și, ciudat, rareori am fost dezamăgit de această certitudine. Să-i zicem „intuiție de cititor”, deși nu prea-mi place să-mi ascult intuiția. Dar fie. Acum, trebuie să vă spun că romanul „Trenul orfanilor” a fost unul dintre acele romane care mi-au plăcut foarte mult, care m-au atras prin scriitură și m-au atras în lumea de hârtie. Drept să vă spun, știam de la bun început că o să-mi placă romanul, încă de când i-am văzut titlul. V-am zis eu, deci: intuiție de cititor. Și-mi ascult intuiția tot mai des în ultimul timp - cum, de altfel, mi-am dat seama că Editura Trei începe să publice cărți din ce în ce mai dorite. De stimat!

Romanul de față ar putea fi considerat un roman historical-fiction, dat fiind următorul aspect la poveștii: între anii 1854 și 1929, așa-numitele „trenuri ale orfanilor” (de unde și titlul) străbăteau în mod regulat distanța dintre orașele de pe Coasta de Est și ținuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonați, a căror soartă avea să depindă doar de noroc și de bunătatea unor oameni complet străini. Educați în a se purta cât mai bine, în a nu deschide o vorbă în fața „eventualilor” părinți, de a privi în jos și de a vorbi doar cu acordul lor, acești copii erau aruncați în viață și puși pe aripile fragile ale destinului, fiecare dintre ei fiind încercat de întrebare: urmau să fie adoptați de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri? Urmau să ajungă în sânul unei familii grijulii, al unei familie care-i vor plasa într-un mediu propice dezvoltării lor, atât fizice cât și culturale, sau urmau să reprezinte forță brută de muncă? Călătorind în aceste trenuri supraîncărcate, copiii, neavând conștiința necesară a ceea ce urma să se întâmple, visau încă la zile frumoase, la familii fericite, la iubire și reîntâlnire. Însă, din păcate, acea lume este demult apusă pentru ei.

De origine irlandeză, Vivian Daly, o bătrână aproape centenară, a fost un astfel de copil, un copil al sorții, al destinului și (ne)norocului, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur, tocmai Albans, Minnesota. Mai târziu, după ce toate se vor fi terminat, Vivian se întoarce în est în Spruce Harbor, Maine. Dar trecutul lui Vivian nu este un lucru care poate fi deoparte. În podul casei sale, ascunse între valize peste care praful nu are nicio putere, peste care timpul pășește neputincios, se află vestigiile unui trecut dureros. Vestigiile unui trecut crud, unui trecut impropriu unei fetițe încă în floarea vârstei. În podul casei se află însăși viața Vivianei, cu toate deprinderile pe care le-a învățat în parcursul anilor în care, plimbată din familie în familie, trecând prin încercări care au avut rolul de a o forma ca om, ca spirit și ființă pregătită pentru viață. 

Totul începe în momentul în care, ca să scape de casa de corecție la care urma să ajungă pentru că a furat o carte dintr-o bibliotecă, Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod. Aparent, aceast lucru se va dovedi banal, însă zgândărind acea coardă a trecutului peste care parful n-a apucat să se așeze, Molly reprezintă recviemul întregii istorii a lui Vivian. Depănându-și amintirile, viața, cele două fete ajung să-și dea seama că totuși nu sunt atât diferite pe cât, poate, ar părea, și au în comun mult mai multe lucruri decât nu s-ar aștepta. 

Două perspective. Perspectiva actuală, cea a prezentului, din 2011, Spruce Harbor, Maine. Ne este prezent demersul lucrurilor dintre Molly, adolescenta răzvrătită, non-conformistă, care face doar ce vrea și nu prea se înțelege cu părinții, și Vivian, bătrâna cu un trecut care încă îi bântuie prezentul și nu-i dă pace. Sustrasă între cutiile din carton ascunse în pod, ca un fel de încercare a supraviețuirii, a neacceptării trecutului, povestea lui Vivian este o poveste zguduitoare despre schimbare, curaj, despre iubire și despre durere, despre prietenii, despre noi începuturi și speranță. Vivian este un personaj care trăiește, care simte, iubește, care plânge și suferă pentru alegerile pe care le face. Trăind între străini, între oameni pe care nu-i cunoaște, Vivian va învăța ce înseamnă supunerea, mila, înjosirea și neputința de a putea face ceva. Conformându-se, așa cum cei de la căminul de unde a plecat au învățat-o, Vivian va fi genul de personaj de care te atașezi, pe care-l simți reverbând alături de tine precum arcușul unei vioare; personajul care-ți atinge sensibilitatea și te face să trăiești povestea orfanilor. Apoi, perspectiva ulterioară (cea care, de asemenea, este preponderentă în text), întâmplându-se prin anii 1930, în Albans, Minnesota, locul în care ajunge Vivian. Bine, drept să vă spun povestea ei este fascinantă, te prinde, poate doar puțin ușor clișeică privind un el aspecte. Vivian este o copilă care ajunge, încă de mică, să lucreze pentru mâncare, pentru un loc cald și un așternut pe care să doarmă. Având de-a face cu familii tot mai diferite, familii care o privează de anumite drepturi (cum ar fi, spre exemplu, educația), Vivian aspiră totuși la mai mult. Din cauza anumitor motive pe care nu vi le voi prezenta (din raționamente evidente), ea va ajunge, în cele din urmă, în sânul unei familii care pare s-o înțeleagă și s-o accepte ca pe propria lor fiică. Însă viața ei nu se termină aici, iar trecutul năvălește în viitor atunci când se așteaptă mai puțin. Alternanța planurilor, trecut-prezent, oferă cititorului o privire de ansamblu asupra a ceea ce romanul lui Christina Blake Kline vrea să ne transmită: „o poveste profund impresionantă, subtilă și emoționantă, adusă la suprafață din negurile trecutului”, după cum cei de la Kirkus Reviews afirmă.

„Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viață i-am simțit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu știa sau nu se sinchisea de ce se întâmplă. Am nouăzeci și unu de ani și aproape toți cei care au făcut cândva parte din viața mea sunt acum doar niște fantome. (...) Am ajuns să cred că acesta e raiul  - un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi.”

Vivian înseamnă trecut, înseamnă viață și purificare. Ea este omul „bântuit”, este femeia care trăiește prin prisma amintirilor frumoase, copilărind în „rai”, în amintirea altora, și așteptându-și cu seninătate momentul în care ea însăși, părăsind pământul acesta, are să devină o fantomă a timpului și a memoriei. Mi-a plăcut Vivian enorm de mult, enorm de mult din cauza faptului că își trăiește trecutul ca și cum ar fi ceva de o clipă, deși ea însăși spune că „ați accepta, refuza trecutul înseamnă să negi ceea ce ai fost, ceea ce ai ales să fii”. Evident, suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, de aceea trebuie să facem mereu alegerile cele mai potrivite și demne. 

„Cu timpul, mi-e din ce în ce mai greu să-mi amintesc de familia mea adevărată. N-am nicio fotografie, n-am scrisori, n-am nici măcar cărți rămase din acea viață de odinioară, doar cruciulița irlandeză de la buna. Și, deși rareori mi-o scot de la gât, pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mă pot sustrage unei revelații - anume, că singura amintire de la familia mea biologică mi-a fost dăruită de o femeie care și-a trimis unicul fiu, cu toți ai lui, peste mări și țări, cu vaporul, știind prea bine că probabil n-avea să-i mai vadă vreodată”.

Așadar, Vivian n-are identitate. Vivian este, de fapt, nimeni - lucru reliefat și de faptul că, pe parcurs ce ajunge să locuiască în mai multe familii, niciodată nu va fi numită pe numele ei adevărat. Călăuzită doar de „cruciulița irlandez de la buna”, Vivian va păși în viață cu speranță, cu frică și cu lacrimi în ochi, dar cu zâmbet în suflet. Încercând să afle răspunsuri la doleanțele care o macină, ea-și pune din ce în ce mai multe întrebări care sfârșesc într-o mare de confuzie: de ce, unde, când, cum? O călătorie minunată în mintea unui personaj care, încetul cu încetul, i se relevă cititorului și i se face accesibil într-un mod extrem de subtil. Un personaj complex, prins între întrebări, devorat de incertitudini și de ingrațioasa-i viață. Pusă la încercare, Vivian ajunge, în cele din urmă, să se desăvârșească și să-și găsească identitatea, sub cheia sufletului lui Molly, tânara despre care v-am spus mai sus.

O lectură relaxantă, lejeră, plină de mister și de sensibilitate. Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat.  Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Trenul orfanilor” este o lectură care, cu siguranță, o să vă captiveze! :) Cu mine, unul, i-a reușit de minune! Lecturi frumoase și numai bine!

6 comentarii:

  1. Te-am nominalizat la o leapșă, în caz că vrei să o faci. https://yukiblack.wordpress.com/2015/10/09/the-coffee-book-tag/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, Yuki. Sigur, imediat ce am timp!

      Ștergere
  2. Abia aștept să o citesc și eu. Pot să zic că îmi plac cărțile cu copii, iar subiectul acesteia mi se pare chiar interesant. E destul de emoționant că, așa cum ai zis, ei visau la zile frumoase și fericite, însă s-a dovedit să nu fie astfel. Nu știu, dar mă emoționează puritatea unui copil, iar faptul că destinul lui va fi în funcție de noroc mi se pare îngrozitor. Sper să se bazeze pe aceste detalii cartea, dar rămâne de văzut. :D
    Mulțumim pentru recenzie, pupicei!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact, Roxi, cum ai zis și tu. E o carte emoționantă, și, da, chiar are multe detalii din viața Vivianei. Ți-o recomand cu mare, mare drag. Seară frumoasă și plăcerea mea. Pupici!

      Ștergere
  3. Pare o carte extrem de interesanta. Si mai interesant e ca imi aduce aminte de o alta carte, dar nu imi dau seama de care. Cum imi aduc aminte revin si iti spun.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. „Marile speranțe”, „Oliver Twist”? :D Că mi-a zis cineva că ar semăna cu una dintre ele. Oricum, mie mi-a plăcut mult.

      Ștergere