Împărăția orbilor (Inspectorul Gamache, #14), de Louise Penny - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2023

Traducere: Luminița Gavrilă 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au mai apărut Lungul drum spre casă (2015, traducere de către Mihaela Apetrei), Locul de unde vine lumina (2017, traducere de către Mihaela Apetrei), Un om mai bun (2021, traducere de către Daniela Purgaru) și Toți diavolii sunt aici (2022, traducere de către Ioana Văcărescu).

„Inima avea o memorie mai bună decât mintea. Dar ce păstrau oamenii în inima lor? Asta era întrebarea.” 

Când primește o invitație bizară la o fermă abandonată, Armand Gamache află că a fost desemnat executor testamentar de o necunoscută. Testamentul e așa de ciudat și are dispoziții atât de stranii, încât fostul director al Sûreté du Québec e tentat să creadă că femeia suferea de halucinații. Însă când e descoperit un cadavru, termenii testamentului par brusc mai puțin stranii, dar mult mai amenințători. Însă nu e singura amenințare cu care se confruntă Gamache. E suspendat din funcție, iar ancheta internă asupra modului în care a gestionat un caz de trafic de droguri încă nu e finalizată. Majoritatea drogurilor intrate atunci în țară au fost recuperate, dar în Montreal a mai rămas o cantitate suficientă să ucidă câteva mii de oameni. Ca să afle adevărul, Gamache recurge la mijloace absolut neortodoxe, chiar disperate, dar începe să-și identifice propriile „unghiuri moarte” — unde se ascund lucruri îngrozitoare.

„Într-o grădină, adevăratul pericol era volbura. O plantă care creștea pe sub pământ, apoi ieșea la suprafață și invada totul. Sufocând plantele sănătoase una câte una. Omorându-le încetul cu încetul. Fără niciun motiv aparent, decât acela că asta era natura ei.

Apoi dispărea din nou sub pământ.

Da, adevăratul pericol provenea întotdeauna din ceea ce nu se vedea.”

Am citit tot ce a scris Louise Penny și a apărut și la noi - dar, sincer, cred că Lungul drum spre casă și această carte sunt preferatele mele. Nu pot face o diferențiere strictă între cărțile citite, pentru că, sincer, cu această serie - foarte prolifică - Louise Penny pare că a dat lovitura. Are și motive, oricum: personaje puternice (îl ador de mor pe Gamache), o acțiune bine consolidată, închegată, cu o intrigă inteligentă, cu puncte de tensiune și o atmosferă foarte, foarte bine construită. În esență, Penny chiar scrie genial de bine, și mă bucur mult că romanele ei sunt pe placul meu. Chiar dacă au un stil anume, un slow burning care s-ar putea să nu placă chiar oricui, eu mă declar mulțumit de tot ceea ce a scris. De fiecare dată, ceea ce am citit nu doar că mi-a atins așteptările (ridicate încă de când am citit prima carte apărută la noi, Lungul drum spre casă), ci chiar le-a întrecut. Iar în acest volum am descoperit oarecum parcă o abordare relativ diferită a ideii: Louise Penny a reușit să creeze un mister foarte fain în jurul unei idei interesante, iar, ulterior, totul s-a dovedit a fi fost atât de inteligent și atât de bine gândit încă de la bun început. 

„... păcatele cu care m-am născut și Vina transmisă dintr-o veche moștenire (...).”

Împărăția orbilor este un roman multilateral, care nu se rezumă doar la acțiune și la dinamică. Este un roman care abordează și teme sensibile, într-un mod în care doar Penny ar putea s-o facă. Mereu mi-a făcut plăcere să mă întorc în universul ficțional pe care îl creează, să descopăr conflictele de familie, să descopăr noi cazuri, noi intrigi și comploturi care se abat asupra lui Armand Gamache, în general. De data aceasta, inspectorul se simte foarte vinovat din cauza consecințelor ultimului său caz, considerându-se responsabil de faptul că opioidele încep să facă tot mai multe victime în Montreal. De fapt, întocmai această „disperare” de a localiza substanțele ilicite și traficanții pare a fi motorul care îl angrenează într-un joc periculos, mortal, pe străzile amenințătoare ale orașului. Dar ideea cea mai interesantă mi s-a părut a fi faptul că, intempestiv, pe nepusă masă, Gamache, alături de alte persoane, se trezesc ca fiind executorii testamentului unei femei recent decedate, așa-zisa „Baroana”, cu care niciunul dintre ei pare să nu fi avut vreodată o treabă. Sau, în fine, cel puțin asta tindem să credem, până ajungem într-un anumit punct al lecturii în care, evident, nimic nu pare să fie așa cum am fi crezut. 

„Punctul sensibil devenea legendă de familie, mitul lor, patrimoniul lor. Ceea ce pierduseră devenea bunul lor cel mai de preț. Moștenirea lor.”

În schimb, pe măsură ce înaintăm în lectură, ne dăm seama că o moștenire pare ca, de fapt, nici să nu existe, iar testamentul reprezintă însuși focul care pare să reitereze o dramă familială seculară, de lungă durată, într-o moștenire iluzorie, otrăvitoare, implicând descendenți și descendenți... Iar când apare și o crimă, ei bine, lucrurile o iau și mai razna. Secrete, minciuni de familie adânc îngropate, conflicte, toate încep să iasă la iveală încetul cu încetul, reiterând, de fapt, profunzimea și efervescența cărții: lecții de prietenie, bunătate, umor, dragoste, afecțiune, ereditate. O lectură foarte intensă, bine gândită și executată, cu numeroase intrigi și personaje puternice, alcătuite din lumini și umbre, care, pe fundalul creat de Louise Penny, devin reale, palpabile - ca și cum ți-ar putea fi prieteni apropiați, ca și cum ar putea fi oameni obișnuiți, pe care îi întâlnești pe stradă și cărora le zâmbești (sau nu). Louise Penny ne ghidează cu măiestrie într-o poveste complexă, deasupra căreia domină un mister complex, „cu substrat”, din care nimeni pare să nu înțeleagă nimic. De fapt, poate tocmai de aceea cartea se numește Împărăția orbilor - cu toții sunt orbi, pierduți, deși adevărul se află chiar în fața ochilor lor

„Când deschise ușa, viscolul îl izbi în față, tăindu-i respirația. Închise ochii și făcu o grimasă sub asaltul micilor cristale care aproape că-l orbiseră. Zgomotul era asurzitor. Viscolul urla, lovea, se mișca furios în toate părțile. Natura se dezlănțuia. Iar ei erau în mijlocul furtunii.”

Mi-a plăcut totul la această carte - de la personaje, până la intrigă. De la intrigă, până la modul în care, pe parcursul, acțiunea s-a fundamentat pe baza acesteia. De la ideea din spatele testamentului bizar, până la celelalte întâmplări care transformă lectura într-una intensă, dinamică. Recunosc, spre deosebire de celelalte romane din serie, acesta are legătură cu volumul cu numărul 13, Glass Houses, din câte văd, și cred că aș fi înțeles mai bine anumite lucruri dacă aș fi citit și acel volum (în special partea cu drogurile și Armand Gamache). În schimb, am încercat să mă bucur de lectură și așa, chiar dacă starea generală a lui Gamache este definită în principal de acest eveniment. Și chiar am reușit să mă bucur, pentru că totul mi s-a părut excelent, imprevizibil, iar Penny a reușit să ne livreze doze maxime de suspans, bine dozate, într-un mod armonios și extrem de inteligent. Personajele, ca întotdeauna, mi-au plăcut maxim, și cred că Louise Penny își merită toată popularitatea: scrie genial! Scrie bine gândit, atent și chiar știe ce face și încotro se îndreaptă. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest volum, deoarece știu că o să vă placă și o să vă prindă într-un mister care n-o să vă mai dea pace!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Împărăția orbilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Penny, apărute și pe blog: 

| Toți diavolii sunt aici | Locul de unde vine lumina | Un om mai bun | Lungul drum spre casă | 

| Stare de teroare | 

Isus și Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Petridean

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

Acest eseu, prima operă postumă a lui Amos Oz, având ca punct de pornire o prelegere susținută în 2017 la Berlin, în cadrul unei conferințe, reia una dintre temele care l-au preocupat cu precădere în ultima parte a vieții pe marele scriitor israelian – aceea a trădătorului – și căreia i-a dedicat, în primul rând, un întreg roman, Iuda. Relația profund perturbată dintre iudaism și creștinism își găsește corespondentul în cea dintre Isus și Iuda, relație regândită de Amos Oz într-o manieră intimă, din interiorul unei moșteniri culturale și religioase pe care o împărtășește cu ambii protagoniști ai poveștii biblice. Oz redeschide o temă despre care fratele bunicului său, Joseph Klausner, profesor universitar și autor a două cărți controversate dedicate apariției creștinismului, scrisese la începutul secolului XX. Detectând și analizând cu multă delicatețe și franchețe fisurile de la nivelul narativului Evangheliilor, eseul de față recuperează figura biblică a lui Iuda și o resemnifică.

„Au existat și alte diferențe de opinie între Isus și mine, dar, în ciuda tuturor, am fost fermecat de persoana și de Evangheliile lui.”

Isus și Iuda este un eseu publicat postum, după moartea autorului (28 decembrie 2018), și reiterează convingerile lui Amos Oz în ceea ce privește învățăturile biblice. Am considerat acest eseu ca fiind un fel de „preambul” al romanului Iuda (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut foarte mult: dar, cu toate acestea, vorbesc strict de faptul că mi-au plăcut enorm personajele, respectiv modul în care acestea au interacționat și evoluat, și nu neapărat subiectul abordat. De altfel, nu-s interesat neapărat de astfel de lucruri, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să citesc despre ele. În schimb, este vorba strict despre „moment”, fiindcă, după, simt că nu am citit nimic care să îmi aducă un plus de înțelepciune, învățătură sau orice altceva. Așa a fost și cazul lecturii de față - a fost o lectură relativ plăcută, rapidă, și recunosc că prefața mi-a plăcut foarte mult, deoarece îmi place cum scrie Erri de Luca. Consider cartea a fi esențială în special pentru fanii autorului și, mai mult decât atât, pentru cei care chiar sunt interesați de acest subiect și vor să își lărgească orizontul, poate să descopere o altă perspectivă - nu una subiectivă, pe cât una fundamentată pe anumite învățături, pe experiența de viață - culturală, artistică - a unui renumit autor.

„(...) în clipa în care am ajuns la povestea lui Iuda trădătorul, la istoria celor treizeci de arginți și a celui mai cunoscut sărut din istorie, mai cunoscut chiar și decât acela al cuplului Romeo și Julieta, am luat pur și simplu foc.”

Dat fiind faptul că vorbim despre un eseu, nu pot aborda mai multe unghiuri - așadar, nu pot considera că ceea ce am scris este „o recenzie”, pe cât se încearcă a fi un save as al lecturilor pe care le am. Da, a fost o lectură interesantă, recunosc, dar sunt sigur că aș fi găsit-o mult mai interesantă, poate chiar esențială, dacă m-ar fi interesat subiectul de față: trădarea lui Isus de către Iuda. În schimb, nu mă pasionează, poate pentru că am considerat mai mereu că religia reprezintă „un teren minat” pe care chiar nu îmi propun să-mi asum riscul de a călca. Dar, pe de altă parte, a fost o lectură rapidă, nu m-a solicitat (deși poate chiar m-ar fi putut solicita, dacă mă interesa) și am dat-o gata în mai puțin de jumătate de oră. Poate, cine știe, ar fi trebui s-o rumeg, să-i acord mai mult timp, să încerc să înțeleg și să disec părerea lui Amos Oz. Poate unii chiar fac asta. În schimb, eu mă mulțumesc cu faptul că am citit cartea și o pot așeza în bibliotecă, lângă celelalte cărți scrise de Amos Oz pe care le am. 

„Am detestat povestea nu doar din poziția mea de evreu, nu din rațiuni șoviniste sau religioase, ci pur și simplu pentru că cititorul și micul detectiv din mine se revoltau împotriva totalei absurdități și urâțenii a scenariului. Am găsit povestea ca fiind complet ilogică; nu are pur și simplu nici un sens.”

Chiar mă bucur că am descoperit acest autor, fiindcă simt că are un potențial extraordinar și are foarte multe de oferit. În schimb, cred că vorbim și despre „un autor nișat”, oarecum, care abordează anumite teme sensibile (?!), nu neapărat potrivite publicului larg. Spun asta fără să mă bazez neapărat pe anumite considerente, deoarece am mai citit doar o singură carte de la acest autor. Dar, nu știu de ce, am această intuiție. Voi reveni cu păreri fundamentate în momentul în care voi citi mai multe cărți scrise de Amos Oz, fiindcă nu am de gând să rămân doar cu acestea două. În sfârșit, nu știu dacă v-aș putea recomanda această carte, la modul general, dar știu că aș putea-o recomanda în special celor care sunt pasionați de subiectul de față și care vor să descopere „o nouă perspectivă” - deși, în cazul în care chiar sunt pasionați de acest subiect, cu siguranță știu cum stau lucrurile. Dar, pe de altă parte, mă gândesc și că dacă sunt pasionați de această temă, poate cu greu vor accepta și altă perspectivă. Dar, cine știe - poate ar trebui să îi dați o șansă, nu?

Alte recenzii ale cărților scrise de Amos Oz, apărute și pe blog:

| Iuda |

Făuritorul de lacrimi, de Erin Doom - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 656

Anul apariției: 2022

Traducere: Bianca Paulevici

Erin Doom este pseudonimul unei tinere scriitoare italience, care a debutat pe Wattpad, cea mai cunoscută rețea socială de literatură online din lume, sub numele de DreamsEater. Într-un interval scurt de timp, poveștile ei au cucerit inimile cititorilor, fiind înregistrat un total de 6 milioane de lecturi. Magazzini Salani i-a publicat romanul de debut, Fabbricante di lacrime (apărut și la Editura Litera, colecția New Moon, în anul 2022, în traducerea Biancăi Paulevici).

„- Ea chiar că merită... tot ce-i poți oferi.”

Între zidurile Mormântului, orfelinatul în care a copilărit Nica, poveștile și legendele au fost întotdeauna spuse la lumina lumânărilor. Cea mai faimoasă este cea a făuritorului de lacrimi, un meșter misterios cu ochi limpezi ca sticla, vinovat de crearea tuturor fricilor și neliniștilor care sălășluiesc în inimile oamenilor. Dar, la 17 ani, a venit timpul ca Nica să lase în urmă poveștile sumbre ale copilăriei. Cel mai mare vis al ei, de fapt, este pe cale să devină realitate. Soții Milligan au început procesul de adopție și sunt gata să-i ofere familia pe care și-a dorit-o mereu. În casa nouă, însă, Nica nu este singură. Împreună cu ea, este luat de la Mormânt și Rigel, un orfan neliniștit și misterios, ultima persoană din lume pe care Nica și-ar fi dorit-o ca frate adoptiv. Rigel este inteligent, cântă la pian ca un demon fermecător și are o frumusețe care poate vrăji, dar chipul său angelic ascunde o fire întunecată. Chiar dacă Nica și Rigel sunt uniți de un trecut comun de dureri și lipsuri, o legătură pașnică între ei pare imposibilă. Mai ales când legenda se strecoară înapoi în viețile lor și făuritorul de lacrimi devine dintr-odată real, din ce în ce mai aproape. Totuși, Nica, tânăra dulce și curajoasă, este dispusă să facă orice pentru a-și apăra visul, pentru că, numai dacă va avea curajul să înfrunte coșmarurile care o chinuie, va putea în sfârșit să se înalțe liberă precum fluturele al cărui nume îl poartă.

„Nu toate otrăvurile au un antidot. Unele ți se strecoară în suflet, te uluiesc cu mirosul lor și au cei mai frumoși ochi pe care i-ai văzut vreodată. 

Și pentru asta nu există leac.

Nici un leac.”

Părerea mea, după lecturarea acestei cărți, este că: ce-se-întâmplă-pe-Wattpad-mai-bine-ar-rămâne-pe-Wattpad. Nu știu... Efectiv, cred că această carte este una dintre cele mai slabe citite vreodată, o carte extrem de întinsă, lungită, peste 600 de pagini în care nu se întâmplă mai nimic, cu personaje seci și enervante, cu acțiune redundantă, plictisitoare, seacă, austeră, cu nimic care să te încânte sau să îți dea măcar o sclipire de emoție. Niște personaje absolut banale, care se comportă irațional, care sunt lipsite de lumini și umbre, plate, într-o acțiune liniară care pare că nu duce nicăieri și bate patul pe loc. A fost o dezamăgire mare - de fapt, „dezamăgire” este impropriu, pentru că a fi dezamăgit de ceva înseamnă a fi avut așteptări prealabile, iar eu nu am avut nicio așteptare de la această carte, așa că... N-am fost dezamăgit, ci trist că mi-am pierdut timpul citind-o. Partea bună e că a mers relativ rapid și că nu m-a solicitat deloc, de aceea consider că a meritat 2 steluțe, și nu 1, că altfel i-aș fi dat fără niciun regret o prea bine meritată steluță, și poate nici pe aceea. Nu mi-a plăcut nimic, dar absolut nimic la această carte care cred că e un mare experiment gafat.

„- Inima îți bate nebunește, a murmurat el deasupra arterei din gâtul meu, care pulsa în ritmul bătăilor inimii mele. Oare te temi de mine, molie?

- Rigel, te rog, încetează!

- Oh, nu, nu, Nica, a mârâit el ușor, plescăind din limbă a reproș. Tu trebuie să încetezi. Tonul acesta de privighetoare neajutorată... doar va înrăutăți lucrurile.”

În schimb, văd că pe Goodreads chiar are un rating mărișor, dacă ne gândim bine, ceea ce pot pune pe seama faptului că această carte are categoria ei de cititori, și s-ar preta mult mai bine cititorului adolescent care nu caută neapărat lecturi solicitante, „grele”, care să-ți dea de gândit sau care să îți stârnească emoții, stări, întrebări, conflicte. Nu. Este o carte cu doi adolescenți absolut enervanți, de care n-am putut să mă atașez de loc, o carte cu doi adolescenți care pare că se ciondănesc, ba pare că se înțeleg, ba pare că nu știu ce și că ascund diferite chestii. Nu. Nu și nu. M-a plictisit rău de tot, și nu că nu aș fi avut eu starea necesară pentru a o citi, ci pentru că e o carte de umplutură, de duzină, și nu înțeleg de ce Dumnezeu i-au trebuit autoarei peste 600 de pagini ca să spună o poveste cu nimic și despre nimic, în care nimic relevant nu se întâmplă și personajele nu evoluează, ci rămân aceleași, la același nivel de dialoguri total nenaturale, emoții superficiale și altele de acest gen. Făuritorul de lacrimi este un „roman” care mai bine ar fi rămas pe Wattpad, părerea mea...

„O viață întreagă fugisem de el. Mă rugasem să scap de condamnarea din ochii lui.

Dar nu exista nici o scăpare.

Străluceau ca stelele.

Și luminau o cărare...

Ce ducea spre necunsocut.”

Înțeleg, nu sunt eu neapărat cititorul căreia această carte i-ar fi fost adresată din primă instanță, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia cât de seacă este acțiunea, cât de superficial au fost construite personajele și cât de multe lacune are cartea. Repetiții, fraze pe care ai impresia că le-ai mai citit, acțiune care nu duce spre nicăieri, ci doar care este pusă acolo ca să fie. Nimic care să facă sens, care să aibă o finalitate anume, ci doar fragmente de umplutură care dau volum celor peste 600 de pagini. Chestia asta cu paginile, adică sute și sute, mi se pare de-a dreptul ieșită din comun - cum poți spune nimic în 600 de pagini, domle? Îți demonstrează Erin Doom cum! Nu înțeleg cum a reușit, cât de mult poți să exhaustezi același subiect și să spui lucrurile nu doar într-o formă nouă, ci în aceeași formă, dar în capitole diferite. Zău, este peste capacitatea mea de a înțelege. Și, de fapt, nici nu-mi pasă, fiindcă imediat ce am terminat cartea am pus-o deoparte și aia a fost - o lectură nu ca oricare alta, ci mult mai slabă, de care nici nu vreau să-mi amintesc, dar despre care am vrut să vă vorbesc aici fiindcă de obicei recenzez toate cărțile pe care le citesc.

„M-am uitat la iubire și m-am temut.

Avea ciorchini de trandafiri în vasele de sânge și alunițe pe piele, ca niște puncte de suspensie ale unor fraze nerostite.

Era mai mult eu decât fusesem eu vreodată.”

În cele din urmă, Făuritorul de lacrimi este un roman care s-ar potrivi mult mai bine adolescenților. Sau celor care sunt în căutare de lecturi ușoare, seci, light, care să nu vă solicite și care să nu facă apel la niciun fel de concentrare, la niciun fel de emoție. Este o lectură banală, basic, o lectură din care cred că nu rămâi cu nimic și, poate, nici nu s-a vrut a fi o lectură profundă. Mie, unul, nu mi-a plăcut mai deloc, și este absolut normal, deoarece fiecare ne raportăm la cărțile citite într-un anumit mod, luând în considerare anumite variabile relevante. La fel cum este normal și ca această carte să fi plăcut foarte mult cuiva, care găsește în ea ceea ce vrea să găsească într-o lectură bună. La mine n-a fost cazul, și nu neapărat pentru că am depășit vârsta, ci pentru că am găsit în carte foarte multe lacune care i-au compromis calitatea. Poate aș fi putut trece peste acțiunea banală, poate aș fi putut trece peste redundanța cărții și alte chestii - dar când îmi dai personaje seci, superficiale, care de-a lungul a peste 600 de pagini nu fac nimic și nu evoluează și nu îmi transmit măcar un crâmpei de emoție, ei, atunci știi bine că ai gafat-o. Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Misery, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 356

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Oare Annie se gândise la ce va urma când mașina lui va fi găsită?

E posibil să se fi gândit. Era nebună de legat, dar asta nu însemna că era proastă.”

Scriitorul de succes Paul Sheldon crede că a scăpat, în sfârșit, de Misery Chastain – protagonista foarte populară a ciclului său de romane de dragoste. Într-o mișcare de carieră controversată, Paul tocmai a ucis-o pe Misery, ca să-și lărgească orizontul creativ. Dar o asemenea schimbare nu poate rămâne fără consecințe. După un accident de mașină aproape fatal, scriitorul rămâne imobilizat și se află la mila salvatoarei lui, care promite să-l readucă la viață – cea mai înfocată fană a sa, Annie Wilkes. Însă Annie e furioasă pentru ce i-a făcut Paul lui Misery și îi cere să reabiliteze personajul într-un nou roman, scris sub îndrumarea ei. Scriitorul devine prizonierul propriei ficțiuni, iar torționarul este cititorul său cel mai entuziast. Curând, tensiunea atinge cote insuportabile și devine limpede că sfârșitul cărții va fi și sfârșitul unuia dintre cei doi.

„- Te rog, Doamne, te rog, a gemut el când a auzit motorul jeepului pornind cu un pocnet și un muget înfundat. Te rog, Doamne, te rog - ajută-mă să scap de-aici sau să mor... să scap de-aici sau să mor.”

Ce să mai... Un geniu! Îl ador pe Stephen King și, da, spun asta, pentru că îl ador de mor. Asta după ce acum 3-4 ani nici nu voiam să aud de el sau de cărțile sale, nu înțelegeam de ce (aproape) toată lumea se dă în vânt după Stephen King și ceea ce scrie. Acum, my God, înțeleg perfect, și mă bucur și sunt foarte entuziasmat de faptul că pot spune (și susține) că îmi place enorm cum scrie Stephen King. Pentru mine, e un maestru al genului - și când spun „gen”, habar n-am la ce mă refer, dar știu că nu mă refer la încadrarea limitată într-un anumit gen, pentru că romanele lui Stephen King sunt mult mai mult decât atât. Da, da, se zice că o fi dumnealui „marele maestru al horror-ului”, dar nu sunt de aceeași părere, iar asta nu-i ceva rău, ci dimpotrivă: Stephen King e un mare maestru al scriiturii, în general, și cărțile sale pot fi horror, în aceeași măsură în care pot fi thriller, pot fi polițiste, pot fi drame, pot fi profunde și emoționante, pot fi clasice și de o austeritate care nu deranjează, pot fi... Orice! Și spun asta fundamentându-mi părerea pe faptul că am citit mai multe cărți de la Stephen King, și am observa o predilecție aparte: aceea de a se folosi cu talent uimitor de psihologie și de realitatea din jur. Chiar dacă putem considera multe dintre cărțile sale drept fantezie pură, este evident că realitatea, în toate, este un important și relevant punct de plecare.

„Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată, s-a gândit el, pentru că vorbește serios. Cățeaua asta nu glumește deloc.”

Misery m-a distrus, efectiv. Nici nu mai știu când a fost ultima oară în care am citit o carte aproape cap-coadă, fără să mă pot opri. De ce? Păi cum de ce?! Fiindcă e King, și fiindcă are un talent inconfundabil de a creea scene interesante, dinamică, o intrigă autentică și... Mamă, mamă, ce carte! Știu că mă manifest impresionist, dar zău că nu-mi pasă, fiindcă altfel nu știu ce-aș putea spune: n-am să vă zic despre acțiune și tralalala ce s-a întâmplat în carte tralalala ce-au făcut personajele. N-are niciun sens. Dar vă pot spune că această carte te prinde de la bun început, îți dă în cap (și-ți dă tare), și-apoi, ghici ce, la sfârșit afli că, mna, cam nu stă treaba așa cum ai crezut. Stephen King, deși se folosește în această carte doar de 2 personaje - Paul și Annie - reușește să pună în scenă motive, substraturi, intrigi și subintrigi care transformă lectura într-un adevărat tur de forță. Și mi-a plăcut la nebunie, pentru că a avut și o parte extrem de bizară, „un roman într-un roman”, și Annie, o ciudată-zăpăcită care, sincer să fiu, mi-a stârnit sentimente de tristețe și milă, și-apoi Paul, care mi-a stârnit și mai multă milă, și știu că prin Paul, Stephen King a vrut de fapt să reitereze întocmai „condiția scriitorului”: cel care rămâne captiv, înlănțuit, în romanul pe care-l scrie, iar ultimul punct pus va fi reprezentat eliberarea mult dorită!

„- Sunt de acord că lumea asta e un loc destul de căcăcios în cea mai mare parte a timpului, a spus el. Și apoi a adăugat fără sens: Mai ales când plouă.”

Da, și eu am fost acolo, pentru că și eu am scris, și știu ce-nseamnă „să fii sclavul” propriei creații, să simți că romanul tău devine un suprapersonaj, devine un factor omniprezent în propria-ți viață: nu îți dă pace, te seacă, te epuizează, te solicită și te stoarce de energie. Să fie Annie, de fapt, întocmai întruchiparea unei metafore care reliefează cât de solicitant și uneori violent poate fi să scrii o carte? Să te reîntorci unde ai fost? Nu știu... Dar știu că romanul de față este mult mai mult decât o carte tensionată, plină de acțiune, faze și dialoguri bizare, fragmente pe alocuri inadecvate din punct de vedere logic. Știu că, prin acest roman, Stephen King a vrut să livreze mai mult decât o operă de ficțiune - a vrut să livreze un adevăr al vieții sale, un insight al vieții sale de scriitor popular, care, uneori, s-ar putea să scrie și din necesitate, nu doar din dorință și plăcere. Până la urmă, are milioane de fani care îi așteaptă cărțile și popularitatea „trebuie întreținută”, bănuiesc. Dar, în orice caz, în orice pagină se resimte talentul său, iubirea sa pentru cuvinte și pentru creație. Romanul de față nu a făcut rabat de niciun fel, și a păstrat măiestria marelui maestru. Stephen King, în esență, este un autor care deja și-a pus amprenta în marii scriitori ai lumii. Și va rămâne întotdeauna unul dintre ei, poate chiar „un etalon” al „genului” (repet, nu vorbim despre un gen limitat).

„Cred că te voi ucide, Annie, și-a spus el și i-a zâmbit afectuos. Așa cred. Poate c-o să mor și eu odată cu tine - dar măcar o să plec pe lumea cealaltă cu burdihanul plin de caviar delicios. Lucrurile ar putea sta cu mult mai rău.”

Nu știu ce să mai spun despre Misery, în afară de faptul că este un roman pe care trebuie să îl citiți. Dacă nu vă place King, chiar vă înțeleg perfect. Dar la fel de bine vă pot spune că, credeți-mă, o să vă placă la un moment dat. Cu cât îl descoperiți mai rapid - în adevăratul sens al cuvântului -, cu atât vă veți putea bucura mai rapid de lecturi geniale. Eu, unul, sunt vrăjit de cum scrie și vreau să-i citesc absolut toate cărțile, și mă bucur că este îndeajuns de prolific încât să însumeze o colecție impresionantă de titluri. Încet, dar sigur, voi ajunge și acolo - în punctul în care voi fi citit toate cărțile pe care le-a scris până acum și va fi necesar să aștept după o altă carte. Dar, la ritmul pe care îl are, nici nu mă îndoiesc că va trebui să nu aștept mult. Între timp, mă bucur de cărțile care mi-au mai rămas și pe care, încă, nu le-am citit. Sunt tare curios dacă voi l-ați citit pe Stephen King, dacă vă place și care este cartea voastră preferată semnată de dumnealui. Eu nu m-aș putea limita la una, deși, sincer să fiu, cred că în inima mea mereu va rămâne Culoarul morții ca fiind una dintre cele mai bune. Probabil și pentru că este cartea care „mi-a (re)deschis apetitul” pentru King. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | Institutul |

Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2016

Traducere: Marlena Braester

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

„- (...) Apropo, e în natura lucrurilor faptul că suferința, și singurătatea, și accidentele, și bolile sunt mai previzibile pentru un astfel de om decât pentru ceilalți - adică pentru noi toți. Prin natura lui, omul bănuitor e condamnat și menit nenorocirii (...). Ele îl rup pe om de lume.”

Roman al devenirii și o sofisticată poveste de iubire, Iuda repune în discuție, din perspectivă etică, politică și istorică, figura trădătorului și conceptul de trădare. O realizare literară de proporțiile unei simfonii, Iuda îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de altă parte, cele dintre Israel și lumea arabă. În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, tânărul Shmuel Asch înțelege că viața lui are nevoie de o schimbare. Dezamăgit în urma unei povești de dragoste încheiate brusc și sclav al unei vieți studențești lipsite de satisfacții, el hotărăște să se izoleze în casa veche a unui bătrân intelectual infirm, a cărui noră îl angajează pentru a-i ține acestuia companie câteva ore în fiecare zi. Ceea ce nu știe Shmuel este că traiul între zidurile groase ale casei de la marginea orașului vechi, alături de doi oameni aparținând parcă altor vremuri, nu face decât sa-l reconecteze la viață, pregătindu-l pentru ceea ce-l așteaptă cu adevărat. El descoperă treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe măsură ce desface taina celor în casa cărora locuiește. - Rodica Grigore, Trădare şi credinţă. Iuda & Isus (Viaţa românească, iulie, 2016)

„Se întâmplă ca uneori cursul vieții să-și încetinească ritmul, să se bâlbâie ca un jet de apă curgând pe jgheabul streșinii, săpându-și un șănțuleț subțire în pământul reavăn din curte. Cursul acesta dă peste o movilă de pământ, se oprește, se adună pentru o clipă într-o baltă micuță, ezită, încearcă să străpungă dâmbul care-i stă în cale sau se căznește să treacă pe sub el. Din cauza obstacolului, uneori cursul se desparte în patru sau cinci fire de apă care continuă să înainteze, ca niște antene minuscule.”

Primul meu contact cu deosebit de prolificul autor Amos Oz a fost unul foarte plăcut. Prin urmare, sunt sigur că îl voi mai avea în vedere pe viitor. Până acum, sincer, m-am tot ferit de el, deși îl vedeam cam peste tot: știam că este un autor distins cu numeroase premii, un erudit, cum s-ar spune, că ale sale cărți sunt speciale și, prin urmare, tocmai din acest motiv poate m-am tot ferit. Nu m-am simțit pregătit să îl citesc, nu m-am simțit „avizat”, să spun așa, iar acest lucru îl resimt și acum, când încerc să scriu recenzia: știu că nu voi face o „cronică-de-carte”, știu că nu voi evidenția exact ce ar trebui evidențiat după ce citești o carte scrisă de Amos Oz - sau alți autori la fel de consacrați. Cu toate acestea, nu acesta îmi este interesul, ci pur și simplu dorința de a vă livra o părere din perspectiva unui cititor oarecare, a unui „cititor normal”, care nu vrea să facă critică literară, nu caută să se transforme într-un „agent” al exegezei sau altele de natură asemănătoare. Nu. Vreau doar să vă spun cum am perceput eu cartea, legându-mă strict de aspectele care, pentru mine, au manifestat importanță: personajele, stilul descriere al cărții, acțiunea, desfășurarea ei și modul în care totul a fost pus în scenă. Și, evident, dacă mi-a atins așteptările sau nu. Cam atât!

„- Ochii, spuse Ghershom Wald, nu se vor deschide niciodată. Aproape toți oamenii își petrec viața, de la naștere și până la moarte, legați la ochi (...). Dacă am deschide doar o clipă ochii, imediat ar izbucni din noi înșine un strigăt groaznic și am continua să strigăm fără întrerupere. Și dacă nu strigăm zi și noapte, înseamnă că avem ochii legați.”

Astfel, nu doar că Iuda mi-a atins așteptările (fazual spus „așteptări”, deoarece nu pot avea așteptări din perspectiva comparației cu alte cărții, fiindcă-i prima pe care o citesc de la Oz), dar le-a și întrecut. Bun, aș fi putut avea așteptări dacă este să mă gândesc la numeroasele premii și distincții ale regretatului autor, dar am pățit de nenumărate ori să fiu dezamăgit de cărți (sau autori?) care au luat distincții literare deosebit de importante - Booker Prize, Pulitzer, chiar și Nobel -, dar aici chiar nu a fost cazul (cel puți nu cu această carte). Dincolo de valența politică & religioasă pe care pe alocuri am simțit-o, cartea mi-a plăcut deosebit de mult din prisma personajelor: Shmuel și Atalia, în special. Shmuel este personajul principal, un student care urmează să-și susțină teza, dar descoperă că subiectul ales nu este chiar atât de autentic pe cât ar fi crezut. Astfel, pentru a-și oferi timpul necesar pentru a medita asupra situației, se angajeză pentru a-i ține companie unui bătrân (tare drăgălaș, de altfel), în schimbul unei cazări și mesei în casa respectivă. Aici, el o descoperă pe Atalia, o femeie de cam 45 de ani de care se îndrăgostește. A se lua în considerare că Shmuel este cu vreo 20 de ani mai tânăr...

„- Ce importanță are? întrebă el, și după o scurtă ezitare adăugă: Amândoi suntem destul de singuri.

- Tu însuți ai ales singurătatea.”

Și nu este vorba despre o îndrăgosteală dintr-aia de puștani, pe cât este vorba de faptul că Shmuel pare-se a se îndrăgosti mai mult de misterul Ataliei, de părerile acesteia, de faptul că este atât de reținută, chiar inabordabilă, încât i se pare inaccesibilă - și tocmai această „inaccesibilitate” stârnește în Shmuel ceva ce i-am putea spune „iubire”. Dialogurile dintre cei doi mi s-au părut cele mai interesante și cele mai atent lucrate de către Amos Oz, deoarece din acestea răzbate o lumină a înțelepciunii, acel ceva care face ca o convorbire în aparență simplă să fie, de fapt, însăși filosofia de viață a unui autor. Componenta religioasă a cărții este reiterată încă din titlu, Iuda, dar de acest aspect chiar nu aș vrea să mă leg fiindcă: (1) nu sunt avizat și (2) nu a manifestat interes pentru mine. Cu toate acestea, nu am putut să nu resimt discursul politic al lui Amos Oz, valorile și credințele pentru care el pledează dar pe care, de altfel, nu încearcă să ți le livreze într-un mod agresiv, deranjant. Nu. De fapt, Shmuel este pur și simplu „un vector” prin care Os a decis să își prezinte, într-o formă relativ subtilă, părerile, și prin care a încercat să justifice într-o manieră viabilă aceste păreri.

„- Cum de nu ai murit și tu până acum?” 

Mă voi opri aici, deoarece nu mai are rost să continui. A fost o carte care chiar mi-a plăcut, o carte plină de înțelepciune, erudism, într-o scriitură care la început ți s-ar putea părea ușor greu de abordat, însă care, dacă îi dai atenția și timpul necesare, te va vrăji și te va prinde, astfel încât nici nu îți dai seama cum dai pagină după pagină după pagină și, pam, ai ajuns la sfârșit. Așa am pățit. Iar sfârșitul, ei bine, chiar mi s-a părut foarte emoționant și potrivit lecturii în sine. Nu aș fi văzut o altă direcție, și mi s-a părut că nimic nu ar mai trebui spus. În cele din urmă, romanul lui Amos Oz chiar a fost o lectură aparte care mi-a intrat la suflet și m-a vrăjit, și, sincer să fiu, parcă nu m-aș fi așteptat la acest lucru. Prin urmare, chiar am să mai dau o șansă și altor cărți scrise de acest autor, deoarece, încetul cu încetul, încerc să abordez nume mari ale literaturii contemporane pe care nu am avut curajul să le abordez cândva. Voi ați citit ceva scris de Amos Oz? Dacă da, aveți vreo recomandare specială? Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!