luni, 31 martie 2025

Hacienda. Unde se termină noaptea, de Isabel Cañas - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Trend Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2023
Traducere: Bogdan Voiculescu

Isabel Cañas este o scriitoare mexicano-americană de ficţiune speculativă. După ce a locuit, printre alte ţări, în Mexic, Scoţia, Egipt şi Turcia, ea s-a stabilit (deocamdată) în New York. Are un doctorat în Limbi şi Civilizaţii ale Orientului Apropiat şi scrie ficţiune inspirată din cercetările sale şi din istoria familiei sale. Hacienda. Unde se termină noaptea, este primul roman apărut la Editura Univers, în colecția Trend Fiction, traducere de către Bogdan Voiculescu.

⋆♱✮♱⋆ O CASĂ IZOLATĂ. O BÂNTUIRE SINISTRĂ. O FEMEIE PRINSĂ ÎN CAPCANĂ ⋆♱✮♱⋆

Romanul gotic mexican se combină cu atmosfera din Rebecca de Daphne du Maurier în acest roman de debut de suspans paranormal, în care acţiunea se petrece după Războiul Mexican de Independenţă, despre o casă izolată, o bântuire sinistră şi o femeie prinsă în capcană... În timpul răsturnării guvernului mexican, tatăl lui Beatriz a fost executat, iar casa lor distrusă. Când frumosul Don Rodolfo Solórzano o cere în căsătorie, Beatriz nu ia în seamă zvonurile despre moartea subită a primei lui soţii, preferând să aleagă siguranţa pe care moşia lui de la ţară i-o va oferi. E hotărâtă să aibă din nou o casă a ei, indiferent de ce o va costa. Dar Hacienda San Isidro nu este sanctuarul pe care şi-l închipuia ea. Când Rodolfo se întoarce la lucru în capitală, somnul lui Beatriz e invadat de viziuni şi voci. Ochi invizibili îi urmăresc fiecare pas. Sora lui Rodolfo, Juana, nu dă importanţă temerilor lui Beatriz – dar de ce refuză să intre în casă noaptea? De ce arde bucătăreasa tâmâie de jur împrejurul bucătăriei şi însemnează uşile cu simboluri stranii? Ce s-a întâmplat de fapt cu prima Doña Solórzano? Beatriz ştie cu certitudine doar două lucruri. Ceva nu e în regulă cu hacienda. Şi nimeni de acolo nu o poate salva. Căutând cu disperare un ajutor, se agaţă de tânărul preot, Padre Andrés, ca de un aliat. Nefiind un preot obişnuit, Andrés va trebui să se bazeze pe talentele lui de vrăjitor ca să se lupte cu malefica entitate care bântuie hacienda şi să o apere pe femeia faţă de care simte o atracţie puternică, interzisă. Dar s-ar putea ca nici măcar el să nu poată înfrânge forţele întunericului. Departe de a fi un refugiu, San Isidro poate fi pierzania lui Beatriz.
„Cineva murise în casa asta.
Îmi trebuia ajutor.
Și nimeni de la hacienda San Isidro nu avea să mi-l acorde.”
Hacienda. Unde se termină noaptea este genul de roman care îți intră pe sub piele ca un frig subtil, fără să-l simți de la început, dar care te lasă tremurând când îți dai seama cât de adânc s-a infiltrat. E un gotic modern, un horror istoric, dar și o poveste de dragoste interzisă, totul desfășurat pe fundalul tulbure al Mexicului postbelic, unde umbrele trecutului nu se lasă alungate cu una, cu două. M-am apropiat de acest roman cu o curiozitate aproape academică, să-i zic așa – speram la o ficțiune istorică cu influențe gotice, dar ce am primit a fost o experiență senzorială, o poveste care m-a prins și nu mi-a mai dat drumul. Beatriz, protagonista noastră, este o femeie a cărei lume s-a prăbușit odată cu execuția tatălui ei în timpul Războiului de Independență din Mexic. Fără bani, fără statut, ea vede în căsătoria cu Rodolfo Solórzano nu doar o salvare, ci un nou început. Dar casa în care ajunge – Hacienda San Isidro – nu este, nici pe departe, acel cămin cald și protector pe care îl visa. E un loc plin de tăceri apăsătoare, de priviri aruncate pieziș și, mai ales, de secrete murdare. Aici începe adevărata poveste. Casa însăși devine un personaj, un monstru cu rădăcini adânc îngropate în pământul său blestemat. Îmi plac poveștile cu case bântuite, dar Isabel Cañas face mai mult decât să împrumute tiparele genului gotic: își ia inspirația din istoria colonială a Mexicului și transformă hacienda într-un simbol al traumei colective, al violenței ascunse sub spoiala aristocratică. Beatriz simte răul care pândește în întuneric, care o urmărește pe coridoare și îi șoptește amenințări în miez de noapte. Și, cum era de așteptat, nimeni nu o crede.
„Aveam să mor în casa asta. Această convingere mi-a copleșit trupul, rece și profetică precum șoaptele unui sfânt.
San Isidro era mormântul meu.
Dar nu în noaptea asta.”
Intră în scenă Andrés, un preot cu puteri pe care Biserica nu le-ar aproba niciodată. În carte, avem și perspectivaa sa narativă. Preotul Andrés este singurul care nu o tratează pe Beatriz ca pe o femeie isterică, singurul care nu încearcă să-i nege realitatea. Și mai mult decât atât, e singurul capabil să înțeleagă și să lupte cu forțele întunecate ce stăpânesc hacienda. Relația dintre cei doi este construită cu subtilitate și tensiune, o combinație de încredere, dorință reprimată și un respect profund. Într-un alt roman, probabil că această relație ar fi fost o poveste de dragoste clasică, dar Cañas alege un drum mai întunecat, mai periculos. Andrés nu este doar un preot, ci și un om sfâșiat între două lumi – cea a credinței și cea a magiei pe care nu o poate nega. Unul dintre cele mai puternice aspecte ale romanului este felul în care Isabel Cañas creează atmosfera. Nu e doar horror de suprafață, cu fantome care ies din pereți și uși care se închid singure. E un horror psihologic, un sentiment constant că ceva nu e în regulă, că pereții ascund mai multe decât își poate imagina cineva. Astfel, hacienda devine, de fapt, un „macroorganism” viu, o entitate care se hrănește din frica și din suferința, din teroarea celor care locuiesc în ea. Dincolo de toate, eu nu aș spune că această carte este despre o casă bântuită neapărat. Este și o meditație asupra puterii, asupra modului în care istoria nu dispare niciodată, ci rămâne impregnată în locuri și în oameni. Moștenirea colonială a Mexicului nu e doar un fundal pentru poveste, ci o parte fundamentală a sa. Hacienda San Isidro este un simbol al opresiunii, al violenței ascunse sub fațada aristocrației, iar Beatriz este prinsă între aceste straturi de istorie și horror personal.
„(...) Și casa se răzbunase.”
Dacă ar fi să găsesc un minus, aș spune că unele părți ale poveștii sunt previzibile – nu e greu să ghicești cine e cu adevărat periculos și cine va fi salvatorul. Dar chiar și așa, romanul nu pierde din intensitate, pentru că nu trăiește doar din surprize, ci din puterea emoțională a personajelor și a relațiilor dintre ele. Finalul m-a lăsat într-o stare de neliniște, ceea ce, cred eu, este exact ce trebuie să facă o poveste gotică bună. Nu e genul de încheiere care să îți ofere toate răspunsurile, ci mai degrabă una care îți lasă mintea bântuită mult timp după ce ai închis cartea. E un final care te face să îți pui întrebări despre ce ai citit, despre ce ai simțit și, mai ales, despre ce rămâne nespus. În sfârșit, Hacienda. Unde se termină noaptea este un roman puternic, cu o atmosferă intensă și o poveste care îmbină perfect horror-ul gotic cu realitățile istorice. Isabel Cañas reușește să creeze o lume care pare atât de reală încât aproape că o poți mirosi și simți pe pielea ta. Eu nu prea am mai citit romane gotice, de fapt chiar cred că am mai citit unul singur, Femeia în negru (de Susan Hill; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Dada, n-am citit nici Rebecca, dar o voi face. Însă chiar mi-a plăcut această experiență, așadar cred că voi avea mai des în vedere astfel de cărți. Dacă îți plac poveștile care-ți dau fiori, dar care în același timp spun ceva și mai profund de atât, cu siguranță romanul lui Isabel Cañas îți va fi pe plac!

vineri, 28 martie 2025

Elena știe, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 168
Anul apariției: 2024
Traducere: Lavinia Similaru

Supranumită în Argentina „regina romanului polițist“, Claudia Piñeiro (născută în 1960), este autoarea mai multor romane traduse în numeroase limbi, unele dintre ele ecranizate în filme de mare succes (inclusiv Elena știe, ecranizat de Netflix în 2023). La Editura Univers, în colecția Globus, i‑au fost publicate cărțile Văduvele de joi seara (traducere de către Lavinia Similaru) și Betibú (ediție retipărită cu titlul Regulile jocului, traducere de către Lavinia Similaru).

💊 CÂND VIAȚA SE REDUCE DOAR LA INTERVALUL DINTRE DOZELE DE MEDICAMENTE 💊

Elena știe. Există ceva care să poată opri o mamă? Maladia Parkinson nu constituie un obstacol pentru Elena, care a învățat să‑și calculeze timpul dintre două pastile, când corpul o ascultă și se poate deplasa. Așa că îndrăznește să ia metroul și să plece în căutarea persoanei care o poate ajuta să descopere adevărul despre moartea fiicei sale. Fiindcă Elena, indiferent de ce spun poliția, preotul sau prietenii, e convinsă că fiica ei nu s‑a sinucis.
„(...) Elena nu a înțeles niciodată de ce alege lumea sicrie din lemn atât de nobil, încât trece mult până ce crapă sub pământ. Dacă atâția cred că din pământ suntem și în pământ ne întoarcem, atunci de ce să întârziem întoarcerea. Aleg un sicriu din lemn nobil ca să-l arate la priveghi, gândește din ce alt motiv, dacă nici sicriul, nici ceea ce are înăuntru nu sunt destinate să dăinuie, ci să putrezească, să se ocupe viermii de lemn și de corpul care nu mai păstrează ceea ce a fost cine era, corpul care nu aparține nimănui, e incomplet, ca o pungă goală, ca o păstaie fără semințe.”
Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui mecanism ruginit care se pune în mișcare doar când i se administrează ulei la intervale regulate. Un corp care nu mai răspunde dorințelor și nevoilor sale, o minte captivă în limitele unui trup care se degradează în fiecare zi, o poveste care se desfășoară între două pastile, într-o lume care refuză să asculte. Elena știe, dincolo de fi un extraordinar roman, devine o experiență în sine, o experiență care îți schimbă felul în care privești viața, bătrânețea, boala și, mai ales, relațiile de familie. Deși se prezintă ca un roman polițist, povestea nu urmează convențiile clasice ale genului. Nu avem detectivi ingenioși, indicii ascunse în scrisori misterioase sau un final care aduce satisfacția rezolvării unui puzzle complicat. În schimb, avem o femeie în vârstă, Elena, care, prinsă în capcana propriului corp, se agață de o ultimă speranță: să afle adevărul despre moartea fiicei sale, Rita. Dar adevărul, la fel ca trupul Elenei, este fragil, greu de controlat și mult mai complex decât pare la prima vedere. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - dintre cele citite anul trecut. O capodoperă!
„(...) Dar Elena nu se rătăcește. Elena știe. Așteaptă. Cu capul plecat și târându-și picioarele, fără să vadă drumul și nici ce vine în față. Nu se rătăcește, chiar dacă se înșală.”
Romanul este structurat în jurul unei zile din viața Elenei, în care ea încearcă să ajungă la Isabel, o femeie care, cu douăzeci de ani în urmă, a avut o întâlnire decisivă cu Rita. Elena crede că Isabel este singura care o poate ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat cu fiica ei, al cărei trup a fost găsit spânzurat în clopotnița unei biserici. Însă, pentru Elena, simplul fapt de a parcurge orașul este o provocare monumentală. Parkinsonul i-a transformat corpul într-o închisoare, iar singurele momente în care poate funcționa sunt cele imediat următoare administrării medicamentelor. Până la următoarea doză, Elena trebuie să găsească un loc unde să se odihnească, să își dozeze cu atenție fiecare mișcare și să își calculeze fiecare pas, pentru că, în lumea celor sănătoși, nu există loc pentru cei care se mișcă prea încet. Claudia Piñeiro creează o atmosferă apăsătoare, tensionată, în care orice banalitate a cotidianului devine un obstacol uriaș pentru Elena. Străzile nu sunt făcute pentru cei care nu pot merge repede, băncile nu sunt plasate acolo unde ar avea nevoie, iar oamenii o privesc fie cu milă, fie cu iritare, fără să înțeleagă cât de dificil este pentru ea să ajungă dintr-un punct în altul. 
„Nimeni nu poate ști atâtea despre fata ei ca ea, gândește, pentru că este mamă, sau pentru că a fost mamă. Maternitatea, gândește Elena, garantează anumite atribute, o mamă își cunoaște copilul, o mamă știe, o mamă iubește. Așa se zice, așa o fi. Ea a iubit și iubește, chiar dacă nu a spus-o, chiar dacă se certau de la distanță, chiar dacă se contraziceau de parcă și-ar fi lansat lovituri de bici, și nu mângâia, nici nu săruta, o mamă iubește. Va mai fi mamă acum, când nu mai are fată?, se întreabă. Dacă moarta ar fi ea, Rita ar fi orfană. Ce nume are ea fără fata ei? Moartea Ritei poate să fi șters tot ce a fost ea?”
Titlul romanului este oarecum ironic. Pe tot parcursul cărții, Elena repetă obsesiv ce „știe” despre Rita, despre viața ei, despre cine a fost și despre cum și-a trăit existența. „Elena știe” devine un fel de mantră, un refren al certitudinii care, pe măsură ce avansăm în poveste, începe să se fisureze. Elena crede că își cunoaște fiica, că știe ce fel de persoană era și ce ar fi putut sau nu să facă. Însă, pe măsură ce detaliile vieții lor sunt dezvăluite, începe să devină clar că lucrurile sunt mult mai complicate. Că poate Rita nu era cine credea Elena că este. Că poate sacrificiile ei pentru mamă au fost prea mari, că poate ceea ce Elena percepea ca fiind iubire și devotament era, de fapt, un lanț care o sufoca. Într-o lume ideală, un părinte nu ar trebui să fie povara propriului copil. Însă viața rar se conformează idealurilor, iar Rita a devenit prizoniera unei existențe în care datoria de fiică a consumat-o până la epuizare. Pe măsură ce călătoria Elenei avansează, romanul se transformă nu doar într-o investigație a morții Ritei, ci și într-o introspecție dureroasă asupra relației dintre ele.
„(...) Dacă nu ai un chip ca să înfrunți lumea, ce ești? Ești creierul, care nu poate comanda nimănui, dar continuă să gândească? Sau ești însuși gândul, ceva care nu se poate vedea, nici atinge în afara organului zbârcit, păstrat în craniu ca un tezaur? Elena nu concepe că, fără corp, omul este suflet, fiindcă nu crede nici în suflet, nici în viața veșnică. Chiar dacă niciodată nu a îndrăznit să-i mărturisească asta cuiva.”
Finalul romanului este un pumn în stomac. Ceea ce începe ca o investigație a unei crime se transformă într-o confruntare brutală cu adevărul. Adevărul despre Rita, despre Elena, despre cine sunt ele și despre lucrurile pe care nu și le-au spus niciodată. Elena crede că știe. Dar adevărul este că nu știa nimic. Această revelație este poate mai devastatoare decât orice crimă, mai șocantă decât orice mister. Pentru că nu există o soluție clară, nu există un vinovat care să fie pedepsit, nu există un deznodământ care să ofere alinare. Există doar realitatea, dură și implacabilă, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Romanul Elena știe radiografiază o lume care marginalizează, care refuză să vadă, care se spală pe mâini de responsabilități. Romanul vorbește despre dizabilitate, despre îmbătrânire, despre sacrificiu și despre tăcerile care distrug relațiile dintre oameni. Nu este doar o carte despre Elena și Rita. Este o carte despre toți cei care se află în situația lor. Despre femeile care trebuie să aleagă între propria viață și datoria de a avea grijă de ceilalți. Despre bătrânii care sunt reduși la niște corpuri care funcționează defectuos. Despre un sistem care uită că în spatele fiecărui om aflat în dificultate se află o poveste, o luptă, o suferință. Un roman scurt, dar devastator. O poveste care nu îți dă răspunsuri, ci te obligă să-ți pui întrebări. O lecție despre umanitate, spusă printr-o voce care nu va putea fi uitată.

Alte recenzii ale cărților scrise de Claudia Piñeiro, apărute și pe blog:

Dormitorul părinților, de Brigitte Giraud - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2024
Traducere: Ana-Veronica Mircea

Brigitte Giraud s‑a născut în Algeria în 1960, iar acum locuiește la Lyon, în Franța. A lucrat ca jurnalistă și librăreasă. A publicat proză scurtă și romane și a obținut numeroase premii prestigioase, printre care două premii Goncourt, în 2007 pentru nuvela L’amour est très surestimé, iar în 2022 pentru romanul autobiografic Viața la viteză maximă (apărut și la noi în anul 2023, în traducerea Mihaelei Stoian).

❤️‍🩹 FORMELE DIN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE ALE ABSENȚEI ❤️‍🩹

Dormitorul părinților este o zonă tenebroasă, plină de mistere și, deși nu este interzis, copiii nu au niciodată curaj să intre acolo. Pe bună dreptate, poate, pentru că atunci când, în final, pășește dincolo de pragul tulburător, protagonistul va descoperi (sau va crea) o dramă care va spulbera firavele sale speranțe de viitor. Un portret intim al unei familii fără șanse, al unor vieți dureros de singuratice în ciuda traiului în comun.
„(...) Caut cuvinte care exprimă distanța tot mai mare dintre gândul meu și carnea mea, mă poticnesc de aceleași întrebări și sfârșesc vorbindu-mi mie însumi, uitând de Mario, de singurătate și de închisoare, ignorând întreaga lume din jur, cerul întunecat.”
Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui copil care lipsește urechea de peretele subțire al dormitorului părinților. Acel spațiu interzis, încărcat de o intimitate care nu îi aparține, dar care îi definește întreaga existență. Dormitorul părinților nu este doar o cameră în care copiii nu intră, ci o frontieră între ceea ce li se arată și ceea ce rămâne ascuns. Un teren minat pe care protagonistul calcă fără să știe, crezând că va găsi răspunsuri, dar descoperind, în schimb, fisurile unei familii care se îneacă lent, fără să țipe, fără să încerce să se salveze. Brigitte Giraud scrie despre absența prezenței, despre cum oamenii pot împărți același aer, dar nu și aceeași viață. Tatăl există, dar nu trăiește cu adevărat alături de ei. Mama e acolo, dar absența iubirii o face să pară la fel de distantă ca și cum ar fi plecat departe. Toți împart aceeași casă, dar nu împărtășesc nimic altceva. Acesta este poate cel mai mare adevăr pe care cartea îl subliniază: absența unui om nu înseamnă neapărat dispariția fizică, ci poate lua forma unui gol care crește în fiecare zi, devorând orice urmă de căldură.
„Dormitorul părinților mei o să fie încuiat. Ca și cum acea cameră a nenorocirii n-ar fi existat niciodată. O să mă apropii și o să ascult la ușă, având grijă să nu mă vadă ea. O să-mi țin răsuflarea, neizbutind să-mi dau seama dacă la urechi îmi ajunge un foșnet de hârtie mototolită sau chemarea fantomei pe care am venit s-o aud în casa aia.”
Naratorul, un băiat prins între trecut și prezent, între ceea ce simte și ceea ce nu poate exprima, privește lumea dintr-o poziție ingrată: aceea a copilului care încearcă să înțeleagă fără să aibă toate piesele puzzle-ului. Totul se învârte în jurul acestui dormitor, un sanctuar plin de secrete, unde părinții își ascund nefericirile și își reprimă durerile. Pentru el, încăperea devine un simbol al lucrurilor care nu se spun, al sentimentelor care se pierd în tăcere, al iubirilor care mor fără să fi avut vreodată șansa de a trăi pe deplin. Cartea se construiește ca un leagăn între trecut și prezent, între copilărie și maturitate, între ceea ce a fost și ceea ce rămâne. Brigitte Giraud scrie într-un stil poetic, dar fără exces de sentimentalism, păstrând un echilibru fragil între frumusețea limbajului și brutalitatea emoțiilor. Cuvintele ei sunt reverberații ale unor sentimente nespuse, ale unor tăceri care devin mai zgomotoase decât orice strigăt.
„(...) Camera aia se afunda întotdeauna în semiîntuneric și îi simțeai mirosul de mucegai imediat ce deschideai ușa. Era singurul loc din casă care, fără a fi interzis, ascundea misterul teritoriilor sub pază. Un loc al tăcerii și al reculegerii, un fel de sanctuar. În acel spațiu, nimic nu amintea de tumultul vieții cotidiene.”
M-a impresionat felul în care autoarea reușește să creeze o atmosferă atât de intensă cu fraze aparent simple. Fiecare detaliu, fie că este vorba despre o privire aruncată pe furiș, despre un gest reținut sau despre o ușă întredeschisă, are greutatea unui destin întreg. Este imposibil să nu te simți prins în acest univers, să nu simți apăsarea tăcerilor dintre personaje, să nu fii absorbit de neliniștea care crește pe măsură ce paginile se succed. Dormitorul părinților devine astfel un simbol al tuturor lucrurilor pe care copiii nu ar trebui să le vadă, nu ar trebui să le cunoască, dar pe care, într-un fel sau altul, ajung să le înțeleagă mult prea devreme. În cele din urmă, Dormitorul părinților este un roman despre naufragiul unei familii, despre o corabie care se scufundă lent, fără să își alerteze pasagerii. Este despre cum absența iubirii poate fi mai grea decât absența unei persoane și despre cum uneori, chiar și atunci când creștem, rămânem pentru totdeauna captivi în acea cameră, căutând răspunsuri printre umbre.

Fată, de Camille Laurens - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2022
Traducere: Sînziana Manta

Camille Laurens (născută în 1957) a obținut premiul Femina 2000 pentru romanul Dans ces bras‑là. Mai multe dintre cărțile ei au fost premiate și traduse și în Statele Unite ale Americii (Tissé par mille, Romance nerveuse, La petite danseuse de quatorze ans). În 2020, Fille (Fată, apărută și la Editura Univers, colecția Globus, în traducerea Sînzianei Manta) a fost numită Cea mai bună carte a anului în revista Lire, cu peste 120.000 de exemplare vândute în Franța și drepturile de traducere cedate în 11 țări.

˚⊱🪷⊰˚O CARTE EMOȚIONANTĂ ȘI, PRIN URMARE, ESENȚIALĂ˚⊱🪷⊰˚ 

Într‑un roman de o forță excepțională, Camille Laurens urmărește destinul unei femei născute în 1959 care înțelege foarte devreme că, în societatea acelei vremi, fetele sunt inferioare băieților. Odată cu nașterea fiicei ei, naratoarea are parte de o nouă constatare: maternitatea poate trezi temeri noi și, totodată, preconcepții nebănuite legate de statutul de „fată“.
„(...) Așa că, personal, are reticențe în a-ți propune epidurale, care, de altfel, le dezamăgește pe multe dintre femeile care nasc: chiar vrei să lipsești de la cea mai frumoasă zi din viața ta? În general, femeile au regrete după aceea: la urma urmei, nu li se vor mai oferi prea multe ocazii în viață ca să dea dovadă de puțin curaj, nu-i așa?”
Romanul Fată de Camille Laurens este genul de carte care se citește cu maxilarul încleștat. Nu pentru că ar avea un stil dificil, ci pentru că, pagină după pagină, simți cum ceva în tine se strânge, un nod în gât, un gol în stomac, o furie care crește și se revarsă, fără să ai unde să o direcționezi. Este o carte care te face să te simți inconfortabil, dar nu pentru că ai vrea să scapi de ea, ci pentru că nu ai știut până acum cât de adânc sunt îngropate anumite lucruri în lumea în care trăim. Povestea începe cu nașterea lui Laurence Barraqué, un moment care ar trebui să fie celebrat, dar care, în schimb, este umbrit de o dezamăgire. „O fată, e bună și ea...” – aceste cuvinte sunt ca un diagnostic rostit de tatăl ei, un verdict care o va urmări toată viața. Laurence nu este ceea ce și-ar fi dorit tatăl său, iar acest sentiment se infiltrează în existența ei ca o apă care macină în tăcere pereții unei case. Crește simțind că este un fel de eroare, că locul ei în lume este unul provizoriu, tolerat, dar niciodată cu adevărat acceptat.
„(...) Pierderea de șansă, aici și acum, este să fii cineva care nu alege, care este manipulat, jucăria unei minciuni, obiectul unei mașinații, miza unui acord tacit, o persoană a cărei soartă, viață, nefericire și bucurie se decid lângă ea, în afara ei, în pofida ei, de către părinți, profesori și bărbați. Pierderea de șansă, vezi tu, e să fii fată.”
De-a lungul copilăriei, începe să înțeleagă regulile nescrise ale feminității: fetele trebuie să fie ascultătoare, drăguțe, să nu vorbească tare, să nu pună întrebări incomode. „Isterică”, „fă-te plăcută”, „nu te victimiza” – toate aceste etichete care vin ca niște avertismente, niște bariere invizibile care delimitează exact cât de departe poate merge o fată înainte ca societatea să o tragă înapoi. Încă de mică, Laurence simte că există un fel de perete de sticlă între ea și lume – o barieră pe care băieții nu par să o vadă, dar pe care fetele o învață rapid să recunoască. Adolescența este și mai dură. Corpul ei devine un teren minat, un subiect de discuție, de judecată, de control. Învață că există un preț de plătit pentru orice libertate pe care ar îndrăzni să și-o ia. Că un „nu” spus într-un moment greșit poate avea consecințe pe care nici nu și le imagina. Că există mereu un ochi care o judecă, o voce care îi spune să fie altfel – mai puțin, mai tăcută, mai „potrivită”.
– Ați remarcat că nu se spune niciodată «un fetițoi»? Asta se întâmplă din cauză că niciun băiat, sau aproape niciunul, nu visează să fie fată, pe când invers... Un băiețoi este o fată care nu are libertatea de-a fi un băiat. Să nu fie libere, de asta suferă fetele. Nu simțiți la fel?”
Camille Laurens nu se ferește de subiectele incomode. Scenele de umilință, de abuz, de tăcere impusă sunt descrise fără menajamente. Dar stilul ei nu este agresiv, nu încearcă să forțeze empatia cititorului prin imagini șocante – în schimb, folosește un limbaj simplu, direct, aproape tăios. Frazele ei sunt scurte, precise, ca niște lovituri de cuțit care lasă răni mici, dar adânci. Primele pagini au ceva din tonul lui Camus, acel tip de scriitură care pare rece la suprafață, dar care ascunde în spate o forță emoțională copleșitoare. Ajunsă la vârsta adultă, Laurence își dă seama că, indiferent cât de mult a încercat să scape de așteptările celorlalți, ele continuă să o urmărească. Iubirea, maternitatea, cariera – toate sunt încărcate de presiuni și de renunțări impuse. Când devine mamă la rândul ei, ceva în ea se schimbă. Alice, fiica sa, devine o fereastră spre o posibilă schimbare. Însă cartea nu ne oferă un final optimist, nu lasă loc pentru iluzii – lumea nu se schimbă peste noapte, iar fiecare victorie a femeilor este câștigată cu un preț.
– Diferența, mamă, dintre bărbați și femei e că bărbaților le este frică pentru onoarea lor, iar femeilor pentru viața lor. Ridicolul nu ucide, violența, da.”
Citind romanul Fată, ai sentimentul că ai fost martorul unei vieți întregi, dar și al unei realități care depășește povestea individuală a lui Laurence. Romanul nu vorbește doar despre experiența unei femei, ci despre o întreagă istorie a ceea ce înseamnă să crești știind că locul tău a fost deja stabilit înainte să poți spune ceva. Este o carte care nu poate fi ignorată, pentru că odată ce ai citit-o, lumea nu mai pare la fel. De asemenea, trebuie să menționez că am fost pur și simplu vrăjit de stilul de scriere al autoarei – mi s-a părut pur și simplu un stil impecabil, de o frumusețe aproape ieșită din comun. Comparații splendide, „cu rost”, care transmit și care te mișcă. O anumită cadență a ritmului, care pare să te îmbrățișeze și care pare să te mângâie. Citeam și mă gândeam că așa aș vrea să fie toate cărțile cu care voi mai avea de-a face – să-mi demonstreze, încă o dată, cât de puternică și de curajoasă și de frumoasă și de cu rost poate fi literatura. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și o recomand, fără să stau pe gânduri, absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Camille Laurens, apărute și pe blog: 

joi, 27 martie 2025

Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: EGO. Proză
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2022

Mihai Radu (născut în 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este jurnalist la Recorder, unde realizează emisiunea „Ce ne enervează“, şi la săptămânalul Caţavencii. După volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (2013) şi Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalţi şi‑un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018), Contaminare (2019) şi Respiră! (2024). Romanul Repetiţie pentru o lume mai bună (ediţia I, 2022), nominalizat la Premiile revistei Observator cultural, ediţia 2023, a fost dramatizat de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu şi pus în scenă de Radu Afrim.

𖦹 ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI 

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.
„(...) Viața înghițise îngerașul și-l și căcase de câteva mii de ori de-atunci. Supraviețuise în pozele alea, ca un animal împăiat și, poate, în partea de creier neatinsă de AVC a maică-sii.”
Repetiție pentru o lume mai bună a fost o lectură care m-a prins în mrejele ei încă de la primele pagini, dar nu într-un mod liniștitor sau reconfortant, ci mai degrabă printr-o combinație de neliniște și fascinație. Povestea urmărește viața lui Paul, un bărbat aflat într-un punct de cotitură al existenței sale, prins între trecut și un viitor care pare să nu mai ofere nicio promisiune. Cartea mi-a stârnit o mulțime de emoții contradictorii. Pe de o parte, am fost atras de felul în care Mihai Radu reușește să redea cu multă naturalețe fragmente din viața unui om aparent banal, dar care, prin detalii subtile, devine un personaj complex, plin de frământări interioare. Pe de altă parte, am resimțit o anumită distanță față de el, ca și cum ironia subtilă și autoironia prezentă în narațiune m-ar fi împiedicat să mă atașez cu adevărat de protagonist.
„Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într-un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irisurile s-au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă-l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât.”
Paul își trăiește existența într-un haos controlat, între divorț, relația complicată cu fiica sa, un tată bolnav de demență pe care trebuie să-l ia acasă dintr-un azil care urmează să fie închis și un trecut care ascunde un secret greu de dus. Încercările lui de a face față acestor provocări sunt deseori împinse înspre absurd, nu pentru că situațiile în sine ar fi incredibile, ci pentru că ele sunt redate cu o doză de umor sec și dezinvolt, făcând ca dramele să capete un aer de tragicomedie. Titlul romanului m-a intrigat inițial. „Repetiție pentru o lume mai bună” te face să crezi că urmează să citești o poveste despre evoluție, despre cineva care învață din greșeli și se pregătește pentru o viață mai bună, mai împlinită. Însă, pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am dat seama că lucrurile stau exact pe dos. Mai degrabă, Paul pare să fie prins într-o repetiție continuă a acelorași greșeli, a acelorași momente de nehotărâre și apatie, în care orice încercare de schimbare se lovește de zidul propriilor sale limite și al realității crude. Titlul devine astfel un fel de ironie, pentru că lumea mai bună nu pare să vină niciodată, iar tot ce rămâne este repetiția unei existențe marcate de ezitări și eșecuri.
„Uneori simțeam răzbunarea vie a acestei boli necruțătoare și îmi imaginam cum noaptea lucrează să-l șteargă pe tata și din mințile noastre.”
Mi-au plăcut în mod special dialogurile – scurte, precise, pline de subînțelesuri. Paul și celelalte personaje comunică într-un fel ce pare casual, dar în spatele cuvintelor se ascund emoții și conflicte profunde. Relația lui cu tatăl său bolnav este redată într-un mod dureros de sincer, fără sentimentalisme inutile. Totul este spus exact așa cum se simte: greu, obositor, frustrant. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost stilul de scriere al lui Mihai Radu. Există pasaje care m-au surprins prin forța lor expresivă, comparații și imagini care îți rămân în minte mult timp după ce ai închis cartea. Autorul are un mod aparte de a descrie realitatea, folosind o combinație de umor și melancolie care face ca lectura să fie captivantă chiar și atunci când povestea în sine nu oferă un fir narativ spectaculos.
„(...) credința asta în liberul-arbitru este ea însăși o traumă care ar merita niște terapie?”
Unul dintre lucrurile care m-au pus pe gânduri a fost felul în care romanul tratează tema alienării. Paul este un personaj care pare să fie străin de propria sa viață. Deși participă activ la evenimente, pare mai degrabă un observator pasiv al propriilor decizii. E ironic, distant, dar în același timp conștient de neputința sa. Acest fel de a privi lumea m-a făcut să mă gândesc la cât de des oamenii ajung să trăiască astfel – nu neapărat prin alegeri conștiente, ci pentru că realitatea îi împinge într-o rutină din care pare imposibil să scape. Spre finalul cărții, am avut senzația că Paul nu mai luptă pentru nimic. În loc să-și construiască o viață mai bună, pare să accepte că totul este sortit să rămână la fel. Nu e un deznodământ tragic în sensul clasic, dar este unul care te lasă cu un gust amar. Mi-am dat seama cât de des literatura romantizează suferința și neputința, transformându-le în ceva poetic sau profund. Aici, însă, durerea nu este sublimă, nu este eroică – este doar parte din viață, așa cum este pentru mulți oameni.
„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile lumii se schimbă. Nu mai crezi în frică și gata, e ca o magie.”
Repetiție pentru o lume mai bune este o carte care nu te lasă indiferent. Nu este genul de roman care neapărat caută să-ți livreze un mesaj clar sau un final satisfăcător. Mai degrabă, este o oglindă a unei realități care poate părea inconfortabil de familiară. Deși uneori am simțit că mă ține la distanță, am apreciat onestitatea cu care este scrisă. Mihai Radu nu încearcă să îndulcească adevărul, nu încearcă să ofere soluții sau să creeze eroi. În schimb, prezintă o bucățică din viață așa cum este ea – imperfectă, complicată, plină de încercări și, uneori, fără un sens clar. În final, chiar aș zice că a fost o surpriză literară foarte plăcută. Mi-a dat mult de gândit și, chiar dacă nu am rezonat întotdeauna cu protagonistul, am apreciat felul în care romanul explorează complexitatea vieții de adult și a relațiilor umane. De fapt, a fost o carte care chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun întrebări – și, de cele mai multe ori, cam așa măsor eu valoarea unei cărți. Iar, din acest punct de vedere, cartea lui Mihai Radu chiar a fost și este una foarte, foarte valoroasă!