luni, 18 noiembrie 2024

Everything the Darkness Eats, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2023

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last SpokeEverything the Darkness EatsThe Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:· O LUME CARE RESPIRĂ ÎNTUNERIC ˚·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:·

Evil waits for the unsuspecting in the small town of Henley’s Edge, Connecticut after a recent string of unexplained disappearances. Lives are interwoven and transformed forever when pacts are drawn, deals are made, and when hatred is left unrestrained. Some will succumb to the darkness that lurks in the cellar of Mr. Heart Crowley’s home, others will resist, and some will face a truly remarkable being—creator of tides, vessel of infinity, eater of darkness.

Voi continua recenziile - că, pfoai, am o groază de cărți care așteaptă - tot cu o carte scrisă de Eric LaRocca, de data aceasta Everything the Darkenss Eats, pe care am început-o imediat după ce am terminat They Were Here Before Us: A Novella in Pieces (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). De data aceasta, în schimb, avem ceva „mai închegat” - nu povestiri scurte, ci un roman în sine, cap-coadă, cu personaje, acțiune, intrigă, alea-alea. Pe de altă parte, avem același Eric LaRocca nebun, îndrăgostit de horror, de ritualuri, de imagini de-a dreptul dezgustătoare (deși, hmm, mai rare în această carte). Avem un fir epic, avem un punct din care se pornește și, evident, unul în care se-ajunge. De-a lungul întregii cărți, oricum, întunericul este omniprezent - un roman care respiră întuneric, un roman care te consumă, un întuneric care te consumă. Un univers în care întunericul nu doar că există, ci întunericul consumă, te macină încetul cu încetul, dar sigur. Suferință, obsesie, toate îmbrăcate într-un roman care, mie unul, mi-a plăcut la nebunie, și pe care l-aș recomanda oricui vrea să citească ceva interesant, ceva care „te ține acolo” - și care, mai mult decât a te ține acolo, se joacă cu a ta minte.
“Indeed, there was something dreadful on its way- something pernicious and yet invisible as if it were some infectious disease knitting a gross patchwork of suffering humanity. Regrettably, this was no mere malady, no feverish sickness to be cured by mere antibiotic.”
De la primele pagini, ni se dezvăluie, oricum, un univers sumbru. Avem de-a face cu o descoperire bizară, iar ulterior acesteia, la scurt timp, un masacru - o baieeeee de sânge. Apoi, mai târziu, ne sunt prezentate personajele, iar dintre toate - deși toate sunt importante -, în evidență iese Mr. Heart Crowley, un tip care „simte” că cineva vrea cu disperare ceva. Și care este pregătit să ofere, însă atât timp cât aceștia acceptă „un schimb”. Nu vă voi spune despre ce este vorba, evident. Dar, dincolo de asta, mai avem de-a face și cu un cuplu gay, doi tipi care cad pradă violenței (și, Doamne, ce scene!), rasismului, care încearcă să-și găsească liniștea într-un loc în care nu sunt văzuți ca fiind bineveniți. Nejustificat, bineînțeles, dar cu siguranță astfel de lucruri s-au întâmplat și se întâmplă. În acest orășel mic, fiecare colțișor este impregnat de groază, de disperare și de întuneric. Poate povestea aceasta nu este la fel de macabră precum celelalte pe care le-am citit până acum, dar cu siguranță este o poveste memorabilă, o poveste care a rămas cu mine mult timp după ce am închis paginile. Sincer, pe alocuri cred că unele lucruri ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate, dar probabil aici intervine și nivelul meu de engleză - nu unul avansat, la modul ăla de nativ -, care poate nu mi-a permis să înțeleg chiar totul. Oricum, m-a ținut acolo de la început până la sfârșit și, drept urmare, am terminat-o într-o singură zi, în doar două reprize de citit.

La un moment dat, Everything the Darkness Eats se transformă într-un fel de transă, nu știu. Are LaRocca ceva aparte, ceva care mie îmi stârnește stări ciudate, nici-nu-știu-cum-să-le-descriu. De fapt, cred că ați putea înțelege doar dacă-i citiți cărțile - și, bineînțeles, dacă după lectură ne vom fi aflat pe aceeași lungime de undă. Vorbim despre un horror visceral și psihologic, nu neapărat despre un horror „supranatural” (deși, într-o măsură, există și acesta). Întunericul este omniprezent, devine un personaj în sine - de fapt, ajungi să te întrebi dacă întunericul, dincolo de a fi efectiv o absență a luminii, nu este o metaforă pentru durere, pentru goliciune, pentru pierdere și lipsa speranței. Sau, de fapt, chiar este acel ceva tangibil, acel ceva care bântuie și încarcă spațiul pe care oamenii îl locuiesc. Răspunsurile vin sub forma întâmplărilor din carte - și-ți dai seama, de fapt, că întunericul chiar poate lua forme din ce în ce în ce mai neașteptate. Nu m-am mai putut dezlipi de această carte, și nu pentru că voiam neapărat să știu ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă toate, ci pentru că, pur și simplu, m-a vrăjit prin felul în care a fost scrisă, prin profunzimea pe care a avut-o. Dap, Eric LaRocca chiar e o voce literară promițătoare în ceea ce privește genul horror.
“A monstrous house appeared beyond the tree line in the distance, rising into sight as if the ruins of an ancient civilization long since forgotten by mankind. Ghost’s stomach dropped as the vehicle meandered toward the house and pulled up to the sweeping front steps.”
Întunericul, în toate formele sale închipuite și neînchipuite, este o forță care consumă, care devastează, care se hrănește cu lumina din oameni. Suferința, dezamăgirile, neputința, izolarea, boala - din toate acestea poate lua naștere un hău de-a dreptul întunecat. N-aș spune că romanul este neapărat unul de groază, chiar dacă este, pentru că are mult mai multe - e genul de carte care te epuizează emoțional, dar din care, cred eu, chiar poți înțelege anumite lucruri. Eric LaRocca demonstrează din nou că este - și asta cel puțin pentru mine - unul dintre cei mai importanți scriitori de groază ai vremurilor noastre (nu am citit prea multe cărți horror, dar omul ăsta chiar le are). Aș spune că este un roman care nu ar trebui citit doar de către fanii genului horror, ci de către oricine este dispus să se confrunte cu întrebările dificile pe care le ridică; și, credeți-mă, nu-s puține. Mă bucur nespus că l-am descoperit, și mai ales conjunctura în care s-a întâmplat - total pe neașteptate, am auzit de Eric LaRocca de la Alina, pe care o urmăresc pe Booktube, care nu recomanda de fapt cartea Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, cum altfel să convingi un cititor, dacă nu prin a-i stârni interesul - de ce nu i-a plăcut Alinei, de fapt, cartea? Well, mi-am dat seama de ce - dar, uite, eu am avut o experiență cu totul diferită. Nu pot decât să vă recomand ca dacă aveți ocazia să-l citiți, să nu ezitați. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

They Were Here Before Us: A Novella in Pieces, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Bad Hand Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 108
Anul apariției: 2022

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

🍃༄ THE ONLY THING MORE BRUTAL THAN NATURE IS LOVE 🍃༄

From the author of the viral sensation Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke comes They Were Here Before Us, a novella written in pieces, designed to be consumed as a single, thematically cohesive work. 
“After all, she knows full well that any room with a bed in it is a place where a young woman can be hurt.”
Eu l-am descoperit pe Eric LaRocca cu romanul Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Din acel punct, mi-am dat seama că vreau să-i citesc absolut toate cărțile! T-O-A-T-E! Drept urmare, am dat fuga-fuguța pe Books Express și mi le-am și luat. Am așteptat cam o lună să-mi ajungă - dar și când mi-au ajuns, am dat - vorba aia - „talpă” patru deja. De ce? Pentru că, sincer, pentru mine Eric LaRocca nu doar că reprezintă o adevărată surpriză literară, dar chiar tind să cred că duce genul horror la un cu totul alt nivel. Este un adevărat maestru, habar n-am, are un stil care pur și simplu dă cu tine de pământ, care de îngrețoșează, care te înspăimântă, care declanșează niște chestii (bune? rele?) în tine. Și, dincolo de toate, este un autor atât de versatil încât poți simți, chiar de la o carte la alta, că-s scrise de altcineva. Evident, are și el „fixațiile” și „plăcerile nevinovate” specifice, dar, man, eu chiar cred că am descoperit un autor de care, în viitor, chiar voi auzi multe, multe. Și care, încetul cu încetul, pare să se impună tot mai mult când vine vorba de acest gen literar. Nu-s eu mare fan horror - dar, sincer, Mariana Enriquez și Eric LaRocca chiar m-au făcut să fiu. Și nu vorbesc neapărat despre horror-ul ăla cu monștri și tralala, la modul clasic, ci despre un horror așa, nu știu, care se face resimțit în cotidianul obișnuit, în care oamenii sunt monștrii de care ar trebui, de fapt, să ne temem.
“Though she might have once loved me—might have cared for me, nurtured me the way I had hoped, the way I had dreamed and wanted—that opportunity was now decidedly nonexistent, considering the fact that she was dead and had been dead for several weeks when my parents first stumbled upon her corpse in a shallow ditch not far from a busy motorway.”
Eric LaRocca, cu un talent - pe care eu l-aș numi - rar, reușește să transforme întunericul și obsesiile și bizarul și hazardul și nebunia într-o artă care - părerea mea - nu poate fi gustată de oricine. Cu alte cuvinte, nu cred că ar plăcea oricui, iar motivele chiar pot fi întemeiate. They Were Here Before Us este o colecție de povești... macabre, le-aș spune. Povești despre fragilitatea firească a omului, însă întinsă pe muchia unui abis cosmic. Un testament al groazei cotidiene, dar înrădăcinat în emoții pur umane: iubirea, pierderea, frica, furia, dorința, nevoia. Într-un fel, eu am găsit cartea ca fiind o metaforă a locului pe care îl ocupăm în univers, în care nu ar trebui să uităm că alții „au fost aici înaintea noastră”, entități care ne-au precedat existența, dar pe care am ajuns să le posedăm, să le distrugem. Deși vorbim despre povestiri diferite, un mozaic întunecat de povestiri, acestea se conectează subtil prin teme și tonuri. Într-un limbaj poetic, plin de metafore, „un limbaj al stării”, cum îi place să-i spun, Eric LaRocca explorează vulnerabilitatea umană și ne-o înfățișează în toată goliciunea ei. Toate poveștile, chiar dacă sunt în esență diferite, împărtășesc o vibrație sumbră, profundă și palpabilă. Metaforele și imaginile - viscerale - îți răsar și rămân în minte precum niște fantastic. Într-un fel, Eric LaRocca reușește să dozeze surprinzător de bine estetica brutală cu un lirism de-o melancolie aparte.

“I can still so distinctly recall the moment when it first happened to me: the crucial, soul-defining moment when I realized that I loved her and loved her in such a way that I understood I could never fully possess her as I had always intended.”

Toate poveștile abordează o tematică destul de grotescă, hard to swallow, să zic așa. În această simfonie cosmică extraordinar de extinsă a lumii, umanitatea reprezintă doar un interludiu minor, iar titlul, așa cum am mai spus, este o metaforă a faptului că nu noi am fost primii care au populat pământul. Totuși, am ajuns să ni-l asumăm ca un bun de la sine, să distrugem și să aducem în prag de extincție animale, chiar să le facem să dispară cu totul și cu totul de pe fața pământului - și nu din cauza naturale, poate firești. Am schimbat dinamica lumii și am pășit peste cadavre, spre treptele cele mai înalte ale lanțului trofic. Mi-au plăcut la nebunie toate povestirile, absolut toate, starea de neliniște constantă pe care am resimțit-o în timp ce le citeam. Într-adevăr, Eric LaRocca chiar este un maestru atunci când vine vorba de a crea emoții, de a te transpune în stări bizare, necunoscute. Iubesc acest necunoscut în care Eric LaRocca mă face să mă pierd cu fiecare carte pe care o citesc. Într-un fel, parcă mă întristează faptul că, în ritmul ăsta, îi voi citi toate cărțile până la sfârșitul anului - poate ar trebui să iau o pauză, doar pentru a mă bucura cât mai mult - chiar dacă mai rar - de acele stări autentice pe care le am când îl citesc.
“She thinks of how there’s an invisible expiration date stamped on the forehead of every queer person—how most of society, even other queer people, expect you to wither away, to languish in torment and eventually expire from some incurable illness as if it were proper contrition for your perversity.”
Deși fiecare poveste se simte diferit, toate par să facă parte dintr-un întreg organic, închegat. Și cât de bizar, de fapt, se conectează aceste povești... M-a frapat pur și simplu povestea în care un cuplu de femei... De fapt, am să mă opresc aici, n-are niciun sens să vă descriu. În orice caz, a fost ceva de-a dreptul ieșit din comun. They Were Here Before Us nu este o lectură ușoară. Este genul de carte care te lasă gol, ca și cum ai fi pierdut ceva esențial pe parcurs, fără a putea să spui exact ce. Există momente în care simți nevoia să faci o pauză, să respiri adânc, dar cartea te cheamă înapoi, ca o șoaptă insistentă în întuneric - întrebarea e dacă ai curajul să urmezi această șoapte. Într-un fel, chiar simți că Eric LaRocca nu scrie pentru a te îngrozi sau speria, ci pentru a-ți da de gândit. E așa ciudat horror-ul ăsta... Sincer, am avut o experiență viscerală citind-o, profundă, și așa mi s-a întâmplat, până acum, cu toate cărțile scrise de el pe care le-am citit. Să zic că nu este o carte pentru cei slabi de inimă? Nu, că n-ar fi chiar așa. De fapt, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke e mult mai mult în această direcție. Însă, într-un mod brutal de frumos, cartea de față chiar este, cel puțin pentru mine, o ciudată & neașteptată operă de artă care, chiar dacă abia are 100 de pagini, are o forță literară desăvârșită.

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

luni, 11 noiembrie 2024

Moștenirea, de Howard Linskey - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2024
Traducere: Evelina Selea

Sarah nu știe multe despre mătușa ei, Evelyn. Așa că, atunci când Evie moare, Sarah este șocată când află care au fost ultimele ei dorințe. Evie vrea ca Sarah să-i moștenească averea. Dar îi pune o condiție: trebuie să prindă un criminal. Moștenirea poate fi a ei... Dacă prinde criminalul. Doar că au trecut peste 30 de ani de atunci! Un roman în care suspansul este la el acasă, cu personaje de-a dreptul grozave, răsturnări de situație și multă, multă tensiune!

📜 CÂND DEVII PROTAGONISTA PROPRIULUI ROMAN 📜

Am intrat în această lectură fără așteptări, asta fiindcă, oricum, n-aș fi avut pe ce să le consolidez - n-am mai citit nimic scris de autorul acesta. De fapt, să fiu sincer, am intrat în roman cu puține așteptări - pentru că în ultima vreme am avut rateuri & experiențe destul de neplăcute cu cărțile thriller. Așadar, am zis să-i dau o șansă, fiindcă simțeam nevoia să mai citesc ceva de genul (fiindcă a venit după o altă carte, o carte ceva mai solicitantă). Mare a fost surpriza să-mi dau seama că, odată începută lectură, nici nu am realizat cum au trecut paginile - m-am trezit citind, citind, citind, vrând mai mult și mai mult, și doar într-o repriză de citit am dat gata aproape jumătate din carte. De la bun început, Howard Linskey m-a prins într-un univers literar aparte, și nu mi-a mai dat drumul de acolo. Atât de fain ce-a fost dozat suspansul, atât de frumos ce a fost construite decorul & atmosfera cărții, încât pur și simplu am fost vrăjit de tot am citit. Iar dincolo de toate, misterul a fost unul absolut d-e-l-i-c-i-o-s!
„- (...) Vrei să spui că mă transform într-un fel de vânător de recompense pentru a prinde un ucigaș? întrebă ea înmărmurită. Presupun că este probabil periculos, din moment ce a ucis deja pe cineva.
- Autoritățile nu au putut să identifice criminalul la momentul respectiv, explică el, și nici măcar să dovedească că, într-adevăr, a fost comisă o crimă.
- Deci, de fapt, nu știi dacă a avut loc o crimă?
- Evelyn era convinsă că a avut loc. Cadavrul nu a fost găsit niciodată, dar o femeie a dispărut cu ani în urmă și nu a mai fost văzută niciodată.”
Totul începe cu o bătrână pe nume Evelyn. În deplinătatea facultăților mintale, aceasta îi lasă moștenirea (de unde și titlul cărții) nepoatei sale, Sarah. Totul frumos, Sarah are viitorul asigurat. Sau, de fapt, aproape îl are: pentru a intra în posesia moștenirii, are la dispoziție doar câteva luni pentru a dezlega un mister pe care nici Evie, autoare de romane mystery, n-a reușit să-l dezlege: ce s-a întâmplat cu prietena sa, Lucy, cu mai bine de treizeci de ani (dacă îmi aduc bine aminte) în urmă. Ne-am putea gândi că, ei bine, ce-are de pierdut? Păi, în același timp, Sarah este și ea autoare - și are un termen limită pentru următoarea carte, altfel își cam va pierde întreaga sursă de venit (și aia, deja, destul de mică). Avocatul lui Evie îi pune la dispoziție o sumă considerabilă de bani pentru a porni în această „aventură” - și, de asemenea, îi pune la dispoziție un jurnal pe care Evie l-a ținut de-a lungul copilăriei, când era prietenă cu Lucy. Și, din acest punct, se conturează întreaga acțiune care ne va fi purtat pe un drum tare, tare bizar, spre o concluzie de-a dreptul ieșită din comun și neașteptată. 
„- Eu cred că morții rămân morți. Nu cred că se ridică din morminte ca să vină să ne bântuiască, dar cred că rămân în mintea noastră, ceea ce poate să pară ca fiind același lucru câteodată.”
Cam asta-i ideea cărții - care, oricum, sună chiar promițător și ofertant. În schimb, dincolo de faptul că ideea mi s-a părut chiar una originală, și mai mult mi-a plăcut modul în care Linskey, în Moștenirea, a dar glas personajelor sale. Ah, și să nu mai zic de atmosfera cărții, ușor gotică, ușor paranormală, dat fiind că acel conac în care stătea Sarah (și în care, anterior, a stat Evie), de fapt este chiar locul în care Lucy și familia sa au crescut. Zgomote ciudate, camere misterioase, ascunzișuri secrete, și o istorie fascinantă a unei case în care, de-a lungul deceniilor, s-au petrecut extrem de multe lucruri bizare. Nu voi vorbi despre cum evoluează lucrurile și încotro se îndreaptă, fiindcă n-aș vrea să dau spoilere și nici să vă știrbesc din plăcerea de a descoperi voi lucrurile. În schimb, vă spun că dinamica e una alertă, că pe capitol ce trece suntem puși față în față cu din ce în ce mai multe secrete, din ce în ce mai multe dezvăluiri care, ei bine, nu fac altceva decât să complice și mai mult lucrurile, să-i complice și mai mult viața protagonistei noastre Sarah. Dap, chiar mi-a plăcut mult de tot cât de rapid a mers totul, cât de rapid s-a citit - și, surprinzător, pe alocuri chiar m-am amuzat și am râs. Are Sarah de-a face cu niște oameni extrem de efervescenți...
„(...) Încercă să nu se gândească la cum avea să se termine totul. Era speriată, într-adevăr, dar nu știa cum să renunțe, pur și simplu, la toate - și unde s-ar fi dus dacă ar fi făcut-o? Nu mai avea o casă și avea puțini bani, așa că plecarea ar fi fost la fel de înfricoșătoare ca și a rămâne și a încerca să afle adevărul, sperând în același timp că oamenii care voiau să o oprească, nu vor merge prea departe.”
Încă de când am terminat-o, am continuat s-o recomand absolut oricui care îmi cerea vreo recomandare thriller. Pentru că, sincer, știam că n-am cum să dau greș - chiar e un thriller fain, ofertant, bine scris, cu un mister aparte, pe alocuri emoționant & amuzant. Pentru mine, a avut chiar tot ce îi este necesar unei cărți thriller pentru a fi de succes. Poate și mai plăcut a fost faptul că, așa cum deja am menționat, chiar nu prea am avut așteptări atunci când am intrat în lectură, pentru că în ultimele luni n-am citit mai nimic care, într-adevăr, să mă dea pe spate. Bine, nici romanul de față nu este neapărat unul care te dă pe spate, dar poate nici nu și-a propus acest lucru - în schimb, printre zecile de thrillere care apar și continuă să apară, Moștenirea chiar cred că iese în evidență prin valoarea literară pe care o are. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere - și v-o spune un cititor avid de thrillere, care uneori simte că a ajuns în punctul în care le-a citit cam pe toate. Și-apoi, uite, mai apare câte o carte - cum este aceasta - care îți dă speranța că, într-adevăr, încă mai există originalitate când vine vorba de acest gen. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Howard Linskey, Moștenirea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți DemoniLiteratură pe TocuriFata cu Cartea!

miercuri, 23 octombrie 2024

Sora Mariei Antoaneta, de Diana Giovinazzo - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Damen Tango
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2023
Traducere: Edith Negulici

Diana Giovinazzo este o scriitoare cu darul de a crea povești captivante și personaje memorabile. Este cunoscută pentru abilitatea de a îmbina cu măiestrie istoria și ficțiunea, aducând la viață perioade și evenimente din trecut într‑un mod intrigant și autentic. Cu pasiune pentru cercetarea istorică și atenție remarcabilă la detalii, ea reușește să redea atmosfera unei epoci îndepărtate. Diana Giovinazzo este corealizatoarea podcastului literar săptămânal Wine, Women and Words, în care intervievează scriitori în timp ce savurează un pahar de vin. De asemenea, este implicată în comunitatea literară locală, în calitate de președintă a Asociației Naționale a Femeilor din Domeniul Cărților.

👑 PUTEREA FEMEILOR ÎNTR-O LUME DOMINATĂ DE BĂRBAȚI 👑

O poveste luxuriantă despre putere, familie și intrigi la curtea regală! Maria Carolina Charlotte este a zecea fiică și unul dintre cei șaisprezece copii ai împărătesei Maria Tereza a Austriei. Poziția ei ca arhiducesă de Habsburg o va forța inevitabil să‑și părăsească țara, familia și sora iubită. După sărbătorirea unui mare triumf, tragedia lovește, iar sora mai mare Josepha se îmbolnăvește și moare. Charlotte se confruntă cu o nouă realitate tulburătoare: acum trebuie să se mărite cu Ferdinand în locul surorii sale. Descoperă că viața la Napoli e mult mai complicată decât își imaginase, iar pentru că regatul e pe marginea prăpastiei, îi cere ajutorul fratelui său Leopold. În scurt timp, Charlotte trebuie să‑și adune puterile pentru a face ceea ce a făcut și mama ei înainte: să preia controlul asupra țării. Într‑o perioadă marcată de revolte politice, de execuții regale și de criza tot mai gravă cu care se confruntă în Franța sora ei favorită, Maria Antoaneta, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să nu piardă pe nimeni dintre cei apropiați?
„Realitatea crudă era că soarta unei femei depindea de capacitatea ei de a avea o căsnicie reușită.”
Sora Mariei Antoaneta, scrisă de Diana Giovinazzo, este precum o captivantă călătorie și incursiune în viețile familiilor regale din Europa, care se concentrează în special pe figura uitată a Mariei Carolina, sora mai puțin cunoscută a celebrei Maria Antoaneta. Giovinazzo ne poartă într-o călătorie prin curțile fastuoase, dar și foarte periculoase, ale Europei de secol XVIII, într-o poveste despre putere, supraviețuire și destin, în care fiecare personaj trebuie să își găsească locul atât în mijlocul intrigilor politice, cât și a celor - sau mai ales a celor - personale. Romanul o are în centrul său pe Maria Calorina, una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza a Austriei, și sora faimoasei regine a Franței, Maria Antoaneta. Într-o perioadă în care mariajele regale erau „instrumente politice”, Maria Carolina este trimisă să se căsătorească cu regele Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, într-o alianță pentru întreaga familie. Intriga se învârte în jurul eforturilor ei de a naviga în viața într-o curte străină, unde trebuie să se confrunte atât cu provocările personale ale unei căsnicii aranjate, dar și cu intrigile politice și amenințările războaielor care mătură Europa. O poveste complexă, în care fiecare decizie are, în cele din urmă, reverberații profund politice. În fața provocărilor, Maria Carolina dezvoltă o putere interioară impresionantă...
Te rog să-mi scrii cât poți de repede. Trăiesc pentru scrisorile tale. Momentele în care pot citi despre viața ta sunt o evadare din granițele îngrozitoare ale lumii mele triste și solitare.
Maria Carolina este un personaj puternic, cu o evoluție fascinantă și inspirațională. La începutul romanului, este o tânără nesigură, dar odată ce își asumă rolul de regină, se transformă într-o femeie puternică, cu voință de fier. Nu mai este doar „sora mai mică a Mariei Antoaneta”, ci o figură independentă, cu propriile lupte și ambiții. Totuși, aceasta schimbă mereu scrisori cu sora ei - cerându-i sfaturi, oferindu-i sfaturi, întrucât Maria Antoaneta și Maria Carolina au avut o relație deosebită. Ferdinand, regele Neapolelui, este portretizat în contrast cu Maria Carolina - este parcă mai puțin preocupat de viața politică, de guvernare, lăsându-i acesteia un spațiu neașteptat de larg pentru a-și exercita influența. Căsnicia lor are o dinamică interesantă, și Maria Carolina pare să devină forța din spatele tronului și regatului. Relația dintre cele două surori este mereu omniprezentă, legată de un fir emoțional invizibil, de-a lungul întregului roman. În ciuda distanței și provocărilor pe care amândouă le au de înfruntat, legătura lor rămâne una profundă, iar prăbușirea inevitabilă a Franței adaugă, parcă, o notă și mai tragică acestei relații. De fapt, dincolo de tot ce s-a întâmplat în carte, cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc relația dintre ele, respectiv schimbul de scrisori (fiecare capitol al cărții se încheie cu o astfel de scrisoare, și nu neapărat între Maria Carolina și Maria Antoaneta).
Dar în fiecare realitate, în fiecare alegere pe care o fac, există întotdeauna o constantă. Tu ești mereu acolo, aproape de inima mea. Totdeauna și mereu. Sora mea scumpă, nu m-aș putea despărți niciodată de tine.”
Unul dintre mesajele centrale ale cărții este explorarea puterii feminine și potențialului acesteia într-o lume dominată, în principiu, de bărbați și reguli patriarhale. Maria Carolina devine simbolul unei femei care își croiește drumul într-un sistem care, de altfel, nu-i oferea prea multe șanse; totuși, prin inteligența, înțelepciunea și voința ei, cu sfaturi de la Maria Antoaneta, ajunge să influențeze cursul istoriei. Sora Mariei Antoaneta sugerează că, de fapt, în spatele istoriei uneori au stat și femei, iar fiecare decizie politică a avut o dimensiune personală, familială, adesea dureroasă. În spatele fiecărei decizii pe care o ia, Maria Carolina se vede nevoită să sacrifice și o parte din sine. Totodată, cartea reflectă și ce înseamnă responsabilitatea regală și cum, de fapt, dinastiile europene au încercat să își păstreze puterea într-o lume în continuă schimbare. Giovinazzo nu încearcă să idealizeze monarhia, ci mai degrabă să îi ilustreze realitatea - compromisuri, intrigi, trădări necesare. Într-un stil liric, de o frumusețe aparte, reușește de asemenea să redea și culoarea locală a timpurilor respective. Chiar mi-a plăcut această carte și v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă sunteți pasionați de ficțiune istorică!

Război, de Louis‑Ferdinand Céline - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 176
Anul apariției: 2022
Traducere: Magda Răduță

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat, cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front, în noiembrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, devine agent comercial și pleacă pentru o scurtă perioadă în Camerun, apoi la Londra. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit, în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic, a mai apărut și cartea Călătorie la capătul nopții, 2023, în traducerea Mariei Ivănescu.

。𖦹°‧ RĂZBOIUL - EXPRESIE A ABSURDULUI, A DEZUMANIZĂRII & NEBUNIEI 。𖦹°‧

Printre manuscrisele céliniene recent descoperite se află și două sute cincizeci de file conținând prima formă a unui roman care se petrece în Flandra, în timpul Primului Război Mondial. La intersecția dintre autobiografie și ficțiune, romanul dezvăluie experiența care se află de atunci în centrul existenței autorului: traumatismul fizic și psihic provocat de front, de „abatorul internațional de nebunie”. Povestea urmărește convalescența brigadierului Ferdinand din momentul în care, grav rănit, își recapătă cunoștința chiar pe câmpul de luptă și până la plecarea spre Londra. La spitalul din Peurdu-sur-la-Lys îi atrage atenția unei infirmiere deloc timide, se împrietenește cu proxenetul Bébert, trece de câteva ori pe lângă moarte și, în sfârșit, se eliberează de ceea ce îi fusese dat până atunci să trăiască. Apare aici, în lumina cea mai crudă, un timp brutal, al deziluziei și al trezirii la realitate, pe care autorul nu l-a tratat niciodată până acum în forma unui text literar separat. La douăzeci de ani după 1914, trecutul, „mereu amețit de uitare”, prinde „melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni”. Dar acest trecut nu e uitat niciodată de tot, rămâne viu oricât timp ar trece peste noi – iar romanul Război stă mărturie a acestui adevăr, la fel ca restul operei lui Céline.
„Nu prea credeam eu în zile mai bune. În fiecare dimineață eram încă și mai obosit decât în ajun, fiindcă mă trezisem de douăzeci-treizeci de ori pe noapte din cauza bâzâiturilor mele. Sunt oboseli care n-au nume, cele venite din angoase. Știm bine că ar trebui să dormim ca să redevenim oameni ca toți oamenii. Nici să-ți pui capăt zilelor nu mai ai elan când ești prea obosit. Totul e oboseală.”
Copleșitor, răvășitor, dureros - Război, roman publicat postum al lui Louis-Ferdinand Céline, redescoperit și publicat după moartea sa, poartă amprenta stilului inconfundabil al autorului - o proză viscerală, brutală, „fără perdea”, care n-are nevoie de nimic altceva decât de realitate, care reiterează trauma și absurdul războiului. Romanul se concentrează pe experiențele personale ale protagonistului, Ferdinand Bardamu, care reflectă de fapt propria traumă de război a lui Louis-Ferdinand Céline, care a luat parte la primul război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, deoarece niciun război nu merită acest lucru). O poveste despre supraviețuire și dezumanizare, în care Bardamu este grav rănit și se luptă pentru supraviețuire în peisajul apocaliptic al frontului de luptă. În mijlocul haosului, violenței și morții, acesta experimentează ororile războiului într-un mod profund personal - confruntându-se nu doar cu inamicul, ci și cu dezumanizarea progresivă a propriei persoane și a celor din jur. Nu este un roman care vorbește despre „mari bătălii eroice”, ci mai degrabă un roman care plonjează în mizeria vieții de zi cu zi a unui soldat, în teama și angoasa și nebunia și sărăcia și subzistența acestuia. Céline  ne introduce în mintea lui Bardamu - care nu are de-a face doar cu răni fizice, ci se confruntă și cu golul moral și sufletesc pe care războiul îl lasă în urmă. Drama nu vine doar din exterior, ci și din tensiunea interioară a încercării de a supraviețui într-o lume care și-a pierdut orice urmă de umanitate...
„(...) Stăteam pe jos. Aproape că nu se mai auzea tunul. Râul era liniștit, nu mai venea nimic pe el. Doar păsările erau enervante, căci țipetele lor seamănă cu șuieratul gloanțelor.”
Ferdinand Bardamu este protagonistul cărții - nu este un erou în sensul clasic, ci un om zdrobit de împrejurările războiului. Experiențele sale de pe front îl transformă într-un om care observă cu o acuratețe clinică viața și condiția omului în astfel de circumstanțe. Trauma îl face să devină detașat, aproape rece, îl aduce în pragul nebuniei și îl joacă pe degete. Restul personajelor sunt, de asemenea, oglinzi ale războiului. Colegii săi de front, medicii care îl tratează, oamenii pe care îi întâlnește în acest peisaj dezolant - toate aceste figuri contribuie la întărirea ideii că războiul nu înseamnă eroism, ci, mai degrabă, războiul degradează, corupe, ucide și îmbolnăvește esența omului. Mesajul este unul profund anti-război - Louis-Ferdinand Céline se folosește de experiențele și gândurile lui Bardamu (propriile sale gânduri și experiențe, de altfel) pentru a demonta orice iluzie de glorie sau noblețe asociată războiului. În locul lor, avem de-a face cu o lume devastată, cu o lume întunecată, în care suferința, nebunia, alienarea și pierderea identității devin parte integrantă a realității. Războiul este de o absurditate maximă - o forță care distruge atât fizic, cât și psihic, care se hrănește din om și din sufletul acestuia, lăsând în urmă doar ruine, doar identități fragmentate, doar nebunie și moarte și sărăcie, doar mizerie și întuneric.
„(...) Ești aproape pe trei sferturi fărâmat, dar cu cât ți-a mai rămas o să te distrezi de minune, lasă-te purtat înainte cât suflă borealul norocos. Dormi sau nu dormi, împleticește-te, trage-ți-o, clatină-te pe picioare, borăște, fă spume, bășici cu puroi, arzi de febră, strivește, trădează, nu te mai sfii, e doar o chestie de vânt care suflă, n-o să mai fii niciodată la fel de crud și de tâmpit ca restul lumii. Mergi înainte, e tot ce vor de la tine (...).”
Război este un roman care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai citit. Prin Bardamu, autorul sugerează că, în astfel de condiții, supraviețuirea este singurul instinct real, adânc înrădăcinat în om, dar chiar și aceasta este golită de sens. Bardamu devine un spectru, pare să nu mai aibă vreun scop în viață, pare să renunțe, dar se vede obligat să facă față realităților brutale ale războiului. Proza lui Louis-Ferdinand Céline este inconfundabilă, violentă și lirică, poetică, existând un contrast între vulgaritatea limbajului și frumusețea cu care observă condiția umană. Stilul său reflectă perfect haosul și dezordinea lumii în care Bardamu trăiește, dar în același timp amplifică și senzația de deznădejde, de nebunie și alienare. Războiul nu este văzut doar ca o catastrofă externă, ci și drept un proces acut de dezumanizare. În fața ororilor și violențelor, în fața morții care devine ceva doar de-o simplă secundă, în fața omului necruțător, personajele ajung să își piardă identitatea, natura interioară, devenind marionete ale unei forțe destructive mult mai mari - ce poate face omul, până la urmă, în fața unui rău atât de puternic, care înghite în gura sa întunecată atâtea vieți, atâtea destine și visuri? Care lasă în urmă prăpăd, moarte, ruine... În fața războiului, tot ce știm despre civilizație și moralitate pălește, se stinge...
„După ce-au trecut atâția ani, e tare greu să-ți amintești lămurit lucrurile. Ce-au zis atunci oamenii aproape că se preface în minciuni. Nu trebuie să ai încredere. Trecutul e o scârbă, se topește în amăgire. Printre melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni. Te trezești cu el hoinărind, boit cu plânsete și cu remușcări. Nu-i serios.”
Cu siguranță vreau să citesc și cealaltă carte scrisă de Louis-Ferdinand Céline - din cate am înțeles, este mult mai „relevantă” pentru a înțelege mai bine viața acestuia. Drept urmare, nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest roman, un roman tulburător și profund, care reușește să redea cu o precizie chirurgicală absurdul, oroarea, frica, angoasa războiului, cu o claritate care pur și simplu te șochează, cu o realitate devastatoare. Prin intermediul lui Bardamu, cititorul pătrunde într-o lume lipsită de speranță, care și-a pierdut coordonatele, în care totul devine o provocare. Cu un stil incisiv și visceral, de o profunzime aparte, cu o proză intensă și copleșitoare, Louis-Ferdinand Céline te lasă cu un gust amar, te lasă cu un gol interior, te pune față în față cu consecințele efectiv devastatoare ale violenței și conflictului. Războiul a fost și va fi mereu o greșeală... Într-un fel, citind cartea reușești să înțelegi mult mai bine fragilitatea omului, reziliența, în fața unei lumi haotice și inumane. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că veți avea parte de o lectură de-a dreptul memorabilă, de o lectură puternică, o lectură care va rămâne cu voi mult, mult timp după ce o veți fi terminat-o. Să aveți parte doar de lecturi pe sufletul vostru!