„Povestiri cu final schimbat” de Florin Iaru- Recenzie

Florin Iaru s-a născt pe 24 mai, 1954, București, și este un poet român absolvent al Facultății de Filologie de la București, 1978. Este soțul publicistei și prozatoarei Cecilia Ștefănescu și, de asemenea, fost membru al Cenaclului de Luni.  După absolvirea facultății, a fost profesori la Galați și la Bulbucata, până în 1982, iar în anul 1990 a devenit redactor al editurii Cartea Românească și, în perioada 1991-1992, a fost redactor al publicației Cotidianul. Scriitorul Florin Iaru își face dubutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista ”Luminița”. Iar în anul 1981, volumul său ”Cântece de trecut strada” se bucură de succes editorial pentru ca, în 1982, autorul să contribuie la scrierea vlumului ”Aer cu diamante”. Un membru extrem de important al Cenaclului de luni, personaj emblematic al generației anilor '80, Florin Iaru rămâne, conform spuselor marelui critic Nicolae Manolescu, sub conducerea căruia Florin Iaru a devenit membru al Cenaclului, „făpătură închipuită de Modigliani, întrupare a ingenuității ce îi maschează puternica inteligență.”

 

Pentru a scrie proză scurtă, evident, de cel mai bun nivel, este nevoie de câteva calități și dexterități, dar, mai ales, o imaginație care să depășească anumite limite dar care, tot timpul, să știe când și unde să fie oprită. În primul rând, autorul trebuie să fie un „meseriaș” al textului, trebuie să știe cum să-și aleagă cuvintele, ce teme să abordeze și, apoi, să elimine din cele alese până când ajunge la ce mai potrivită stării care-l încearcă, să știe valoarea cuvintelor, greutatea lor, jocul frazelor, fiindcă este obligat - ceea ce găsesc cel mai greu în a scrie proză scurtă - să lucreze cu spații mici, claustrate aproape. Nu e problemă, autorul reușește să împlinească fără probleme și fără bătăi de cap, am crede, acest criteriu.

 

De asemenea, autorul trebuie să asocieze o experiență de viață, propriu, cu una imaginară, ficțională; să fie totodată un om care a trăit ceea ce a scris sau, măcar, și-a imaginat că a trăit, dar și unul care a citit ceea ce a scris. Trebuie să se pună în pielea cititorului și să recunoască dacă, într-adevăr, ceea ce scrie va fi primit de către eventualul public critic și cititor. Un alt punct forte pentru Florin Iaru, ale cărui povești parcă sunt desprinse dintr-un București magic, autentic, neaoș, cu prelungiri ale copilăriei post-comuniste, cu prinți, ceasuri care măsoare nepăsătoare timpul, oameni nefericiți, triști. O adevărată simfonie a emoțiilor, presărată cu un umor liric și livresc.

Un autor de proză trebuie să fie capabil ca, în aceeași măsură, să utilizeze sugestivul situațiilor și a lucrurilor, alături de denotativul altora. A numi un simbol înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea lecturii, parcă zicea cineva. Ei bine, și aici. Autorul nu lucrează numai cu explicitul unor situații, ci lucrează și cu ceea ce se află înăuntrul lor, în profunzimea lirică a cuvintelor înșirate în povești.

Recunosc, romanul de față m-a făcut să aud pentru prima dată de acest om, și asta nu-mi poate decât să mă deranjeze. Asemenea oameni, autori, ar trebui promovați mult mai mult, pentru că sunt niște autori care nu ar trebui să rămână în umbră, sunt autori români care ne-au consacrat ca un popor inteligent, în timp ce din toate părțile suntem invadați cu tot felul de romane, serii, chestii dintr-astea traduse de peste mări - nu că aș avea ceva cu ele, și eu le citesc, însă trebuie să luăm niște măsuri. Totuși, de acum înainte, cu siguranță am să-i am în vedere lucrările și volumele, fie e de poezii sau proză. Florin Iaru are câte puțin din fiecare, exact cât îi este necesar unui autor de proză scurtă - se pot vedea toate acestea în romanul de față, „Povestiri cu final schimbat”, apărut la Editura Art, pe care l-am recompensat cu patru steluțe pe Goodreads.

Îmi place proza scurtă, m-am îndrăgostit de acest gen încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro. Cei care îmi citesc recenziile știu, de fapt, cât de mult îmi place de autorea de origine canadiană, câștigătoare a Nobelului pentru Literatură în anul 2013. Ideea este că m-am îndrăgsotit de acest gen pentru că, într-un singur volum, nu afli povești a unui singur om (sau poate doi, maxim trei, așa cum se întâmplă într-un roman de mari dimensiuni), ci afli povestea mai multor oameni, cu intrigile și deznodământurile lor. Cred că asta-mi place cel mai mult și, în special, faptul că autorul trebuie să acumuleze, în câteva pagini, emoția copleșitoare a personajelor fără însă a exagera cu cantitatea ei. Mi se pare un lucru inteligent și, la o adică, numai datorită acestui lucru ar trebui să citim proză scurtă. 

Proza scurtă nu se constituie numai într-un literar al beletristicului, ci se și în cercul moralului, al firescului psihologic. Florin Iaru este, după cum am spus, un autor „meseriaș” al textului, care știe să profite de valoarea cuvintelor, fiindcă este obligat să lucreze cu ele în spații mici și relativ restrânse, lipsite de contextul lărgit și orizontal al unui roman, care știe să asocieze scrierea sa cu o experiență de viață, lirică, dramatică, fericită, chiar tragică sau supranaturală, în unele povestiri ale volumului.  Poveștile surprinse în carte depășesc, relativ și nu foarte mult sfera naturalului, pășind în zona fantasticului, realismului magic, și conturează destine omenești, scriind despre oameni, despre aspirații, despre eșecuri și contradicții. De altfel, care mister este mai frumos, mai enigmatic, decât caracterul și sufletul omului, care este surprins într-un punct cheie al vieții sale sau, pur și simplu, în devenirea sa psihologică și fizică spre a-și împlini condiția limitată?

Poveștile lui Florin Iaru m-au făcut să râd (mai ales prima poveste, Doamne, care pur și simplu nu poate să nu-ți rămână în inimă și pe care, cu siguranță, ai să ți-o amintești mult timp dacă ai s-o citești), m-au făcut să meditez asupra unor lucruri din viața mea, m-au făcut să vreau să las cartea deoparte și să n-o mai citesc (de nervi, pentru că atunci când mă atașam de unele personaje - deși nu pentru mult timp - autorul parcă le pedepsea pentru anumite lucruri pe care le-ar fi făcut în trecut și tocmai faptul că nu ai acces la trecutul lor, povesirile fiind foarte scurte, reprezintă un plus de mister al scrierii), m-au făcut să vreau să citesc cât mai multe de la el. Personajele sunt oameni ai Bucureștiului acela necunoscut, peste care s-a lăsat seara veacului domnesc, oameni aparent banali dar care trăiesc în paginile acestei cărți „cu final schimbat”, oameni care regretă, plâng, au satisfacția învingătorilor, trăiesc drame existențiale, se mint, se despart, fac sex, se ceartă - lucruri despre viață, scrise într-o manieră lirică pe care n-ai s-o uiți foarte curând. Crâmpeie de viață care te fac să tresari, iar finalul fiecărei povestiri este ca o trasare a destinului, ca o judecată, o replică ce vine din spate și își lasă amprenta asupra întregii povestiri. Am iubit aceste finaluri, finaluri schimbate.

De asemenea, în ultima parte a volumului autorul ne oferă o altă parte, denumită ”Amintiri cu final schimbat”. Nici nu știu ce să vă spun, acestea au fost niște delicatese pe care le-am savurat precum niște trufe, una câte una, și, deși știam că mă apropii de finalul romanului - și nu putea decât să îmi pară rău - eram bucuros că, de fapt, am reușit să cunosc un om atât de inteligent și iscusit, care deține arta scrisului și cu un caracter liric atât de pronunțat: Florin Iaru. Abia aștept să citesc și alte scrieri de-ale sale.

Am selectat și niște fragmente, citate, pe care vi le voi prezenta mai jos:

„Ce-i lipsește omului să fie fericit? Înțelepții au căzut de acord: foarte puțin. Mda, puțin ăsta este foarte greu de cuantificat. Poate fi o măslină de pe masa vecinului sau chiar beregata aceluiași vecin, tresăltând ademenitor pe când dumică acea măslină. Important e că fericirea are un chip, deși rareori cel adevărat. Deci fericirea există, e peste tot, doar că e cea mai mare frână în calea progresului.”

„Poți să-ți așterni, dar nu-i sigură c-ai să dormi. Așa-i și cu Norocel, care se lasă într-un colț, obosit și deprimat. Îi trec prin fața ochilor unghiile măicuței, scămoșate de ciupercă, adunate ghem și ciupindu-l de obraz. Cu greu își reprimă o tresărie de scârbă. Ce ți-e și cu bătrânețea asta... ies la iveală nevii, varicele, scofâlcelile, ridurile, toate simțurile betege. Colac peste pupăză, opiniile de neștirbit.”

„(...) Cred că la noi, băieții, se cheamă, deocamndată, cuc sau mosorel. Însă fata avea ceva special în voce, poruncă, ordin, îndemn, rugăminte. Iar eu învățasem că cucul nu-l arăți nimănui, e rușine. Dar aici era la schimb, era altceva. Așa că mi-am dat jos pantalonii scurți, apoi chiloții. Spre marea mea uimire, împletită cu groază adâncă, chestia de făcut pipi se sumețea în sus, indicând-o pe fată. Bulversat, mi-am tras bulendrele cu viteza fulgerului. (...)”

„Viața nu ne aparține în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici țara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu snt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce mass-media, politicienii, băncile și moștenitorii ți-au luat totul.”

“Florin Iaru poetul a început o nouă viaţă de când s-a apucat de proză. Asta nu înseamnă că a sacrificat poetul din el, ci l-a pus altfel la treabă. Adică a rămas acelaşi vizionar sclipitor, cu o imaginaţie uluitoare, care n-a coborât, cum se zice, la proză. A ridicat proza la înălţimea poeziei, în acest volum de povestiri în care termenul de capodoperă aproape că se banalizează din cauză că Iaru tot nimereşte acel ochi al taurului, la care mulţi nici nu visează, ca un campion literar la pistol viteză. Cu această extraordinară colecţie de povestiri, Iaru, care a bătut energic la uşa prozei cu primul lui volum de schiţe, nu s-a grăbit să se instaleze în vreun fotoliu de mare prozator. Dar chiar dacă ar vrea să rămână în picioare printre aleşi, Iaru ne obligă să să-l rugăm să se aşeze pe fotoliul care-i va purta numele după această carte.” - Cristina Teodorescu

 

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Editura Art

Redactor Iulia Pomagă

166 pagini