Cronica unei despărțiri, de Andreea Chiuaru - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 290

„Încep să mă resemnez cu faptul că povestea asta nu poate avea un final fericit.”

Pe Andreea Chiuaru am început s-o urmăresc pe blogul ei, Blog de idei, unde își arată nemărginita și imensa bucurie de a citi cărți și de a scrie, și nu numai. De asemenea, am avut onoarea de a o cunoaște în persoană, atunci când a luat parte la lansarea cărții mele, Toate sfârșiturile sunt la fel, la București. M-am bucurat să întâlnesc un om cu aceleași pasiuni, cu aceleași dorințe. De când am aflat că scrie o carte, nu m-am îndoit niciodată, nici măcar puțin, că visul ei are să devină realitate. Când citești cu atâta pasiune, e imposibil să nu scrii cu aceeași pasiune. Ei, iată, cartea de față, Cronica unei despărțiri, este materializarea efortului, muncii, dorinței și pasiunii ei. Și, credeți-mă, este o carte care-ți răscolește sufletul pe măsură ce te adâncești în trăirile personajului. Nu știu cât din carte e ficțiune, pentru că totul pare a fi scris sub forma unui jurnal, sub forma unei confesiuni veridice: subjugând realitatea, trăgându-și firele din trecutul veridic, Andreea Chiaru scrie o istorie a unei relații, o istorie a unei despărțiri, trăind o iluzie a iubirii neîmplinite și, totuși, existente. Materializarea emoțiilor capătă o formă extrem de precisă și frumoasă pe hârtia albă, pură, precum trăirile personajului. Am să vă spun mai jos de ce mi-a plăcut, dar și de ce i-am dat doar patru steluțe și nu cinci.

„Îmi trec degetele peste petalele uscate ale trandafirului și închid cartea. Știu că m-a mințit, dar încă nu sunt pregătită să arunc nici măcar o amintire frumoasă.”

Înainte de toate, mulțumesc faptul că mi-a trimis romanul, parte din sufletul ei. Citindu-l, mi-am dat seama că am ajuns s-o cunosc, doar printre litere și din cuvinte, mult mai bine pe Andreea. Mi-am dat seama de un lucru: autoarea are încredere în cititor, îi oferă tot creditul ei și toată speranța că acesta, în cele din urmă, are s-o înțeleagă și să-i accepte povestea. Poate să arate urme de compasiune. De prietenie. Îmi aduc aminte că, în carte, zicea la un moment dat că unii scriu ca să-și amintească, iar eu scriu ca să uit. Ei bine, o înțeleg în toată deplinătatea acestor cuvinte. Autoarea trăiește inefabilul iubirii, dar, în același timp, drama despărțirii. Prin scris, ea încearcă să se regăsească, să-și pună în ordine viața, să-și smulgă emoțiile din piept și, poate, să le arunce, sau să le dea altcuiva. Alex, personajul masculin, manifestă un control aproape brutal, violent asupra personajului feminin. Cred că asta-i partea care nu prea mi-a plăcut, faptul că, mereu, mereu, ea se întorcea la el, deși el nu merita poate acest lucru. Era ca și cum întregul univers gravita nu doar în jurul lui Alex, ci doar pentru el. Iar autoarea, prin ochii personajului, ținea să ne precizeze acest lucru: pentru ea, universul era un singur om, întreaga lume se concentra în ființa lui Alex. În ochii lui. În zâmbetul său. În Kent-ul lung fumat pe jumătate, în cafeaua băută dintr-o ceașcă demult ciobită la un colț. Frumos, nu pot să spun, asta înseamnă deplinătatea iubirii, însă mi s-a părut exacerbată această manifestare dură a simțului proprietății. 

„Uneori m-am întrebat cum m-aș fi simțit astăzi dacă ne-am fi despărțit la timpul cuvenit. Să facem din dragostea asta mare o prietenie frumoasă și, la nevoie, să ne povestim viețile ca doi oameni care au împărțit cândva totul. Poate că ar fi fost mai bine să nu luptăm cu morile de vânt și să acceptăm că așa a fost să fie; că uneori și oamenii care se iubesc din tot sufletul se despart. Dar noi am luat cadavrul iubirii și l-am mutat dintr-o cameră într-alta, sperând la o minune dumnezeiască.”

Cred că aceasta este drama personajului feminin: speranța. Ah, Doamne, ce poate fi mai parșiv decât speranța? Speranța că el are să se întoarcă, incertitudinea momentului, că el, Alex, nu are să meargă de mână cu altă fată, să ducă altă fată în acele locuri în care noi mergeam cândva, că el n-are să consume iubirea alături de alt trup, de alte buze, alte mâini. Un zbucium interior efervescent, crescând, crescând, până la o stare exhaustivă, epuizantă, când nici de speranță nu te mai poți agăța, și, până la urmă, rămâne să crezi doar în acea minune dumnezeiască. Stilul autoarei este unul foarte frumos, lin, deloc greoi, drept dovadă fiind faptul că am citit această carte cam în vreo două ore și ceva, dacă nu mă înșel. Mi-a plăcut modul în care Andreea Chiuaru alegele cuvintele, modul în care le combină, și nu am putut să nu observ experiența literară care-i numără anii trecuți. Se vede că-i place să citească, are o pasiune pentru Cella Serghi (o pasiune pe care o înțeleg cu desăvârșire), și se vede că, în egală măsură - poate chiar mai mult - îi place și să scrie. Să scrie ceea ce simte și vede, ceea ce visează și dorește.

„Poate că într-o zi ne vom întâlni pe stradă și va fi de ajuns o privire ca să înțelegem că sentimentele ne sunt exact așa cum le știam; vom avea certitudinea că suntem făcuți unul pentru celălalt și vom blestema zilele irosite încercând să intrăm în alte roluri. Dar până atunci? Poate că ne vom pierde prin alte paturi, vom săruta alte buze și vom șopti promisiuni altor urechi, sperând cu naivitate că vom putea relua povestea de parcă ar fi un film întrerupt de o pauză publicitară.”

Atitudinea autoarei, de-a lungul cărții, este una aproape pioasă, este una tristă, speră, speră, speră, ea tot speră că Alex se va întoarce, nu-i pasă de ceea ce face el în tot acest timp, Alex este o obsesie, manifestă un control halucinant (aș putea spune), și, totuși, pare atât de nepăsător, atât de delăsător, ca și cum el are întreaga putere de a alege - și, sincer, chiar o are. Personajul feminin este în stare să aștepte o viață întreagă pe omul în care universul i se naște, pe omul care i-a fost alături atâta timp. La o adică, nici nu prea am înțeles bine de ce s-au despărțit, dar e irelevant, deși ăsta constituie motivul apariției cărții, a jurnalului în care autoarea consemnează aceste adevăruri (?). Chiar ea se întreabă, la un moment dat, în paginile cărții, de ce revin mereu la el? Știu prea bine că nu vom fi niciodată fericiți împreună. Nu așa cum am fost. Am înălțat ziduri care nu mai pot fi dărâmate (...). Acum, stau și mă întreb, chiar așa, de ce? De ce reveneai, Andreea, mereu la el? Mă gândesc că, scriind cartea, ai vrut de fapt să-ți răspunzi la această întrebare. Ai reușit? Sau, de fapt, încă lupți cu acele mori de vânt despre care spuneai? Nu știu ce să cred, dar mă bucur, mă bucur că ai reușit să scrii această carte. 

„Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!” (pagina 239)

Sincer, aș scrie toată pagina 239 aici, pentru că pur și simplu ea a fost punctul de maximă frumusețe al acestei cărți. Părerea mea subiectivă! :) Mi-a plăcut enorm cum gândește Andreea, m-am regăsit în scriitura ei, în emoțiile ei, în tot ceea ce înseamnă experiența ei de viață. Și, Andreea, dacă mai vii pe la Iași pe la vreun concert, să-mi zici, mi-ar face plăcere să ne mai vedem! Mulțumesc încă o dată pentru încredere și pentru această carte minunată! Abia aștept următoarele tale scrieri și creații. Ține-o tot așa și vei ajunge departe, către piscuri. :) Dragi cititori, să aveți parte de lecturi frumoase și pline de spor! Ca mine, hehe!