„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig- Recenzie

Editura: Polirom

Număr de pagini: 176

Rating: 5 din 5 steluțe

Născut în familia unui industriaș înstărit, Stefan Zweig (1881-1942) și-a făcut studiile la Berlin și la Viena. Călătorește mult încă din tinerețile sale - SUA, Franța, Anglia, India -, o cunoaște pe prima sa soție, Friederike von Winternitz, și se stabilește la Salzburg. În anul 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestseller aproape imediat după apariție. Odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Zweig părăsește Austria, pentru diverse destinații: Londra, Bath, NY, Ossining, și, mai târziu, Rio. A scris proză - Scrisoare de la o necunoscută, Frica, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, a scris biografii - Maria Antoaneta, Maria Astuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan, dar și memorialistică - Lumea de ieri. În 1942, când se sinucide, alături de cea de-a doua sa soție, Lotte, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), câștigător a Premii Oscar și cinci Premii Bafta.  

Cartea de față cuprinde două creații în proză. Frica, prima, și Scrisoare de la o necunoscută, a doua. Vă pot spune că nu le-aș putea compara, pentru că fiecare mi s-a părut pur și simplu superbă, iar dacă Zweig ar fi scris proză scurtă (ceea ce, de fapt, a făcut, într-o măsură), cu siguranță l-aș ridica la rangul lui Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru literatură în anul 2013, a cărui stil se concretizează în proza scurtă. Pentru că pur și simplu citești ceea ce-a scris Zweig și te minunezi, efectiv, de talentul său. Măiestria cu care își alege cuvintele îi confirmă locul printre marii scriitori ai lumii. Zău!

„(...) Tresărea ori de câte ori suna telefonul sau se auzea soneria și se surprindea de multe ori că pândește strada de după perdea, tânjind după prezența oamenilor sau vrând măcar să-i urmărească de la distanță, tânjind după libertate, dar cu frica în sân, temându-se că are să descopere, printre fețele acelea trecătoare, chipul care o bântuia până și-n vise. Simțea cum, brusc, viața ei liniștită se dizolvă și se preface în scrum, iar sentimentul de neajutorare o lasă să înțeleagă deja de pe acum că viața ei are să fie distrusă irevocabil.”

Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa soție a unui avocat prosper, găsește viața plictisitoare, simte că nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o împinge să-și caute ocupații noi. Într-o zi cunoaște un tânăr pianist cu care intră într-o relație ferită de indiscrețiile lumii și îndepărtată de căldura cuminte a familiei. Legătura clandestină o ajută să se regăsească într-o altă ființă, îi dă speranțe noi, o face să se simtă mai vie ca niciodată. Până într-o zi când, ieșind de la iubitul ei, întâlnește o femeie ciudată. Din acel moment neașteptat, mica aventură salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama, Frica, se insinuează în liniștea fiecărei zile. Irene nu mai are siguranța propriului cămin, începe să se interiorizeze, tresare la orice ciocănitură în ușă, încearcă cu tot sufletul să-și protejeze secretul. Tâmpitul secret. Nu vrea să-și strice familia, vrea să scape de amantul ei, ar fi vrut să nu facă asta niciodată. Dar prea târziu este ca să regrete, iar fapta este consumată. 

„(...) Și apoi, totul era aici, copiii ei, soțul ei, casa ei, toate lucrurile de-a căror existență își dădea seama abia acum, când era pe cale să le piardă, și simțea că fac parte din viața ei, că sunt însăși esența ei. Tot ce în trecut i se păruse de la sine înțeles, lucruri pe care le atingea în treacăt doar cu tivul rochiei, deveniră acum nespus de importantă și ideea că o vagaboandă care o pândea de undeva de pe străzi ar fi avut puterea de a arunca în aer starea aceasta caldă de lucruri printr-un singur cuvânt i se părea absurdă, ceva la fel de ireal ca un vis.”

Cine este această străină care știe cel mai ascuns secret al lui Irene? Ce caută, de fapt, ea, în afară de banii acesteia? Șantaj. Minciună. Teroare. Stres și durere. Irene va fi nevoită să facă orice îi spune această vagaboandă de pe străzi, doar pentru a-și păstra imaginea de mamă mândră și soție devotată. Va reuși, oare, Irene, să țină ascuns acest secret care-i poate distruge căsnicia, chiar propria viață socială? Va fi în stare să ascundă tot zbuciumul ce-i încearcă pieptul și nu-i dă pace să-și trăiască viața? 

„- Vrei să spui... că de fiecare dată... că doar frica e... cea care îi împiedică pe oameni să spună adevărul? Nu poate fi... nu crezi că ar putea fi din cauza rușinii... a rușinii de a se expune în fața atâtor oameni? (...)

- Din cauza rușinii, zici... ei bine, rușinea e tot un soi de frică... dar una mai bună, o frică nu de pedeapsă, ci de... da. Înțeleg...”

Neașteptată este și clipa când un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscută, primește un plic de la o admiratoare pe care nu ține minte s-o fi întâlnit. Parcurge lungul mesaj și află că femeia care-i scrie și  care îl iubise în taină încă din copilărie a făcut sacrificii de neimaginat ca să-i poată fi în preajma, ca într-o bună zi, fără să-i spună nimic despre pasiunea ei, au împărțit întâi câteva pahare de vin, apoi plăcerea unei nopți din care după nouă luni s-a născut un copil. Povestea propriei vieți zugrăvite de admiratoarea necunoscută se sfârșește la câțiva ani după teribila epidemie de gripă din 1918 si culminează cu un sacrificiu pe care el, fără să știe, fără să fi avut măcar de ales, l-a provocat. 

„(...) Dar, crede-mă, nimeni nu te-a iubit cu atâta dăruire, ca o sclavă, ca un câine, precum ființa asta care am fost eu și care mai sunt și acum, pentru că nimic pe lumea asta nu se poate măsura cu dragostea din umbră, neobservată, a unui copil, tocmai pentru că dragostea unui copil poate fi atât de lipsită de speranță, atât de supusă și de umilă, atât de atentă, de pasională, cum niciodată nu poate fi dragostea inconștient exigentă și plină de pretenții a unei femei adulte. Doar copiii singuri își pot concentra întreaga pasiune în acest fel: ceilalț își risipesc sentimentele în vorbărie, le tocesc când se dedau în confesii, au auzit și au citit și știu multe despre iubire, și cred că e ceva sortit tuturor.”

Vă pot spune că cele cam șaptezeci pagini surprind o poveste pur și simplu dureroasă despre o iubire neîmplinită, neîmpărtășită, surprinsă într-o frică a manifestării, având un ax central al speranței, al acelei speranțe că poate, cândva, această iubire are să sporească și să înflorească. Declarația necunoscutei este o odă pentru persoana iubită, manifestând o atitudine covârșitoare, aproape pioasă, milostivă: ea încă ar căuta împlinirea, încă ar vrea să poate fi iubită de către cel pe care l-a urmărit ani în șir, însă imposibilitatea nu stă doar în distanță, ci și în ceea ce a însemnat trecutul lor. Totul se învârte într-un cerc în care împlinirea iubirii nu mai este posibilă, ci doar memoria ei, conștiința ei mai poate germina în sufletele personajelor. Paginile pline de mărturisiri nu-l surprind doar pe destinatar, ci și pe cititor (în egală măsură, destinatarul cărții, al mesajului), prin fervoare, prin patosul sentimentului și al cuvântului, prin toată dragostea pe care o necunoscută, scoțându-și sufletul, își așterne emoțiile și sentimentele pe hârtie. Doare, ceea ce scrie în aceste rânduri pur și simplu doare, dar este adevărul care ar putea face parte din viața fiecăruia dintre noi: imposibilitatea împlinirii iubirii, dar așteptarea, speranța că poate, cândva, totul are să fie bine. Pentru ca mai apoi să urmeze regretul. Regetul că n-a fost cum am vrut, ce-ar fi fost dacă, cum ar fi fost și de ce n-a fost. Însă, na, știm prea bine: regretele vor trece, întotdeaua vor trece.

„Copilul meu a murit azi-noapte - de acum o să fiu iar singură dacă într-adevăr îmi va fi dat să mai trăiesc. Mâine o să sosească niște bărbați străini în negru, niște neciopliți, și o să aducă un sicriu în care o să-l culce pe bietul, pe unicul meu copil. Poate o să vină și prieteni și o să aducă coroane de flori, dar ce mai contează niște flori pe un sicriu? O să mă consoleze și o să-mi spună câteva cuvinte, vorbe goale; cu ce m-ar putea ajuta pe mine cuvintele lor? Știu că după ce pleacă o să rămân tot singură.

Și nimic nu e mai groaznic de cât să fii singur printre oameni.”

Mie mi-au ajuns la suflet cuvintele necunoscutei. Scrisoarea ei este o scrisoare adresată cititorului, fiindcă-i răscolește întreg sufletul, îi străpunge gândirile și-l lasă perplex, cu ochii înlăcrimați. Atâta pasiune, atâta emoție și trăire este surprinsă în această scrisoare, încât nu mi-a fost dat să văd așa ceva în vreo altă carte. Pe cuvânt de cititor. Cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta - acumulând cele două scriituri, Frica și O scrisoare de la o necunoscută -, fiindcă au făcut apel la întreaga mea experiență culturală: am reverbat cu ceea ce-a scris Stefan Zweig, am trăit emoția personajelor lui, am simți alături de ele și mi-a fost răscolit sufletul de tot ceea ce au spus. Talentul lui Zweig este, într-adevăr, incontestabil. De departe, unul dintre noii mei autori preferați.

„Am urcat la tine. Iartă-mă, dragul meu, dacă își spun că n-ai cum înțelege ce a însemnat pentru mine acest drum, aceste trepte pentru mine, ce beție, ce aiurare, ce bucurie copleșitoare, chinuitoare, aproape mortală! Nici acum nu mă pot gândi la asta fără să-mi dea lacrimile - și nici măcar nu mai am lacrimi. Dar imaginează-ți că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă încărcat cu pasiunea mea, totul era un simbol al copilăriei mele, al pasiunii mele: poarta, în fața căreia te-am așteptat de mii de ori, scările de pe care te urmăream până când mnu mai puteam, preșul din fața ușii tale, pe care am îngenuncheat odată, scârțâitul cheii la auzul căruia săream în sus din ascunzișul meu. Întreaga mea copilărie, întreaga mea pasiune (...).”

Stefan Zweig are o metodă literară și psihologică remarcabilă, strălucitoare. El este de o raționalitate extrem de precisă, încât nu pierde cititorul într-un amalgam de detalii inutile. Personajele sale sunt complexe, iar autorul le analizează și le înșiruie sufletul în cărțile sale. Le iubește frustrările, trăirile, minciunile, le dedublează și alege ce-i mai bun din miezul firii lor. Le tratează cu afecțiune și cu înțelegere. Cu încredere și afinitate! Povestirea Scrisoare de la o necunoscută a inspirat în 1948 o producție cinematografică în regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut în distribuție pe Joan Fontaine, Louis Jourdan și Mady Christians.

Vă recomand acest volum cu toată căldura. Sunt sigur că o să vă placă, dacă sunteți în căutarea a ceva profund, bun, care să vă solicite câtuși de puțin și să vă dea de gândit. Mie mi-a plăcut enorm, îs subiectiv, na, nu garantez că și vouă o să vă placă, dar chiar merită să-i dați o șansă! :) Pentru copertă, măcar - ador colecția aceasta de la Polirom! Lecturi frumoase și o seară plăcută!

Anndrei