Fata cu portocale, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 152

Rating: 3 din 5 steluțe 

După succesul avut cu Lumea Sofiei (recenzia, cât de curând), Jostein Gaarder continuă poveştile pline de întrebări şi enigme. La 15 ani, Georg află că, printr-o scrisoare, tatăl său îi lăsase moştenire o serie de întrebări la care să caute răspunsul şi un mister cu totul neobişnuit pe care băiatul va trebui să-l rezolve. Ceea ce întâi apare ca o datorie pentru părintele de care abia îşi aminteşte, devine pentru Georg o adevărată obsesie, concentrându-şi toate eforturile pentru a o descoperi pe enigmatica fată cu portocale. Citind scrisoarea lăsată de tatăl său, băiatul află o extraordinară poveste de dragoste, capabilă să învingă fricile vieţii şi inevitabilitatea morţii; emoţia trecutului ce transpare prin manuscrisul moştenit se transformă într-o meditaţie asupra sensurilor existenţei. Principala întrebare la care Georg trebuie să răspundă este dacă viaţa, fiind atât de scurtă, mai merită trăită. Parcurgând până la capăt povestea fetei cu portocale, băiatul va putea să găsească răspunsul şi va afla, împreună cu cititorul lui Gaarder, care este condiţia necesară şi suficientă pentru ca viaţa să fie cel mai frumos lucru din lume.

„Dacă alegi să trăiești, atunci alegi și să mori.”

Am tot auzit de această carte, de foarte multe ori. Nenumărați prieteni, despre care habar nu aveam că le place lectura, m-au întrebat dacă am Fata cu portocale. Răspundeam, oarecum surprins, că nu, nu o am. Așa că am zis, la insistențele celorlalți, plus curiozitatea mea, că trebuie să fac rost de ea, trebuie să văd de ce e atât de căutată, de ce e atât de citită și, din câte observ în lumea online și pe Goodreads, de ce este atât de iubită. Am primit cartea pentru recenzie de la Editura Univers, cărora le mulțumesc foarte mult, însă, drept să vă spun, așteptările mele au fost mult prea mari pentru a putea fi depășite. Sau, măcar, cofirmate. Cartea de față, Fata cu portocale, mi-a lăsat un gust amar. Nu știu de ce. Probabil am așteptat să mă dea peste cap și să mă ducă într-un loc în care alte cărți nu au reușit. Cred că am avut așteptări mari pentru că atunci când am luat-o în mână, am avut certitudinea că această carte o să-mi placă. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când merg într-o librărie, spre exemplu, și văd o carte pe care n-am văzut-o vreodată până atunci, știu, pur și simplu știu, am o bănuială care de multe ori este greșită, că o să-mi placă. Este ca un nou simț, nu știu cum să-l numesc. Ei bine, se pare că de data aceasta, acest nou simț m-a înșelat. Și-am să vă spun de ce.

În primul rând, ceea ce m-a enervat cel mai tare a fost faptul că mi-am dat seama, cam de la jumătatea poveștii, care este treaba cu această fată cu portocale. A fost previzibil, cred, sau doar pentru că pur și simplu am pus eu niște indicii cap la cap și, pam, iată rezolvarea misterului. În alte cărți, spre exemplu, fac asta, dar autorul îmi dă o palmă la sfârșitul romanului, o palmă care-mi confirmă mie faptul că habar n-am cu ce se mănâncă literatura de mister, care nu te lasă să cobești cum trebuie ceea ce are să se întâmple într-un roman. Nu până într-un punct final, vreau să spun. Cu toate acestea, povestea dintre cei doi, dintre fata cu portocale și tatăl lui Georg, este una pur și simplu fascinantă (care m-a făcut să sar de la două steluțe, la trei). M-a frapat, pur și simplu am văzut-o ca pe o piesă de teatru jucată pe marile scene ale lumii. Era vorba de căutare, de regăsire, de mister, uneori chiar și de o umbră de frică, de timiditate, și, sumându-le, am simțit puritatea unei povești de dragoste consumată într-un plan superior, al cosmosului. Dincolo de priviri, de atingeri, de respirații, se afla iubirea crescândă precum un miez în sufletul celor două personaje. Pentru amândouă, celălalt însemna universul, bucata de om pe care o caută fiecare, întru împlinirea și desăvârșirea telurică și cosmică a ființei. Mi-a plăcut asta chiar foarte mult, drept care ăsta cred că ar fi plusul cel mai mare al cărții lui Jostein Gaarder. 

„Cine era această ființă supranaturală? Îmi pusesem de multe ori această întrebare? Dar iată că se mai ivise încă o întrebare. De unde știa cum mă numesc? (...)

Era posibil ca fata cu portocale să fie într-adevăr grav bolnavă și de aceea făcea o cură intensivă cu portocale. Poate că trebuia să urmeze un tratament medical neplăcut în America sau în Elveția în următoarele șase luni, pentru că aici în țară nu era niimeni care să poată face ceva pentru ea. În orice caz, avea tot timpul lacrimi în ochi, și în special când se despărțea de mine. (...) 

Chiar dacă fata cu portocale nu ar fi fost niciodată atât de bolnavă și nu ar fi urmat vreun tratament, aceasta tot nu ar fi explicat de unde îmi știa numele. Și mai era ceva: de ce o apuca plânsul de fiecare dată când mă vedea? Ce aveam de o făceam să fie atât de tristă?”

Fata cu portocale manifestă un impact magic, uluitor, aproape ezoteric asupra personajului epistolar. Pur și simplu totul pare prins într-un cerc iluzoriu, nu știu de unde apare, nu știi unde dispare, iar acțiunile ei depășesc, de multe ori, limita normalului, având un grad imens de inadecvare logică. Acest personaj mistrios, pus sub lacătul rațiunii, este, deopotrivă, de o puternică plasticitate și efervescență. Este o eroină aproape lirică, care dansează pe sufletul moale și plin de emoție al personajului. Îi ridică întrebări, iar răspunsurile apar la micuțe colțuri, dar niciodată în totalitate, încât să fie definitorii și relevante. Parcă aș fi vrut să-mi placă mai mult, să mă atingă mai mult în locurile care mă fac să vibrez. A avut părțile ei bune, dar și părțile mai puțin bune. Trei steluțe nu-s, nicidecum, puține. Asta demonstreză că mi-a plăcut, că m-a prins în măsura în care să n-o citesc greu sau s-o las deoparte (cum, de altfel, urăsc s-o fac). 

„Tu crezi, Georg? Crezi că poți:

1) Să ghicești de ce cumpăra ea atât de multe portocale?

2) Să-mi spui de ce m-a privit adânc în ochi și m-a luat în acea cafenea fără să scoată un cuvânt?

3) Să lămurești de ce studia fiecare portocală în parte la piața din Youngstorget, penntru a evita poate să cumpere două portocale identice?

4) Să găsești o explicație la faptul că nu ne puteam vedea din nou decât după șase luni?

5) Și, mai ales, să dezlegi cel mai mare dintre toate misterele: de unde îmi știa numele?”

Întrebări care bântuie, de altfel, și cititorul. Încerci să afli, lectura te antrenează în tainele ei. Jostei Gaarder se pricepe, într-adevăr. :) Eu am fost subiectiv, am spus ce nu mi-a plăcut, am adus argumentele necesare. Fazual spus, necesare. Un strop de mister, un strop și mai mare de iubire, dezamăgire, și mai mult mister, întrebări fără răspnsuri: de ce? cum? când? unde? Cititorul se va simți prins de lectura romanului, iar la sfârșit, abia atunci, își va da seama cât de mult i-a plăcut. Sau, dimpotrivă, cât nu i-a plăcut.

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Fata cu portocale de AICI, la un preț convenabil, mic! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!