Dansul răului, de Michel Benoît - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2017

Traducere: Elena Arhire (prin GRAAL SOFT)

„(...) Era convins că textul sfânt nu căzuse din cer în urechile lui Mohamed, că fusese nevoie de mai bine de un secol pentru a fi scris și căuta cu încăpățânare o dovadă indiscutabilă.”

Michel Benoît (pseudonim literar) este un romancier și un specialist în studium creștinismului, doctor în biologie și teologie. A intrat în ordinul Benedictinilor la parohia Saint-Benoit-sur-Loire, unde a rămas douăzeci și doi de ani. Din cauza ideologiei nepotrivite, a părăsit Biserica Catolică și s-a dedicat cercetării și scrisului. Prima sa carte, Prizonierul lui Dumnezeu, este o lucrare autobiografică despre viața lui la mănăstire, devenită bestseller internațional după ce a fost publicată, în anul 1992.

Trei tineri călugări care studiază la Roma originile creștinismului află despre un vechi manuscris al Coranului care ar zdruncina din temelii ceea ce se știe despre apariția islamului. Când Georges, unul dintre ei, dispare în deșertul iranian, Nil pornește pe urmele lui și ale manuscrisului. Numai că, din motive cu totul diferite, un înalt prelat de la Vatican și jihadiștii din Statul Islamic vor cu orice preț să ajungă înaintea lui la manuscrisul problematic, astfel că Nil trebuie să lupte nu doar pentru protejarea manuscrisului, ci și pentru propria viață și pentru salvarea frumoasei surori a lui Georges, marcată de un trecut tenebros.

„(...) Ce credeți, profesore, că noi, musulmanii, n-avem memorie? Prețiosul cufăr din gheniza există de pe vremea Profetului, i-a însoțit pe primii califi în cuceririle lor. Amintirea lui nu s-a pierdut niciodată în Umma, care știa de existența celor douăsprezece pergamente, cel mai de preț depozit - și cel mai periculos care există pentru islam. Ați îndrăznit să deschideți cufărul - și ați subtilizat unul dintre cele douăsprezece pergamente dinăuntru.”

Am să fiu destul de vag cu recenzia acestei cărți, întrucât am citit-o destul de rapid și sunt sigur că, la un moment dat, nu prea am mai înțeles ce se întâmplă și în ce direcție o iau lucrurile și, de asemenea, motivele pentru care chiar au luat-o în acea direcție. De asemenea, recunosc și că, de-a lungul lecturii, n-am putut să mi-l scot din cap pe Dan Brown, gândindu-mă că amândoi - atât Dan Brown, cât și Michael Benoît, în Dansul răului - știu să speculeze, extrem de bine, anumite aspecte ce țin de religie, știință, biserică, dogme. Eu nu-s fan Dan Brown, de nicio culoare, dar nu pot să-i contest talentul și măiestria atunci când vine vorba de a reuși să speculeze anumite idei, anumite aspecte. Dar, probabil, acesta nu e genul meu de lectură - de fapt, chiar vorbeam cu cineva și îi spuneam că mă bucur că citesc o carte, în aparență, ușurică, în care nu găsesc prea multe subiecte profunde care să-mi stârnească emoții și trăiri. Am considerat-o o lectură light, să spun așa, dar, dacă stau și mă gândesc mai bine, nici pe departe n-a fost o lectură accesibilă tuturor, o lectură, de asemenea, accesibilă mie, întrucât mă lasă puțin rece asemenea subiecte și abordări. Totuși, recunosc că m-a antrenat romanul, m-a prins destul de rapid și chiar am vrut să aflu mai multe despre această idee, despre manuscrisul pierdut care, din câte am înțeles, ar putea schimba istoria și mersul firesc al întregii lumi.

„- Speranța... este o viclenie a lui Dumnezeu prin care îi lasă pe oameni să îndure alte suferințe.”

Și, în cele din urmă, simt că am rămas așa, cum să zic, cu buza umflată, întrucât n-am aflat prea multe și nici nu m-a surprins pe cât, poate, m-așteptam să mă surprindă. Dar mi-au plăcut, enorm de mult, personajele, și-acesta a fost unul din motivele care m-a făcut să înaintez în lectură și să-i dau o șansă. Cartea, la o adică, oricum se citește foarte rapid, are capitolele mici și ritmul alert, formatul cărții este, de asemenea, tip carte de buzunar, deci nu m-a solicitat prea mult și, la sfârșitul ultimei pagini, chiar am fost mulțumit, să zic așa, că am citit și această carte - deși, repet, parcă mă așteptam la mai multe. Sau, îmi asum când spun asta, poate am citit-o eu superficial și fără chef, întrucât nu abordez prea des subiecte de genul - din cauza unor experiențe, din trecut, cu alte cărți care pur și simplu nu mi-au fost pe plac și care au mers în aceeași direcție ca și romanul lui Michel Benoît, Dansul răului. 

Deși abordează subiecte destul de sensibile, să spun așa, dând dovadă ce curaj, de-a lungul lecturii am avut puțin impresia că i-ar lipsi ceva. Ce? Nu știu să vă spun, dar aveam sentimentul acesta vag că parcă aș fi vrut să fie altfel, aș fi vrut să fie mai intensă (deși, ohoh, are numeroase imagini intense care-ți dau puțin imaginația peste cap). Este o carte profundă, într-o măsură, violentă, în altă măsură, este o carte sensibilă, emoționantă - vorbește, în cele din urmă, despre niște adevăruri - și nu neapărat adevăruri legate de dogme, anectode, religie, ci despre niște adevăruri umane, ale firii omenești. Și ăsta este „aspectul” pe care l-am urmărit de-a lungul cărții și care, de altfel, m-a și încântat cel mai mult. Dincolo de acțiune, dincolo de personaje ascunse în umbră și pregătite oricând să ucidă, personaje care ar fi gata oricând să-și dea viața în numele idealității și al aparării propriei țări și credințe. Dar, în cele din urmă, eu cred că trei steluțe îs meritate; a fost o carte care mi-a plăcut dar care, cu siguranță, nu devine, pentru mine, o lectură de referință. 

„(...) Dragostea există în afara literaturii?”

Chiar nu știu ce să vă mai spun. Repetându-mă, e o carte pe care simt că am citit-o superficial, fără prea mult chef, și-i foarte posibil să nu-i fi acordat creditul necesar, atenția necesară. Am intrat în lectură considerând-o o carte ușoară, o carte care merge după o lectură mai, cum să zic, solicitantă. Și, bineînțeles, am luat-o ca un respiro, deși, sunt sigur, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție, mai multă credibilitate, poate aș fi înțeles-o și perceput-o la potențialul ei maximal. Dar, na, cum nu voi mai reveni asupra lecturii, cu siguranță am s-o las deoparte și, poate în timp, am să-mi dau seama că de fapt a fost o lectură departe de a fi, cum am numit-o mai sus, light.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Dansul răului, de Michel Benoît, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!