Amantele, de Elfriede Jelinek - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2006

Traducere: Ana Mureșanu

Elfriede Jelinek s‑a născut în 1946 la Murzzuschlag, Austria. A studiat compoziția la Conservatorul din Viena, urmând, în paralel, studii de teatru și istoria artei, întrerupte din pricina unei depresii. Absolvă Conservatorul în 1971, la clasa de orgă. A debutat în1967 cu volumul de versuri Lisas Schatten (Faptele Lisei). Cunoaște succesul cu romanele Die Liebhaberinnen (Amantele, 1975), Die Ausgesperrten (Exclusii, 1990), Die Kinder der Toten (Copiii morților, 1995) și mai ales cu Die Klavierspielerin (Pianista, 1983), acesta din urmă având o puternică încărcătură autobiografică. În 1989 romanul Lust (Poftă) declanșează un imens scandal din pricina sexualității violente, linie în care se înscrie și romanul Gier (Lăcomie, 2000). Elfriede Jelinek a tradus din operele lui Thomas Pynchon, Christopher Marlowe, Georges Feydeau și Eugène Labiche, a scris scenarii de film, librete de operă, eseuri. A fost distinsă cu nenumărate premii naționale și internaționale, printre care Premiul Brener (1996), Premiul Buchner (1998), Premiul Heinrich Heine al orașului Dusseldorf (2002) și Premiul Stig Dagerman (2004). In octombrie 2004, lui Elfriede Jelinek i‑a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru fluxul muzical al vocilor și antivocilor din romanele și piesele sale, care revelează, cu un extraordinar talent lingvistic, absurditatea stereotipurilor sociale și forța lor subjugatoare”.

Recunosc, iarăși, am intrat în lecturarea acestui roman fără să știu prea multe despre el. Sau despre autoare. Sau despre orice altceva legat de Amantele - la fel cum l-am și cumpărat, datorită faptului că face parte din colecția TOP 10+ de la Polirom, care-mi place mult de tot. Pe parcurs, undeva pe la pagina treizeci, am citit scurta biografie a autoarei, prezentată, undeva, pe-o foaie, la începutul cărții. N-aveam idee că a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, dar, drept să vă spun, am simțit eu, de fapt, ceva ciudat atunci când citeam. Și, chiar și după treizeci de pagini, nu m-am îndoit că ea chiar l-a meritat - nu știu cu cine „concurase”, dar știu, cu siguranță, că într-adevăr este o „voce literară” foarte, dar foarte diferită de ce am citit până acum. Nici nu știu cum să încadrez acest roman, de unde să iau recenzia și unde s-o duc, pentru că, sincer, chiar și-acum, sunt puțin confuz în legătură cu titlul, Amantele, a cărui înțeles se conturează abia pe la sfârșitul cărții - dar, și atunci, fugitiv și abstract. Nu știu, am s-o las așa, n-am să mă mai gândesc la asta - m-am gândit destul, sincer, după ce-am citit romanul, undeva luna trecută. Și-mi aduc aminte că, imediat după, am citit ceva de la Olga Tokarczuk - mare greșeală, să spun așa, deoarece, de-a lungul timpului, n-am mai abordat, consecutiv, doi autori laureați cu Nobel (Elfriede Jelinek în 2004, Olga Tokarczuk în 2018). După ce le-am citit pe aceste două autoare, creierul meu a avut nevoie de o mare, mare pauză, de o lectură cât mai ușoară, care să nu mă solicite. Deci, chiar și involuntar, mi-am dat seama că lecturarea romanului Amantele a fost una profundă, una care m-a solicitat, a fost, cum să zic, nu o lectură oarecare, ci o lectură care, chiar dacă n-o simți atât de grea în momentul în care o faci, reușește să-ți rămână ca un afterburn și după ce o vei fi citit. Mi-a plăcut, recunosc, mi-a plăcut mult de tot romanul acesta - și-acum, dacă-mi dau seama, am în biblioteca proprie și romanul Pianista, de care am auzit, de-a lungul anilor, foarte multe lucruri. Și bune, și rele.

În romanul de față, Amantele, am simțit cum ni se relevă viața. Viața, pur și simplu, așa cum e ea, așa cum ni se înfățișează în fața ochilor, cu tot ce e frumos și urât, cu tot ce e urât și frumos, cu tot ce e plin de iubire, plin de ură. O viață murdară, o viață curată, o viață albă, o viață neagră. O viață... Adevărată, veridică. Doamne, de când n-am mai citit o carte care să fie atât, dar atât de reală, atât de verosimilă, care pur și simplu să nu-mi dea impresia că, de fapt, chiar citesc o carte. Nu știu dacă mă exprim așa cum trebuie, dar chiar nu prea reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a reuși să redau ceea ce vreau să spun. În roman, căsătoria, copiii, iubirea, căldura familială, căminul - toate acestea ajung, în cele din urmă, să fie desființate de către Jelinek cu o cruzime aproape ieșită din comun, de neimaginat, cu o cruzime greu de acceptat, ca cititor și cu o violență rar întâlnită la vreun alt autor contemporan. Eu, unul, chiar n-am mai citit o carte care să-mi lase astfel de sentimente. Lipsa oricărei urme de fericire, într-o relație, este văzută ca fiind normală, ca fiind, pur și simplu, o realitate imediată a oricărui cuplu. O realitate de necontestat, dar ascunsă sub imagini false, ipocrite, superficiale. Sub tabloul, pe care nici personajele nu-l cred, al frumuseții iubirii. 

Povestea celor două eroine, Paula și Brigitte, se petrece într-un orășel austriac de munte. Deși, în aparență, cele două personaje au caractere cu totul diferite, Paula refuzând orice formă de conformism, vrând mai multe de la viață, nicidecum destinul mamei, bunicii, mătușii sale, fiind mult mai aplecată spre cercetarea și exploatarea posibilităților, fiind mult mai aplecată spre experiment, pe când Briggite suportă viața alături de soțul ei, un bețiv fără scrupule, cu moravuri primitive și, pur și simplu, greu de suportat, chiar și ca cititor. În mod paradoxal, alegerile făcute de cele două, în căutarea împlinirii (văzută, de altfel, în căsătorie, deci într-un bărbat), au rezultate surprinzătoare. Deși toate acestea sunt surprinse într-un roman scurt și necruțător, Jelinek ne oferă o viziune atât, dar atât de întunecată asupra rasei umane, asupra ființei, asupra interiorului său primitiv, încât ajungi să-ți pui, la un moment dat, niște întrebări la care, cu siguranță, n-ai să reușești să găsești răspuns decât peste ani și ani și ani. 

Eu, sincer, nu știu ce să spun. Am rămas marcat, foarte tare, de acest roman. Marcat în sensul în care am reușit să descopăr o autoare cu o voce extrem de autentică (dacă mi se permite comparația) în literatura contemporană. Jelinek este o autoare curajoasă, o autoare care nu se sfiește, o autoare căreia nu îi este frică să creeze niște personaje care reușesc să-ți întoarcă, în cele din urmă, lumea cu susul în jos. Îmi plac autorii care-și asumă ceea ce scriu, care n-o fac comercial, care vor să transmită ceva și chiar să schimbe atitudini. Îmi plac autorii plini de viață, autorii reali, autorii care au un simț chirurgical al realității imediate. Și-atunci când toate acestea vin la pachet cu o scriitură bună, cu niște personaje conturate „ca la carte”, cu niște personaje zbuciumate, care duc lupte interioare - ei bine, pentru mine, toate acestea fac ca o lectură să fie, într-adevăr, chiar bună. Și Amantele chiar a fost acea carte de la care n-am avut așteptări, dar care a dat, în cele din urmă, cu mine de pământ. Și-a făcut-o magistral. 

Recunosc, încă o dată, nu cred că e o carte totuși pentru oricine. Eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu-s alerte, care au descrieri, care pistonează asupra personajelor fără vreun fundal al acțiunii, fără un background alert sau prea complex. Nu. Aceasta este genul de carte care necesită o atenție sporită, și-o răbdare și mai mare. Am avut, am avut destulă răbdare, deoarece am vrut, prin această carte, s-o cunosc și pe Elfriede Jelinek. Și, legat de scriitură, trebuie să vă spun că este o carte destul de greu de citit, asta și din cauza faptului că, spre exemplu, numele personajelor sunt scrise cu litere mici, liniuțele de dialog lipsesc, planurile narative („paula” și „brigitte”) se întretaie la un moment dat, viețile lor se oglindesc, autoarea vorbește ba despre paula, ba despre brigitte. La un moment dat, de fapt, chiar numărasem de câte ori, per pagină, zice autoarea numele personajelor - pe o anumită pagină numărasem chiar și șaisprezece nume. Deci, concluzionând - chiar ai nevoie de răbdare pentru a citi acest roman.

În rest, ce să vă mai zic, mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi frumoase, cu spor, și de o săptămână pe măsură. Încerc să recenzez cât mai multe cărți, deoarece s-a adunat un teanc destul de mare care mă așteaptă, și nu-mi place să le las să se adune. Dar, de asemenea, nu mă chinui, ci aștept inspirația și liniștea de care am nevoie! :) Spor în toate!