Îngropat de viu, de Ṣādegh Hedāyat - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2014

Traducere: Gheorghe Iorga

Ṣādegh Hedāyat (1903-1951) s-a născut la Teheran, într-o familie de aristrocrați. Și-a început studiile la Colegiul francez Saint-Louis din capitala Iranului, continuându-le la Belgia și apoi la Paris. S-a întors în Iran în 1930, câtigându-și existența din diferite slujbe practice, pentru scurte perioade. În 1937 a întreprins o călătorie de doi ani și jumătate în India, iar în 1944 a vizitat Uzbekistanul sovietic. În decembrie 1950, a revenit la Paris, unde s-a sinucis cinci luni mai târziu. Marcat de scriiori precum Edgar Allan Poe, Guiy de Maupassant, Franz Kafka, Herman Hesse și Anton Cehov, Hedāyat este considerat primul autor de roman și proză scurtă, cu adevărat modern, din literatura iraniană, iar valoarea operei sale - elogiată de mari autori ai vremii, printre care Henry Miller și Andre Breton - este recunoscută în întreaga lume. În scrierile sale de maturitate a abordat probleme actuale ale epocii, criticând regimul politic și religios iranian, astfel că, până în ziua de azi, Hedāyat a fost cenzurat sau interzis, chiar, în țara sa natală.

Am să-ncep prin a spune că am intrat în această lectură după ce am citit scurta biografie a autorului și, de altfel, am văzut că s-a sinucis. La o adică, din acel moment, am știut că titlul cărții Îngropat de viu este relevant pentru, de fapt, ceea ce conține cartea; mi-a plăcut, într-o mare măsură, și coperta, pe care am văzut-o ca o metaforă a încercării omului de a se agăța sau, dimpotrivă, de a se desprinde, de „ființa fizică” ce încă-l ține, voit sau nu, pe pământ. Recunosc, chiar am fost interesat și mai mult de acest roman după ce m-am gândit la aceste aspecte - sinuciderea autorului, parcursul său istoric (vizitele în diferite țări care, de altfel, și-au pus, într-o măsură, accentul asupra scrierii sale). Și, totuși, dincolo de a fi citit niște povești profunde (unele chiar mi-au rămas și-acum în minte), am simțit o tristețe oarecum prea mare, o incisivitate hazardată, un sentiment al nepăsării, pentru propria ființă, parcă prea multe, în ideea că I can not handle so this for much more. Dar am continuat să citesc, sincer, pentru că Hedāyat mi s-a relevat într-o profunzime pe care, de obicei, o caut în cărți - dar poate n-a fost tocmai perioada potrivită să abordez romanul acesta, Îngropat de viu, pentru că, să spun așa, e foarte ușor să te lași captivat de carte chiar până la „asumarea” și „identificarea” cu anumite emoții ale autorului. De ce spun asta? Pentru că, în scriitura lui Hedāyat, e atât de normal să fii anxios, să fii depresiv, să fii, pur și simplu, sătul de lumea în care trăiești. Și, bineînțeles, nu doar despre asta sunt scurtele povești ale lui Hedāyat, dar, dacă stai și privești puțin în ansamblu, îți vei fi dat seama de faptul că toate personajele sale poartă, în cele din urmă, o tristețe de nemăsurat, o tristețe profundă, încărnată în ei. 

Ideea de bază a prozelor scurte grupate în volumul Îngropat de viu urmează un moment definitoriu, esențial, irefutabil al existenței noastre, limitate, pe acest pământ: sfârșitul, moartea, „plecarea”. Hedāyat, cu o măiestrie aparte, surprinde, minuțios, diversele forme, pe care, de altfel, le recunoaștem cu toții, diversele „fețe” ale morții: exasperările unui sinucigaș la care, dincolo de toate încercările, moartea se încăpăținează să apară; tradițiile și credințele condamnate la stingere, dar pe care, în secret și sfidând măsurile de reprimare luate în vederea lor, unii adepți le fac din nou să strălucească; visuri sugrumate care nu mai mor, care nu dispar, care fac din somn cea mai haotică experiență, potențată până la dorința de a scăpa de ele, chiar și de-ar fi să mori; deșertăciunea jocurilor politice făcute fără cortină, fără perdea, în fața societății căreia îi este frică să se ridice și să strige; conflicte domestice, de natură casnică, viclenie, hazardare, violență. Toate acestea fac, din proza lui Hedāyat, un cumul de trăiri, sentimente, emoții, cu o luciditate scânteietoare când vine vorba de sensuri. Hedāyat parcă ar vrea să sfâșie valul de iluzii, de „minciuni”, ce ne întunecă privirea, ce ne întunecă mintea, descoperindu-ne, astfel, realitatea multiplă a renunțării la propria ființă, la propriul suflet, la propria identitate fizică, la propria identitate cognitivă. 

Nu știu ce-aș mai putea spune, în cele din urmă. Nu prea e o carte pe care s-o poți recenza, la o adică, având în vedere că e formată din mai multe proze scurte, fiecare neavând legătură cu celelalte - cel puțin, nu din punctul de vedere al personajelor, dar dacă e să vorbim de anumite stări, emoții, sentiment, trăiri care domină scriitura lui Hedāyat, atunci, cu siguranță, multe se vor regăsi și-n alte scrieri de-ale sale. Recunosc, n-au fost doar momente în care simțeam o tristețe exacerbată, un simț al neființei dincolo de puterea mea de înțelegere - au fost și momente în care m-am regăsit râzând, zâmbind, ba chiar bucurându-mă de anumite chestii; dincolo de toate acestea, în proza lui Hedāyat primează, evident, un simț acut al morții, sau, mai bine spus, este ca și cum moartea, un personaj omniprezent, stă în spatele anumitor personaje, așteptând momentul oportun pentru a lua ceea ce, încă de când ne naștem, i se cuvine. M-a atras, de asemenea, și faptul că autorul e iranian - nu prea am citit autori de această naționalitate, și, cu siguranță, a fost prima dată când am citit o traducere din limba persană. Pot spune că îi mulțumesc traducătorului care a reușit să redea, extrem de bine, atmosfera cărții, care a reușit să redea, cât mai corespunzător și corect, scriitura lui Hedāyat.

Au fost multe citate pe care le-am salvat, și dacă, de obicei, obișnuiesc să le citez în recenziile mele, de data aceasta am să zic pas. Nu știu, pe mine chiar m-au mișcat unele, mi-au creat stări, stări destul de negative, să zic așa. Deci, mai bine, de data aceasta nu. Dar vă pot spune că recomand, în cele din urmă, acest roman - cu singura mențiune că, for real, chiar NU este pentru oricine. Nici pentru mine n-a fost, mai ales că l-am citit într-o perioadă care chiar nu se potrivea cu scriitura lui Ṣādegh Hedāyat. Mă bucur, în cele din urmă, c-am reușit să-l „cunosc”, fazual spus, și pe acest autor. Pot spune că, într-adevăr, a fost ceva diferit față de tot ce-am citit până acum, a fost o abordare autentică, extrem, dar extrem de profundă (depinzând de punctul de vedere al cititorului), și parcă aș mai citi ceva de la el, dar, cu siguranță, nu în viitorul apropiat.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, alături de o săptămână liniștită și cu spor. Revin și eu, la rândul meu, cu o întrebare. Ce-ați mai citit? Ați citit această carte? Dacă da, aș dori să știu părerea voastră. Spor, spor spor!