Căutătorii de tipare, de Simon Baron-Cohen - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2021

Traducere: Monica Lungu

Simon Baron-Cohen este profesor de psihologie și psihiatrie și director al Centrului pentru Studiul Autismului, de la Universitatea Cambridge. A scris șase sute de articole științifice și mai multe cărți, printre care și Mind Blindness: An Essay on Autism and Theory of Mind și The Essential Difference: Male and Female Brains and the Truth About Autism. A primit McAndless Award din partea Asociației Americane de Psihologie, este vicepreședinte al Societății Naționale pentru Autism și fost președinte al Societății Internaționale pentru Cercetări în Autism (INSAR). Locuiește în Marea Britanie.

„Neurodiversitatea este o realitate, așa cum și biodiversitatea este o realitate.”

De ce doar oamenii pot inventa? În Căutătorii de tipare, psihologul Simon Baron-Cohen susține că autismul este la fel de important pentru istoria culturală a omului precum folosirea focului. El mai spune că persoanele cu autism au jucat un rol-cheie în progresul uman timp de 70.000 de ani, de la primele unelte la revoluția digitală. Cum este posibil? Aceleași gene care produc autismul favorizează căutarea de tipare, esențială pentru inventivitatea speciei noastre. Însă aceste abilități generează un cost imens pentru persoanele cu autism, inclusiv dificultăți sociale și, adeseori, medicale, așa că autorul face apel la susținerea și recunoașterea acestora atât în privința dizabilităților pe care le au cât și a realizărilor. În definitiv, Căutătorii de tipare nu este doar o nouă teorie a civilizației umane, ci și un apel la regândirea modului în care societatea îi tratează pe cei care gândesc diferit.

„Perspectiva neurodiversității susține că există diferite căi ale dezvoltării: unii oameni sunt mai verbali, alții mai spațiali, ori mai muzicali sau mai matematicieni și unii mai sociali. Toate aceste tipuri diferite de creier există în populație, și această listă nu este nici pe departe exhaustivă. Să ne gândim că unii copii sunt dreptaci, alții stângaci, iar alții ambidextri, deoarece mâna dominantă reflectă diferențele din construcția creierului. Iar unii copii au o mai mare sensibilitate senzorială, alții o mai bună coordonare fizică, iar alții sunt daltoniști. Și lista poate continua.”

Există cărți de știință care, în speță, își propun să popularizeze știința, adică să vorbească, în mod accesibil, cât mai lipsit de jargon, despre anumite subiecte: viața pe Pământ, cum a apărut ea, idei și fundamente din biologie, genetică, chestii de acest gen. Și mai există și acele cărți de știință care caută, prin publicarea lor, să susțină anumite teorii, să expună anumite idei și, de ce nu, să revoluționeze ce se știa sau ce nu se știa despre anumite lucruri. În cartea de față, Simon Baron-Cohen nu doar că încearcă să expună publicului larg o nouă teorie, ci încearcă să aducă la lumină, în același timp, cum autismul, o afecțiune greu de încadrat în accepțiune medicală, a revoluționat de fapt lumea în care trăim, fiind un fel de sabie cu două tăișuri: chiar dacă el a constatat faptul că persoanele care, de-a lungul timpului, au suferit de autism, au avut contribuții vitale în anumite domenii, de cele mai multe ori acestea s-au luptat cu dificultăți de integrare, probleme sociale și medicale greu de gestionat și suportat. În orice caz, știu că această carte a stârnit destul de multă vâlvă în lumea științifică, motiv pentru care chiar am vrut să o citesc încă de când a apărut. Mă bucur că am făcut-o, pentru că am descoperit o lectură atent documentată, cu dovezi susținute de teste de cohortă, genetică și biostatistică.

„Mecanismul de Sistematizare reprezintă o nouă teorie a invenției umane și o justificare a motivului pentru care celelalte animale nu inventează. Dar există o teorie alternativă despre invenția umană? Pentru mine, principala teorie alternativă este aceea că oamenii au început să inventeze pentru că doar noi am dezvoltat un limbaj. Până acum nu am menționat mai deloc acest enorm elefant din cameră - în mod ironic, limbajul a stat, până acum, tăcut în fundal. E vremea să asmuțim aceste două teorii - sistematizare versus limbaj - una împotriva celeilalte.”

Dincolo de a povesti despre ce e cartea și care sunt dovezile pe care autorul le aduce în această direcție - n-am să fac asta, evident -, am să spun că există două concepte principale în Căutătorii de tipare. Cum impulsionează autismul invențiile umane: unul este că ceea ce face ca acești oameni să fie speciali este conceptul unui „mecanism de sistematizare” aflat la nivel cerebral, iar celălalt este că două dintre spectrele pe care se situează toți oamenii sunt, de fapt, cât de sistematizatori suntem, respectiv cât de empatici. Într-o oarecare măsură, cele două concepte se exclud reciproc - poți fi sistematizator, dar nu empatic, și poți fi empatic, dar nu sistematizator. Aici este vorba și despre diferite variații și grade, dar vorbesc în momentul de față de polarizarea netă a celor două concepte. Astfel, este foarte posibil ca tu, ca persoană, să aparții ambelor spectre, însă mulți dintre cei care sunt deosebit de axați pe unul (supersistematizatori, superempatici), nu se regăsesc și în celălalt. Astfel, persoanele diagnosticate ca aparținând spectrului autist, au mai multe șanse decât o persoană sănătoasă să aparțină tagmei sistematizatorilor. De fapt, supersistematizatorilor.

„După cum era de așteptat, copiii cu autism au avut parte, în general, de niveluri mai ridicate ale testosteronului prenatal decât copiii tipici. Interesant este că acest lucru a avut și efecte indirecte asupra nivelurilor de estrogen prenatal, care, așa cum ne așteptam, au fost și ele mai mari, deoarece testosteronul este convertit în estrogen. Astfel am avut dovada că un factor biologic - testosteronul prenatal și estrogenul - influențează cât de empatic sau sistematizator devii, realizând și legătura dintre supersistematizatori și persoanele cu autism, la nivel hormonal.”

Deși conceptul nu este tocmai unul nou, deoarece am mai citit cărți ce sugerează că unicitatea noastră provine din modul în care interacționăm cu lumea, creând anumite modele de acțiune, respectiv reacțiune, și întrebându-ne „ce-ar fi dacă?”, Simon Baron-Cohen include și ideea procesului „dacă-și-atunci” (if-and-then), ceea ce are drept urmarea crearea unui tipar specific (Dacă dau drumul la robinet și apa începe să curgă, atunci aceasta se va duce pe țeavă în jos). Evident, tiparul poate fi extrapolat pentru treburi mult mai serioase decât curgerea apei pe-o țeavă în jos. Cum ar fi unul dintre multele sale exemple în această privință: „Dacă ar examina îndeaproape talpa încălțămintei de baschet și ar rade câțiva milimetri din ea, atunci ar obține o îmbunătățire în ceea ce privește săritura”. După cum și autorul subliniază, se pot adăuga mai multe „variabile și” în diferite contexte, dar aș spune că formatul de bază, pe care se fundamentează ideea cauză-efect, este ”if-and-then”. Chiar mi s-a părut o idee interesantă care merită atenție în ceea ce privește viabilitatea și modul în care, în cele din urmă, lumea este „sistematizată” de trei conjuncții coordonatoare și subordonatoare.

„Comportamentul observatorului uman este generat de Mecanismul de Sistematizare, care, la rândul său, generează curiozitate de dragul curiozității. Răsplata e intrinsecă: plăcerea satisfacerii curiozității și confirmarea tiparului repetitiv de tip dacă-și-atunci. Curiozitatea este motorul Mecanismului de Sistematizare.”

Lăsând la o parte acest aspect, am fost impresionat de afirmația făcută de autor conform căreia invenția este rezultatul faptului de a fi un sistematizator puternic - deci, rezultatul cumulului de încercări de tot felul de a structura rezultatul pentru a avea cele mai mari șanse de a ajunge la ceva viabil, la ceva original, cât și faptul că acest lucru îl face pe omul modern să fie atât de diferiți atât de celelalte animale, cât și de alți hominizi, cum ar fi Homo neanderthalensis și Homo erectus. Simon Baron-Cohen oferă foarte multe exemple pentru a depăși argumentul evident conform căruia un număr mare de alte animale (de exemplu, ciorile, cimpanzeii), plus acești alți hominizi folosesc sau au folosit unelte. El susține - ce-i drept, în mod convingător - că, deși acest lucru este adevărat, atât utilizarea uneltelor de către animale, cât și de către hominizii timpurii, pare să fie rezultatul unui comportament învățat, nicidecum intuitiv, un semn al inteligenței practice. Invenția umană, care pare să fi început cu aproximativ 70.000 de ani în urmă, este un fenomen total diferit care se datorează, conform teoriilor lui Simon Baron-Cohen, mecanismului de sistematizare. 

„Văzute printr-o lentilă, «obsesiile» unui copil sunt simptome ale unei «boli» sau «tulburări», fiind asociate cu o dizabilitate. Văzute printr-o altă lentilă, experimentele nesfârșite și observațiile detaliate ale unui copil pot fi produsul unei minți al cărei motor de căutare a tiparelor funcționează cu mult peste normal și care îl pot conduce către descoperiri, uneori aceștia devenind mari inventatori.”

În orice caz, legat de această carte ar fi multe de spus, dar cred că am reușit, pe cât am vrut, să surprind esențialul. Având în vedere specializarea sa, nu este surprinzător faptul că Simon Baron-Cohen își dedică o bună parte din timp reiterării dificultăților cu care se confruntă cei diagnosticați cu autism și modalității în simptomele ar putea fi depășite, subliniind că suprapunerea dintre simptomatologie și faptul că persoanele care suferă de autism tind să fie hiper-sistematizatoare înseamnă că, dacă au parte de sprijinul potrivit, optim, există posibilitatea ca un număr mai mare de persoane diagnosticate să aibă un loc de muncă satisfăcător și util, ceea ce, din păcate, se întâmplă relativ rar în ziua de astăzi. N-am avut nicio problemă cu cartea, deși simt c-ar fi putut fi ceva mai lungă și aprofundată. În orice caz, anexarea bibliografică a fost un deliciu și am căutat o mulțime de studii pe internet, prin reviste științifice, pe care să le citesc vara aceasta (sper doar să am timp s-o fac). Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că prin Căutătorii de tipare.Cum impulsionează autismul invențiile umane, Simon Baron-Cohen a adus o contribuție valoroasă, interesantă, atât în ceea ce privește discuțiile despre inventatori și despre ceea ce face ca oamenii să fie diferiți, cât și la posibilitatea noastră de a înțelege mai multe despre neurodiversitatea din lumea care ne înconjoară și lucrurile care, deși în esență diferite, ne apropie tot mai mult.