Rusalka, de Arnaud Maret - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Enigma

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2019

Traducere: Irinel Antoniu

Arnaud Maret s-a născut în 1986 la Bagnes, în Elveția. A făcut studii de istorie și drept. A debutat editorial cu volumul de poezii Terres orphelines (2009). Primul său roman, Les Écumes noires (Editura Univers, Spumele negre) a apărut în 2011, iar cel de-al doilea, Rusalka, în 2016.

Într-o vale din Alpii elveţieni este descoperit cadavrul unui bărbat. Tânărul poliţist Valérien de Rotten este trimis la faţa locului, iar cele mai fanteziste zvonuri încep să circule, trezind temeri străvechi. Valérien se străduiește să-și păstreze mintea limpede și să identifice victima. Asta până când iubita lui, Éléonore, dispare brusc. Complet descumpănit, el lasă totul pentru a o regăsi. Pista îl conduce la Praga. Ajutat de profesorul german Julien Kelsen, descoperă indicii care leagă evenimentele din Elveţia de momentele cele mai întunecate ale dictaturii comuniste, de după Primăvara de la Praga. Rătăcit într-o ţară necunoscută pe urmele femeii iubite și ale adevărului, Valérien se confruntă cu propriile-i incertitudini. O cunoaște cu adevărat pe femeia cu care își împărţea viaţa? Și cine este misterioasa Rusalka, a cărei prezenţă se profilează încet pe parcursul anchetei? Joacă miticele creaturi ale Boemiei un rol în ceea ce se întâmplă?

„O plecare ce nu schimba, în fond, nimic pentru mine. Aveam în continuare încredere în ea. O iubeam în continuare. Chiar mai mult acum, când mă temeam că am pierdut-o. O iubeam în continuare. Poate într-un mod mai irațional. Mai necugetat. Mai instinctiv. Și aveam s-o găsesc.”

O, dar ce carte. Quelle belle carte! Nu le am cu franceza, dar parcă așa îți manifești admirația față de un anumit roman, nu? Sau era livre? În fine, nu asta contează, ci faptul că Rusalka a fost exact ce mă așteptam, sincer, pentru că mereu am știut că romanele din colecția Enigma vor fi pe placul meu. Și-mi amintesc cu drag de anii în care am citit cărțile Patríciei Melo, o autoare de cărți thriller a cărei voce nu am mai regăsit-o și în altele. Ah, câte amintiri! Și-acum, de parcă lucrurile s-ar fi așezat de la sine, dau peste Arnaud Maret, un autor la care am găsit un dozaj formidabil între mister și densitate epică, între mitologie și folclor, între urban și fantezie. Iar romanul de față, Rusalka, dincolo de a fi o lectură de-a dreptul fascinantă, poartă cititorul într-o lume improbabilă în care, de altfel, n-ar fi ajuns vreodată: o lume în care pare că orice este posibil și, în cele din urmă, nu deznodământul contează, ci călătoria în sine. Pentru că ajungi la sfârșitul cărții și-ți dai seama că lucrurile nu se vor opri aici, la această ultimă pagină, ci au să continue să-ți bântuie mintea mult timp de-acum înainte. M-auzi, Arnaud? Te faci vinovat de faptul că mi-e mintea la cartea ta încă de când am terminat-o (sau, în fine, ea m-a terminat pe mine).

„Rusalky erau la origine copii de om, morți înainte de botez. Sau fete rămase însărcinate, blestemate și alungate de părinți, sau sinucigașe care reveneau la viață sub forma unor spirite ale pădurii și ale râului, demoni ai apelor. «Orice basm a ieșit din profunzimile sângelui și ale fricii», spunea Kafka, pare-mi-se.”

Rusalka nu e un thriller tipic. De fapt, nici nu cred că-i un thriller. E o enigmă. Enigmă nu prin încadrarea într-un anumit gen literar (de altfel, o încadrare care ar circumscrie acest roman într-un anumit „teritoriu romanesc”, pe când, fie vorba, Arnaud a scris un roman care scapă de acestă limitare riguroasă a unei anumite tagme literare), ci prin ceea ce s-a dovedit a fi: un roman care face apel la multe substraturi emoționale ale unei persoane. De la furie până la teamă, de la bucurie până la a-ți pune numeroase întrebări care nu-ți dau pace. Și nu-ți dau, fiindcă prin protagoniștii, de fapt, este reiterată o întreagă istorie, și, sincer, nu una întocmai plăcută și ușor de digerat. Eu, unul, nu m-aș fi așteptat vreodată să fie de fapt vorba despre „asta”. Și prin asta mă refer la faptul că, evident, există un anumit punct de plecare care este explicat abia spre sfârșitul cărții - din acest punct de vedere, îl putem considera un thriller tipic. Aici, Arnaud Maret a știut foarte bine cum să fructifice un subiect, de altfel, destul de greu de gestionat. Dar ce ne facem când autorul apelează și la alte emoții ale cititorului, nu doar cel de tensiune nestăpânită?

„Fără îndoială, asta aduce bătrânețea care, pentru el, începea să se apropie: forța de a se privi lucid, analitic și fără patimă. Voința de a ține în față o oglindă necruțătoare.”

Aici intervin, de fapt, personajele. Frumoasa și interesanta poveste de dragoste (?!?!) pe care Arnaud Maret o livrează cititorului. O poveste care pare reală. Obișnuită. Care reușește să treacă dincolo de carte și nu doar că-l emoționează pe cititorul, ci parcă-l atrage chiar în mijlocul acțiunii. Prin intermediul lor, reușește să-și clădească încrederea, să-l facă pe cititorul să-și investească emoțiile în lectură. După părerea mea, asta înseamnă chiar mult din partea unei povești de dragoste. Sincer, mi-e frică să nu fiu înțeles greșit, deoarece nu vorbesc aici despre o-poveste-de-dragoste-tipică. Nu. E ceva mult mai mult decât atât, mult mai profund, mult mai intens, mult mai, cum să zic, cu substrat. E un fel de absență constantă care, dimpotrivă, nu reduce sentimentele, nu le inhibă, ci le potențează maximal, până aproape de nebunie. De fapt, ajunsesem în punctul în care mă întrebam dacă, de fapt, tot ceea ce citesc „este pe bune”, și nu doar o fantasmă ciudată și bizară, exhaustivă și patologică, manifestată de un anumit personaj.

„Uneori își spunea că fiul său este, fără îndoială, singura reușită a vieții sale. Singurul motiv ca să nu creadă în absurditatea completă a existenței. Singurul lucru care împiedica amintirea soției sale să dispară irevocabil. Singura urmă pe care avea s-o lase după el.”

Știți că nu obișnuiesc vreodată să vorbesc despre acțiune, să spun ce și cum și de ce și când și alte chestii de natură, în speță, explicativă. Nu are niciun sens, fiindcă nici mie nu-mi place să citesc recenzii care-mi spun, frate, ia uite cum stă treaba! De ce m-ar interesa să știu de dinainte ce urmează să se întâmple într-o anumită carte? Ce rost ar mai avea să o citesc? De aceea, vorbind despre Rusalka, nu vreau să ofer detalii privitoare la acțiune. Dar vreau doar să vă spun că, dacă sunteți în căutarea unui thriller tipic, această carte nu este alegerea potrivită. Pentru mine - care ador genul thriller - Arnaud Maret chiar a reușit să dozeze extrem de bine elementele de tensiune cu cele de profunzime (care, după părerea multor autori de cărți thriller „consacrați”, se cam exclud). Nu. Dimpotrivă. Atunci când reușești să echilibrezi balanța între aceste două aspecte, cu siguranță are să iasă un thriller demențial. Pentru că, până la urmă, un thriller nu trebuie să fie cu sânge și criminali și alte chestii dintr-astea triggering, ci poate fi și un thriller psihologic, care să te înăbușe, să te fiarbă la foc mic, să te facă să-ți pui niște întrebări bizare, pe care, poate, nu ți le-ai fi pus altfel. 

„- Era scris să se întâmple așa, îi răspunse ea fără a lăsa să transpară vreo emoție.

- Nimic nu e scris vreodată. Toate faptele noastre sunt consecința alegerilor noastre. Dacă ai făcut-o și dacă ai făcut-o acum înseamnă că așa ai hotărât. Că asta ai vrut.

- Așa crezi? Nu, Julien, există lucruri pe care nu le facem alegând. Există forțe pe care nu le putem reprima, pulsiuni atât de profunde încât fac parte din noi. A încerca să le stăpânim înseamnă să ne strivim ființa - să ne distrugem pe noi înșine.”

Cam asta a reușit Arnaud Maret să facă. Să-mi pun întrebări. Să mă facă să reflectez asupra anumitor chestii. De aceea, sincer, mi-a plăcut mult de tot. Dincolo de faptul că a fost o lectură „cu rost”, a fost o lectură chiar bună. Modul în care autorul a creionat peisajele, modul în care a dus totul într-o anumită direcție, lungimea capitolelor, limbajul, credibilitatea, substratul, motivele din spatele anumitor lucruri. Toate acestea chiar m-au convins. Abia după ce am terminat cartea am reușit să înțeleg motivul alegerii acestei coperte. Chiar se potrivește! Și, sincer, abia aștept să citesc și cealaltă carte scrisă de Maret, fiindcă sunt sigur că va fi cel puțin la fel de bună. Cum nu mai am nimic de adăugat, nu pot decât să vă urez lecturi frumoase și pe placul vostru!