Codul Twyford, de Janice Hallett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400 

Anul apariției: 2023

Traducere: Alexandra Fusoi 

Janice Hallett a lucrat ca jurnalist și specialist în comunicare guvernamentală. A scris articole și discursuri pentru secretariatul guvernului britanic, Ministerul de Interne și Departamentul pentru Dezvoltare Internațională. Entuziasmul ei pentru călătorii a dus-o de mai multe ori în jurul lumii, din Madagascar în Galapagos, din Guatemala în Zimbabwe, Japonia, Rusia sau Coreea de Sud. Dramaturg și scenarist, a scris comedia shakespeariană feministă NetherBard și este coautoare a lungmetrajului Retreat. A mai scris romanele The Appeal și The Christmas Appeal.

„La un anumit nivel, e greșit, Maxine, dar la un altul (.) Îmi propun să descopăr ce s-a întâmplat cu misiva și asta (...) asta TREBUIE să fie cheia.”

Ce legătură poate fi între dispariția unei profesoare și un cod ascuns într-o carte pentru copii? Acum 40 de ani, Steven „Smithy” Smith a găsit o carte pentru copii plină de însemnări și note misterioase, scrisă de Edith Twyford, o autoare căzută în dizgrație. Profesoara lui credea că e vorba despre un cod secret inclus în toate romanele lui Twyford, iar când ea a dispărut pe neașteptate, Smithy a rămas convins că avusese dreptate. Ieșit din închisoare după o condamnare lungă, Smithy se hotărăște să investigheze misterul. Într-o serie de fișiere audio salvate pe un iPhone vechi, el înregistrează discuții cu prieteni din copilărie și amintiri despre evenimentele care l-au dus în cele din urmă la închisoare. Însă curând devine clar că Edith Twyford nu e o simplă scriitoare căzută în uitare. Codul Twyford ascunde un secret important, iar Smithy s-ar putea să fi găsit cheia.

„Am amânat ceva vreme, dar dacă armează* s-o fac așa cum i-am promis lui Maxine, atunci trebuie să-i găsesc pe ceilalți. Nathan, Shell, Donna și Paul. Să-i găsesc și să văd dacă-și aduc aminte de misive. De excursia aia la borta morii. O parte din mine nu vrea. De ce așa? Doar n-am mare lucru de făcut. Și n-are cum să fie rău, nu?” (*greșeală voluntară, exact așa găsindu-se forma cuvântului în volumul de față)

Mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, pe bune. Mi s-a cam acrit puțin toate acele thrillers wannabe, în care, vorba aia latinească, non nova sed nove (nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), și, de fapt, nici măcar într-o formă nouă. Mi-a plăcut să citesc acest thriller ciudat, de-a dreptul inteligent, bizar, pe care n-am știut de unde să-l iau, de unde să-l duc. Deși m-a enervat puțin la început, mai ales din prisma faptului că nu înțelegeam sigur despre ce citesc și ce citesc (la propriu, vreau să zic), mi-am dat seama că acest sentiment care mă acaparase nu făcuse altceva decât să potențeze și mai mult misterul care se învârtea în jurul cărții. Și care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost foarte, foarte diabolic și, părerea mea, extrem de original. Da, îmi place când o carte sparge tiparele, când iese în evidență și are curajul de a fi diferită - or, poate doar din această prismă i-aș fi dat mai multe steluțe decât ar fi meritat. Dar nu, chiar a excelat și la acțiune, și la plot twist, iar asta s-a concretizat în cele 4 binemeritate steluțe pe care i le-am dat. A fost un roman chiar bun, pe care cu siguranță mi-l voi aminti mult timp de-acum înainte, asta în primul rând pentru că a fost, așa cum am menționat deja, diferit.

„Programul de reintegrare m-a ajutat să-l găsesc și să iau legătura în ultimele luni. Acum poți să înțelegi de ce. Mi-a dat un motiv să fac o încercare. Viața. Asta. O să fiu întotdeauna recunoscător pentru asta, Maxine.

De-asta o fac. Pentru tine.”

Codul Twyford ne poartă într-o aventură de zile mari. Ne pierdem în înregistrările lui Smithy (cam așa este întreaga carte, o suită de „fișiere audio” de-a lungul cărora avem parte de noi personaje, de noi dezvăluiri, de noi lucruri scoase la lumină și, încetul cu încetul, de finalul exploziv), înregistrări care țes o poveste destul de bizară, o poveste plină de mister, în care trecutul se îmbină cu prezentul și prezentul se datorează trecutului, în care se pun întrebări și se caută răspunsuri, până se ajunge într-un punct nebunesc în care habar n-ai încotro se vor mai îndrepta toate, ce va mai descoperi Smithy și pe cine va mai întâlni în aventura sa de zile mari. Ce s-a întâmplat cu profesoara dispărută? Care-i faza cu Edith Twyford, ce anume ascundea, ce anume voia să transmită prin cărțile sale? De ce a fost interzisă? Chiar există un cod secret la mijloc? Și, dacă există, care este acel cod? Și ce rol are acest Smithy în întreaga poveste? Nu pot să vă spun decât că, pe măsură ce înaintezi în lectură, toate aceste fire ajung să se lege într-un ghem - dar a cui mână este acest ghem? Asta, hehe, aflați voi.

„Din unele puncte de vedere, era ca în vremurile bune. Toți băieții la un loc, râzând, făcând bancuri. Alteori, aveam (...) când ai un avertisment în tine. O îndoială ca un viermișor negru în piept. Acum știu cum i se spune. Semnal de alarmă. Ne-au zis la pârnaie. Când știi că e ceva în neregulă, dar nu poți să formulezi și în cuvinte. Așa că nu-l bagi în seamă și iei o decizie proastă. În fine, eu am ales să nu iau în seamă semnalul ăla de alarmă.”

Aș putea spune mai multe despre acțiune, dar nu obișnuiesc să fac acest lucru - cred că știrbește din ideea de a vă spune, de fapt, cum m-a făcut pe mine o carte să mă simt și cum am perceput lectura. Cu una, cu alta, vă pot spune doar că eu mi-s mare fan de cărți thriller, și, simțind că am ajuns să le citesc cam pe toate, caut întotdeauna ceva nou. Janice Hallett chiar mi-a oferit ceva nou, ceva diferit, iar stilul de scriere a fost chiar pe placul meu - și amuzant, și emoționant pe alocuri, și dinamic, și bizar. Dincolo de toate, a fost un roman inteligent, bine gândit, elaborat exact cum (nu) m-aș fi așteptat, și Hallett chiar a știut cum să fructifice toate intrigi (atât principale, cât și secundare). Da, mi-a plăcut, de aceea chiar vi-l recomand cu foarte mare încredere - mai ales dacă sunteți fani thriller -, întrucât chiar cred că o să vă placă și o să-l găsiți inteligent. 

„Voce 1: (...) Ascuns. Ascuns în cuvinte și în litere. În cărți pe care nu le mai citește nimeni. Scrise de o autoare discreditată în ochii societății contemporane. Răspunsul e undeva în regulile lui Edith Twyford, dar nimeni nu știe unde, sau cum să-l găsească.

Voce 3: Dar, doamnă Wintle, Edith și Edward sunt ambii morți. Și totuși, codul n-a murit cu ei. Încă e controlat de CINEVA. Editorii spun că pentru fiecare nouă ediție a cărților ei sunt furnizate texte noi. CINEVA știe (...).”

S-ar putea să aveți, în primă instanță, o problemă cu frazele ceva mai ciudate, care au un anumit grad de inadecvare logică, dar n-o să fie o problemă omniprezentă. Lăsați-vă purtați de lectură și, credeți-mă, destinația va fi meritat toată „așteptarea” (deși nu ai ce să aștepți, că, oricum, este o lectură care merge chiar foarte repede). Chiar mi-a plăcut mult și direcția în care au luat-o lucrurile, și nu m-aș fi așteptat deloc ca „ideea” de bază să fi fost asta. Multe, multe piste false - asta am simțit pe parcurs, iar Hallett a reușit cu ingeniozitate să mă pună pe multe drumuri greșite și să mă facă să cred că, mda, chiar am dreptate și mamă-să-vezi-ce-bun-sunt-eu-și-ce-atent-și-ce-detectiv. Nope, nicio șansă! Iar asta, evident, nu a făcut decât să transforme lectura într-una și mai fascinantă, și mai intensă, și mai dramatică. Da, chiar a fost o carte pe care cu siguranță nu o voi uita!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Janice Hallett, Codul Twyford, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!