Războinicii iernii, de Olivier Norek - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihaela Racolța

Olivier Norek s-a născut la Toulouse în 1975. A fost lucrător umanitar în Guyana și în fosta Iugoslavie. A fost polițist timp de 18 ani, ajungând la gradul de căpitan în poliția judiciară din districtul Seine-Saint-Denis. Romanele sale de suspans au devenit bestsellere în Franța și a fost răsplătit cu mai multe premii literare. Războinicii iernii, în traducerea Mihaelei Racolța, este prima carte scrisă de autor apărută în limba română.

❄️❄️POVESTEA LEGENDARULUI LUNETIST FINLANDEZ SIMO HÄYHÄ❄️❄️

„O țară minusculă învecinată cu un colos. O încleștare acerbă. În miezul uneia dintre cele mai crunte ierni, în mijlocul celui mai sângeros conflict din istoria sa, un popor se pregătește să-și înfrunte inamicul. Pe schiuri, înarmați cu cocteiluri Molotov și folosind tactici de gherilă (motti), soldații așteaptă ceea ce avea să se numească Talvisota – Războiul de Iarnă. Printre ei se naște o legendă. Legenda lui Simo Häyhä, supranumit Moartea Albă.”

„A doua zi, în zori, în timp ce cuvintele alese «prietenie inviolabilă» încă mai răsunau, una dintre cele mai mari puteri militare ale lumii a atacat una dintre cele mai mici națiuni de pe planetă.”

Războinicii iernii s-ar putea să fie una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit în ultima perioadă. Recunosc, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, ba chiar să mă emoționeze până la lacrimi. Mi-a plăcut enorm și am parcurs-o pe nerăsuflate, fiindcă am vrut neapărat să văd încotro se îndreaptă toate și, mai ales, dacă protagonistul va fi scăpat teafăr din oroarea războiului. Pentru că, de fapt, avem în față o carte cu & despre război, Războiul de Iarnă (Războiul Sovieto-Finlandez), care a avut loc între anii 1939–1940. Două prologuri așază temelia tragediei cu o luciditate aproape administrativă: mai întâi consecința – câmpurile înghețate în care trupurile celor căzuți devin parte din peisajul sumbru, ca și cum istoria ar începe prin a depune un fel de raport final, iar apoi mecanismul cauzal – acumularea de decizii politice, minciuni, corupție și calcule strategice care au împins o țară tânără și neutră către inevitabil, către război. Așa cum am zis, romanul se înscrie în realitatea dramatică a Războiului de Iarnă, conflict scurt ca durată și disproporționat în forțe, declanșat la 30 noiembrie 1939 prin invazia Finlandei de către Uniunea Sovietică. Autorul reușește să redea cu minuțiozitate detaliile acestui război, inclusiv la nivel administrativ și logistic, dar ceea ce te apasă este, de fapt, realitatea câmpului de luptă...

„– Ce-ai fi vrut, să mă plâng? Să-i spun Kremlinului că ne e frig și ne e foame? Să subliniez subtil că am ajuns aici nepregătiți? Nu, mulțumesc. În schimb, am cerut portrete cu Stalin. Fiecare unitate trebuie să aibă unul, din respect pentru Conducătorul suprem, iar noi nu avem destule.

– O astfel de solicitare va da bine în dosarul tău. Dar pe teren...

– Mi-e mai teamă de Cel pentru care luptăm, decât de cei împotriva cărora luptăm. Și la fel ar trebui să-ți fie și ție.”

Olivier Norek reconstruiește atmosfera Europei sfâșiate între pacte diplomatice fragile & paranoia cum altfel decât totalitară. Finlanda apare drept un stat recent consolidat, fragil prin demografie și resurse, dar decis să își păstreze suveranitatea. Autorul insistă asupra modului în care războaiele moderne parcă iau naștere din dosare și comunicate oficiale, ceea ce deseori este cât se poate de adevărat. Incidentul „fabricat” de sovietici – un pretext menit să legitimeze agresiunea asupra Finlandei – este descris, bineînțeles, de către autor. Din acest punct, mi-am dat seama că romanul de față va fi căpătat valoarea unui veritabil document istoric literar. Autorul examinează anatomia acestui război: evacuările din Helsinki, statele de frontieră parcă suspendate între negare și presimțire, camerele de comandă unde hărțile parcă încearcă zadarnic să negocieze cu realitatea geografică a acestei țări. Trenurile încărcate cu civili pleacă spre necunoscut, copiii sunt separați de familii, iar discursurile oficialilor încearcă să domesticească inevitabilul... În paralel, avem Moscova, care în sine pare a fi definită de o ficțiune politică, să zic așa: Molotov și aparatul propagandistic încearcă să înainteze justificări suficient de solide, de-a dreptul bolnave, pentru a rezista examinării publice. Oare primul câmp de luptă al războiului este adevărul, mai degrabă decât a fi frontiera?

„Simo trăise cu impresia că avusese o zi grea. Atunci înțelesese că, în război cel mai rău nu e să mori, pentru că în război frica de moarte nu e niciodată mai mare decât frica de a-i vedea murind pe cei dragi.”

Romanul este inspirat din realitate, iar în arhitectura ficțiunii sunt integrate personaje reale. În centru îl avem pe legendarul lunetist finlandez Simo Häyhä, supranumit „Moartea Albă”, căruia îi sunt creditate peste cinci sute de victime confirmate – așadar, probabil cel mai bun lunetist din istoria lumii. Totuși, autorul nu pică în capcana de a-l transforma într-un erou mitologic: Häyhä rămâne un om al pădurilor, un om tăcut, aproape anonim, definit mai degrabă prin disciplină & răbdare, decât prin ceva spectaculos, wow. În jurul lui gravitează camarazii, prietenii și superiorii surprinși în fragilitatea lor cotidiană: oameni care glumesc pentru a supraviețui, dar nu râd cu toți dinții, care dau nume armelor lor ca unor animale domestice, care descoperă faptul că moartea înseamnă ceva de-o singură clipă. Autorul urmărește deopotrivă liderii militari și soldații ambelor tabere, iar perspectiva aceasta a reușit să creeze un context istoric mult mai solid, fiindcă ne sunt prezentate ambele părți. Armata Roșie apare imensă, parcă are ceva mecanic în ea, dar este profund dezorientată pe teritoriul finlandez deloc primitor. De asemenea, vedem și cât de bolnavă era ideologia lor – ofițerii promovați după epurările staliniste compensează lipsa experienței cu rigiditatea ideologică, într-o psihoză de-a dreptul bizară, iar comisarii politici practic veghează asupra „ortodoxiei doctrinare” cu o cruzime care, în cele din urmă, ajunge să își devoreze propriile trupe.

„La Palatul sporturilor din Paris, ca și în alte locuri, Războiul de Iarnă se afla în centrul discuțiilor și stârnea numeroase declarații pline de patos. Însă, dincolo de o compasiune generală politicoasă, de vorbe frumoase, de poezii, de câteva lovituri în carotidă și de niște schiuri vechi, în ajunul unei ofensive rusești fără precedent, Finlanda continua să lupte singură, izolată și abandonată.”

În contrast, finlandezii câștigă timp și spațiu pentru că ei își cunosc pădurile și terenul, dar mai mult decât atât sunt răbdători și parcă reușesc să se alieze cu iarna însăși. Frigul este un inamic permanent al Armatei Roșii – poate cel mai constant inamic. O altă reușită a autorului este faptul că refuză „să cosmetizeze” războiul. Proza sa insistă asupra materiei: greutate armelor, distanțele imposibile străbătute prin zăpadă, foamea, mecanismele care cedează, bocancii care se rup, armele care îngheață, oamenii care mor digerați. Scenele se repetă cu variații apăsătoare: patrule nocturne, bombardamente, atacuri eșuate, atacuri reușite, tranșee invadate de zăpadă. Războiul devine „rutină”, una contabilizată în rafalele artileriilor. Orele sunt măsurate în obuze, iar speranța practic se reduce la statistica supraviețuirii, pentru că moartea este ceva ce pândește la orice colț, după orice copac. Medicii operează într-un flux continuu de amputări și necesitatea de a lua decizii deseori imposibile, într-un spațiu aseptic în care, de fapt, trierea răniților înseamnă alegerea celui care va muri mai târziu. Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă sunt enorm de multe de zis. Mi-a plăcut enorm cartea; m-a impresionat prin rigoarea documentară și pedagogică pe care o are, prin eleganța scriiturii, dacă pot să spun așa. Acest episod relativ puțin cunoscut din cel de-Al Doilea Război Mondial a fost transformat într-o experiență intelectuală și emoțională de profundă intensitate. Un roman care, parcă, îți obligă memoria să rămână lucidă, un roman pe care nu trebuie să-l uiți... Chiar îl recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Olivier Norek, Războinicii iernii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!