nu vreau să fiu un câine, de Alma Mathijsen - Recenzie

Editura: [frACTalia]

Colecția: Music-Hall 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 116

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexa Stoicescu

Alma Mathijsen (născută în anul 1984) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii mileniale neerlandeze contemporane. Cu un stil incisiv, dar adesea lejer, Alma scrie despre memorie, feminism, viol și abuz sexual. În Nu vreau să fiu un câine, face din suferința din dragoste o explorare absurdă, într-un scenariu de tip Lanthimos. Aceasta este prima carte scrisă de Alma Mathijsen apărută în limba română, tradusă din neerlandeză de către Alexa Stoicescu (apărută în anul 2024 în colecția pe care o coordonează).

ヽ(°〇°)ﾉ UN ROMAN DE O CIUDĂȚENIE CARE FUNCȚIONEAZĂ PERFECTヽ(°〇°)ﾉ

Pe Alma Mathijsen am avut ocazia să o întâlnesc la FILIT, ediția 2025, și mi-a plăcut tare mult cum a vorbit. Așadar, m-a convins să îi cumpăr și cartea – pe care, de altfel, oricum aș fi cumpărat-o, dată fiind obsesia mea de a avea cât mai multe cărți cu autograf. Totuși, dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult întâlnirea cu dumneaei, probabil n-aș fi ajuns să citesc cartea atât de rapid. Și n-aș fi ajuns să descopăr un roman care se așază într-o zonă literară rară, într-o zonă aparte în care absurdul capătă gravitate & greutate existențiale, iar fantezia funcționează drept instrument de disecție a unei emoții profund recognoscibile: devastarea provocată de iubirea pierdută. Textul propune un experiment ficțional care aș spune că este cel puțin îndrăzneț, construit pe o premisă aparent stranie – o tânără decide practic să se transforme în câine pentru a putea rămâne aproape de bărbatul care tocmai a părăsit-o. Însă, paradoxal, tocmai această alegere radicală conferă o autenticitate emoțională aparte lecturii de față. 

„Noaptea, muștele fâlfâie în jurul meu la fel ca ziua. Nu o omor pe niciuna. Nu trebuie să respingi ce vine spre tine, ci să primești cu brațele deschise.”

Autoarea imaginează un univers în care imposibilul devine o consecință logică, absolut firească, a unei suferințe insuportabile până la epuizarea ființei. Despărțirea capătă anvergura unei rupturi ontologice: protagonista este o ființă copleșită de surplusul propriei iubiri, de faptul că nu mai are încotro s-o îndrepte, de energia afectivă care, practic, nu mai are destinație. Evident, transformarea nu reprezintă atât o dorință literală de a deveni animal, cât mai degrabă tentativa disperată de a găsi o formă viabilă pentru o devoțiune care nu mai are unde – și cum altfel – să se reverse. Câinele? Un simbol polisemantic – corp domestic, emblema fidelității absolute și, totodată, figura culturală a „umilirii proprii” în numele iubirii, care evocă tradiții artistice ce merg de la lirismul cântecelor de despărțire până la imaginarul rockului rebel. Narațiunea, scrisă la persoana I și în timpul prezent, reușește să te convingă să iei parte la toată această situație dureroasă a autoarei – ești plasat chiar în miezul deciziei, acolo unde luciditatea este devorată de durere, așadar nu asiști la rememorarea temperată de distanța timpului față de momentul cheie (despărțirea, în cazul de față). Transformarea este ireversibilă, iar faptul că personajul nu ia în calcul posibilitatea vindecării prin alte modalități sugerează o oarecare componentă patologică a acestuia.

„Suferința din dragoste e terenul nimănui. Nu există reguli, obiceiuri sau ritualuri ca în cazul morții. Nu există nimic care să-mi gestioneze suferința și tocmai după asta să tânjesc. Pot să arunc la gunoi rochia din satin albastru sau să-ți ard scrisorile de dragoste, doar că nu le-ai scris niciodată, iar să printez mail-urile ca să le țin apoi deasupra unui chibrit e cam mare bătaie de cap. Aș putea să fac o listă cu toate motivele din care ne-am certat și să mă uit la ea când sunt tristă, dar tristețea e constantă, aș citi încontinuu. Poate ar trebui să merg în toate locurile în care am fost vreodată împreună, ca să-mi iau la revedere. Prefer ceva ce există deja, ceva ce funcționează.”

Rămâne o întrebare – această absență a altei perspective constituie o limită narativă (impusă sau nu de autoare?!) sau, dimpotrivă, expresia cea mai fidelă a disperării, și anume întocmai imposibilitatea de a imagina viitorul fiind cel mai limpede semn al suferinței profunde?! Limbajul limpede, lipsit de cosmetizare artificială, aproape auster aș spune, oscilează între registrul elevat & reflex și banalitatea (deliberată) a situațiilor (și în special a obiectelor, am observat) zilnic: ambalaje de dulciuri, sucuri pentru copii sau alte detalii prozaice sunt surprinse în imagini lirice (există așa ceva?!) ample. Această juxtapunere dă textului un aer dominat de gravitate afectivă și sugerează faptul că tragedia sentimentală (sau de orice altă natură, în esență) continuă să coexiste inevitabil cu banalitatea (și firescul) vieții moderne. Integrarea mediilor sociale în poveste se remarcă prin naturalețe, pentru că rețelele digitale devin extensii organice ale relațiilor intime, locul unde „iubirea” continuă să persiste sub forma urmăririlor obsesive, mesajelor fără răspuns sau a prezențelor virtuale imposibil de evitat. Astfel, romanul surprinde cu finețe anatomia iubirii în epoca hiperconectivității, unde parcă despărțirea devine un fel de transformare a partenerului într-o fantomă permanent (in)accesibilă. 

„(...) Nu-mi dau seama cum funcționează lucrurile. Viitorul ascunde mereu indicii despre sine în prezent.”

În ciuda dimensiunilor reduse, cartea are o puternică componentă reflexivă. Alma Mathijsen reușește să trateze destul de bine teme destul de sensibile. Și chiar dacă au un caracter relativ fragmentar, întocmai acest lucru parcă reușește să te incite să continui singur să meditezi asupra lor. Există și momente în care limpezimea excesivă a intențiilor personajelor diminuează din mister, pentru că există un oarecare mister la mijloc: motivațiile rămân adesea transparente, și parcă mi-ar fi plăcut să existe mai mult mister la mijloc. Totuși, mi-a plăcut mult partea de final în care limbajul începe practic să se destrame odată cu destrămarea identității protagonistei, iar granița dintre uman și animal devine instabilă și neliniștitoare. All in one, chiar este o carte care m-a surprins plăcut, pentru că explorează destul de serios o ipoteză cum altfel decât absurdă, refuzând să pice în ironie: ce s-ar întâmpla dacă am putea face ceva pentru a scăpa definitiv de suferința iubirii? Lectura cărții acesteia îți provoacă o fertilă neliniște, pentru că, după ce ai terminat-o, rămân multe întrebări pe care să ți le pui. Iar faptul că textul refuză să fie epuizat într-o interpretare unică, universal valabilă, constituie, poate, cea mai sigură dovadă a forței sale literare! Recomand, recomand!