„Să nu mă părăsești” (film)- Recenzie

Trist, trist, trist, trist, trist.. Și aș putea continua până la nesfârșit.

O poveste tristă, o viață trăită altfel, diferit, pentru niște scopuri care, pur și simplu, îngrozesc: „incubator de organe”, oameni care sunt crescuți NU pentru a-și trăi viața, ci, prin organele lor, să îi facă pe ceilalți sănătoși și plini de viață, ei alegându-se cu întunericul efemeric.

Viața lor de copii se desfășoară la internatul Hailsham, fără a avea prea mult de-a face cu viața „reală”, cu mediul înconjurător. Fără a auzi sunetul mașinilor, al bănuților căzuți pe jos sau cântecul vrăbiuțelor. Fără să fi contat, în mintea lor, ceea ce se află dincolo de gardurile ce încorsetează orizontul lor. Prin intermediul unei profesoare ce nu mai poate rezista, cei mici află că, atunci când vor crește mari, nu vor fi niciodată ca toți ceilalți. Pentru că nu vor mai fi. Nu vor putea avea meseriile le care viseză și aspiră, nu vor putea vedea filmele de care vorbește lumea, nu vor avea parte de nimic din ceea ce se poate gusta în această lume, deoarece ei sunt „creați”, crescuți, pentru un scop total instigator.

Carey Muligan, în rolul lui Kathy, Keira Knightley, în rolul frumoasei Ruth și Andrew Garfield, în rolul magnificului Tommy, formează un adevărat suflet al acestui film, fiind împreună încă din îndepărtate copilărie, pe când erau doar niște școlari în uniforme la internatul Hailsham. Deși cele două sunt prietene foarte bune și, deși, legătura sufletească dintre Tommy și Kathy pare puternică și incită către o adevărată poveste de dragoste, când aceștia cresc, Ruth ajunge să formele un cuplu cu Tommy, spre dezamăgirea profundă a lui Kathy, ce mereu l-a iubit în ascuns. Cu toată inima, sentimentele pe care le trăiește fiecare dintre ei sunt puternice, profunde și ambigue- tristețe, iubire, gelozie, dezamăgire, răutate. Toate acestea duc la o interpetare de excepție și o poveste mult prea tulburătoare, ce mi-a rămas în minte chiar și acum, deși am văzut filmul acum ceva timp.

Nu voi dezvălui prea mult din film, s-ar pierde farmecul. Vă zic doar că acest film chiar merită. Am să vă las să descoperiți adevărul din spatele acelor zâmbete largi, adevărul din spatele trandafirilor culeși și agățați de umerașul prin într-un cui, în mijlocul ușii, dincolo de melodiile pe care le-ascultă Kathy, trăind în melancolie. Dincolo de destinul acestor oameni.

Pentru mine, cuvintele finale ale lui Kathy reprezintă apogeul, momentul în care ajungi să verși lacrimi muuuulte, fără rușine. Simt că ele adună într-o frază toată substanța filmului, toată tristețea și esența acestuia. Omul, efemer, sperânc și țintind către absolut, unindu-și contradicțiile în moarte, în întunericul rece. După film, am avut muuultă vreme un nod în stomac. Muzica aceea care însoțește filmul pur și simplu potențează, la maximum, trăirile, sentimentele, proiectând tristețea și destinul într-un plan al nefirescului. E firesc, totuși, să fii trist, nu? Să-ți placă genul acesta de filme! Eu mă dau în vând după ele.

Este, teoretic, imposibil să rămâi pasiv la o asemenea poveste. Inuman, nici nu se pune problema. Sentimentele pur și simplu răzbucnesc în privitor, purtându-l prin multe situații și făcându-l martor la numeroase sentimente.

Chiar se merită! Vi-l recomand cu drag să vă uitați la el oricând, de preferat seara, când este o liniște mormântală și frumoasă, călduroasă. Nu veți fi dezamăgiți!

Regizor: Mark Romanek

Genul: thriller/dramă

Distribuție: Carey Muligan, Andrew Garfield, Ella Purnell, Charlie Rowe

Durată: 103 minute

De prin telefon (III)

Salutare,

Ce mai faceți? Cum este săptămâna pe care o veți avea, pe care ați început-o deja? Partea a doua AICI.

Am revenit cu o nouă „poveste de prin telefon”, vă invit și pe voi.

Tricoul cu „Sub aceeași stea”, poza promisă Annei, câștigat la un concurs sponsorizat de Young Fiction-Connection.

Asta faci la școală, cu colega de bancă, când te plictisești.

Fluturele acesta s-a lovit de o mașină, apoi a mai zburat puțin și a căzut la picioarele mele. Am fost extrem de ușurat când am văzut că încă zboară.

Nu știu dacă am mai pus poza, dar cineva se pregătea, anul trecut, pe vremea aceasta, de B1 la germană. Jaja, cred c-am mai pus-o.

Me is not such a fotograf, dar poza asta-mi place.  

Seară frumoasă și săptămână liniștită!

Perfecțiune, de Julie Metz - Recenzie

=

Familia reprezintă un scop în viața, una dintre cele mai mari realizări telurice, dar eterne. Dragostea, de asemenea, reprezintă bazele unei familii, iar bazele dragostei și iubirii sunt încrederea, sinceritatea, solidaritatea și dorința de ascensiune, dorința de a lupta contra celorlalți în sânul cald, protectiv și inocent al familiei. O lume „perfectă”!

Dar oare toate sunt așa? Ce se întâmplă atunci când încrederea dispare, când totul se dă peste cap iar iubirea se transformă, de fapt, într-o ură neputincioasă și crudă, când, deși, cândva ai iubit o anumită persoană, ajungi să te îngrozești de acest lucru și să te întrebi „Cum de a fost posibil să fac un asemenea lucru?” Aici, ei bine, ne aflăm la granița dintre iubire și dezamăgirea iubirii, la granița dintre ceea ce A FOST frumos și ceea ce NU MAI ESTE.

Întocmai acest lucru surprinde și Julie Metz, autoarea acestei cărți care este, de fapt, un jurnal al ei. Privind nota autoarei către cititori, aflăm că Julie „a schimbat numele (cu excepția numelui ei) și alte detalii privind persanele care apar în aceatsă carte, fără a modifica, însă, numele unui anume cățel, fiindcă i se potrivea perfect animalului, cât și poveștii ei; viața bate ficțiunea, chiar și în detalii, în câteva ocazii schimb ordinea evenimentelor, acolo unde aceste schimbări erau în beneficiul fluxului narativ, fără ca acest lucru să alerteze faptele prorpiu-zise; în rest, toate dialogurile și evenimentele au avut loc așa cum mi le amintesc și le rememorez în aceste pagini.”

În aceste pagini în care autoarea scrie despre iubirea ei stinsă, despre deznădejdea de a fi oferit mai multă dragoste decât a primit. Mult prea multă. Totul începe după moartea soțului ei, Henry, care pur și simplu cade jos, în bucătărie, când totul pare mai normal cu putință. După toate funeraliile și incinerarea lui Henry, Julie este nevoită să rămână singură cu fiica sa, Liza, încercând să-i fie și mamă, fiindu-i mereu alături, dar și tată, ocupându-se de situația financiară a familiei. Dar povestea nu se oprește aici, ci punctul culminant în reprezintă momentul în care Julie găsește, în calculatorul soțului ei, mail-uri prin care acesta coresponda cu prietena ei cea mai bună, Cathy. După câteva priviri aruncate asupra „epistolelor”, eroina noastră își dă seama de un adevăr greu de acceptat: soțul ei o înșelase și nu cu o persoană oarecare, ci chiar cu prietena ei cea mai bună.

Furie, dezamăgire, rușine, imposibilitatea de a uita și de a ierta, toate aceste sentimente trec prin filtrul sufletului lui Julie, care încearcă să găsească răspunsuri, scotocind în necunoscut, în imposibilitate. Henry a luat cu el în mormânt (impropriu spus, având în vedere că acesta a dorit să fie incinerat) toate secretele sale. De ce s-a angajat acesta într-o relație cu o amantă, având în vedere că acasă îl așteptau o soție iubitoare, o fiică cuminte și o familie caldă și liniștită, în care viața părea perfectă? Julie, pe tot parcursul romanului, încearcă să caute răspunsurile acestor întrebăril, căutându-și refugiul și în alte relații, cu mai mulți bărbați. Până la urmă, viața ei nu se poate fi oprit în loc, ci continuă, nu are mai mult de patruzeci și patru de ani.

Pentru Julie, viața părea perfectă- avea un soț iubitor, pasionat de gastronomie și de savoarea desăvârșită, o fetiță adorabilă de șase ani și o cas elegantă în suburbii. Într-o după-amiază de ianuarie, soțul ei, Henry, se prăbușește pe podeaua din bucătărie, și îi moare în brațe. La câteva luni după moartea sa, tocmai când Julie începe să-și revină din durere, destinul îi pregătește o altă lovitură: soțul care o iubesc atât de mult i-a fost invidel. Reconstituind viața secretă a lui Henry, momentele în care aceasta o mințea, Julie caută răspunsuri la întrebări legate de cuplu, de dragoste, de trădare, dar și de ideea perfecțiunii în jurul căreia gravitează existența femeilor din ziua de astăzi. O poveste sinceră și emoționantă a călătoriei scriitoarei Julie Metz de la haos spre renaștere, povestea acceptării unor adevăruri dureroase, astfel încât propria viață să merită să fie iarăși trăită. Oricine a avut experința unei relații nefericite se va regăsi, cu siguranță, în paginile acestui roman.

De asemenea, am selectat și niște citate care mi-au plăcut și care definesc caracterul acestui roman:

„Numele tău - geamătul unei mese

pentru foamea auzului meu

Chipul tău - o paletă de bucurii

pentru bătrânul pictor al ochilor mei

O viață cu tine - îndeajuns

pentru eternitatea vieții mele” (scrisoare de la Henry către Julie)

„L-am lovit cu pumnii în piept Nu mă asculta. Mi-am pus buzele peste ale lui și i-am suflat aer în plămâni; culoare albăstruie s-a pierdut pentru scurt timp într-o nuanță de rozaliu, ca o acuarelă diluată. Dar apoi a redevenit albăstruie. Era nemișcat. Bărbatul care vreme de șaisprezece ani mă iubise, mă înnebunise, se certase cu mine, mă hrănise, făcuse dragoste cu mine, îmi dăruise un copil, a expirat pentru ultima dată aerul pe care i-l suflasem în plămâni.”

„O armă ar fi fost prea rapidă, prea milostivă. Voiam o sabie cu care s-o spintec și s-o tai într-o sută de bucăți, s-o fac fărâme și să las apoi rămășițele însângerate de piele, mușchi și intestine fără suflet pe peluza din fața casei, aranjate sub forma unei sinistre litere stacojii.

Nu mai puteam să-l ucid pe Henry, căci era, atât de convenabil, mort deja.”

„(...) Brusca ei religiozitate avea sens - un soi de penitență în avans. Am zâmbit - sumbru - la această logică strâmbă. Te duci la biserică, măgulești un preot bine intenționat, cânți în cor, îți înscrii copilul la Școala de Duminică și poate că lucrurile nu vor fi chiar atât de oribile mai târziu, când toată lumea va afla despre adulterul tău și ce mincinoasă ești în realitate. Ipocrizia are propria simetrie elegantă.”

„Viața mea în acei ultimi ani de căsnicie fusese ca o bășicuță care se formează pe călcâi de la niște pantofi cu tocuri prea înalte - încercarea imperfectă a trupului de a crea un strat protector deasupra unei răni. Acum va trebui să tai bășica, să îndur durerea și apoi să încerc o viață diferită, una care să mi se potrivească mai bine.”

În ceea ce privește exegeții:

„Un jurnal fascinant.” - People

„Julie Metz aduce un strop de candoare într-o poveste cutremurătoare și extrem de dureroasă.” - The New York Times

„Pătrunzătoare, plină de forță și absolut fermecătoare.” - Chris Bohjalian

„... este minunată - curată, sinceră, sfâșietoare, lucidă.” - Elizabeth Gilbert, autoarea romanului „Mănâncă, roagă-te, iubește” (recenzia AICI)

Însemnări despre trădare și renaștere. Mulțumesc frumos celor de la Editura Litera pentru această carte, o puteți comanda de AICI, cu o reducere de 33%.

Editura Litera

Traducere din limba engleză de Monica Dinu

384 pagini

 

Care e cartea voastră preferată?

Bună seara,

Am o curiozitate destul de mică. Cred că, bineînețeles, cu toții aveți o carte preferată, o carte care v-a ajuns la suflet și pe care, după ce-ați citit-o, ați recitit-o. Dacă nu imediat, măcar peste câteva săptămâni, luni. O carte care v-a făcut să râdeți, să rămâneți surprinși, iar să râdeți, sau, dimpotrivă, să fiți furioși, să plângeți și să trăiți alături de personajul principal, fiindu-i prieten în toate aventurile. Sau, de ce nu, poate dușman!

Ei, bine, și eu am trăit asemenea momente. Da, le-am trăit citind cartea mea de suflet, „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. O capodoperă, și nu doar eu susțin acest lucru, ci numeroasele piese de teatru, încercări de continuare ale poveștii, pagini. M-am îndrăgostit de acest roman, cred că orice adolescent ce a citit cartea a făcut-o. Cum poți să nu fii mânios, la început, pe Scarlett, care se crede „cea mai tare din parcare”, dar pe care, cu timpul, ajungi s-o înțelegi și să fi vrut să fi știut de la început cum este, de fapt, ea? Cum poți să nu plângi când Ellen O`Hara.. Ei, bine, nu vreau să dau spoilere, dar cum poți să nu plângi când aceasta moare? Sau când Mammy suferă după toți, ca o femeie taciturnă ce este, vrând binele tuturor și punându-i pe toți deasupra ei? Sau când vezi cu câta naivitate Melanie trăiește această viață?

Iubesc cartea asta, aș reciti-o cu același drag de 1000 de ori. De asemenea, o altă poveste care m-a captivat, este povestea Aniței Nandriș-Cudla, o femeie de la țară, cu doar 3 clase, care-și scrie povestea de viață în cartea „20 de ani în Siberia”. Memorii pur și simplu fascinante, dar nu într-un sens bun, din viața acesteia, scrise din amintirile trăite în Siberia. Este o carte ce, pur și simplu, te dă peste cap. Recenzia este AICI.

Cartea voastră preferată care este, dacă-mi permiteți să vă întreb, și de ce? Vă place literatura clasică, SF? Dan Brown, Alice Munro, John Green? Ce cărți îmi recomandați? Mă dau „în vânt”, după cărțile psihologice, thriller, dramele, pe ici-pe colo groază, romance și memorii. Bineînțeles, nu dau înapoi când vine vorba de cărți polițiste (dar cu tentă de dramă) și cărțile haioase.

Mulțumesc, week-end liniștit!

Câștigătorii concursului romantic

Revin,

Pentru a anunța câștigătorii concursului de AICI, organizat cu sprijinul celor de la Cărți Romantice. Cu un like le-ați putea arată recunoștința iar, în viitor, multe concursuri vor mai fi!

Așadar, câștigătorii sunt:

1. Anna King;
2. Andreea Ilie;
3. Purcaru Stefan si Mihaela.

Vă rog să-mi trimiteți datele voastre prin mesaj, la pagina Unwritten words. Felicitări câștigătorilor dar și celor participanți. Șansele vor fi de partea voastră, important este să nu renunți, atunci când ai pentru ce lupta. Vă rog să-mi spuneți aici sau în postarea de pe facebook ce carte doriți. Primul venit, primul care s-a servit.

Seară faină!