Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2015

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această „altă“ realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o prezenţă inevitabilă - moartea - , dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din aspecte distincte şi niciodată imaginate.

La întrebarea referitoare la cum își privește dragul nostru prieten scriitor columbian, García Márquez, opera, retrospectiv, răspunde, cu un lirism încântător, plin de emoție, „cu o duioșie aproape părintească. Așa cum îți amintești de copiii care acum sunt mari și pleacă de acasă. Văd aceste prime cărți nebuloase și neajutorate. Îmi amintesc de toate poblemele pe care le-au pus tânărului care le-a scris”, spune el în El olor de la guayaba. Conversaciones con Plinio Apuleyo Mendoza, Barcelona, Bruguera, 1982, p. 87. De ce am simțit nevoia să citez asta? Pentru că volumul de față, Ochi de câine albastru, surprinde povestiri, short story-uri ale autorului, scrise în jurul vârstei de douăzeci de ani, publicate în diferite reviste când, spune el, n-avea nici măcar bani ca să-și permită respectiva revistă în care i-au fost publicate creațiile. Așadar, povestirile de față - pentru mine, de o încântătoare profunzime și efervescență stilistică - constituie „pilonul de plecare”, punctul de maximum start în viitoare operă romanistă a poetului columbian, laureat, de altfel, cu Nobel în 1982, creație de o anvergură colosală, care i-a adus un renume mondial și care, în continuare, reprezintă opere de referință ale misteriosului „laborator marquezian de crețaie” (Tudora Șandru Mehedinți). 

Eu, ca cititor ahtiat după García Márquez, am luat această carte ca o dezvăluire, ca o confesiune intimă între mine și autor - deoarece pur și simplu iubesc tot, dar absolut tot ce scrie, pentru mine a fost o încântare să-i descopăr primele povestiri, primele încercări de creație, primele gânduri narative, din care, încă de pe-atunci, am reușit să descopăr geniul narativ, genul creativ al acestui autor de renume mondial, ale cărui cărți vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Astfel, povestirile din Ochi de câine albastru nu numai că reprezintă un „moment critic” în devenirea viitorului autor laureat al Nobelului, care scrie Toamna patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Un veac de singurătate, de dimensiuni și de întinderi demne de menționat, prezintă și dovedesc o inspirație ce-și găsește interesul în ideea morții, ca o incursiune într-un alt domeniu al Universului, într-o „altă viață”, abordând teme și mituri chiar biblice, vorbind despre spațialitate, (a)temporalitate, despre oniric, despre dedublare, oglinzi, despre memorie. Îmi aduc foarte bine aminte de o fantomă - evident, realismul magic al autorului se preconizeză încă din acest moment - care, pierdută prin spațiu și timp, are, deodată, o poftă extraordinară, exacerbată, de a gusta o portocală. Mânată de această poftă, își amintește de un copac din grădină, iar atunci când se întoarce, fără a mai găsi ceva decât un loc pustiit, care pare că n-ar fi existat vreodată, își dă seama că acea poftă stăruia în trupul ei de mai bine de trei mii de ani. E așa interesant cum autorul columbian reușește să tragă o barieră atât de subtilă între realitate-vis, între viață-moarte, între lumină-întuneric.

Sub aspectul structural al scrierii totuși se observă o oarecare diferență între aceste povestiri și ceea ce are să urmeze zeci de ani mai târziu. În Ochi de câine albastru, putem observa și o încercare a autorului de a scrie o povestire de sorginte polițistă, Femeia care venea la ora șase, dar, nici aici, autorul nu păstrează tiparele oarecum „rigide” ale acestui gen de scrieri - un element fantastic, magic, exploatat în maniera autorului, face ca, de altfel, această povestire să fi devenit una dintre preferatele mele. Recunosc, m-aș fi bucurat dacă această carte ar fi avut mai multe pagini, pentru că fiecare povestire mi-a transmis ceva, fiecare povestire a reușit să mă miște și, de multe ori, m-a lăsat, așa, „cu gura căscată”. Pentru că, recunosc, în ultima vreme, deși am mai citit cărți scrise de Gabriel García Márquez, nu am avut parte de acel realism magic cu care eram obișnuit atunci când îi citeam cărțile - această tehnică, de fapt, cred că e printre lucrurile cele mai mari pe care le ador la acest scriitor. Și, din fericire, în această carte am putut să-i identific, câtuși de puțin, această tehnică cu care mă familiarizase în romanele sale.

În aceste povestiri, paisprezece la număr, realitatea reprezintă punctul de plecare al povestirilor sale. O femeie care ajunge într-un bar, un bărbat care se uită în oglindă și, deodată, vede cum „celălalt” eu capătă o identitate proprie. O ploaie care acoperă pământul precum o pâslă deasă, un om care, deși mor, continuă să crească, să crească, să crească (asta m-a făcut puțin să mă gândesc la volumul Despre dragoste și alți demoni) - toate acestea sunt integrate într-o atmosferă aspațială, atemporală, care nu cunoaște registrele limitării, iar geneza povestirilor, astfel, reiterează experiența autorului căpătată în anii de jurnalism, prin investigarea realității înconjurătoare a autorului. Mă gândeam, așa, că Gabriel García Márquez ar putea să facă o poveste din orice; cu siguranță i-ar ieși ceva magistral. La o adică, dacă mă întrebați pe mine, i-aș fi citit și lista de cumpărături, deoarece cred că la fel de entuziasmat aș fi fost. Poate sunt eu impresionist când vorbesc despre el, spun multe și totuși nu spun nimic, dar mai mult n-am ce să ofer: îl ador pe Gabriel García Márquez, ador cum scrie, ador felul în care, atunci când îi citesc o carte, mă simt. Pentru mine, scriitorul columbian a fost, încă de la prima carte pe care am citit-o de la el, un autor de referință; este, și-n prezent, un autor de referință și, cu siguranță, va fi și în viitor unul dintre acei autori la care, întotdeauna, mă voi gândi cu drag, și care îmi va veni mereu în minte dacă voi fi întrebat „ei, și care e autorul meu preferat?” Voi ști, cu siguranță, și voi răspunde cu toată gura: Gabriel García Márquez, el este autorul meu preferat.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o seară frumoasă!

Dracula, de Bram Stoker - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Costinaș

Dracula este, neîndoielnic, un simbol asociat României. Mai mult decât atât, este punctul de origine pentru o întreagă mitologie modernă care a dat naștere unei culturi pop de mare anvergură, traversând diverse domenii, de la cinematografie la turism, trecând prin modă, literatură, industria entertainmentului etc. Noua ediție, rezultat al colaborării dintre Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și Editura Vellant, vine în întâmpinarea tuturor celor care vor să (re)descopere un personaj care a bântuit visele și imaginarul atâtor generații. A se citi cu lumina aprinsă și cu un cățel de usturoi în buzunar! Volumul Dracula, de Bram Stoker, apărut în 1897, la Londra, a fost tradus imediat (în 1898) în Ungaria, apoi, în următori 20-30 de ani, în multe alte țări europene, precum Germania, Islanda, Franța, Italia, Spania, în multe dintre acestea, în mai multe traduceri (Olanda – 5, Italia – 8, iar Spania deține recordul cu 45 de traduceri!). În România a apărut întâi în foileton, în 1928-1929, într-o revistă fără prea mare difuzare, iar prima traducere în volum a văzut lumina tiparului abia în 1990.

Da, abia anul acesta am citit Dracula. Da, recunosc, m-am ferit de ea mult prea mult timp, așa că am zis că, gata, e timpul s-o citesc; da, mi-a fost recomandată de nenumărate ori, mi s-a spus, citește-o, e genială, e superbă, dar am zis, eh, am s-o citesc, am altele în plan. Da, am citit-o, am citit-o abia anul acesta, și mi-am dat seama că, of, of, cât de multe am pierdut - și totuși poate am înțeles-o mai bine acum, la vârsta aceasta, după ce „m-am mai copt”, să spun așa, atât din punct de vedere literar, cât și al experiențelor personale de viață. Pentru că romanul lui Bram Stoker nu este o simplă carte de ficțiune, fie ea frumoasă, plină de mister, ci este și o carte de referință a literaturii mondiale, este un pilon al lumii romaniste de pe întregul mapamond. Și, Doamne, ce roman bun, cât de frumos scris, cât de delicat, subtil; pentru mine, de altfel, a fost una dintre revelațiile scriitoricești din anul 2020 - cred că, de altfel, cel mai potrivit an în care aș fi putut să citesc fabulosul roman al lui Bram Stoker, în traducerea extraordinar de prețioasă, atentă, detaliată a lui Dan Costinaș, anglist și diplomat, o traducere extraordinară apărută la Editura Vellant; de fapt, este vorba de o traducere făcută după ediția originală a romanului, apărută în 1897, celelalte traduceri bazându-se pe ediții ulterioare, care mai conțin modificări făcute de autor sau aprobate de el. De asemenea, volumul de față reia coperta ediției princeps și cuprinde, de asemenea, zeci de pagini dintr-un caiet care a stat la baza scrierii romanului Dracula. Dincolo de o traducere exemplară, este un „obiect cultural, istoric” care reiterează farmecul cărții, farmecul creației lui Bram Stoker, într-o formă la fel de autentică - poate - ca și versiunea originală, primă.

„- Dacă te-aș putea cruța de vreo suferință, sărmanul meu prieten, spuse el, Dumnezeu știe că aș face-o. Dar în noaptea asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu și în vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgești vor călca pe cărări de foc!” 

Romanul Dracula, ale cărui prezentări nu cred că trebuie să le mai fac, ne pune față în față cu mitul românesc al lui Dracula, acel vampir „înfiorător, groaznic, teribil”, care, într-un castel posomorât, vechi și șubred, undeva la poalele Carpaților, își duce veacul, hrănindu-se cu sângele nevinovaților (sau, poate, al vinovaților), a cărui imagine nu se-arată în oglindă, care-și duce somnul într-un coșciug vechi, vechi, vechi, care, cică, se teme de usturoi, chestii dintr-astea vampirești, fictive, ezoterice, că nici nu știu cum să le spun. Dincolo de asta, pe mine m-a surprins ce-a putut să facă Hollywood-ul din Dracula, care, de fapt, e un bătrânel încărunțit, care merge șontâc-șontâc, precum și ce-a putut să facă și din doctorul Van Helsing, alt bătrânel, și-acesta, de o sensibilitate și o profunzime anume, de o inteligență aparte - dacă dați un search cu imagini pe Google, veți vedea doar actori - care ar trebui să-i înfățișeze pe cei doi într-o formă cât mai apropiată de realitatea cărții lui Bram Stoker - cum nu au nicio treabă cu descrierea originală a autorului, atunci când i-a integrat în romanul eponim Dracula. Nu m-am uitat la film, cred că există nenumărate, nu-i așa? Nu vreau să-mi stric plăcerea romanului - care, recunosc, este de o colosală anvergură. Nu mă așteptam, recunosc, să-mi placă atât de mult - și, de fapt, nu mă așteptam să fie scris atât de bine. Am rămas surprins și am înaintat în lectură cum nu mă așteptam s-o fac - rapid, dar păstrând totuși acel ritm care să mă facă să simt fiecare pagină. Fiecare întâmplare. Fiecare personaj.

Atmosfera cărții este una extrem de precisă - plină de mister, plină de frică, iar, pe alocuri, te iau fiorii. Nu din cauza faptului că ar fi inserate niște imagini horror sau violente, ci pentru că Stoker reușește să creeze, cu măiestrie, o atmosferă aparte, o culoare locală care să-l integreze, pe cititor, cât mai bine în atmosfera dezolantă a romanului. Artificiul de compoziție a romanului constă în faptul că, de fapt, tot ce se întâmplă este povestit din prisma mai multor personaje, care ori își notează în jurnal, ori scriu epistole, astfel încât acțiunea devine debordantă, la un moment dat, fiindcă anumite pasaje (poate chiar același), anumite întâmplări și secvențe ne sunt prezentate din perspectiva acestor personaje. Personaje care, credeți-mă, sunt construite atât, dar atât de bine, fiecare fiind de o inteligență aparte, cu simțăminte și trăiri proprii, cu întrebări, cu zbuciumuri interioare - și totul, dar totul se învârte în jurul acestui personaj diabolic, horror, în jurul acestei fantasme deghizate în om - Dracula, personajul care intră în viața tuturor și, încetul cu încetul, îi consumă până la anihilare. Ideea, de fapt, este dacă eroii noștri vor reuși să-l distrugă pe acest Dracula și, odată cu el, să pună capăt răutăților diabolice ale acestuia. Este, de asemenea, și o carte cu un stil alert, care te apasă, deoarece abia aștepți să vezi de ce vor fi în stare eroii noștri, doar pentru a-l prinde pe Dracula și pentru a săvârși, în cele din urmă, scopul lor final.

„Numai când un om rămâne singur faţă în faţă cu asemenea orori poate să înţeleagă adevărata lor semnificaţie.”

Evident, cred că ar trebui cu toții, înainte de a ne aventura în acest roman, să știm că Dracula este, într-adevăr, o carte de ficțiune, un roman, care, nicidecum, n-are vreo treabă cu istoria noastră națională; Bram Stoker nu transformă un „voievod care a luptat eroic cu turcii într-un monstru”. Romanul trebuie, astfel, readus la ideea de bază a ficțiunii, a imaginației pure, a talentului lui Stoker de a-și imagina situații, personaje, chiar dacă, poate, culoarea locală a romanului (descrierile de peisagistică, arhitectură, ale diferitelor îndeletniciri locale) pot fi parte integrantă a realității noastre imediate. Pe de altă parte, știm cu toții că, cel puțin la noi, s-a desăvârșit o întreagă „cultură de marketing” în ceea ce privește Dracula, precum și Castelul Bran - ei, putem datora asta, evident, și lui Stoker, al cărui renume răsună la nivel mondial. Și, de altfel, am auzit-o des pe-asta: când zici România, pe lângă Nadia Comăneci, Ceaușescu... zici Dracula. Mulțumim, Stoker, și nu-s ironic deloc.

Nu știu ce-aș mai putea spune. Ca întotdeauna, n-am să vorbesc prea multe despre roman - despre acțiune, vreau să zic, intrigă, desfășurare, chestii de-acest gen. Eu chiar vă recomand să citiți romanul Dracula, și-mi asum când spun asta. Deoarece, dacă-mi veți citi recenziile, veți vedea că rar recomand, de fapt, o carte, așa, la modul direct - dar romanul lui Stoker chiar a fost o lectură care m-a surprins în modul cel mai plăcut și pe care, de-acum înainte, o voi lua drept lectură de referință în ceea ce privește lecturile pe care le voi avea. Deși de sorginte clasică, este un roman extrem de misterios, alert, plin de situații neașteptate, dar scris cu o formidabilă inteligență, cu un rafinament cum, evident, adesea întâlnim la clasici. Și cu o subtilitate anume, care te-apropie de personaje așa cum, rareori, un roman reușește s-o facă.

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Dracula, de Bram Stoker, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Aria, de Nazanine Hozar - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2020

Traducere: Ruxandra Ana

Nazanine Hozar s-a născut la Teheran și a părăsit Iranul la vârsta de opt ani. În prezent, locuiește în Canada, în British Columbia. Lucrările ei de ficțiune și nonficțiune au fost publicate în Vancouver Observer și în revista Prairie Fire. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea British Columbia și lucrează deja la al doilea roman.

„- Inima e făcută ca să doară; de asta e din carne, a răspuns Fereshteh și a început să plângă. (...) Regretul e focul care arde în suflet, avea să-și spună Aria într-o bună zi.”

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri. Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei. În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

„Într-un minut a ajuns pe strada principală. Puține lucruri se schimbaseră aici: bărbații bărboși, femeile acoperite cu văluri, copiii cu unghiile murdare rămăseseră la fel, doar că acum erau mai mulți. Și erau și mai mulți oameni care aveau mașini, cam rablagite și ruginite, dar care mergeau. Sudul orașului era tot sudul orașului, dar bazarul adusese ceva în plus locului. Lucrurile se mișcau cu viteză mai mare și toată lumea era ocupată. De la radioul unei mașini se auzea chemarea la rugăciue. Din altă mașină se auzea cântărețul acela faimos de muzică pop, armeanul cu voce tremurată ale cărui cântece le cânta toată universitatea în zilele astea. Dintr-o alta se auzea Led Zeppelin și chitara tânguitoare a lui Jimmy Page.”

Well, am să-ncep recenzia prin a vă spune că, trebuie să recunoașteți, coperta cărții este genială. Pur și simplu. Cred că e una dintre cele mai reușite coperți pe care le-am văzut până acum. Și știți ce este și mai super, de fapt? Faptul că, într-adevăr, coperta este relevantă în ceea ce privește acțiunea cărții - și zic asta pentru că, deseori, am avut supriza ca o copertă să nu aibă nicio legătură, de fapt, cu ceea ce se-ntâmplă în carte. Și mi se pare foarte important acest aspect; de ce zic asta? Pentru că eu, deseori, chiar, aleg o lectură după coperta romanului. După ce îmi transmite - și, de aceea, de multe ori ar trebui ca o copertă să transmită, orișicât de puțin, ideea romanului. Pentru că, la o adică, este primul contact al cititorului cu „lumea cărții”, să zic așa. Iar Aria chiar are o copertă extrem de bine aleasă, din punctul meu de vedere. Și, ca să n-o mai lungesc, pe tot parcursul romanului mi-am imaginat-o pe Aria arătând exact așa cum ne este înfățișată pe copertă. Bine, nu chiar pe tot parcursul, pentru că, în roman, ne este relevată și viața Ariei atunci când era doar un copil, iar cea de pe copertă (care, pentru mine, e Aria) este puțin mai spre vârsta adolescenței, chiar. În fine, asta cred eu. 

„(...) Se întreba ce s-ar întâmpla cu copila dacă i-ar aluneca din brațe. Ar îngheța și s-ar transforma într-un mesaj pentru lumea viitoare: feriți-vă de naștere, feriți-vă de viață, feriți-vă să ajungeți nedoriți pe această lume? Dacă ar cădea, oare i-ar exploda craniul? I s-ar rupe toate oasele? Sau, ca atunci când născuse, s-ar dovedi mai puternică decât tot ce-i în jur și și-ar impune cu forța prezența în lume?”

Despre ce este romanul? Despre Aria, întocmai. Și nu doar despre cum crește ea, prieteniile pe care le are, aventurile prin care trece, viața care i-a oferit. Nu, nu doar atât - ci este, în cele din urmă, despre neașteptata mână a destinului, destinul care astăzi pare că ține cu tine, astăzi pare că te ridică, doar pentru ca mâine, în cel mai frumos moment, să te izbească, cu desăvârșire, de pământ, și să-ți dărâme pilonii de salvare pe care îi aveai până atunci. Aria, pentru mine, a fost o carte care m-a purtat prin toate stările posibile - am râs, da, și-am râs mult, aproape am plâns atunci când s-au întâmplat anumite situații, dar știu, de fapt, că una dintre cele mai dureroase imagini a fost cea de la sfârșitul romanului, momentul în care am închis cartea, am strâns-o la piept și mi-am spus „Doamne, cât de bun ești, de fapt, cu noi!” Și, da, n-am să zic mai multe, pentru că acest roman este unul pe care, iarăși, îl simți, îl trăiești, îl integrezi în fiecare celulă a corpului tău și-l lași să-ți circule prin organism, romanul acesta este ca un „sânge romanist”, care-ți cutreieră corpul și-ajunge între tâmple, și-acolo rămâne, îți irigă creirul, îți stăpânește foamea, nevoia fizică de literatură bună, de literatură care să te miște și să-ți cutremure ființa. Da, nu știu ce păreri or fi având alții legate de acest roman, dar pentru mine a fost o revelație. Nu mă interesează că acțiunea este una poate banală, că nu e alertă, că autoarea s-o fi lungit - nu, eu n-am simțit asta, pentru că au fost anumite fragmente care m-au sensibilizat încât, după ce le-am citit, n-am mai putut continua lectura. Și totuși, Aria a fost singurul roman pe care, anul acesta, l-am citit într-o singură zi - n-am putut să s tau prea mult departe de acțiune, de personajele de care, cu atâta ușurință, m-am lăsat sedus și de care m-am îndrăgostit iremediabil. Pentru că, da, are Nazanine Hozar un talent formidabil de a crea personaje reale, complexe, personaje pe care le-ndrăgești de cum le descoperi. Și-atunci când, poate, te-aștepți mai puțin, personajul acela care nu-l plăceai,  personajul acela pe care, fazual spus, îl urăști, îți ajunge la inimă cum n-ai fi crezut vreodată.

„ - Îți voi spune Aria, după toate suferințele lumii și după toate iubirile ei. Va fi ca și cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Și când vei deschide gura să vorbești, toată lumea te va recunoaște.”

Dincolo de povestea emoționantă, dureroasă, care se-ntinde pe parcursul a mai mulți ani, pe mai multe planuri narative (se are în vedere viața Ariei, Zahrei, al lui Mehri), fiecare punându-și accentul, în cele din urmă, pe dezvoltarea și creșterea Ariei - eroina noastră tragică a cărei viață cunoaște, parcă prea devreme, ce înseamnă durerea, pierderea, lipsurile, dar care, cu atâta curaj, reușește să facă față „intemperiilor” cu care ideea de „a răzbi prin întuneric” vine la pachet. Da, pentru că Aria este o dovadă a curajului, este o dovadă a puterii de a-ți depăși condiția, de a lupta pentru visurile tale. Aria este un strigăt care se face auzit în întunericul unei lumi dominate de război, de violență, este o voce a istoriei, într-o societate care se clădește pe teroare și haos. În prieteniile pe care le leagă, Aria se implică cu toată ființa sa, cunoaște ce înseamnă răbdarea, viclenia, minciuna, dar și cât de virtuos este, de fapt, adevărul, iubirea față de cel apropiat, păstrând, întotdeauna, un puseu al sensibilității și al bunătății. Cu o scriitură fără cusur, de care te-ndrăgostești încă de la începutul romanului, Nazanine Hozar coase, magistral, povestea unei fetițe care devine femeie, făcând, din acest roman, un fel de roman al formării, al devenirii fizice și psihologice, un bildungsroman, în care Aria, fetița rușinoasă, închisă în sine, de la începutul romanului, fetița care încă nu este pregătită pentru ceea ce înseamnă „viață”, se regăsește, în cele din urmă, la sfârșitul lecturii, femeia gata oricând, înarmată cu virtuțile spiritului, să țină piept realității și să lupte pentru ceea ce o face fericită, să lupte pentru cei apropiați și cei la care ține. 

„ - Trebuie să-ți povestesc despre fiica mea, i-a spus. A apărut în viața mea ca un miracol. Dar uneori mi-e teamă. Mi-e teamă că nu e adevărată. Că e o himeră, o imagine reflectată într-un lac, pe care eu am luat-o drept o copilă vie. (...) Când lumii i se tot adaugă noi lucruri, și-a zis el, trebuie să te asiguri că lumea le poate duce pe toate.”

Această „odisee feministă”, Aria, pentru mine a atins punctul culminant în momentul în care am ajuns undeva pe la sfârșitul romanului, moment în care are loc izbucnirea revoluției în Iran. Atunci, sincer, am trăit fiecare pagină, pur și simplu, deoarece atmosfera a fost una apăsătoare, de un echilibru istoric și dramatic, cu o rezonanță, bineînțeles, în prezent. Atunci m-am temut pentru personajele de care mă îndrăgostisem, m-am temut pentru viața lor - într-o societate haotică, într-un timp în care moartea nu este decât ceva de o simplă secundă, iar gloanțele mușcă din tăcerea orașelor, strigătele oamenilor neajutorați, durerile înăbușite, toate acestea fac ca atmosfera romanului să fie una plină de groază, în care, intempestiv, orice se poate întâmpla. Aria, devenită acum femeie, va face orice pentru a-și salva prietenii și pentru a-și ține, în siguranță, familia. 

„ (...) Cu cât faci mai mult bine, cu atât o să te urască mai tare lumea. Așa e-n viață, Prințeso. Îți spun din experiență, inocenții ajung să fie jupuiți de vii. Orice faptă bună ai face, pune și un pic de răutate în ea, bine? Doar un pic.”

De asemenea, mi-a plăcut enorm și stilul de scriere a lui Nazanine Hozar. Autoarea scrie profund, scrie cu substrat și esență, cu emoție. Au fost numeroase fragmente, după cum v-am spus, în care m-am oprit din lectură doar pentru a mă bucura de ce tocmai citisem - de o sensibilitate anume, cu un discurs autentic, fluid, n-am simțit nici măcar o secundă că mă plictisesc, că autoarea, cum îmi place s-o spun, „bate pasul pe loc doar pentru a mai scoate niște pagini”. Nu, deoarece, la o adică, fiecare fragment a avut un rol anume în conturarea caracterelor personajelor, a ideilor pe care acestea le susțin, în reliefarea atmosferei cărții și a istoriei acesteia. Încă îmi amintesc anumite citate pe care mi le-am însemnat, și știu că unul făcea referire la închisoare, și sună cam așa „- Cum te pot aresta ei pe tine când ei sunt de fapt cei aflați în închisoare? Hmm? a întrebat și a râs și mai tare, hohotind ca o vrâjitoare.” Nu știu de voi, dar pe mine m-a atins enorm acest fragment - evident, având în vedere background-ul în care a fost spusă această replică, cu siguranță are o însemnătate mai mare. Dar, vă spun, dacă vreți să citiți Aria, trebuie să fiți pregătiți pentru ceea ce are să urmeze. Zău de nu! 

Cartea Aria, de Nazanine Hozar poate fi comandată de pe site-ul prietenilor dragi de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Marina, de Carlos Ruiz Zafón - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Traducere: Ileana Scipione

Anul apariției: 2013

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964 și a murit în 2020 la Los Angeles. A lucrat în publicitate şi a colaborat la reviste prestigioase, precum La Vanguardia sau El País. A trăit câțiva ani în Los Angeles, unde a scris scenarii de film. Şi-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, Prinţul din negură (Polirom, 2011, 2015, 2017), pentru care i s-a decernat Premio Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la Miazănoapte (1994; Polirom, 2011, 2015, 2017), Luminile din septembrie (1995; Polirom, 2012, 2017), Marina (1999; Polirom, 2010, 2013), Umbra vântului (2001; Polirom, 2005, 2013), care a fost distins cu Prix du Meilleur Livre Étranger în 2004, Prizonierul cerului (2011; Polirom, 2012, 2013). În anul 2008 a apărut Jocul îngerului (Polirom, 2009, 2013). Cel mai recent roman al său, Labirintul spiritelor, a fost publicat în Spania în 2016 şi încheie faimoasa tetralogie intitulată Cimitirul Cărţilor Uitate. Cărţile sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate continentele.

„ - Asta face natura cu fiii ei. În inima omului nu există reăutate, dar se dă lupta pentru a suporta inevitabilul. Singurul demon e mama natură. Munca mea, toate strădaniile mele nu-s decât încercarea de a înșela marele sacrilegiu al creației.”

O fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona cea misterioasă îşi spune poveştile trecutului şi devine teritoriul unor aventuri ciudate pentru o adolescentă plecată în căutarea cunoaşterii. În Barcelona de la sfârșitulanilor ’70 se naşte prietenia stranie dintre Óscar Drai, un adolescent pasionat de mister şi aventură, şi tânăra Marina, care locuieşte cu tatăl său, pictorul Germán, într-un mic castel enigmatic. Din câte află Óscar , cei doi ascund secrete de familie dintre cele mai întunecate, în care se amestecă imaginea unei fabrici de proteze ortopedice, cadavre readuse la viaţă, monştri şi poveşti de dragoste neobişnuite.

„- Nimeni nu poate pricepe nimic din viață până ce nu înțelege moartea, a adăugat Marina.”

E primac carte semnată de Carlos Ruiz Zafón pe care o citesc și, cu siguranță, nu ultima. Recunosc, de-a lungul anilor mi-a fost recomandat acest autor de nenumărate ori, însă, ca întotdeauna, din motive aproape inexistente, l-am tot evitat, mi-am tot zis, lasă, o să-l citesc cândva - pățesc alta destul de des, cu numeroși autori, de la Murakami, până la Atwood, Orwell, Tokarczuk, și, evident, Carlos Ruiz Zafón. Dar sunt sigur că vor avea și acești autori „timpul lor”, cum îmi place s-o spun. Deși, tind să cred, cu siguranță că ei vor fi „arhicitiți” în continuare - și, tot așa, vor mai trece ani buni până să mă apuc de alte cărți scrise de Carlos Ruiz Zafón, sau până voi avea un prim contact cu ceilalți autori enumerați. Rămâne totuși să vedem.

„- Răbdarea e mama științei, a amintit Marina.

- Și nașa demenței, am replicat. Aici nu-i absolut nimic.

- Te înșeli. Aici sunt amintirile a sute de persoane, viețile, sentimentele, iluziile, absențele și visurile lor neîmplinite, dezamăgirile, înșelăciunile și iubirile neîmpărtășite, care le-au otrăvit viețile. Toate s-au strâns aici, pentru vecie.”

Ei, bine, am citit Marina la îndemnul lui martipaan, de pe Instagram, dacă o știți. Mi-a recomandat-o și s-a ținut (aproape) scai de mine ca s-o citesc; drept care, acum, după ce am terminat cartea (de fapt, am terminat acest roman undeva pe la începutul lunii trecute sau mijlocul ei, nu mai știu sigur) îi mulțumesc enorm că „mi-a deschis” ochii și mi-a pus sub nas un roman atât de superb. Da, pentru că, într-adevăr, Marina e un roman al naibii de bun. Și nu știu cum aș putea scrie despre el, pentru că, chiar și-acum, la mai bine de o lună de la citirea sa, încă îmi amintesc anumite stări prin care m-a făcut să trec, încă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut de Marina, cât de mult mi-a plăcut de Carlos Ruiz Zafón, cât de mult m-a emoționat povestea lui Germán, tatăl Marinei. De fapt, dacă stau și mă gândesc, această carte nu numai că este una emoționantă, dar este una extrem de misterioasă, nu știu cum să spun, și stai să te gândești, oarecum, cum e posibil ca o carte atât de „diabolică”, atât de întunecată, are niște subtilități atât de frumoase, într-un stil romanist magistral - trebuie să recunosc, Carlos Ruiz Zafón este o voce originală a romanului spaniol contemporan. 

„ (...) Adevărul e că nu ne prea încredem în progresele științei moderne. La urma urmelor, ce fel de știință e aceea care poate duce un om pe Lună, dar nu poate pune un coltuc de pâine pe masa fiecăruia?”

Nu vreau să vorbesc prea mult despre acțiunea romanului, desfășurarea sa, despre intrigă, stilul alert sau alte chestii care conturează „scheletul” cărții lui Carlos Ruiz Zafón - nu, nu mă interesează să vorbesc despre asta, cum, probabil, nici pe voi nu vă interesează să citiți despre asta. Dar autorul reușește să creeze o lume ciudată, atipică, în care ideea dragostei, ideea împlinirii, memoria, răzbunarea, toate acestea se împletesc într-o poveste formidabilă, într-o fermecătoare fantezie gotică, în care Barcelona, oh, Barcelona (ce m-am îndrăgostit de acele locuri, de acele peisaje), devine un suprapersonaj, devine teritoriul misterelor, o lume decupată din „această lume”, în care orice este posibil, o lume de o realitate magică, plină de aventuri ciudate care sfidează raționamentul logic și firesc al gândirii umane. Personajele noastre dragi, în speță Marina și Óscar Drai, sunt surprinși în aventuri tot mai bizare, cu creaturi fantastice, aproape horror, teribile prin descriere, prin angoasă, prin atmosfera pe care, cu atât talent, Ruiz reușește s-o creeze și s-o integreze în viața celor doi. Și, dincolo de asta, ele reușesc să păstreze acea urmă de sensibilitate, acea urmă de emoție care apropie cititorul (și) mai mult de ceea ce, de fapt, Carlos Ruiz Zafón vrea să transmită prin romanul său: ideea de cunoaștere, ideea de devenire și desăvârșire. În această lume dominată de mister, cunoașterea propriei identități reprezintă principala cale de salvare. Indiferent de modul în care, în cele din urmă, aceasta este posibilă.

„(...) Nu era greu de observat teribila asemănare dintre acea femeie și Marina. Aceleași buze pe tenul palid, aproape străveziu. Aceeași talie, zveltă și fragilă, ca a unei figurine de porțelan. Aceiași ochi de cenușă, triști și fără fund.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Nu cred că sunt multe „de povestit”, deoarece, așa cum am mai spus-o, există unele cărți care trebuie simțite pentru a fi înțelese. Nu pot „teoretiza” romanul Marina, de Carlos Ruiz Zafón într-o recenzie. Nu, nicidecum. Trebuie citit, părerea mea, pentru a fi înțeles - sau, de fapt, nu „înțeles”, ci simțit, nu știu cum s-o spun - e foarte ușor să pici în extrema în care „da, e un roman super bun, mi-a plăcut la nebunie”, dar vreau să cred (și, de fapt, chiar cred) că anumite cărți sunt mai mult decât „cărți bine scrise, care mi-au plăcut”. Dacă reușim să vedem dincolo de povești, dincolo de imaginile frumos create, dincolo de atmosfera pe placul nostru, cu siguranță vom găsi, poate în cele mai neaștepate locuri, esența a ceea ce citim, vom găsi o parte din sufletul autorului, o parte din inima sa, o parte din emoțiile și trăirile și sentimentele autorului. Pentru că, sunt sigur, în această carte, în Marina, Carlos Ruiz Zafón și-a pus sufletul pe tavă și, cu atâta curaj, l-a oferit cititorului. Deși el a început cartea, noi suntem cei care, în cele din urmă, o vom termina. Și, astfel, depinde de noi cum înțelegem, cum percepem, cum simțit. 

„ - Toată geografia, trigonometria și aritmetica lumii nu te-ajută cu nimic dacă nu înveți să gândești singur, se justifica Marina. Și în nicio școală nu te învață așa ceva. Nu figurează în programă.”

Cam atât. Nu voi spune mai mult, e de prisos. Sunt curios, voi ați citit vreo ceva scris de Carlos Ruiz Zafón? Dacă da, cum vi s-a părut și ce mi-ați recomanda pe mai departe, de la acest autor? Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, și de-un weekend fain și liniștit!

Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2010

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. 

„O autobiografie pare a fi povestea unei vieți foarte împlinite. O succesiune de fapte. Deplasările unui corp în spațiu-timp. Aventuri, foarte reprobabile, bucurii, suferințe și sfârșit. Adevărata mea viață începe cu un sfârșit. Douăzeci de ani nu mai contează atunci când nu știi că totul se va opri acolo.”

„Cartea autorului fără chip”, așa am catalogat-o. De ce? Uite, mie, spre exemplu, îmi place să știu cum arată autorul înainte de a-i citi cartea. De asemenea, mereu citesc scurta biografie prezentă pe copertă, scurta prezentare a activității literare a autorului. Cred că ma familiarizez, astfel, cu ceea ce urmează să citesc, poate mai trag și niște concluzii, niște supoziții și bănuieli. Ei, bine, căutând o poză cu autorul Antoni Casas Ros, n-am reușit să găsesc una - de fapt, nu una de după accident, cu fața sa, așa, „crudă și neferită de lume”, ci doar cu niște bandaje care-i acoperă chipul. Și, Doamne, nu că aș fi vreun sadic care să se delecteze cu astfel de imagini, dar, după ce am citit romanul, de fapt, de-a lungul lecturii romanului, mi-am dat seama de un lucru - prin Teorema lui Almodóvar, Antoni Casas Ros demonstrează că, într-adevăr, nimeni, în cele din urmă, nu poate salva lumea de „stilul ei cubist”.

„Sunt o fotografie mișcată care te-ar putea face să te gândești la o față. După accident, nimeni, în afară de copii, a căror fascinație pentru monștri e bine cunoscută, nu m-a privit mai mult de trei secunde.”

În fine, revenind la romanul de față, Teorema lui Almodóvar, vă pot spune doar că e una dintre cele mai profunde cărți pe care le-am citit vreodată - e o carte subtilă, dincolo de toate acestea, e o carte reală, o carte dură, în care elemente de știință, de matematică, se îmbină, într-o armonie perfectă, cu elementele viscerale de trăire interioară ale personajului principal, însăși Antoni Casas Ros. Acesta alege un subiect tabu, să spun așa, un subiect care, extrem de ușor, ar putea deveni violent, dezgustător, obscen, dar reușește să se delimiteze, cu un talent formidabil, de această „catalogare”, păstrând distanța justă în un realism dureros, după cum am mai spus, în care corporalitatea devine un material plastic, de fapt, corpul devine un material plastic, fără însemnătate, dincolo de care această lume se petrece și-și duce veacul, iar ideea profunzimii ființei, ideea trăirilor exacerbate, „violente”, chiar, pure, primitive, reprezintă, în cele din urmă, o cale unică de salvare din acest întuneric al vieții. Romanul este o lecție formidabilă despre nevoia de a-ți povesti viața, de a ți-o imagina, fiindcă, poate, aceasta este singura modalitate prin care (ți-)o poți trăi.

„- Dacă mă privești așa lung în fiecare zi, cred că fața mea o să se transforme. Cred că e posibil. Văd în asta un fel de chirurgie subtilă. Nimic nu e fix, totul e în mișcare în Univers, formele sunt etape efemere. Cum întorci privirea, capătă alte aspecte. În mod normal, nimeni n-ar trebui să recunoască pe nimeni. (...) Depinde de starea de spirit, de emoții, de vise, dar nimeni n-o știe cu adevărat.”

Un roman ambiguu, care, pe alocuri, nu are o adecvare logică, care prezintă sincope raționale, de demers firesc al situațiilor - citești și sunt multe capitolele în care te întrebi „cum e posibil așa ceva?”, în care, dat fiind faptul că este un roman (presupus) autobiografic, te întrebi dacă aceste lucruri chiar s-au petrecut - și nu pentru că ar suna obscen, violent, ci pentru că, în cele din urmă, totul pare de un oniric fascinant, de un vis perpetuu în care Casas Ros pare a se afla. Există numeroase feluri de a defini această „ambiguitate”, de la resemnarea autorului, până la dorința acestuia de a ieși, cu curaj, în lume, până la ideea cum că puterea privirii (celui de lângă tine) poate transforma urâțenia în ură, poate ridica ființa dincolo de încorsetările sociale, poate da curaj, poate distruge bariere și oferi aripi celui care, în condițiile cele mai grele, le dorește cu patos. Cum era, frumusețea stă în ochii privitorului - dar sunt sigur că Antoni Casas Ros nu a fost atât de pios, în romanul său, încât să vrea să transmită cititorilor săi această idee. 

„(...) Trăiesc plăceri foarte simple, care nu se nasc din relația mea cu lumea oamenilor, ci mai degrabă cu cea pe care o întrețin cu obiectele, culorile, aromele, sunetele, pipăitul și, bineînțeles, bucuria matematicii atunci când petrec orice întregi delectându-mă cu fractali.”

Situat între ficțiune și autobiografie, după cum am spus, Teorema lui Almodóvar este un roman excentric, în care teoriile matematice nu sunt necunoscute autorului, ci sunt integrate cu o fluiditate aproape lirică, matematica fiind o caracteristică definitorie a lumii în care trăim. Este o meditație asupra posibilității (sau nu) de adaptare la viață a unui individ care, într-o singură clipă, ajunge să devină „un monstru”, cu chip deformat, moment în care a sa viață ia o altă întorsătură. Desfigurat, așadar, în urma acestui accident, naratorul se întoarce, puțin câte puțin, la ceea ce se numește „viață”, renuțând la izolare și explorând lumea pe care, până acum, o respinsese din diferite motive. Cele două priviri esențiale în roman - prima, distantă, a lui Almodóvar, un regizor de film care se hotărăște să-i pună sub peliculă viața din momentul întâmplării accidentului, transformând-o într-un film, și cea de-a doua, plină de o pasiune exacerbată, desăvârșită carnal și poetic, a Lisei, transexualul de care Antoni se îndrăgostește - această viziune, viziunea celor doi, îl fac pe Antoni să înțeleagă, făcând aluzie la cuvintele lui Roberto Juarroz, că „în centrul vidului se află o altă sărbătoare.”

    „Există perioade ale istoriei în care dictatorii încep prin a omorî monștrii, alienații, gânditorii, artiștii, ca pentru a le ucide privirea. Sunt uciși cei care văd lumea. Dictatorii au întotdeauna privirea fixă. Ar putea fi diagnosticați din copilărie. Nu privirea fixă a fascinației pentru o insectă sau o salamandră, ci privirile fixe a celor care în orice lucru nu se văd decât pe sine, cățărați pe culmile gloriei. Toți au un fel de paralizie a pupilei.”

Chiar dacă totuși ajoritatea coordonatelor care compun viața personajului - inclusiv relația de creație cu regizorul Pedro Almodóvar - sunt fictive, punctul de pornire este unul cât se poate de real. Antoni Casas Ros a ales izolarea după cumplitul său accident de mașină, în urma căruia rămâne desfigurat, iar scrierea romanului Teorema lui Almodóvar devine, astfel, un act de catharsis, de purificare, un act de salvare, de păstrare a identității psihice și cognitive, prin care, încetul cu încetul cu încetul, Antoni Casas Ros reclădește podul de lut către propria sa existență - oricât de dureroasă, oricât de nedreaptă, oricât de nepotrivită, oricât de urâtă ar fi fost aceasta. Romanul de față este un strigăt al destinului, și, credeți-mă, l-am găsit emoționant până la lacrimi. De aceea, eu, unul, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Antoni Casas Ros, pentru că simt că, iarăși, am găsit un autor de referință pentru experiența mea de cititor. 

„(...) Nu, este consecința tragică a teoremei lui Almodóvar: avem nevoie de geometrie și de armonie, căci nu există nicio plăcere în a distruge ceva ce deja a fost supus profanării abstractizării.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!