Noi suntem băieții de la Promise, de Nick Brooks - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young Adult Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Tătaru

Nick Brooks este scriitor, scenarist și regizor de film. Scurtmetrajul său, Hoop Dreamin', a fost încununat cu George Lucas Scholar Award. În prezent, lucrează la primul său lungmetraj, We Were Born Kings, în colaborare cu Mandalay Pictures. Înainte de a se îndrepta spre lumea cinematografiei, Nick a fost pedagog, lucrând cu tineri din medii defavorizate, iar multe dintre poveștile sale sunt inspirate de experiențele cu copiii și cu familiile comunității din care provine. De asemenea, Nick Brooks este autorul cărții Nothing Interesting Ever Happens to Ethan Fairmont. Îl puteți urmări pe Twitter și pe Instagram. Noi suntem băieții de la Promise este primul roman apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection (Young Adult Fiction), în traducerea Ioanei Tătaru.

🔪PERFECȚIUNE. EXCELENȚĂ. DISCIPLINĂ. CRIMĂ🔪

Prestigioasa școală Urban Promise arată impecabil privită din exterior, dar înăuntru pândesc secrete mortale. Când directorul este ucis în incinta școlii, iar polițiștii vin să investigheze, trei studenți – J.B., Ramón și Trey – devin principalii suspecți. Aveau mijloacele, aveau motivul... și e posibil să fi avut și arma crimei. Însă, când toți își susțin nevinovăția, își dau seama că trebuie să-și unească forțele pentru a găsi ucigașul înainte de a fi arestați. Dar dacă adevăratul făptaș se ascunde printre ei?

„Promitem.

Suntem tinerii de la Urban Promise Prep.

Suntem destinați măreției.

Ne îndreptăm spre facultate.

Suntem pregătiți pentru succes.

Suntem extraordinari pentru că muncim din greu.

Suntem respectuoși, implicați, dedicați și concentrați.

Suntem păzitorii fraților noștri.

Suntem responsabili pentru viitorul nostru.

Noi suntem viitorul.

Promitem.”

Nu-s eu mare fan al cărților YA, dar zău că mi-era dor de o astfel de carte. Când deschizi primele pagini ale romanului Noi suntem băieții de la Promise de Nick Brooks, nu faci decât să pătrunzi într-o lume care abundă de secrete și tensiuni, unde aparenta liniște și fațada superbă și impecabilă a școlii Urban Promise ascunde, de fapt, drame care sfidează aparențele. Totul începe cu moartea directorului Moore, implicit ancheta care urmează după aceasta. Dar, dincolo de a fi un thriller foarte interesant, romanul se transformă în ceva mult mai profund - aduce în lumină probleme despre identitate, rasism, putere, segregare și, evident, lupta pentru adevăr. Urban Promise, o școală elitistă, are trei principali suspecți - J.B, Trey și Ramón - de ce sunt ei principalii suspecți? Printre altele, pentru că „aveau mijloacele, aveau motivul”, și chiar și arma crimei a trecut prin mâinile lor. Totuși, aceștia își susțin cu tărie nevinovăția, însă încetul cu încetul Brooks te face să pui la îndoială această aparentă nevinovăție. Cei trei tineri sunt uniți nu doar de Academia Promise, ci și de prietenia complicată dintre ei, alimentată de încredere dar, pe parcurs, încercată de trădări subtile. Fiecare personaj este viu, cu propriile sale frământări interioare - dar, împreună, aceștia formează un „microcosmos” plin de tensiune și speranță. 

„Locul acesta era magic, atunci când porțile i s-au deschis pentru prima dată. Băieți din tot orașul, în general dați uitării de întreaga lume, aveau acum un loc pe care-l puteau numi acasă. Un loc în care administrația ținea să le dăruiască o șansă corectă. Moore chiar a făcut asta. Sigur, a fost dintotdeauna puțin cam strict, dar așa trebuie să fii cu acești copii, și așa faci. Dar nu din frică, sau ură, sau neînțelegere - ci din dragoste.”

Uciderea lui Moore devine catalizatorul acestei cărți, care declanșează o anchetă intensă, conflicte interioare și exterioare. Într-o lume dominată de reguli stricte și așteptări sociale, cei trei băieți se confruntă cu o dilemă - de a alege între a spune adevărul, a rămâne loiali sau a supraviețui. Ce vor alege? Ei bine, asta veți afla doar citind cartea. Mie, unul, mi-a plăcut la nebunie, și tocmai din acest motiv am dat-o gata în două reprize de citit - n-am mai putut să o las din mână și voiam cu nerăbdare să aflu încotro se îndreaptă toate și ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu directorul Moore. Nick Brooks reușește să creeze o atmosferă densă, tensionată, dar în același timp să te apropie foarte mult de personajele sale, să intri în pielea acestora. Prin dialoguri realiste și un stil narativ captivant, autorul pune cititorul față în față cu un sistem educațional rigid, care pune presiune pe elevi și care are așteptări sufocante, poate prea mărețe, de la aceștia. Tensiunea care se construiește în acest roman nu este doar una externă, ci și internă - fiecare dintre cei trei băieți este prins într-o luptă personală, fie că este vorba despre acceptarea sinelui, despre găsirea propriei voci într-o societate care îi marginalizează, sau descoperirea adevărului privitor la ce s-a întâmplat cu directorul Moore.

„Așadar, am făcut vizite la alte școli, am participat la conferințe, ateliere, am învățat tot felul de lucruri din cele mai bune practici. O modificare aici, o modificare dincolo și, înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, am constatat că mânam băieții ca pe niște vite. Nu mai erau copii, ci prizonieri.”

Noi suntem băieții de la Promise are un substrat profund - o poveste cu subiecte sensibile, despre prietenie și trădare și speranță într-un context în care tinerii sunt împinși să se conformeze, să se supună și, poate, chiar să își reprime propriile dorințe. Într-o lume care le impune să fie „băieții de la Promise” - imaginea perfectă a succesului asigurat - acești tineri sunt forțați să își pună întrebări și, de asemenea, să caute răspunsuri. Să facă față discriminării și marginalizării: lupta de a-ți găsi locul într-o lume care pare să te definească înainte de a te fi cunoscut cu adevărat. Un alt punct forte al romanului este modul în care Brooks abordează tematica identității rasiale și a inegalităților. Urban Promise, deși un aparent refugiu pentru tinerii de culoare, devine un simbol al presiunii sistemice și al așteptărilor nedrepte, supradimensionate, impuse acestora. Din cartea de față înțelegem că „promisiunea succesului” vine la pachet cu prețuri ascunse, iar băieții trebuie să aibă de-a face nu doar cu rezultatele propriilor alegeri, ci și cu stereotipurile și presiunile impuse de societatea actuală în sine. Povestea este prezentată din mai multe perspective - atât ale celor trei băieți, cât și ale persoanelor din jurul acestora (rude, prieteni). Fiecare capitol îți deschide noi perspective asupra a cum sunt, de fapt, J.B., Ramón și Trey - ceea ce ajută să cobești mult mai bine ce s-a întâmplat cu Moore.

„Dar oricât de luxoase par acele coridoare, oamenii nu înțeleg că, atunci când bagi niște băieți săraci într-o școală, nu te poți aștepta să devină ceva ce nu sunt. Nu oi fi eu mare fiță de director, dar până și eu știu că n-are sens. Când ai nevoie de bani, când trebuie să supraviețuiești, apare violența. Singura diferență dintre mine și băieții de la Promise este uniforma pe care o purtăm. Ei o au pe-a lor și eu pe-a mea, dar toți suntem la fel. Lei într-o junglă, luptând să fie regi.”

Mi-a plăcut mult, mult de tot această carte. A avut de toate - de la a fi un thriller chiar bun, până la a avea un substrat profund, actual, sensibil. O poveste puternică despre prietenie, identitate și lupta pentru adevăr - așa am simțit lecturarea romanului Noi suntem băieții de la Promise. Nick Brooks a reușit să creeze o lume care reflectă nu doar realitatea socială a tinerilor de culoare, ci și tensiunile universale pe care, poate, le simțim cu toții în fața așteptărilor impuse ale societății și dorinței de a ne găsi un loc în lume, deseori poate diferit de locul pe care lumea ni-l oferă. Haosul adolescenței, dinamica socială actuală, nevoia de a ne descoperi - povestea vorbește despre curajul de a accepta adevărul, dar și despre „disfuncționalitățile” care se ascund în spatele unei imagini aparent perfecte și fără pete. Dacă vă plac cărțile YA, mai ales, și dacă vreți să aveți parte de o lectură rapidă, intensă și emoționantă, atunci cu siguranță ar trebui să aveți în vedere și această carte. Mi-a plăcut enorm și, după cum deja am menționat, eu nu prea le am cu cărțile din acest gen. Dar dacă scriitura este bună, personajele sunt faine și mai am parte și de ceva thriller, atunci cu siguranță nu voi fi trecut cu vederea cartea respectivă!

Băieții din cimitir, de Aiden Thomas - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2023 

Traducere: Ioana Filat

Aiden Thomas a absolvit masteratul de scriere creativă la Mills College. S-a născut în Oakland, California, iar în tinerețe a bântuit adesea cimitirul Mountain View, care i-a fost ca o a doua casă. Ca Latinx queer, trans, Aiden este un militant convins pentru reprezentarea diversă în media. Este bine‑cunoscut în cercul de prieteni pentru faptul că e mereu surprins de cărțile și filmele cu întorsături de situație și că-și organizează rafturile cu cărți după culoare. Când nu scrie, se bucură să exploreze natura cu câinele său, Ronan. Pisica, Figaro, preferă să-i încurajeze hobbyurile din casă, cum ar fi lectura și prea multe cafele. Băieții din cimitir e romanul său de debut.

🫱🏽‍🫲🏼ȚINE-MĂ DE MÂNĂ & HAIDE SĂ ÎNFRUNTĂM ÎNTUNERICUL ÎMPREUNĂ🫱🏽‍🫲🏼

Un băiat trans hotărât să-și dovedească genul familiei sale Latinx tradiționale invocă o fantomă care refuză să plece, în debutul YA paranormal semnat de Aiden Thomas, Băieții din cimitir. Yadriel a invocat o fantomă și nu mai poate scăpa de ea. Când familia sa Latinx tradițională are probleme în a-i accepta adevăratul gen, Yadriel devine hotărât să se dovedească un brujo adevărat. Cu ajutorul Maritzei, verișoara și cea mai bună prietenă a sa, săvârșește el însuși ritualul, iar apoi pleacă în căutarea fantomei vărului său ucis, pe care trebuie să o elibereze. Însă fantoma pe care o invocă e de fapt Julian Diaz, băiatul rău al școlii, iar Julian nu are de gând să-și accepte împăcat moartea. E hotărât să afle ce s-a întâmplat și să rezolve câteva probleme înainte să plece pentru totdeauna. Neavând de ales, Yadriel acceptă să-l ajute pe Julian, pentru ca amândoi să poată obține ceea ce își doresc. Dar, cu cât petrece mai mult timp cu Julian, cu atât Yadriel își dorește mai puțin să-l lase să plece.

„- Prietenii..., i-a zis Omar lui Yadriel, întinzând mâinile-n lături.

- Sunt familia pe care ți-o alergi singur, a zis Julian, oftând descurajat.

- Sunt familia pe care ți-o alergi singur, a repetat Yadriel automat.”

Cimitirul... n-a fost nicicând un loc mai viu înainte de romanul Băieții din cimitir. Yep, chiar mi-a plăcut mult de tot, și odată ce-am pășit în această lume - unde realitatea s-a împletit cu magia într-un fascinant dans al spiritelor și emoțiilor profunde - n-am mai putut ieși. Povestea pe care Aiden Thomas o scrie rezonează la nivel personal cu autorul - o odisee a descoperirii sinelui și a descoperirii curajului de a fi autentic într-o lume plină de așteptări din partea altora și prejudecăți. La prima vedere, romanul ar putea părea o poveste despre vrăji și fantome și magie și dintr-astea, dar în esență, este mult mai mult decât atât. Este o metaforă a dorinței de apartenență și acceptare, o metaforă a luptei interioare pe care multe persoane o duc pentru a-și găsi acel loc plin de liniște și pace în această lume imensă. Într-o poveste sensibilă, dar foarte captivantă și altertă, Aiden Thomas explorează teme profunde, actuale și sensibile - identitatea de gen, discriminarea și iubirea, în toate formele sale. În centrul poveștii îl avem pe Yadriel, un tânăr trans care încearcă să-și găsească (și câștige, de fapt) locul într-o comunitate tradițională de brujos. Comunitatea sa, puternic legată de tradițiile mexicane și de moștenirea spirituală, refuză să îi recunoască identitatea, negându-i astfel dreptul de a deveni un brujo adevărat. Dar Yadriel este determinat și, ca un adevărat erou, se avântă într-o misiune periculoasă, una care implică fantome și vrăji, dar și răni emoționale mult, mult mai adânci...

„- În afară de una, a zis Lita, ridicând degetul cu tâlc. Aceste relicve Sfânta Moarte le-a încredințat primei familii de brujos și brujas. Oamenii aceștia voiau s-o ajute pe Sfânta Moarte să readucă echilibrul pe tărâmurile celor vii și celor morți. Ne-a binecuvântat cu puterea de a vindeca rănile făpturilor vii și de a călăuzi în siguranță spiritele morților spre viața de apoi, pentru ca nimeni să nu mai trebuiască să îndure niciodată încercările din Xibalba. Ne-a lăsat în grija ultima garra del jaguar pentru a ne aminti unde pot duce lăcomia și depravarea. Stirpea noastră duce mai departe tradiția, în slujba Sfintei Morți.”

Încercarea lui Yadriel de a-și demonstra adevărata valoare și faptul că are tot ce îi trebuie pentru a deveni un adevărat brujo îl aduce în fața unei situații destul de neașteptate: invocă din greșeală spiritul unui băiat pe nume Julian. Julian este tot ceea ce Yadriel nu s-ar fi așteptat - energic, încăpățânat și misterios. O, da, foarte misterios. Pe parcurs, între cei doi se rezvoltă o relație din ce în ce mai emoționantă, în care bariera dintre lumea celor vii și cea a spiritelor începe să se estompeze. Într-un fel, dinamica relației dintre cei doi devine centrul gravitațional al întregii povești - o călătorie plină de tandrețe și momente amuzante, dar și de tristețe și, în sfârșit, speranță. Romanul lui Aiden Thomas strălucește în special prin modul în care îmbină elementele de magie și fantezie cu problemele reale ale comunității LGBTQ+. Autorul creează o lume în care magia nu doar că îmbunătățește povestea, dându-i o efervescență aparte, dar reflectă puternic și tensiunile societății actuale și conflictele interioare ale personajelor. Într-o comunitate unde tradiția reprezintă pilonul fundamental al societății, lupta lui Yadriel pentru recunoașterea identității & meritelor sale reiterează un conflict mult mai adânc împământat în societate - confruntarea dintre vechi și nou, dintre acceptare și respingere. Acestea pot fi extrapolate și extinse, bineînțeles, și asupra altor aspecte ce țin de societatea actuală în care trăim, nu doar asupra discriminării în ceea ce privește comunitatea LGBTQ+.

„Însă pe Julian nu trebuia să-l instruiască deloc, deja îl înțelegea. Era... simplu. Yadriel nici nu știuse că se poate să-l vadă cineva fix așa cum e, pur și simplu, fără să se chinuie.”

Ce mi-a plăcut foarte mult la Băieții din cimitir, dincolo de acțiunea alertă și intriga interesantă, a fost cât de umane s-au dovedit a fi personajele create de Aiden Thomas. De la Yadriel și Julian, până la rudele și prietenii lor, fiecare a fost tratat cu atenție deosebită. Aiden Thomas s-a axat pe sentimentele de care au fost încercate personajele, pe conflictele interioare, pentru incertitudinile și micile bucurii ale vieții - încât, chiar și în momentele de fantezie maximă, povestea rămâne ancorată într-o realitate emoțională autentică. Yadriel nu este „eroul perfect” - dimpotrivă, este vulnerabil, greșește, se teme, este expus, dar tocmai aceste trăiri îl fac să fie atât de ușor de iubit și atât de ușor de înțeles. Nu ai cum să nu te împrietenești cu el, așadar. Dincolo de povestea de suprafață, cartea lui Aiden Thomas ne vorbește despre cât de important este să ne acceptăm pe noi înșine, să fim înconjurați de oameni frumoși, despre cât de important este să ne găsim curajul de a cere ajutorul, de a cere iubire și, la rândul nostru, de a oferi iubire. Această carte îți atinge inima tocmai pentru că își respectă personajele și nu se teme să abordeze subiecte „grele”, sensibile - familie, prieteni, dragoste, identitate, sexualitate - într-un mod onest, autentic și delicat.

„Brujos mai vârstnici își puseseră podoabe sacre, trecute din generație în generație. Din lobii alungiți ai urechilor atârnau plug-uri grele din jad și obsidian. O femeie mai în vârstă purta un pandantiv masiv de jad pe piept, sculptat în formă de șarpe cu două capete. Un om îndrumat de o tânără avea la nas o podoabă sofisticată din turcoaz și aur. De prelungirile de la ambele capete atârna câte un clopoțel.”

Un alt „element” puternic în roman este atmosfera cimitirului - un loc care, în mod paradoxal, devine un spațiu al vindecării, al descoperirii, unde se-ntâmplă cele mai importante lucruri din carte. În acest peisaj crepuscular, plin de spirit și umbre, adevărurile & secretele ies la lumină. Într-un fel, cimitirul devine un personaj în sine, o lume aparte, în care bariera dintre viață și moarte este neclară - reflectând, totodată, călătoria lui Yadriel în a-și găsi echilibrul între cine este și cine vrea să fie. Magia este prezentă aproape în fiecare pagină a cărții, dar nu este folosită pentru a umbri relații dintre personaje sau a distrage atenția de la „esența adevărată” a poveștii. În schimb, magia devine un instrument prin care temele de bază sunt mult mai frumos și original explorate, un mijloc prin care Yadriel încearcă să se conecteze cu cei din jur și, în cele din urmă, cu el însuși. Romanul lui Aiden Thomas este o frumoasă poveste despre curajul de a te accepta și de a cere să fii acceptat, despre cum iubirea nu cunoaște granițe și despre puterea de a schimba lucrurile - chiar și într-o lume care pare imposibil de schimbat. Într-un mod subtil și magic, ne amintește că fiecare dintre noi are dreptul la propria-i superbă poveste. Din câte știu, mai urmează o continuare - dat fiind că mi-a plăcut atât de mult prima carte, o aștept cu nerăbdare!

Povești de groază, de Péter Nádas - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2024

Traducere: ldikó Gábos-Foarță

Scriitorul maghiar Péter Nádas s-a născut la Budapesta, în 1942. În anii 1960 a lucrat ca fotoreporter și jurnalist. La 25 de ani a debutat cu A biblia (Biblia, 1967), volum inspirat din evenimentele istorice petrecute sub regimul stalinist al lui Mátyás Rákosi. Vreme de aproape un deceniu, din 1969 până în 1977, tot ce a scris i-a fost cenzurat, astfel încât romanul Egy családregény vége (Sfârșitul unui roman de familie, 1977) avea să apară târziu, în 1988. Odată cu Emlékiratok könyve (Cartea memoriilor, 1986), pe care Susan Sontag l-a numit „cel mai bun roman al vremurilor noastre”, Péter Nádas avea să devină cunoscut şi în afara Ungariei. Publică în continuare povestiri, eseuri, piese de teatru și cărți ilustrate, iar în această perioadă lucrează la ceea ce avea să devină celebrul Párhuzamos történetek (Povestiri paralele, 2005). Lui Nádas i se decernează Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur în 1991, în 2003 primește Franz Kafka Prize (printre ai cărui câștigători se numără Milan Kundera, Margaret Atwood sau Philip Roth), iar în 2014 primește Würth-Preis für Europäische Literatur, după ce, doi ani mai devreme, primise, alături de Christina Viragh, traducătoarea romanului Povestiri paralele, Brücke-Berlin-Preis. În prezent, Nádas își împarte viața între Gombosszeg și Budapesta.

𖣂 INTENSITATEA, POVARA, ELIBERAREA - TOATE CU & ALE FRICII 𖣂

Eroii romanului Povești de groază sunt oameni obișnuiți, locuitori ai unei așezări de pe malul Dunării: țărani și zilieri, un preot catolic și un pastor reformat, o tânără cu mintea rătăcită, chinuită de epilepsie și pofte trupești, un colos, ajutor de brutar, posedat de diavol și harnica lui mamă, aristocrați exilați și doamne în vilegiatură, un tânăr genial osândit să trăiască într-un scaun cu rotile, care-l ține departe de dragostea vieții lui, o frumoasă studentă. Aceste figuri, personaje cufundate în bunătatea și răul pe care-l fac sau care le înconjoară, sunt însoțite la răstimpuri de fantome. În intriga ce se întinde pe câteva zile, cu vertiginoase întoarceri în timp și incursiuni în realități paralele, cunoaștem multiple versiuni ale căderii, vulnerabilității, dependenței și violenței pe care cei aflați în suferință le percep ca pe singura lor viață. Ne aflăm într-un univers care comunică cu lumile lui Céline și Cehov, în care limbajul și realitatea, ce-și au propriile legi greu de pătruns, intră în contact cu neputința de a articula, unde nu doar egoismul și bunătatea își croiesc drum, dar și forțe ale haosului, energii demonice care împing personajele în direcții necunoscute.

„În povestea asta horror născută din nimic, a cărei responsabilitate o apăsa, cel mai înspăimântător pentru Piroska era faptul că, de cel puțin zece minute, făcea asta pentru ea.

Din cauza ei chinuia câinele, nu se înșelase.

Când câinele ieșea la mal, îl apuca și-l azvârlea din nou.

Pentru ea o făcea criminalul ăsta.

Ei îi întinsese capcana dragostei, tentativa asta de crimă, pentru ea, sub ochii ei, o să sacrifice câinele.”

Să nu mă-ntrebe vreodată cineva despre ce este romanul lui Péter Nádas, Povești de groază, pentru că n-aș ști să îi răspund... clar. Dar, în schimb, pot spune cum este să citești romanul lui Péter Nádas - precum o plimbare de-a lungul unui coridor îngust și întunecat, care de-o parte și de alta are uși, și fiecare ușă care se deschide pe măsură ce înaintezi aduce în lumină o altă dimensiune (dintre nenumăratele dimensiuni) ale întunericului abisal al omului. Titlul poate să sugereze, inițial, o colecție de povești de groază - clasice sau moderne -, dar Péter Nádas își țese proza într-un mod mult mai profund, și dincolo de a livra povești de groază, își invită cititorul să exploreze partea psihologică a fricii - a fricii care ia naștere din memorie & din traume. O carte viscerală și întunecată, o poveste care nu urmărește neapărat un fir epic sau cronologic, dar care scoate la liman cele mai întunecate substraturi ale ființei umane. O proză densă, detaliată, cu referințe culturale, o proză care abordează pe alocuri un limbaj foarte trivial, dar care nu și-a propus să glorifice acest limbaj. Acesta, de fapt, are rolul de a reitera și mai bine dimensiunea psihologică a personajelor, a timpurilor, a spațiilor pe care Péter Nádas le dezvăluie în cartea sa. O carte care, deși a mers foarte, foarte greu, mi-a plăcut extraordinar de mult! Cartea este mai degrabă un fel de „meditație” asupra lumii interioare, mai mult decât a fi o colecție de povești clasice „de groază”, cum am putea asocia genul cu literatura gotică. La Nádas nu-s de interes monștrii din exterior - deși există și aceștia -, ci mai mult cei care locuiesc înlăuntrul nostru - fantomele trecutului, angoasele neînțelese, fricile nenumite care ne urmăresc în permanență...

„Era îngrozită de faptul că un om poate să aibă asupra ei un efect atât de puternic ținând-o captivă, alături de el, în labirintul banal al sentimentelor contrare, în toată dualitatea și dialectica asta blestemată. Omul ăsta avea ceva total neobișnuit, în sinea ei ar fi spus că este josnic și nelegitim, la fel ca modul în care fusese conceput.

Un distructiv înnăscut.

Un ins subversiv.”

O „temă centrală” pe care am putut-o urmări - deși la un moment dat pur și simplu m-am hotărât să înaintez în lectură fără să-ncerc să mai țin firul - a fost modul în care angoasa, frica, păcatele și traumele se perpetuează ereditar, de la o generație la alta. Nádas nu vorbește doar despre spaima individuală, ci și despre spaima colectivă, care a marcat istoria recentă a Europei Centrale și de Est. Istoria, evident, devine astfel nu doar un simplu fundal al cărții - este un personaj omniprezent, o entitate care pătrunde în viețile tuturor personajelor, modelându-le și dictându-le destinele. Poveștile individuale din carte (chiar dacă este foarte greu să pui o linie de demarcație între ele) sunt, de fapt, amintiri fragmentate, bucăți dintr-un puzzle final pe care cititorul nu este invitat să-l reconstruiască, pentru că oricum imaginea finală nu va fi niciodată una complet clară. Este ca și cum te-ai lăsat dus de val, pentru că scriitura lui Nádas este precum un uragan - cel puțin așa am perceput-o în Povești de groază, singura carte scrisă de dumnealui pe care am citit-o. Personajele sunt înstrăinate, parcă mai mereu singure - și nu înstrăinate doar de ceilalți, ci și de sinele lor. De interiorul lor. Sunt blocate între trecut și prezent, parcă incapabile să scape de o rană teribilă care sângerează în permanență. Această tensiune între timpuri diferite, conflictul între real și imaginar, creează un efect straniu, aproape hipnotic, pe care îl resimți pe măsură ce universul sumbru pe care Nádas îl creează te absoarbe și prinde în ghearele sale.

    „De parcă nici ei înșiși n-ar mai fi fost absolut prezenți în trupurile lor, cei care erau acolo pentru binecuvântare, și de parcă, într-o oarecare măsură, s-ar fi amestecat între ei.

De parcă într-un fel și-ar fi ieșit din piele.

De parcă amândoi, cu propriul lor spirit, nu al celuilalt, cu propria lor conștiință și-ar fi continuat dialogul, în numele celuilalt.”

În fiecare pagină se resimte o atmosferă grea, încărcată, care te face să simți că este pe cale să aibă loc ceva de-a dreptul teribil - chiar și atunci când în desfășurare pare să nu fie nimic concret, adecvat din punct de vedere logic. Aici am simțit măiestria lui Peter Nádas: în loc să „meargă la sigur” și să livreze scene explicite de groază, în esență verbale, el se concentrează pe detalii subtile care încetul cu încetul cu încetul dau naștere unei tensiuni psihologice de-a dreptul insuportabile. Într-un fel, cartea nu este despre ce se întâmplă, ci despre spaima a ceea ce NU se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla. Este acea frică primordială de necunoscut, de ceva ce nu poți controla, acea frică profundă care apasă și care macină. Nádas sădește în mintea cititorului o sămânță a fricii și terorii, explorând tot felul de subiecte dintre cele mai sensibile, care mai degrabă ar fi rămas îngropate pe vecie. Dincolo de dimensiunea fricii, Povești de groază are și un puternic substrat politic și istoric. Frica este modelată de regimuri represive, de război și violență sistemică. Într-o Europă sfâșiată de conflicte, în special în contextul comunismului, spaima a devenit un mod de viață, o stare permanentă pentru cei care au trăit în acele vremuri. Personajele lui Peter Nádas trăiesc într-o lume în care pericolul & frica sunt omniprezente și unde chiar și cele mai banale acțiuni pot avea, în sfârșit, consecințe devastatoare.

„Lor puteai să le spui că noi, reformații, pe nimeni și nimic, numai pe Domnul nostru, Creatorul, și pe unicul său Fiu, Isus Cristos, îl adorăm, noi chip cioplit și idoli nu adorăm.

Se căcau alea și pe capul propriilor progenitori, darămite pe străini ori pe Isus, numai să-și aibă banii, de pe căpșune, de pe zmeură, numai banii, mereu.”

Proza lui Peter Nádas aș zice că este una aproape palpabilă, muzicală. Fiecare frază este atent gândită și, de asemenea, uneori ai impresia că totul decurge de la sine, datorat hazardului, dinamicii firești a conversațiilor dintre doi oameni. Chiar dacă ritmul este încet, foarte lent, iar uneori ți-e destul de greu să-ți dai seama cine cui se adresează, atmosfera este apăsătoare, copleșitoare. Mă gândeam că pentru unii cititori, în special cei care nu sunt prea familiarizați cu acest stil de scriere, această „densitate” poate părea solicitantă, provocatoare, obositoare. Însă, pentru cei care se lasă absorbiți și convinși de acest stil - vă garantez, recompensa este una semnificativă. Da, este o carte care îți solicită atenția, care se cere a fi citită încet, lăsându-te să simți greutatea fiecărui cuvânt, înțelesul fiecărei tăceri. Nu este o carte care, să zicem, te-ar speria, după cum ar recomandat-o titlul ca fiind „de groază” - dar este o carte care chiar reușește să te bântuie mult timp după ce ai terminat-o. Natura umană, frica, suferința, trecutul - umbrele care ne urmăresc fiecare pas, fantomele pe care le purtăm în noi - Nádas scrie despre cum suntem prizonierii propriilor noastre amintiri, propriilor noastre decizii. Un roman intens, fascinant, care pe alocuri se simte precum „o povară” - dar una dintr-aia pe care o duci știind că, după ce vei fi scăpat de ea, vei fi cu totul altcineva. Chiar mi-a plăcut la nebunie și aș recomanda-o oricui rezonează, în general, cu lecturile pe care eu le am!

Execuția, de Danya Kukafka - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Luminița Gavrilă

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția (2024, Editura Trei, colecția Fiction Connection Crime, traducere de către Luminița Gavrilă) au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com.

𓃦 IZBĂVIREA. IERTAREA. TEROAREA. ÎNTUNERICUL CARE NE-A FORMAT 𓃦

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

„Parcă își ținuse prea mult propria dorință în palmă, iar acum nu era altceva decât un obiect fără sens, care ocupa locul degeaba.”

Execuția - m-a prins, m-a prins rău de tot și m-a zdruncinat. Recunosc că am intrat în lectură având așteptări destul de mari, dat fiind faptul că am citit și romanul de debut al autoarei, care mi-a plăcut foarte mult. Nu știam prea multe despre el, dar mi-a plăcut foarte mult premisa - investigarea circumstanțelor acestor crime și a oamenilor afectați de acestea, implicit povestea victimelor. De câte ori, de fapt, se dă glas victimelor în thrillere? Poate nu-mi amintesc eu bine, dar nu am citit foarte multe cărți de acest gen. Pe parcurs, mi-am dat seama că Kukafka vorbește mai mult decât doar despre ce anume a dus la crimele respective și circumstanțele implicite - ea ne oferă o privire introspectivă asupra naturii umane, asupra modului în care ne formăm, ce anume ne formează, impactul pe care anumite întâmplări din viața noastră îl au asupra devenirii noastre ulterioare. Kukafka explorează complexitatea, natura versatilă a identității noastre deseori fragile și, în cele din urmă, ce înseamnă, de fapt, justiția. La o primă vedere, poate părea un thriller destul de tipic, dar narațiunea e astfel construită încât să nu te concentrezi neapărat pe ce s-a întâmplat, ci mai exact pe cum și de ce s-au întâmplat lucrurile respective.

„Universului nu-i păsa cum iubești. Puteai să iubești așa - presant și alunecos, ca o iubită sau o nevastă. Puteai să iubești ca o soră sau chiar ca o geamănă. Nu conta.

Două lucruri legate sunt întotdeauna menite să se separe.”

Povestea centrală este despre crime - Ansel Packer, un condamnat la moarte, așteaptă execuția pentru crimele pe care le-a comis. Cu toate acestea, în loc să fie pur și simplu un thriller misterios, lectura se deschide în moduri neașteptate cititorului, devenind de fapt un prilej spre a-ți pune anumite întrebări și a căuta răspunsurile aferente. Kukafka folosește o structură narativă fragmentată, în care „sare” prin perspectivele mai multor personaje: Ansel însuși, o detectivă care a urmărit cazul său și parcă s-a apropiat prea mult de Ansel, sora lui, și alte personaje care au interacționat cu el de-a lungul vieții. Capitolele sunt destul de lungi - dar intense -, și reprezintă un mijloc prin care Kukafka nu doar că reușește să construiască mult mai bine portretul și identitatea lui Ansel, ci și modalitatea prin care ne oferă accesul la viețile oamenilor, la modul în care acestea se intersectează, se împletesc, se distrug și se consumă reciproc. Perspectivele individuale (deși nu la persoana întâi, ci prezentate la persoana a treia) se îmbină foarte interesant, cel puțin pentru mine. Uneori, simt că nu am energia sau atenția necesară pentru a urmări întocmai acest gen de lectură, dar mi-a plăcut enorm să urmăresc cu Danya Kukafka a dezvăluit, încetul cu încetul, ce anume l-a transformat pe Ansel într-un astfel de monstru. Evident, nu justifică faptele sale, dar aduce în lumină mediul, traumele și deciziile pe care acesta le-a luat de a reușit să ajungă într-un astfel de punct al vieții.

„(...) Nu e atât de greu să fii rău. Răul nu este un lucru pe care să-l arăți cu degetul, să-l atingi sau să-l alungi. Răul se ascunde, viclean și invizibil, în toate colțurile.”

Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult la această carte este felul în care Kukafka își construiește personajele. În mod special, felul în care l-a conturat pe Ansel Packer. În loc să îl portretizeze ca pe un răufăcător tipic, el devine o figură fascinantă și complexă, un om în care se îmbină brutalitatea și introspecția. Pe parcursul romanului, ajungem să vedem nu doar un criminal rece, ci un individ care se luptă cu propria umanitate. În multe momente, m-am trezit simțind milă sau compasiune pentru el, deși era clar că nu ar trebui să simt așa. Dar ceea ce mi s-a părut și mai interesant este că Ansel nu este un personaj izolat. Kukafka alege să se concentreze pe oamenii din jurul lui - cei care l-au cunoscut, cei care au fost afectați de crimele sale și cei care încearcă să-l înțeleagă. Acest aspect a adăugat o notă profundă romanului - pentru că nu este doar o poveste despre un criminal, ci despre modul în care acțiunile lui au reverberat prin viețile altora.

„Nu mai puteai fi ajutat. Nu se mai putea face nimic pentru tine. Nu vei fi niciodată mai mult decât ceea ce ești.”

Una dintre temele majore ale cărții este ideea de justiție - ce înseamnă aceasta, cine are dreptul să o decidă și cum afectează ea viețile celor implicați. Kukafka nu oferă răspunsuri ușoare, iar acest lucru mi-a plăcut. Nu este vorba despre alb și negru, ci despre toate nuanțele de gri care există între. Este vorba despre acele momente în care te întrebi: dacă circumstanțele ar fi fost diferite, ar fi fost și Ansel diferit? De ce unele persoane devin monștri, iar altele nu? De asemenea, am apreciat foarte mult felul în care cartea explorează ideea de vinovăție și responsabilitate. Nu este vorba doar de ce a făcut Ansel, ci de cum fiecare dintre noi contribuie, într-un fel sau altul, la ceea ce devin oamenii din jurul nostru. Kukafka ridică întrebări dificile despre natura umană, despre trauma din copilărie și despre felul în care alegerile pe care le facem pot avea consecințe neașteptate.

„Durerea era o groapă. Un portal către neant. Era o plimbare atât de lungă încât Hazel nici nu-și mai simțea picioarele. O explozie de soare orbitor. Un noian de amintiri: sandale pe trotuar, o stare de somnolență pe bancheta din spate, picioarele cu unghii lăcuite pe gresia din baie. Durerea era o formă de singurătate mare cât o planetă.”

O altă temă importantă este aceea a umanității. Kukafka ne forțează să ne uităm nu doar la victimele crimelor, ci și la criminal. Ce înseamnă să fii uman? Este umanitatea noastră definită de acțiunile noastre cele mai întunecate, sau există speranță pentru iertare și schimbare? Aceste întrebări persistă pe parcursul întregii povești, iar răspunsurile nu sunt niciodată clare. Acesta este unul dintre punctele forte ale cărții - nu oferă concluzii facile, ci te lasă să reflectezi asupra complexității vieții și a naturii umane. Dap, mie chiar mi-a plăcut mult de tot această carte și cu siguranță aș recomanda-o oricui. Chiar dacă a fost o lectură relativ solicitantă - pentru că nu-i un thriller tipic, ci abordează chiar subiecte sensibile, într-o manieră care îți pune întrebări și îți dă de gândit -, am savurat absolut fiecare pagină. Execuția chiar a fost un thriller foarte bun - deși chiar nu aș vrea limitez cartea la încadrarea riguroasă a acestui gen; cred că este mai mult decât un thriller. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Danyka Kukafka, Execuția, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Crimă în familie, de Cara Hunter - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Monica Vlad

Cara Hunter este autoarea seriei bestseller de romane cu detectivul-inspector Adam Fawley și echipa lui de la poliția din Oxford. Din serie, Close to Home a fost finalist pentru Crime Book of the Year la British Book Awards 2019, iar No Way Out a fost selectată de Sunday Times drept unul dintre cele mai bune 100 de romane crime de după 1945. Cărțile ei s-au vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume. Locuiește la Oxford, pe o stradă care nu diferă prea mult de cele prezentate în cărțile ei. Crimă în familie (traducere de către Monica Vlad) este primul roman scris de autoare apărut și la noi, în limba română.

🎬 ȘI VOM FI AFLAT CRIMINALUL ÎN DIRECT. FĂRĂ A FI FOST NIMIC REGIZAT. UN CADAVRU. ȘASE EXPERȚI. POȚI REZOLVA MISTERUL ÎNAINTEA LOR?🎬

Un thriller care te absoarbe cu totul, scris ca un scenariu de televiziune și care îl face pe cititor să-și pună întrebări și să cerceteze fotografii, hărți, rapoarte de autopsie și alte dovezi. Dar poate să-și dea seama cine minte? A fost o crimă care a ținut o țară întreagă cu sufletul la gură. În decembrie 2003, Luke Ryder, tatăl vitreg al celebrului regizor Guy Howard, a fost găsit mort în grădina casei, iar poliția nu a arestat niciun suspect. Însă unele cazuri nu pot fi date uitării niciodată… Iar emisiunea Notoriu lansează o serie dedicată investigării — și poate rezolvării — misterului și aduce o echipă de experți să revadă dovezile. Iar rezultatele sunt șocante. Oare echipa știe mai multe decât lasă să se vadă? Adevărații iubitori ai genului crime pot examina dovezile și mărturiile în același timp cu experții. Oare pot să rezolve cazul înaintea lor?

„Sunt de acord - jumătate dintre investigațiile mele se bazează tocmai pe acest lucru. Credeți-mă: n-ar trebui să subestimați niciodată cât de repede pot detona banii chiar și familiile așa-zis fericite. Și, din câte văd, familia asta nu era chiar fericită.

(îi aruncă o privire lui Guy)

Fără supărare.”

Ah, finally, un thriller bun, bun, bun, bun, bun! Cât am așteptat acest moment - după nenumăratele rateuri din trecut. De fapt, chiar știam că are să-mi placă, și n-a fost nicio surpriză faptul că, după primul capitol, pur și simplu n-am mai putut să-l las din mână? Sau, mai degrabă, ar trebui să spun „după primul episod”? Pentru că, de fapt, cam așa este scrisă cartea - în stilul unui reality-show live, în care totul se desfășoară în fața ochilor cititorului. Nu am să vorbesc neapărat despre acțiune, fiindcă nu are niciun sens, ci am să-ncerc mai mult să spun de ce mi-a plăcut atât de mult acest thriller, spre deosebire de alte lecturi anterioare pe care le-am avut. Pentru mine, aceasta a fost „rețeta câștigătoare” - avem muuuultă dramă, multe întorsături de situație, multe lucruri total neașteptate, într-o carte care se citește rapid, care nu te plictisește deloc și care a fost scrisă într-un format aparte. Ni se dau niște personaje care, în direct, lucrează la un caz vechi, încercând să descopere misterul din spatele morții lui Luke Ryder. Ah, da, emisiunea este produsă în exclusivitate de către Guy Howard, fiul vitreg al lui Luke.

„(...) cineva despre care descoperim acum că nu știam absolut nimic (...).”

De-aici, până la o poveste de-a dreptul nebunească, este doar un mic pas. Pentru că, pe măsură ce înaintezi în lectură, ajungi să afli din ce în ce mai multe despre ce s-a întâmplat de fapt. Apar noi dovezi. Apar noi martori. Noi piste. Noi teorii & noi persoane implicate - într-un fel sau altul - în ceea ce s-a întâmplat în trecut. Emisiunea Notoriu tocmai asta își propune - să aducă, în exclusivitate, cazul în lumină, și chiar să-ncerce să-l rezolve. Rezultatele? De-a dreptul șocante. Îți dai seama, pe parcurs, că „specialiștii” implicați în acest caz se prea poate să știe mai multe decât o arată. Evident, de fapt, că fiecare știe mai multe... Dar așteaptă momentul oportun pentru „a arunca bomba”! Mi-a plăcut foarte mult modul în care a fost scrisă cartea, și chiar mi-a dat impresia că m-aș uita la un documentar dintr-ăla de pe vreo platformă de streaming - ni se dau detalii despre cadru, despre cine apare în cadru și cum, detalii despre „imagini” care rulează pe ecran, iar la începutul fiecărei replici este menționată și persoana care spune replica potrivită. Ca și cum ai citi o piesă de teatru, sau ceva de genul!

„Timp de 20 de ani, moartea lui Luke Ryder a fost un mister. Adevărul a scăpat nu numai Poliției Metropolitane, ci și miilor de detectivi amatori care au investigat cazul online.

Dar acum, tot ceea ce credeam că știm despre acest caz a fost pus sub semnul întrebării (...).

Oare adevărul adevărat e pe punctul de-a ieși la iveală?”

Ritmul a fost unul foarte rapid, în măsura în care cu greu am putut să las cartea din mână. Evident, fiecare episod are tendința de a se încheia cu o „mare bombă”, astfel încât neapărat vrei să citești mai departe și să afli ce urmează. Chiar nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat, și nici n-aș fi avut cum, de fapt, să mă aștept la asta. Într-un anumit punct, chiar îmi propusesem să încerc să descopăr cum a stat de fapt treaba și cine-i „vinovatul”! N-am ghicit, evident, și nici motivele care au dus la întâmplarea respectivă nu mi-au fost accesibile până când nu mi-au fost livrate de către Cara Hunter. Dap, chiar a fost un thriller foarte bun, din punctul meu de vedere, pe care cu încredere l-aș recomanda absolut oricui. Are tot ce-i trebuie pentru a fi unul de succes și chiar sper să se bucure de acest succes și printre cititorii din România. Pentru că autoarea are mai multe cărți scoase și, cel mai probabil, apariția unor alte eventuale traduceri depinde în mare parte de succesul (sau lipsa succesului) cărții Crimă în familie. Dacă sunteți iubitori de thriller, vi-l recomand cu mare încredere; și dacă n-ați mai avut de-a face cu acest gen literar până acum, tot cu mare încredere vi-l recomand!

„JJ NORTON

(pe un ton batjocoritor)

Și ai putea să descoperi vinovatul, în direct în fața camerei de filmat, ca un fel de Hercule Poirot modern îngâmfat.”

Mă voi opri aici, pentru că nu mai are niciun sens să continui. Un thriller foarte, foarte captivant, ingenios și cu un punct de plecare foarte, foarte fain. Pe care Cara Hunter chiar a știut cum să-l valorifice. Dincolo de toate, mi s-a părut interesant și modul în care această carte a fost scrisă, prezentată, forma pe care a luat-o - cu toate „artificiile” acesteade genul e-mail-urilor, paginilor de ziar, micile inserții legate de decor & atmosferă... Chiar a fost ceva ce am savurat cu cea mai mare plăcere. Și, dacă nu am menționat deja, am citit cartea aceasta deosebit de rapid, poate în maximum trei reprize de citit, pentru că am vrut să aflu cât mai rapid încotro se duc toate și care este „deznodământul”. Recunosc, m-au întristat puțin anumite lucruri, dar mi s-au părut „viabile” pentru tot ceea de, de fapt, s-a întâmplat, și pentru direcția în care au luat-o lucrurile. Repet, este un thriller aparte, cel puțin pentru mine, pe care l-am citit cu mult interes și care chiar mă bucur că nu doar că mi-a îndeplinit așteptările, ci chiar le-a și depășit. Să aveți lecturi cât mai frumoase și, dacă aveți ocazia, să nu uitați să treceți pe listă și romanul Carei Hunter. Sunt convins c-o să vă placă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Cara Hunter, Crimă în familie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!