sâmbătă, 30 iunie 2018

Ce ne recomandă RAO să citim într-un weekend ploios


1. Intrați în El Encanto, Susana López Rubio (citește AICI un fragment) 


Romanul prezintă povestea de dragoste dintre Patricio, un tânăr venit în Havana din Asturias, o provincie a Spaniei măcinată de conflictele Războiului Civil, și Gloria, soția celui mai puternic mafiot din Cuba, cu care a fost silită să se căsătorească pe când era adolescentă. O iubire interzisă, un incendiu în urma căruia arde magazinul de lux El Encanto, loc emblematic în care veneau stelele Hollywood-ului, întâmplări dramatice, răsturnări de situație – iată un roman complet și complex, care descrie atmosfera fascinantă a Havanei acelor vremuri.

2. Chipul dur al despărțirii, Michael Connelly (citește AICI un fragment) 


Harry Bosch, detectiv particular care tocmai a pus punct unei cariere de peste 30 de ani în poliția din Los Angeles, este foarte selectiv atunci când își alege clienții. Atunci când acceptă o întâlnire cu unul dintre cei mai influenţi miliardari din sudul Californiei, Bosch simte că are în față un caz complicat. Bărbatul, în vârstă acum, încearcă să afle ce s-a întâmplat cu singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat și care este soarta copilului născut din relația cu ea. Pornit pe urmele posibilului moștenitor al unei averi uriașe, detectivul descoperă o țesătură încurcată din care nu lipsesc trădarea, crima, corupția.
3. Duelul vrăjilor, Sebastien de Castell (citește AICI un fragment) 

Cum supraviețuiești unui duel al vrăjilor când nu ai niciun dar special? Toți credem că suntem unici. Că ne-am născut să realizăm ceva măreț. Că avem puteri nebănuite, care abia așteaptă să fie descoperite. Dar dacă în viață lucrurile nu funcționează așa? Dacă, în loc să aștepți să capeți puteri speciale, decizi să le obții exersând? Să devii special, în loc să aștepți ca asta să se întâmple de la sine?

sâmbătă, 19 mai 2018

Defalcare. Aproape nicio amintire, de Lydia Davis - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2016
Traducător: Luana Schidu
Număr de pagini: 268

Lydia Davis este considerată una dintre cele mai originale și influente voci ale literaturii americane contemporane. În această a doua parte a integralei de proză scurtă ce reunește cele mai recente volume: Samuel Johnson este indignat (2001) și Tulburări diverse (2007), regăsim ficțiuni pe tema morții, a căsniciei și a copiilor. Kafka e cuprins de disperare cînd trebuie să decidă ce să gătească pentru iubita lui (Kafka pregătește cina), moartea e abordată ca o problemă de gramatică („Acum, în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește? “), iar cuplul imposibil din Babeta și Ursuzul este radiografiat cu un umor irezistibil (De când te-am cunoscut, zice Ursuzul, am mâncat mai multă fasole decât în toată viața mea. Cartofi și fasole.)  Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

Acest volum reunește primele două volume dintre cele patru care compun integrala de proză scurtă a scriitoarei americane Lydia Davis: Defalcare (Break It Down) și Aproape nicio amintire (Almost No Memory). Îndrăzneaţă, tulburător de inteligentă şi adesea extrem de comică, lumea pe care Lydia Davis o creează în volumele de proză scurtă ne aminteşte, într-o lume în care cuvintele se destrăbălează, ce înseamnă cu adevărat termeni precum economie, precizie și originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtilă ca Gustave Flaubert și la fel de esențială ca Proust. Volumul Defalcare (Break It Down), publicat în 1986, a fost nominalizat pentru PEN/ Hemingway Award.

Cine mă citește, știe că m-am îndrăgostit de proza scurtă încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro, adică de vreo cinci ani încoace. Și, de asemenea, mai știe și faptul că Lydia Davis este una dintre autoarele mele de suflet, una dintre autoarele care-mi ating, în modul cel mai frumos, acea coardă sensibilă care trebuie atinsă. Nu vreau să spun că Davis scrie doar despre sensibilitate, despre oameni în firea lor de a fi, nu scrie doar despre acele lucruri pe care le caut eu într-o lectură („lucruri”, fazual spus), dar și când o face, domle, o face într-un fel care mi se așază lângă inimă. Și n-o mai pot da de-acolo niciodată. (ca stând scris, aici, pe blog, Sfârșitul poveștii, scrisă tot de ea, rămâne una dintre cărțile mele preferate ever)

Am zis că voi face această recenzie în paralel cu un impuls bizar, apărută tot la Editura Vellant - cărora țin să le mulțumesc enooorm că au tradus această autoare -, deoarece nu aș avea ce să adaug și să nu fi scris în recenzia volumului numit: Lydia Davis este un stăpân desăvârșit al cuvântului, al formei, al culorii - reușește să facă povești din orice, dintr-o frunză, dintr-un scaun singur la masă, dintr-un semafor, o carte veche; autoare găsește inspirație în orice, iar un lucru aparent banal devine subiectul unei povești profunde și subtile. Cred că asta îmi place cel mai mult la Lydia Davis, anume efervescența imaginației și, în același timp, naturalețea care te atinge, naturalețea cu care reușește să creioneze astfel de povești. Paginile scrise de ea au sunet, au culoare, ard de sentimente & de trăiri, nu știu cum să vă spun. Mă regăsesc iarăși (și iarăși și iarăși și iarăși) în situația în care tot ce pot face este să vă îndemn să citiți cartea, s-o trăiți și dumneavoastră așa cum am trăit-o și eu: cu patos și, în același timp, cu „suferința”, să-i zic așa, de a fi având atât de puține pagini cu care să mă delectez.

Dar, pentru că mereu există un dar, cum ziceam că voi face o paralelă între cele două cărți, am să spun că volumul de față mi-a plăcut puțin mai mult (vorbind de ierarhia cărților ei) decât un impuls bizar. De ce? L-am găsit mai rațional, l-am găsit puțin mai incisiv, să spun așa, mi-au plăcut mai mult anumite teme abordate (poate pentru că, în un impuls bizar, Lydia Davis abordează la un moment dat și tema maternității - printre o multitudine de alte teme), mi-a ajuns altfel la suflet, mai ușor, i-am oferit mai multă încredere și l-am citit, în același timp, mai greu (nu că lectura ar fi fost greoaie, dar am vrut să mă pot bucura mai mult de volumul acesta, așa că am citit în medie de douăzeci-treizeci de pagini pe zi). Acesta este avantajul când citești proză scurtă, anume faptul că poți să te oprești din citit oricând vrei, pentru că nu exisă doar un fir epic pe care trebuie să-l urmărești, ba chiar să-l descifrezi. Și, tocmai datorită acestui lucru (sau, poate, din cauza acestui lucru) cred că este mai greu să scrii poză scurtă (încât să acumulezi un volum de povestiri și să-l publici), și să scrii proză scurtă bună, decât să scrii un roman. E doar părerea mea, pentru că, la rândul meu, și eu scriu, și știu ce-nseamnă să conturezi un subiect, să-l dezvolți în doar câteva pagini (e greu, la o adică).

Lydia Davis este un adevărat maestru. Am spus și-am s-o spun mereu: i-aș citi și lista de cumpărături dacă ar fi publicată și tot m-aș distra făcând acest lucru. Are o magie a ei, are o carismă aparte căreia eu nu îi pot rezista. Îmi place cum scrie, îmi place ce scrie, îmi place despre ce scrie și subiectele abordate. Este un autor curajos care, din păcate, parcă nu primește atâta credit pe cât ar trebui. Eu vă recomand s-o descoperiți pe Lydia Davis, să dați o șansă scriiturii ei, pentru că într-adevăr merită. Mie-mi place să citesc cât mai mulți autori, să trec dintr-o extremă în alta (nu și când vine de autori SF, nu, pur și simplu evit acest gen), și-așa am descoperit mulți autori destul de ascunși după ale căror cărți acum râvnesc în liniște. Iar Davis este unul dintre ei, așa că, domnii mei, haideți mai repedeeee cu alte traduceri. 

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Defalcare. Aproape nicio amintire. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

O revoltată în Rusia bolșevică, de Evghenia Iaroslavskaia-Markon - Recenzie



Editura: Corint
Anul apariției: 2018
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Istorie
Număr de pagini: 144
Traducere: Anca Irina Ionescu

„Idealistă, extremistă și anarhistă, Evghenia Iaroslavskaia-Markon a avut, se pare, un destin la înălțimea tragică a epocii sale. Acuzată de «propaganda antisovietică», a fost închisă și executată în 1931 în lagărul de muncă din insulele Solovețki, o parte a vastului «Arhipelag Gulag» (cum l-a denumit Soljenițîn) care se va întinde încet, încet de la un capăt la altul al Uniunii Sovietice. Confesiunea, scrisă chiar înainte ca autoarea să fie executată la vârsta de 29 de ani, a fost descoperită în arhivele FSB în anul 1996.” - Le Devoir


„Nu e nici scenariu de film, nici ficțiune literară, e o poveste adevărată, reconstituită cu minuție în arhivele rusești. Cartea de față prezintă documentul autobiografic redactat de protagonistă, dimpreună cu o întreagă documentație de arhiva care i s-a alăturat spre completare. O veți citi însă ca pe un roman, iar la sfârșitul lecturii nu veți reuși să o uitați prea curând.” - Alina Pavelescu

Și chiar n-am uitat-o, n-am putut să mi-o smulg din suflet, deși m-a durut, m-a durut tare, tare de tot, în timp ce o citeam și după ce am citit-o. Pentru cei care știu, probabil și-au dat seama că mă pasionează istoria destul de mult, iar colecția Corint Istorie, pusă la dispoziție de către colegii noștri dragi de la Grupul Editorial Corint, e printre preferatele mele. Dar, drept să vă spun, traducând acest titlu cred că au făcut una dintre cele mai bune alegeri de până acum: dacă nu memoriile, atunci ce poate fi mai autentic în această lume a istoriei? Clipa trăită, descoperită, așternută pe hârtie și lăsată în eternitate - restul, cuvintele spuse, întâmplările care parcă au fost așa, dar n-au fost, sunt pulbere în vânt. De asta iubesc să citesc jurnale, corespondențe epistolare - pentru că ne sunt arătate toate, să spun așa, în certitudinea lor.

Dar, de departe, impresia pe care mi-a lăsat-o această carte a fost aceea a unui suflet profund - pentru că a fost scrisă în pragul morții. Am să vorbesc despre această carte drept un roman, pentru că după cum a spus și doamna Alina Pavelescu, fix așa am citit-o - Evghenia este un aboslut al pasiunii iubirii și al pasiunii politicie, un spirit puternic, dând din coate într-o viață atât de scurtă pentru ea. Acuzată de furt, pentru a supraviețui, fuge, scapă, doarme sub cerul liber - trăiește o viață periculoasă (citez „furatul îmi provoca o adevărată încântare”). Relatările ei ne lasă să aruncăm o privire într-o lume murdară, într-o lume dominată de teroare, într-o lume destul de îndepărtată de Moscova și de imaginea sovietică. Apoi, imaginea gulagului, toate acestea ne oferă  o perspectivă largă asupra a ceea ce s-a întâmplat și, de altfel, asupra lucrurilor care urmau să se întâmple. 

Un manuscris al istoriei, o viață dureroasă, sfârșită prea devreme, însă o voce puternică, o femeie puternică care a vrut să se facă auzită și înțeleasă, care a sperat, până în ultimul ceas, că se va face dreptate. Evident, vă probabil v-ați dat seama că nu pot face o recenzie, nu pot suma o istorie în câteva zeci de rânduri, n-o pot rezuma. În schimb, eu vă recomand s-o citiți, s-o răsfoiți, este o lectură care te încarcă cultural și care într-adevăr merită. 

Înainte să închei, dați-mi voie să citez un fragment din prefața realizată de Oliver Rolin: „(...) Acestea sunt gropile comune. Dar nu există cruce în locul ultimei odihne a Evgheniei, propagandistă înfocată a ateismului (de altfel, dintr-o familie evreiască) și nu s-ar potrivi nici steaua sovietică de tinichea. Aici își doarme somnul de veci o revoltată, fără partid, fără Dumnezeu și fără stăpân.” Cred că aici se reiterează cel mai bine întreaga viață, plină de schimbări, a Evgheniei Iaroslavskaia-Markon.

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag. Volumul O revoltată în Rusia bolșevică poate fi comandat de AICI, cu un click. Colecția Corint Istorie vă stă la dispoziție cu numeroase titluri de seamă. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

vineri, 18 mai 2018

Al patrulea copac, de Andreia Bodea - Recenzie


„Trec astăzi pe Polonă. Nu e zăpadă încă, sunt doar frunze înmuiate de ploi. Sau de lacrimi?”


Editura: Corint
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2018
Rating: 4 din 5 steluțe

Oameni și locuri... Autoficțiune sau realitate? Întrebări cu răspuns sau întrebări fără răspuns, unele sugrumate mut chiar înainte de a deveni și mai amenințătoare prin rostire. Certitudini și temeri... și, mai presus de orice, viață pur și simplu. 

Cartea topografiază afectiv vârstele unei mari iubiri și ale devenirii lui „amândoi”. Într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, Andy reface sincer și minuțios traseul propriei existențe, pe corabia încărcată cu comorile prețioase ale amintirii, în încercarea de a afla un sens nou unei vieți care avusese, până nu demult, un altul. Străzile Polonă, Italiană, Donici, Cercului, când mai aproape, când mai departe de al patrulea copac, centrul labirintului.
„Propria moarte îl eliberează de insuportabilul existenței și de întrebarea fără răspuns...”
De la îmbrățișarea celor dintâi fiori ai iubirii, până la deriva înstrăinării... De la poezia suavă din trecutul ceaușist, până la proza necruțătoare a prezentului în care se mai spera încă în dăinuirea poeziei... Povestea unui sentiment, a unei familii, a unei profesii, condimentată cu alte povești ale altor oameni și locuri. O carte despre timp și anotimpurile sinelui...

Ce carte delicată, liniștitoare, ca un vânt care adie vara, ușor, răcoritor, dând gust căldurii copleșitoare. Nu știam nimic despre această carte, sincer, ce m-a atras foarte mult la ea au fost coperta și titlul. Al patrulea copac, oh, ce loc sacru, ca o rugăciune, locul în care ne vom regăsi mereu, indiferent de ce piedici ne va pune lumea, indiferent de ce glume ne va face viața, indiferent de drumurile pe care o vom apuca, da, al patrulea copac este locul în care ne vom regăsi, ne vom iubi, ne vom îmbrățișa și vom mânca gumă aromată cu surprize. Mă scuzați, m-a luat valul - dar, de altfel, nu am cum să nu mă las purtat de val, n-am cum, această carte este exact pe gustul meu, este scrisă exact în stilul meu de scris: cu metafore frumoase, cu comparații subtile, este o carte lirică, o ca efervescentă, scrisă de o autoare care stăpânește cu desăvârșire arta frumosului și, cu atâta mai mult, știe să facă din viață, din câteva istorisiri, artă și frumos, frumos și artă.
„Într-o seară, ne-am oprit la copacul nostru. L-am cuprins amândoi cu brațele și ne-am promis că, dacă ne vom pierde prin lume, dacă nu vom putea comunica, dacă ne va separa ceva fatal, ne vom întâlni la al patrulea copac. Că o să ne așteptăm, că vom lăsa semne pe el ca să ne putem regăsi. Am râs și am plecat mai departe... Prin lume nu ne-am pierdut, dar ne-am pierdut prin viață...”
Nu știu dacă această carte este un jurnal, deși, din câte am văzut, multe lucruri din viața „reală” a autoarei sunt puse în carte, nu știu, dar, sincer, nici nu prea-mi pasă. În schimb îmi pasă enorm de mult de povestea cărții: o poveste frumoasă de dragoste care străbate timpii, o poveste de iubire plină de sacrificii, de compromisuri, dar din care, în cele din urmă, amândoi ies învingători și fericiți - pentru că, da, iubirea mereu învinge, iar pentru cei care se iubesc timpul înseamnă eternitatea. O carte plină de sentimente, de iubire, nu știu, sincer, chiar nu știu cum s-o descriu pentru că am impresia că toate cuvintele mele pălesc, n-au nicio valoare, trebuie să citiți cartea și atât pentru a vă da seama de ceea ce vorbesc aici. Serios.

Știți că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea unei cărți, s-o descriu, urăsc să dau spoilere, adică n-ar mai avea niciun farmec să spun eu ce și cum și când și unde, v-aș răpi din toată plăcerea lecturii. Nu? Dar vreau să vă spun că eu am rămas cu un gust extrem de plăcut după ce am citit Al patrulea copac, m-a încercat așa un sentiment ciudat, de împlinire, am zâmbit larg, cu gura până la urechi, și mi-am zis că da, într-adevăr, viața este este al naibii de frumoasă, chiar merită trăită, merită să iubim fiecare clipă, s-o trăim, s-o trăim, s-o trăim și să o lăsăm să ne trăiască așa cum știe ea mai bine. Și atât timp cât vom lupta pentru visurile și visele noastre, atât timp cât ne înarmăm cu voință și ambiție și luăm soarele în brațe, cu siguranță vom reuși. Mereu vom reuși.
„Gata. Se așterne liniștea. Lumea se împrăștie. Îmi pun bentița și mă îndrept spre liceu. Plâng. Sunt singură pentru prima dată. Și nefericită. Cea dintâi durere. Nu avea să fie și ultima...”

 

Originea lumii, de Rita Petro - Recenzie


„Viața e durere, învață-te cu ea...”


Editura: Corint
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2017
Traducere: Marius Dobrescu & Luan Topciu

Rita Petro s-a născut la Tirana în 1962. A absolvit cursurile Facultăţii de limbă şi literatură albaneză în 1984. În anul 1993 s-a specializat în fi losofi e şi cultură antică la Universitatea din Atena (Grecia). A funcţionat ca redactor şi specialist în învăţământul preuniversitar (1985–2000), iar din anul 2000 şi până în prezent este director editorial al editurii Albas, din Tirana. A colaborat la elaborarea a 36 de manuale de limba şi literatura albaneză pentru învăţământul preuniversitar, utilizate în prezent în Albania, Kosovo, Macedonia etc. Este autorul a şase volume de poezie: Versuri bârfite (1993), Gustul instinctului (1998), Aici jos se cântă live (2002), În intimitate... de la Rita (2006), Originea lumii (2014) şi Cântecul mulţimii (2016). Distinsă cu Premiul „Onufri” (1999), „Premiul Naţional de Bibliofilie – Lumo Skëndo” (2014), Premiul „Carierei poetice şi contribuţiei la emanciparea societăţii” (2015). Opera ei a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză şi română.
„Când peștele mic se face mare
Împreună cu cei mici
Îi înhață pe cei mari.”
N-auzisem în viața mea de această autoare, să fiu sincer, nu-i citisem nimic și nici nu am primit-o, vreodată, ca recomandare din partea cuiva. Deși mie-mi place poezia, îmi place foarte mult, pentru că la rândul meu o creez și știu ce-nseamnă să însumezi, în câteva rânduri, un mesaj, o licență, o atitudine, un sentiment și un strigăt visceral. Iar Rita Petro, Doamne, Rita Petro, de-aș fi știut de ea de mai demult... Nici nu vă pot spune cât de mult mi-a plăcut ce-am citit, cât de mult am rezonat, să spun așa, cu istoria lumii ei, cu visceralitatea versurilor, cu durerea lor, cu primitivismul acesta aproape carnal, arhaic, autentic. Cât de bună a fost această carte și cât de diferită, în sensul bun al cuvântului, față de altele. Mă săturasem să citesc poezie redundantă, în care parcă totul se repeta și se repeta și se repeta, în principiul non nova sed nove. La Rita Petro, dragi cititori, am fost șocat și am fost bulversat și am fost confuz și am iubit și am râs și am plâns și am fost scârbit și m-am lăsat dus de val și purtat prin toate aceste sentimente definitorii, pentru că, fără să exagerez, cred că tocmai am un poet preferat, alături de Rupi Kaur. 
„A... B... C... 
Astea-s literele
Sunt nesfârșite, dacă le pui pe muzică
Și doar 36
Dacă vei fi însingurat.”
Originalitate, da, așa pot defini ceea ce am citit. Frica de singurătate își caută răspunsul în manifestarea erotismului, în manifestarea dragostei, a iubirii chiar pentru propriul frate. Atâtea întrebări nu vor avea răspuns niciodată, durerea va pulsa mereu ca un suflet, originea lumii nu va fi niciodată descoperită, sentimentele nu vor putea fi niciodată teoretizate - iubirea, ura, dragostea, toate acestea se trăiesc, nu se definesc. Rita Petro le trăiește până în primitivismul ființei, până în abisalitatea infinită a cărnii, le trăiește cu patos, cu fiecare suflare. După cum frumos zice traducătorul Dr. Luan Topciu, „sexul este considerat baza, axa în jurul căreia este construit labirintul pasiunii, erotismul, dragostea. Autoarea acestei cărți nu face altceva decât să aducă sexul în prim-plan, într-un peisaj uman care devine însă aproape cosmic, născător de erotism și iubire.” Și sexul nu este neapărat văzut ca o plăcere carnală, ci este mai mult un ritual, un fel de certitudine conform căreia tocmai aceasta este originea lumii, această ipostază a omului, această suflare infinită. 
„Ce-i asta care mă arde pe burtă?
Sperma mea 
De ce nu-i înăuntru?
Ca să nu aducem încă un nefericit pe lume.”
De asemenea, am văzut acest volum de poezii ca pe un roman, oarecum. Evident, sparge barierele convenționale, să spun așa, neavând rimă, măsură, ritm, bineînțeles, poezie neomodernistă, în manieră avangardistă. Totul este o istorie, este o viață, totul pulsează de o trăire intensă, aproape epuizantă. Într-un labirint al vieții, se găsesc răspunsuri neștiind că, de fapt, se pun și mai multe întrebări, și mai multe probleme. Autoarea trăiește totul potențat, cosmic, și redă totul cu o naturalețe debordantă, care ar putea chiar să deranjeze cititorul. Evident, probabil a intuit acest lucru, însă nimic n-a putut să-i oprească sinceritatea actului creator. Rita Petro își ia ființa și o creionează pe hârtie, dând voce celor mai intense trăiri ale omenirii limitate. Un strigăt între pagini, o formă de manifestare a eului cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Și mi-a plăcut, Doamne, mi-a plăcut la nebunie această carte. 
„Trage tu o dată din
Țigară
Apoi eu
Asta arată că ne iubim”
Nu știu ce să mai spun, decât că vă recomand cartea Originea lumii cu tot dragul din lume. Se citește rapid, dar are un impact care cu greu va trece. Le mulțumesc enorm dragilor de la Editura Corint pentru volumul de față, îl puteți comanda de AICI cu un click. Vă recomand site-ul lor dacă sunteți în căutare de lecturi din mai multe domenii (istorie, ficțiune, memorialistică). Lecturi frumoase și cu spor s-aveți!