vineri, 18 mai 2018

Al patrulea copac, de Andreia Bodea - Recenzie


„Trec astăzi pe Polonă. Nu e zăpadă încă, sunt doar frunze înmuiate de ploi. Sau de lacrimi?”


Editura: Corint
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2018
Rating: 4 din 5 steluțe

Oameni și locuri... Autoficțiune sau realitate? Întrebări cu răspuns sau întrebări fără răspuns, unele sugrumate mut chiar înainte de a deveni și mai amenințătoare prin rostire. Certitudini și temeri... și, mai presus de orice, viață pur și simplu. 

Cartea topografiază afectiv vârstele unei mari iubiri și ale devenirii lui „amândoi”. Într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, Andy reface sincer și minuțios traseul propriei existențe, pe corabia încărcată cu comorile prețioase ale amintirii, în încercarea de a afla un sens nou unei vieți care avusese, până nu demult, un altul. Străzile Polonă, Italiană, Donici, Cercului, când mai aproape, când mai departe de al patrulea copac, centrul labirintului.
„Propria moarte îl eliberează de insuportabilul existenței și de întrebarea fără răspuns...”
De la îmbrățișarea celor dintâi fiori ai iubirii, până la deriva înstrăinării... De la poezia suavă din trecutul ceaușist, până la proza necruțătoare a prezentului în care se mai spera încă în dăinuirea poeziei... Povestea unui sentiment, a unei familii, a unei profesii, condimentată cu alte povești ale altor oameni și locuri. O carte despre timp și anotimpurile sinelui...

Ce carte delicată, liniștitoare, ca un vânt care adie vara, ușor, răcoritor, dând gust căldurii copleșitoare. Nu știam nimic despre această carte, sincer, ce m-a atras foarte mult la ea au fost coperta și titlul. Al patrulea copac, oh, ce loc sacru, ca o rugăciune, locul în care ne vom regăsi mereu, indiferent de ce piedici ne va pune lumea, indiferent de ce glume ne va face viața, indiferent de drumurile pe care o vom apuca, da, al patrulea copac este locul în care ne vom regăsi, ne vom iubi, ne vom îmbrățișa și vom mânca gumă aromată cu surprize. Mă scuzați, m-a luat valul - dar, de altfel, nu am cum să nu mă las purtat de val, n-am cum, această carte este exact pe gustul meu, este scrisă exact în stilul meu de scris: cu metafore frumoase, cu comparații subtile, este o carte lirică, o ca efervescentă, scrisă de o autoare care stăpânește cu desăvârșire arta frumosului și, cu atâta mai mult, știe să facă din viață, din câteva istorisiri, artă și frumos, frumos și artă.
„Într-o seară, ne-am oprit la copacul nostru. L-am cuprins amândoi cu brațele și ne-am promis că, dacă ne vom pierde prin lume, dacă nu vom putea comunica, dacă ne va separa ceva fatal, ne vom întâlni la al patrulea copac. Că o să ne așteptăm, că vom lăsa semne pe el ca să ne putem regăsi. Am râs și am plecat mai departe... Prin lume nu ne-am pierdut, dar ne-am pierdut prin viață...”
Nu știu dacă această carte este un jurnal, deși, din câte am văzut, multe lucruri din viața „reală” a autoarei sunt puse în carte, nu știu, dar, sincer, nici nu prea-mi pasă. În schimb îmi pasă enorm de mult de povestea cărții: o poveste frumoasă de dragoste care străbate timpii, o poveste de iubire plină de sacrificii, de compromisuri, dar din care, în cele din urmă, amândoi ies învingători și fericiți - pentru că, da, iubirea mereu învinge, iar pentru cei care se iubesc timpul înseamnă eternitatea. O carte plină de sentimente, de iubire, nu știu, sincer, chiar nu știu cum s-o descriu pentru că am impresia că toate cuvintele mele pălesc, n-au nicio valoare, trebuie să citiți cartea și atât pentru a vă da seama de ceea ce vorbesc aici. Serios.

Știți că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea unei cărți, s-o descriu, urăsc să dau spoilere, adică n-ar mai avea niciun farmec să spun eu ce și cum și când și unde, v-aș răpi din toată plăcerea lecturii. Nu? Dar vreau să vă spun că eu am rămas cu un gust extrem de plăcut după ce am citit Al patrulea copac, m-a încercat așa un sentiment ciudat, de împlinire, am zâmbit larg, cu gura până la urechi, și mi-am zis că da, într-adevăr, viața este este al naibii de frumoasă, chiar merită trăită, merită să iubim fiecare clipă, s-o trăim, s-o trăim, s-o trăim și să o lăsăm să ne trăiască așa cum știe ea mai bine. Și atât timp cât vom lupta pentru visurile și visele noastre, atât timp cât ne înarmăm cu voință și ambiție și luăm soarele în brațe, cu siguranță vom reuși. Mereu vom reuși.
„Gata. Se așterne liniștea. Lumea se împrăștie. Îmi pun bentița și mă îndrept spre liceu. Plâng. Sunt singură pentru prima dată. Și nefericită. Cea dintâi durere. Nu avea să fie și ultima...”

 

4 comentarii:

  1. Mulțumesc pentru recomandare! Voi tine cont de ea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar ieri am descoperit aceasta carte intr-un anticariat. Din recenzia ta inteleg ca este un volum profund, pozitiv, care atinge cititorul. Mi-ar placea sa o citesc :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă ai s-o citești, aștept părerea ta. Lecturi frumoase!

      Ștergere