Victime neînsemnate, de Emma Flint - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2017
Traducere: GRAAL SOFT

În 1965, într-un cartier al clasei muncitoare din Queens, New York, Ruth Malone, o mamă singură, care lucrează ore întregi ca chelneriță, se trezește și descoperă că ambii ei copii, Frankie Jr. și Cindy, au dispărut. Mai târziu în acea zi, cadavrul lui Cindy a fost găsit într-un loc abandonat, la 800 de metri de casa ei, strangulat. Zece zile mai târziu, cadavrul în descompunere al lui Frankie Jr. a fost găsit. Imediat, toți arată cu degetul spre Ruth. În timp ce poliția investighează crimele, ies la iveală amănunte despre viața lui Ruth. Sticlele goale de whisky și îmbrăcămintea provocatoare împrăștiate prin tot apartamentul ei, grămezile de scrisori de la nenumărați bărbați și agenda cu numere de telefon a lui Ruth fac din ea o bețivă, o femeie ușuratică - și, prin urmare, o mamă rea. Detectivul principal, un catolic riguros, trage concluzia evidentă: confruntată cu un divorț și o luptă pentru custodie, Malone a luat viața copiilor ei. Pete Wonicke, un reporter de tabloid începător, hotărât să-și facă un nume în ziar, începe să cerceteze cazul. Interesul lui Pete în poveste se dezvoltă într-o obsesie față de Ruth și el ajunge să creadă că e ceva mai mult în viața femeii pe care procurorii, presa și publicul au descris-o ca pe o femeie promiscuă. Ruth Malone și-a ucis violent proprii copii, este o victimă a circumstanțelor sau este ceva mai sinistru în joc?

Well, citeam cândva, mult mai mult, romane polițiste. Cred că mi-am redresat gusturile pe parcurs și am lăsat-o mai moale cu acest gen. Oricum, nu prea l-am găsit ca un roman polițist, de fapt, ci ca pe un fel de thriller, dar nici thriller - o „supă”, să zic așa, pentru că a avut și parte de roman polițist, cu anchete, probe, speculații, dar și parte de thriller, cu anumite imagini și chestii de acest gen. Cred că cel mai mult m-a interesat faptul că, din câte am citit, acest roman este inspirat de o poveste adevărată - evident, nu în totalitate, ci doar așa, ca sursă de inspirație, și-am fost tare curios să văd cum a fructificat Emma Flint această idee. Și, sincer, chiar mi-a plăcut, m-a prins destul de rapid romanul, deși unele chestii mi s-au părut degeaba, mai ales primele cincizeci-șaizeci de pagini. Dar m-am bucurat că, apoi, ritmul a devenit mai alerg și scriitura mult mai la îndemână, în sensul în care nu prea am mai avut de-a face cu descrieri inutile, care să nu contureze întocmai atmosfera, culoarea locală, care să nu ofere, cum să zic, prea multe cititorului.

Pe scurt, Ruth Malone, o mamă singură, divorțată de fostul ei din anumite motive, chelneriță într-un bar, găsește, într-o dimineață, goală camera celor doi copii ai ei, însă ușa este închisă pe dinafară. Bizar, nu? După anumite bârfe din vecinătate, după descoperirea unor scrisori cam bizare, să spun așa, din partea a mai mulți bărbați, după descoperiea a câteva sticle de alcool, goale, în coșul ei de gunoi, sergentul Devlin o consideră, în cele din urmă, vinovată. Bine, acum trebuie să și demonstreze acest lucru. Și nu pare tocmai greu, de fapt, dat fiind faptul că există numeroase „dovezi” care s-o incrimineze, în cele din urmă, pe Ruth. Dincolo de toate acestea, și pe mine, chiar, m-au pus sub un semn de întrebare anumite „aspecte” referitoare la viața lui Ruth - reacția pe care a avut-o când a descoperit că cei doi copii ai ei au dispărut (niște lacrimi, acolo, doar să fie), stilul ei de viață, atenția, în asemenea circumstanțe, asupra înfățișării sale fizice și în public, vizitele neîncetate la bar, relațiile cu diferiți bărbați. Am zice, astfel, că e vinovată, nu? Că o mamă care ține la copiii ei nu s-ar comporta așa, ci și-ar canaliza întreaga atenție în vederea găsirii copiiilor ei. Ideea în sine este că, încă o dată, tindem să judecăm după aparențe, fără să știm mare lucru, iar polițiștii au certitudinea, irefutabilă, că Ruth este vinovată, că, vezi domle, n-ai cum, trebuie să suferi mai mult, să plângi mai mult - așa, doar așa arăți că-ți pasă, de fapt, nu?

Din punctul acesta de vedere, am găsit cartea ca fiind una bine scrisă. Emoțională. Incisivă, chiar. Reală, cred că ar fi cuvântul cel mai potrivit. Mi-a plăcut mult și felul în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult intriga - și, de fapt, cred că, așa cum mi se întâmplă de obicei, și-așa cum se întâmplă de obicei într-o carte de genul, mi-a plăcut desfășurarea procesului de judecată, cu avocați, cu acuzații, cu probe, cu tot ce-nseamnă asta. Îmi place să urmăresc acest aspect rațional, firesc, această „bănuială” despre cum s-a întâmplat de fapt totul, desfășurarea cronologică, spațială, cu tot felul de acuzații și dovezi, cu martori. Mereu m-au încântat toate acestea atunci când am citit un roman polițist.

Bineînțeles, nu mai vorbesc de anumite întorsături de situație. Anumite bănuieli pe care tu, ca cititor, le ai; cobești anumite chestii, încerci să pui cap la cap anumite situații. Ei, bine, am să recunosc, și eu am crezut mult timp, citind cartea Victime neînsemnate, că Ruth e vinovată. Da, după aparențe, asta am crezut, și-au mai fost și unele dovezi care să suțină acest lucru, încât chiar n-aș mai fi văzut pe altcineva vinovat (sau, poate, doar pe un singur alt personaj). Și totuși, drept vă spun, e dureros felul în care se termină romanul. Sincer, parcă nu mă așteptam, aș fi vrut să se termine altfel, să fie totul încheiat așa cum trebuie. Dar, după cum am spus, este inspirat dintr-o poveste adevărată, reală, iar Emma Flint chiar a reușit să contureze totul: atmosfera, împrejurimile, realitatea situațiilor, realitatea personajelor. Și-a făcut din Victime neînsemnate un roman care să mă prindă, care să mă țină în mijlocul acțiunii și care să-mi antreneze mintea (vai, ce-mi plac cărțile care reușesc să facă asta). După cum am zis, nu mă dau în vânt după acest gen de cărți, dar sunt momente în care, într-adevăr, devine o plăcere imensă să le citesc. Și chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc romanul Emmei Flint, deoarece a fost o lectură pe care n-am s-o uit curând, fiindcă m-a atins, din mai multe puncte de vedere, dar m-a și făcut să-mi doresc, și mai mult, ca în cele din urmă să se facă dreptate și adevărul, triumfător, să iasă la iveală. Mai rămâne sfârșitul care, pentru mine, a însemnat un adevărat knockout. Nu vi-l spun, normal, dar sigur veți avea aceeași reacție dacă veți citi cartea. Este o poveste puternică, convingătoare despre femei cu defecte, despre aparențe, despre femei pline de furie, rănite, care trăiesc în medii sociale și familiale ostile, care sunt pedepsite, cu sălbăticie, atunci când ele se revoltă. Este, dincolo de atmosfera unui roman polițist, un roman emoționant, adevărat, pe care-l simți și-l trăiești, să spun așa, dincolo de ficțiunea Emmei Flint.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Victime neînsemnate, de Emma Flint, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

15 zile fără internet, de Sophie Rigal-Goulard - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2017

Traducere: Simona Andreiță

„- Exact, spuse mama. O să luăm ÎN SFÂRȘIT o pauză de la lume. O să stăm toți cinci în armonie, o să ne relaxăm, o să reflectăm, vorbim, plimbăm, pescuim, gătim, ne jucăm, înotăm...”

CE OROARE! Părinții mei au decis că vom sta 15 zile într-un loc pe care NIMENI nu-l cunoaște și unde nu se întâmplă NIMIC NICIODATĂ. MAI RĂU, va trebui să renunțăm la orice conexiune! Adio computer, consolă, telefon mobil, adio viață modernă. Adio, fanii mei fideli. Adio, prietene dragi. Bine ai venit, vacanță groaznică! Vă voi găsi încă aici, atunci când mă voi întoarce din morți?!

„- Reluăm controlul asupra noastră, a adăugat soția lui. O revigorare esențială. Iar din punct de vedere simbolic, începem dimineața cu o baie rece, care ne pregătește pentru a capta toată energia pozitivă din ziua care urmează. 

- Chiar acesta este motivul pentru care am venit aici, a spus mama mea zâmbind. Am vrut să descoperim noi rădăcini.”

Cu siguranță o carte tare, tare, tare simpatică. Și o lectură care m-a amuzat, pe deoparte, într-o măsură în care m-a și mișcat, să spun așa, dat fiind faptul că, într-adevăr, suntem cu toții în acea epocă a tehnologiei, a vitezei, în acea epocă în care putem „călători” mii de kilometri printr-un singur apel, putem vedea persoane aflate pe alte continente, în alte țări, cu un simplu video-call, ce mai, suntem în acea epocă în care, da, putem afirma că suntem dependenți (chiar și involuntar) de tehnologie. De gadget-uri, de telefoane și laptopuri și socia media și toate acestea la un loc. Recunosc, eu, unul, n-aș putea trăi - cel puțin, nu pe termen lung - lipsindu-mă de toate aceste posibilități pe care internetul, telefonul și laptopul mi le pun la dispoziție. În aceeași măsură, viața noastră contemporană este compusă din așa ceva, este astfel creată încât, de altfel, să avem nevoie de tot ceea ce tehnologia ne oferă. Nu? 

„Le-am dat prosoapele când au ieșit din apă, Marc chiar a șters-o pe mama pe spate. Tremura puțin. Ne-am întins toți pe prosoape și am lenevit. Era un moment parcă ireală, am vorbit vrute și nevrute, fără internet. Mi-am dat seama că suntem în stare, în cele din urmă.”

Și totuși, ca și-n cartea de față, 15 zile fără internet sunt, în cele din urmă, doar 15 zile, nu? Și-n astea 15 zile, ideea în sine constă în faptul că, rupându-te de viața virtuală, începi să-ți dai seama de multe alte lucruri - care îți erau atât de la îndemână, și erau atât de importante - pe care le-ai neglijat: familie, frați, surori; ceea ce este mult mai important, de altfel, decât viața dintr-un spațiu pixelat și virtual. E simplu, sincer, romanul este unul destul de simplu, presărat cu glume, cu situații neașteptate și amzuante, cu personaje calde, care încearcă să depășească, în acestea 15 zile, „dependența” de telefon și internet și alte chestii de acest gen. Și nu vorbim doar de adolescenți, ci și de persoane adulte - cum ar fi părinții lui Émilie, eroina dramatică a acestei cărți. Cred că mi-a plăcut mult faptul că Rigal-Goulard nu a implicat doar adolescenți în acest roman, ci și adulți - acestă dependență vizându-i și pe ei, de altfel, în ziua de astăzi. E greu de spus că „nu, nu depind de un telefon, nu depind de internet”, pentru că ar fi puțin egoist - voluntar, involuntar, cu toții avem nevoie de tehnologie pentru a rămâne conectați cu lumea care ne înconjoară, pentru a avea accesibilitate și acoperire. Da, termenul de „dependent”, de obicei, este asociat cu ceva rău, cu un viciu - da, într-adevăr, există dependență nocivă; dacă nu greșesc, cred că a fost introdusă și o fobie, diagnosticată medical - frica de a nu îți pierde telefonu, nomofobia, o boală „contemporană” și apărută odată cu dezvoltarea tehnologiei la acest nivel.

„E ceva serios.

Mă întreb dacă nu cumva suntem TOȚI pe cale să ne transformăm.”

Romanul chiar e fain, sincer, e drăguț, light, e o lectură care merge rapid și care nu te solicită. Te prind personajele, să zic așa, te prind întâmplările, ideea cărții e chiar interesantă - e o carte, cred c-aș numi-o, de fapt, simpatică. Da, cred că s-ar potrivi cel mai bine. Bineînțeles, i-am dat trei steluțe pentru că nu e tocmai genul de lectură pe care l-aș aborda de obicei, dar pot spune că este genul de lectură, de roman care merge bine de tot după o carte mai grea, mai solicitantă. Și, drept să vă spun, chiar simt că am rămas cu ceva din acest roman. Nu pot spune că mi-a deschis ochii, îi aveam deja, știu cum să-mi gestionez timpul petrecut pe internet fără totuși să-mi neglijez prietenii și familia și viața personală, fără să-mi boicotez planurile sau rutina, fără să dau skip anumitor activități din viața mea de zi cu zi doar pentru a sta pe internet și a-mi pierde timpul. Dar chiar e o carte pe care, sincer, aș recomanda-o în general adolescenților, persoanelor care stau ore în șir pe telefon, internet, laptop, calculator sau alte chestii din această tagmă tehnologică. Pentru că e o lectură care, dincolo de a fi drăguță, ușoară, e o lectură profundă, e o lectură care, dacă ești deschis în această direcție, chiar te atinge. 

„(...) Mulți dintre ei au observat că, fără internet, trăiesc momente unice. Redescoperă chiar și plăcerea de a sta cu familia. 

- Sincer, eu cred că orice este posibil dacă încercăm să ridicăm ochii din ecrane din când în când și ne uităm în altă parte.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, 15 zile fără internet, de Sophie Rigal-Goulard, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Prieten imaginar, de Stephen Chbosky - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 800

Anul apariției: 2020 

Traducere: Bogdan Perdivară

Stephen Chbosky a scris şi a regizat ecranizarea romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid (Trei, 2013), un adevărat fenomen literar. Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Chbosky şi-a luat licenţa în scenaristică la University of Southern California. A lucrat în televiziune şi în industria cinematografică, fiind scenaristul musicalului Rent (2005) şi unul dintre creatorii serialului Jericho, pentru CBS. Filmul său de debut, The Four Corners of Nowhere, a avut premiera la Festivalul de Film Sundance. Îl puteţi urmări pe Twitter la @StephenChbosky.

Hotărâtă să-i ofere o viață mai bună fiului său, Christopher, Kate Reese fuge în toiul nopţii din casa pe care o împarte cu iubitul ei abuziv. Cei doi se refugiază în comunitatea foarte unită din Mill Grove, un orăşel izolat din Pennsylvania. La început, pare locul perfect pentru a lua viaţa de la capăt. Dar, nu după mult timp, Christopher dispare. Vreme de şase zile chinuitoare, nu e de găsit pe nicăieri. În cele din urmă, Christopher iese din pădurea de la marginea oraşului. E teafăr, dar schimbat. Acum îi răsună în minte o voce care îi cere să construiască o căsuţă într-un copac anume — altminteri, mama lui şi toţi cei din orăşel nu vor mai fi niciodată la fel…

„Nu era o voce. Era vântul. Era o șoaptă. Nu aducea a voce. Părea o imitație de voce. Era mai mult o amintire decât o voce adevărată. Venea din pădure.

Îl chema.”

Dați-mi voie să vă spun că am știut, încă de la început, că acest roman o să mă dea pe spate. Vedeți coperta? Coperta, pentru mine, e uluitor de relevantă pentru conținutul cărții - cum cred, de altfel, că ar trebui să fie o copertă. Am văzut, de multe ori, coperți care n-au o treabă, n-au o legătură cu ceea ce înseamnă, de fapt, cartea, dar aceasta este chiar on point, să zic așa, pentru că îți transmite, încă de la început, o atmosferă de mister, de groază, îți dă, așa, o stare. La fel ca și romanul Prieten imaginar, care, dincolo de un roman extrem de bine scris, este o dovadă a versatilității acestui autor, Stephen Chbosky. De ce spun asta? Pentru că dacă ați citit Jurnalul unui adolescent timid, cum am făcut-o și eu, nu veți regăsi aici, deloc, aceeași voce narativă, același stil, să spun așa, aceeași atmosferă. Nu știu, pentru mine, cele două cărți se află la poli total opuși, dar asta nu face decât să-mi întărească părerea conform căreia, într-adevăr, Chbosky e un autor tare fain. Nu pot compara cele două cărți între ele, n-are rost, deși obișnuiesc să fac asta atunci când citesc două sau mai multe cărți de la același autor - sunt total, dar total diferite, și ambele mi-au plăcut mult, mult, dacă e să mă refer, strict, la genul literar în care se încadrează - dacă Jurnalul unui adolescent timid a fost o carte sensibilă, emoționantă, atunci Prieten imaginar a fost acel roman care m-a ținut, efectiv, captiv, și-o spun la propriu, m-a prins în „ghearele” sale și nu, nu mi-a dat drumul nici măcar după ce am terminat de citit romanul. De ce? Pentru că s-a terminat într-un fel, Doamne, încât am simțit că vreau să-l găsesc pe autor și să-l strâng, așa puțin, de gât, fiindcă n-are cum să mă lase așa, n-are cum, e imposibil să fii atât de nedrept față de cititorii tăi - nu spun că s-a terminat „în aer”, fără să aibă un sfârșit bine definit, dar, pur și simplu, nu, n-ai cum, n-ar trebui ca nimeni să treacă prin așa ceva - nu mi-a mai rămas decât să-mi fac eu scenarii, bineînțeles, și să speculez în ce direcție au să urmeze toate, deși, în aparență, cartea se terminase. Nu, pentru mine, unul, sfârșitul a fost magistral. Și, încă o dată, a abuzat de sănătatea mea psihologică (în modul bun, deși nu știu cât de bun ar putea fi un „abuz”, fie el de orice fel). 

„- Când pot să te văd?

curând. dar am nevoie, mai întâi, să faci ceva pentru mine, da?”

Cum să-ncep, cum să-ncep să vorbesc despre o carte care, unu la mână, mi-a plăcut la nebunie și, doi la mână și, de fapt, cred că e cel mai important aspect, nu e o carte care să fie, întocmai, genul de lectură care să-mi placă. Dar, uite, am ieșit din zona mea de confort, am ieșit pentru că am știut că voi fi citit o carte care să-mi placă la nebunie, care să mă țină în priză, la curent continuu, care să-mi creeze un scenariu în minte și, o, da, nici nu vreau să vă spun cât de mult mi-a plăcut să-mi imaginez, efectiv, tot ce descria Stephen Chobsky, de la niște personaje fantastice, la situații în care ți se ridică părul de pe mâini și te cuprinde groaza. Da, eu chiar am văzut-o ca o carte horror într-o mare măsură, deoarece anumite imagini, cu o inadecvare logică evidentă, mi-au stârnit mult de tot imaginația - pentru că, da, e o carte care face apel, într-o mare măsură, la propria ta abilitate de a-ți imagina chestii, de a pune cap la cap anumite „părți” pentru a crea un „tot” (spre exemplu, erau niște personaje care se numeau „oameni Căsuță-Poștală” - ei, bine, vă rog să vă imaginați asta, thanks Stephen Chobsky că te-ai jucat cu mintea mea). Și, evident, alte personaje, de la Omul amabil la Doamna Șuierătoare. Nu, nu, efectiv Stephen Chobsky reușește să se joace cu mintea cititorului într-un mare fel, purtându-l prin lumi ciudate, întunecate. Or, poate sunt eu prea impresionat, prea dat pe spate, dat fiind faptul că, așa cum am mai spus, nu este tocmai genul de carte pe care l-am citit întreaga mea viață. Dar, zău, chiar e o carte care mi-a plăcut extrem, extrem de mult, și pe care, oricând, aș recomanda-o - nu neapărat oricui, dar cu siguranță celor care sunt pasionați de cărți ciudate, cărți fantasy, cărți cu personaje care nu-și găsesc realitatea imediată în societatea noastră. 

„Dar ceva se schimbase la el.

Nu, nu era posedat, nu fusese înlocuit de vreun impostor sau vreo dublură. Își cunoștea fiul. Era cu adevărat fiul ei. Și totuși... de câte ori nu-l văzuse chinuindu-se să silabisească? Câtă silință nu-și dăduse cu el la aritmetică? Câți ani nu-și văzuse copilul plângând fiindcă nu știa de ce literele i se tot succed în fața ochilor. Apoi, brusc, peste noapte aproape, totul se schimbase. Numai că nu se întâmplase peste noapte.

Durase șase zile.”

Nu am să vorbesc despre poveste, cu siguranță nu face interesul nimănui, mai ales că puteți găsi descrierea chiar și pe copertă, și-am lăsat-o și eu mai sus. Am să vă vorbesc despre de ce mi-a plăcut, pentru că există nenumărate motive; n-am să le pot cuprinde pe toate, pentru că, bineînțeles, n-am cum, și cred că trebuie să fi citit cartea ca să vă dați seama de ce, de fapt, chiar a ajuns să-mi placă atât de mult un roman. Atmosfera cărții mi s-a părut apăsătoare, nu în sensul rău, ci în sensul în care abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție o iau lucrurile, cum, când, de ce, și-acum, domnule Chbosky, nu ți-e puțin milă de mine, așa, câtuși de puțin? Pentru că ajunsesem într-un punct în care atmosfera era atât de intensă, atât de surescitată, într-un punct în care nu mai știam ce urmează să se întâmple cu personajele, într-un punct în care, efectiv, nu mai aveam încredere în nimeni, și doar citeam fără să mă atașez de cineva, fără să-mi pese, fiindcă romanul a făcut un mare interes și pentru emoțiile și stările și trăirile mele. Să nu mai zic, de altfel, de extraordinarele și mult așteptatele răsturnări de situație, pe care, o, da, Stephen Chobsky le-a inserat în puncte cheie ale acțiunii. Mulțumesc, domnule autor, încă o dată, pentru o adevărată dovadă a faptului că, astfel, o carte îți poate stârni niște stări extrem de versatile.

„Doamna șuierătare se aplecă și șopti la urechea bătrânei.

- O să muriți cu toții.

- O să murim cu toții, repetă bătrâna.”

Personajele, nu mai are rost să spun, sunt geniale. Ideea este că romanul, într-o măsură, are mai multe planuri, adică ne sunt prezentate viețile a mai multor personaje, dar, în cele din urmă, toate se leagă și se concentrează în jurul intrigii principale. Fiecare-și aduce „folosul” în vederea dinamizării acțiunii, în vederea, cum am zis, diferitelor răsturnări de situație. Paralele acestea nu fac decât să întregească acțiunea, să-i dea o culoare și mai intensă, nu știu, iar ideea, ideea în sine, acest prieten imaginar, această voce, această inadecvare logică și rațională a lui Christopher, fuga mamei sale de soțul abuziv, și-alte personaje, alte idei, fac din romanul lui Chbosky o adevărată creație originală, surprinsă într-o atmosferă care, încă de la început, te prinde și, de fapt, se joacă cu tine, într-un suspans incredibil construit, cu o intrigă ingenioasă, cu un ritm alert, cu personaje de tot felul; vai, acum, că scriu recenzia, parcă mi-a plăcut și mai mult, și sunt sincer tare când spun asta. Nu știu cum au găsit-o alți cititori dar vă spun că, pentru mine, a fost o adevărată aventură să parcurg cele aproximativ opt sute de pagini. Am fost acolo, în mijlocul acțiunii, și-am rămas acolo, de asemenea, mult timp după ce am terminat cartea. Repet, domnule Chbosky, cu tot respectul cuvenit, cu toată stima acordată dumneavoastră, nu aveți cum să terminați o carte în acest fel. Zău! Puțină milă, nu se putea?!

O altă revelație pe care am avut-o citind Prieten imaginar a fost ideea că, pe viitor, cu siguranță acest roman are să fie ecranizat. Doamne, n-aveți idee cât de mult aștept acest lucru, pentru că, mai mult decât sigur, va ieși ceva fantastic. Efectiv, când citeam romanul și vedeam personajele, în mintea mea se derula un întreg scenariu în care caracterele erau jucate pe marile ecrane de anumiți actori care-mi sunt mie dragi. Și-atunci, de altfel, reușeam să-mi imaginez și mai bine anumite „figuri”, anumite situații, anumite întâmplări și locuri. Are Chbosky un talent de a scrie, un talent de a contura culorile locale, atmosferele, reperele spațiale și temporale, încât e imposibil să nu reușești să-ți imaginez, aproape fizic, cele întâmplate. Am adorat acest aspect, și-abia așteptam să mai parcurg alte pagini pentru a mă întâlni, iarăși, cu personajele preferate. Dar, recunosc, am avut câteva - de fapt, știu că am avut foarte multe, dar anumite răsturnări de situații, pam, pam, ia de-aici, dragă cititor, care te întorc la trei sute șaizeci de grade, îți dau de gândit și, de altfel, ajung să-ți schimbe și preferințele, să zic așa. Ei bine, da, Chbosky e un autor pe care cu siguranță am să-l citesc cu mare, mare drag pe viitor - sper doar să nu-i mai ia nouă ani până va scrie următorul roman. Sau, dacă-i ia atât și totuși scrie o carte așa bună, atunci, dragă domnule Chbosky, Stephen Chobksy, pardon, eu sunt pregătit s-aștept. Voi fi aici, la fel de entuziasmat și dorni să vă citesc creațiile. 

„Ochii le erau cusuți.

La unii, cu fermoare.

La alții, cu ață.

Exact ca puștii din coșmarul lui. (...)

Niciodată să nu vii aici fără mine. Niciodată noaptea.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. E irelevant, cred că am surprins întocmai ce mi-a plăcut - dacă ar fi să vorbesc despre ceva ce nu mi-a plăcut, habar n-am, chiar mi-a plăcut, efectiv, tot romanul - cu toate paginile sale destul de multe, cu tot formatul mare pe care l-a avut, ceea ce-a făcut ca o pagină să se simtă ca și o pagină și un sfert-jumătate dintr-una normală. Serios, recomand Prieten imaginar, cu siguranță, dacă sunteți fani ai genului, dacă vă plac poveștile cu un ritm alert, cu o intrigă excepțională, chiar originală. Repet, și dacă o citiți, să vă așteptați la nenumărate răsturnări de situație și la un sfârșit, of, la un sfârșit care să dea cu voi de pereți și care să vă lase, așa, cu buza umflată, gândindu-vă, făcându-vă scenarii - nu, nu știu, pentru mine sfârșitul a fost izbitor, colosal, intens, a fost chiar dureros, să spun așa, nu în sensul emoțional, profund, ci în sensul în care, da, domle, mulțumesc, și-acum eu ce să fac? Să stau nedormit ca să mă gândesc la ce și la cum și la de ce și la cum-ai-putut-face-asta-fără-să-îți-pese-câtuși-de-puțin-domnule-Chbosky? 

„(...) M-am speriat tare. Fiindcă știu că puterea din lumea imaginară înseamnă durere la fel de mare în lumea reală. Una fără alta nu se poate. Deci, cu cât fac mai multe ființe să trăiască, cu atât eu o să mor mai repede. Deci când îmi curge sânge din nas e sângele lumii.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Prieten imaginar. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

Dușmanca. Balul, de Irène Némirovsky - Recenzie

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2015
Traducere: Nicolae Constantinescu

Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Și-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluției, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona și a început să scrie la doar 18 ani. 1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat și debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînțelegerea). În 1929, a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat și de proporții, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai târziu. Apoi, în 1930, a publicat Le Bal (Balul), la rându-i adaptat pentru film și scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătății), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939). Deși lucrările antume i-au adus admirația publicului și recunoașterea criticilor, inclusiv a celor antisemiți, în 1939 i-a fost refuzată cetățenia franceză, iar în 1940 i s-a interzis să mai publice. În 1942 a fost arestată, împreună cu soțul ei și trimisă la Auschwitz, de unde niciunul dintre cei doi nu vai mai ieși. Cele două fiice ale sale au scăpat cu viață însă și au reușit să salveze o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se află și celebra Suite Française (Suita franceză) publicată cu un succes răsunător în 2004 în Franța, recompensată cu prestigiosul premiu Prix Renaudot, acordat, pentru prima oară, postum.

Ei bine, recunosc, este prima carte de la Irène Némirovsky pe care o citesc. Am acasă și Suita franceză, dar n-am avut curajul, încă, să mă apuc de ea. Și, în aceeași măsură, recunosc că am vrut să citesc această carte doar după ce am citit o parte din biografia (rezumată mai sus) lui Irène Némirovsky. Și, fără să ne-ascundem și să negăm, ne putem da seama ce viață grea, tumultoasă, plină de primejdii a dus. Și, doar așa, de dragul ei, să spun, am vrut să-mi fac curaj și, în cele din urmă, să pun mâna pe această carte. Pentru că, sincer, cred că ar trebui să ne îndreptăm privirea și spre autori autentici, spre autori, cum să spun, consacrați, spre autori care au sfidat realitatea, chiar, au sfidat moartea și și-au luat tocul de scris și, în cele mai întunecate nopți, au creat povești, au dat suflu personajelor, au creat viață și, poate doar astfel, au reușit să trăiască împăcați. Vă mai spun, o dată, Irène Némirovsky se pare că a avut chiar o viață grea și, recunosc, m-am întristat tare citind ceea ce am și redat mai sus.. A murit la doar treizeci și nouă de ani, și totuși și-a dedicat întreaga viață scrisului, chiar și când a fost închisă în acel loc pe care nu vreau să-l mai numesc.

În fine, sunt distras și nu asta este ideea postării. Cartea, în sine, cuprinde două povestiri, anume Dușmanca și, respectiv, Balul. Dacă aș încerca să pun în balanță cele două povestiri, să spun care dintre ele mi-a plăcut mai mult, zău că n-aș putea, pentru că, în fiecare, am regăsit, pe lângă o atmosferă care mi-a plăcut enorm, niște personaje puternice, niște personaje feminine de o originalitate aparte, să spun, de o sensibilitate anume, de o incisivitate, nu știu cum să zic, Irène Némirovsky a avut talentul de a crea niște „tipologii” feminine, de a le integra în societatea contemporană întâmplării acțiunii și totuși de a le face atât de contemporane, într-o măsură, și nouă (și nu neapărat în ceea ce privește circumstanțele în care personajele sale s-au aflat, ci, mai precis, această tipologie umană care ar putea fi încadrată, cu alte cuvinte, în orice altă situație - nu știu cât de înțeles mă fac, dar sper că ideea, în sine, a fost receptată de către voi).

În Dușmanca, o poveste care chiar m-a șocat, cu o mamă frivolă și prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijează de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de gasă, Gabri, eroina romanului, se maturizează mult prea devreme și mai mult, de fapt, la voia întâmplării, la voia hazardului. Copilăria ei are drept singur tovară ranchiuna față de propria ei mamă, care, cu vremea, se transformă în dorință de răzbunare, în ură, chiar. Aproape pe nesimțite, copila taciturnă și neglijată de toți, în care a copt atâta ură, atâta refulare, devine o tânără plină de farmec, dar și egală inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi este, pare-se, mai la îndemână decât oricând, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiții și de neînelegeri, de impulsuri incontrolabile și remușcări copleșitoare. Dincolo de o poveste puternică, dincolo de un roman original, este o poveste sensibilă, este o poveste despre viață și despre familia care, în cele din urmă, este una dintre cele mai frumoase și sfinte „stări”, este unul dintre cele mai primitoare locuri.

În Balul, micuța Antoinette Kampf crește simțindu-se mai degrabă un obstacol decât o fiică, un accesoriu niciodată mulțumitor, îndeajuns de bun și frumos și inteligent, cu dorințe și așteptări mereu neglijate, luate în seamă de nimeni (am regăsit, iarăși, ideea aceasta de nepăsare din partea mamei, în special). Când părinții ei, proaspăt îmbogățiți, pun la cale cel mai important eveniment al vieții lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea, fastuoasă și neașteptată, dar dorită, în lumea burgheză, bună, Antoinette găsește prilejul să se răzbune pentru toate umilințele din trecut, însă, cumva, micul ei puseu de furie scapă de sub control - și, ce urmează să se întâmple, n-am să vă spun, dar eu chiar m-am amuzat teribil și mi s-a părut o pasă foarte interesantă din partea eroinei Antoinette.

N-am să vă spun mai multe, n-are sens. Ideea este că eu chiar v-aș recomanda să citiți ceva semnat de Irène Némirovsky. Pe viitor, cu siguranță, am să-mi fac curajul să citesc și Suita franceză și după, dar doar după, mă voi uita și la film. Pentru că sigur este o carte de referință, o carte intensă și, probabil, cu o istorie pe care vreau s-o cunosc. Voi ați citit ceva scris de Irène Némirovsky? Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerile voastre. Dacă nu, ei bine, vă îndemn s-o faceți. Chiar dacă nu e genul vostru, măcar, așa, de dragul autoarei, și de dragul a ceea ce a reușit, în condiții înfiorătoare, să facă: să-și urmeze visul și să-și folosească talentul. Iar asta depășește orice frumusețe! Lecturi frumoase și cu spor să aveți, dragi cititori!

Proiectul Autenticității, de Clare Pooley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2020

Traducere: Loredana Voicilă

Clare Pooley a lucrat timp de 20 de ani în lumea trepidantă a publicității înainte de a deveni mamă cu normă întreagă. A absolvit Newnham College, Cambridge, cu o diplomă în economie. În 2015, a creat blogul, Mummy was a Secret Drinker, unde a început să scrie sub pseudonim despre viața ei după renunțarea la alcool. A debutat cu The Sober Diaries, o poveste care descrie primul său an de abstinență și cum a ieșit învingătoare în lupta cu cancerul de sân. Proiectul Autenticității, debutul său în ficțiune, a fost tradus în 16 limbi. Pooley scrie în bucătăria ei din Fulham, Londra, unde locuiește împreună cu soțul, cei trei copii, un cățel și un arici pitic african.

„Cât de bine îi cunoști pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Știi măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n-ar ieși din casă cu zilele?

Toată lumea minte. Ce s-ar întâmpla dacă ai spune adevărul? Dacă ai împărtăși ceea ce te definește, detaliile care fac ca restul lucrurilor care te caracterizează să se aranjeze de la sine? Și nu pe internet, ci oamenilor adevărați care te înconjoară?

Poate că nu s-ar întâmpla nimic. Sau poate că, spunând această poveste, ți se va schimba întreaga viață ori poate viața cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată.

Vreau să aflu răspunsul.”

Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde. Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. În scurt timp, caietul circulă, iar cei care își spun povestea în paginile lui vor ajunge să se cunoască în cafeneaua Monicăi. Galeria de personaje din Proiectul Autenticității – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasa mamă de pe Instagram a cărei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – alcătuiesc o poveste care este, pe rând, ciudată și amuzantă, nespus de tristă și dureros de adevărată. O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea.

„(...) Sper că într-o zi voi afla ce s-a petrecut mai departe, pentru că îmi va lipsi acest carnet. A venit într-o perioadă în care mă simțeam pierdut în spațiu și m-a ținut ancorat în realitate.”

Well, that is a book! Ce pot spune decât că mi-a plăcut, mi-a plăcut mult, mult de tot, romanul lui Clare Pooley, Proiectul autenticității - de la care, de altfel, am și avut mari așteptări. Mi-a plăcut la nebunie descrierea, mi s-a părut o abordare ingenioasă, originală, și tot ce am speram, când am început cartea, a fost ca și scriitura să fie una bună, astfel încât această idee să fie valorificată la potențialul ei maximal. Și, oh, da, chiar a fost, pentru că am descoperit nu numai o poveste plină de viață, cu momente triste-fericite-înălțătoare-supărătoare-etc, dar și o poveste din care au făcut parte niște personaje de-a dreptul delicioase. Și cred că asta a făcut ca lectura să curgă ușor, fără să mă solicite prea multe, fără să-mi dea bătăi de cap, și totuși să mă facă s-o iubesc atât de mult. Chiar mi-a fost pe placul absolut totul, deoarece am simțit nevoia unei astfel de lecturi, care să mă poarte prin viețile personajelor, să-mi ofere accesibilitate, să mă lase să-mi doresc (de când n-am mai citit o carte care să mă facă să vreau) ca două personaje să fie împreună, ca Julian să-și regăsească drumul în viață, ca Monica, oh, ce personaj drag mie!, să-și împlinească în sfârșit dorințele, ca Hazard (cu un nume predestinat, parcă) să nu se mai hazardeze când vine vorba de viața sa socială (am simțit în acest personaj, de fapt, o mică parte din viața lui Clare Pooley - după cum ea însăși a spus, fiind, cândva, alcoolică). Și-apoi Alice, o, da, Alice, „fabuloasa instagrameriță”, a cărei viață pare perfectă pe social media, mult diferită față de viața reală, de altfel.

„(..._ Deși, îți amintești că tu ai zis că, poate, spunându-ți povestea ți-ai putea schimba viața? Ei bine, cred că doar scriind-o pe hârtie s-a produs un fel de magie, pentru că viața mea chiar s-a schimbat de atunci. Lucrurile par, în sfârșit, să se așeze.”

Pentru mine, această „supă” de personaje a însemnat totul, fiindcă autoarea, Clare Pooley, a știut să facă din toate ceva însemnat. Repet, nu mi s-a mai întâmplat să iubesc toate personajele dintr-un roman, însă Pooley le-a tratat cu atâta atenție și cu atâta talent, i-a dat fiecăruia câte o voce autentică (dată viind și dovada faptului că romanul este împărțit în capitole „scrise” din perspectiva acestor personaje). Așa, de altfel, devine accesibilă psihologia fiecăruia dintre ei. Viața fiecăruia, cu bune și rele, cu rele și bune, motivele pentru care simt să scrie în acest Jurnal al Autenticității, jurnal pornit de către Julian și lăsat de izbeliște Monicăi, în cafeneaua acesteia, și care, mai apoi, ajunge, ca purtat de mâna destinului, și la alte persoane ale căror destine, în cele din urmă, se vor încrucișa într-un mod poetic și desăvârșit. Aaah! Cât de mult mi-a plăcut, și vă spun sincer, felul în care s-a jucat Pooley cu „puterea sa de scriitor”, aducând personaje împreună, creând situații neașteptate, dar dorite, situații care să releve și să scoată la iveală profunzimele fiecărui suflet!

„(...) Își abandonase toate pasiunile pe care le avusese în copilărie, toate acele lucruri care-i făceau inima să tresalte și o îndemnau să viseze, renunțase la toate ca să muncească din greu, ca să-și construiască un viitor.”

V-am spus, cea mai mare frică, pentru mine, a fost faptul că ideea va fi trasă în jos de scriitura care nu avea să-mi fie pe plac. Am luat asta în calcul, fiindcă mi s-a mai întâmplat să citesc cărți cu o idee super, dar cu o scriitură și un stil care să nu-mi fie pe plac. Dar, ei bine, chiar mi-a plăcut mult stilul de a scrie a lui Clare Pooley. Proiectul autenticității a mers repede, să spun așa, a fost un roman ușor, dar nu la modul acela în care s-ar putea înțelege „superficial” - nu, ba chiar a fost profund, mai ales prin personaje, prin anumite replici și fragmente, prin anumite zbuciumuri ale acestora, prin tratarea anumitor subiecte (dependența de alcool, spre exemplu). A mers numai bine după un roman greoi pe care-l citisem anterior. Și m-a ținut acolo, prins de-a lungul lecturii, deoarece voiam neapărat să aflu cât mai multe și să văd ce-o să se întâmple cu prietenii mei dragi din carte. 

„(...) Nu-ți face griji! Îți voi cumpăra un creion special pe care-l poți folosi ca să te descurci mai ușor. O să-ți placă la nebunie pe Instagram. E atât de estetic! E un fel de ARTĂ, doar că mai modernă. Exact domeniul tău! Dacă Picasso ar trăi încă, sunt sigură că ar fi pe Insta.”

Personaje complexe, întâmplări amuzante, relații de suflet, întorsături de situație, replici acide, replici care stârnesc hazul, toate acestea fac din Proiectul autenticității o carte despre căutarea identității, despre împlinire, despre cum străinii îți pot schimba viața, fie în bine, fie în rău; despre definirea idealurilor și acceptarea propriei realități. Chiar a fost o carte complexă, chiar dacă nu-mi găsesc, acum, prea bine cuvintele. Mi-a plăcut mult și cu siguranță o recomand celor care vor să citească nu doar ceva bine scris, dar și ceva care să te atingă și să te emoționeze. Pe mine, cum v-am spus, m-a purtat prin toate stările și, la sfârșitul cărții, m-a regăsit cu un rânjet ștrengărește de mare. Pe bune!

„- Monica, de ce trebuie să aibă totul un rost? De ce trebuie să facă totul parte dintr-un plan? Uneori este mai bine să lași lucrurile să crească de la sine, în mod natural, ca florile sălbatice.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Proiectul autenticității. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

„Vorbea despre simbolurile Londrei sau ceva de felul acesta. Pierduse șirul pentru că fusese distras de faptul că, așa, cu părul ei negru,  buzele roșii, pielea albă și obrajii îmbujorați din cauza vântului, arăta exact ca Alba ca Zăpada din desenul Disney. Era atât de puternică și de neînfricată. În mod normal, o fată ca ea l-ar fi speriat îngrozitor. Însă îi citise povestea. Știa că sub exteriorul dur se ascunde o fată care dorește să fie salvată. Pentru o clipă, se simțise ca prințul chipeș din poveste și o sărutase, iar ea îl sărutase la rândul ei. Pasional chiar.”