Ieri, azi, mâine. Viața mea, de Sophia Loren - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 320

Traducere: Graal Soft SRL

„Dacă mă gândesc la viața mea, sunt uimită că totul e real. Într-o dimineață mă voi trezi și am să-mi dau seama că a fost doar un vis. Să ne înțelegem, nu a fost ușor. Cu siguranță a fost frumos, a fost greu, dar a meritat.”

Sophia Loren (Sofia Villani Scicolone Ponti) s-a născut la Roma, în Italia, în 1934. Și-a petrecut copilăria și o parte din adolescență la Pozzuoli, în condiții economice precare. La 15ani pleacă la Roma în căutarea succesului. Debutează în filmul Quo Vadis?, iar apoi, în mai multe filme, interpretează roluri secundare care, treptat, o fac să iasă în evidență prin frumusețea ei. Într-un singur an, apare pe genericul a aproximativ 15 filme. În timp, se afirmă tot mai mult în lume ca un star al cinematografiei italiene; consacrarea sa vine odată cu Premiul Oscar, câștigat în 1961 pentru interpretarea din filmul La Ciociara, în regia lui Vittorio De Sica. Împărțită între Italia și Hollywood, este distribuită, alături de cele mai mari staruri mondiale, în numeroase filme de succes, regizate de mari personalități ale cinematografiei. Nicio actriță italiană n-a ajuns vreodată la o asemenea popularitate internațională. Fericirii aduse de succesul profesional i se adaugă cea a maternității, când se nasc cei doi fii ai săi. În anii '80 partiipă aproape numai la producții TV. Ulterior, activitatea sa se limitează la apariții sporadice. Palmaresul actriței numără un total de mai bine de 95 de filme. 

„Succesul aduce o povară pe care trebuie să înveți să o gestionezi. Nimeni nu te învață așa ceva; ca întotdeauna, răspunsul stă în puterea ta.”

Vreau să cred că, de-a lungul anilor, măcar (măcar) o singură dată ați auzit de Sophia Loren. Nu trebuie să fii un cinematofil înfocat, nu, dar e imposibil să nu fi auzit de ea măcar drept referință de modă, de frumusețe, sau, pur și simplu, să fi auzit de Sophia Loren - pe internet, la radio, habar n-am, la televizor și așa mai departe. Și, de asemenea, dacă n-ați văzut filmul Life Ahead, în care joacă rolul lui Madame Rosa, chiar nu știu ce mai așteptați. Sincer! Scos în 2020, la vârsta pe care o are Sophia Loren (86 de ani pe atunci), eu zic că se ține extraordinar, dar extraordinar de bine. She is still a beauty icon. Și nu numai. Pentru mine, Sophia Loren este una dintre marile actrițe ale acestei lumi, alături de alte câteva nume de actrițe care mi-s la suflet. Sincer, chiar are un palmares extraordinar de frumos, cu filme de o efervescență aparte - de la drame dureroase, profunde, la filme romantice și comedii, dublări de voci și apariții în diferite seriale. Chiar e o maestră a scenei, dovadă și Oscarul primit în 1961 (la care, de timidă ce era și din cauza fricii și a lipsei de încredere în propria persoană, nici măcar nu s-a prezentat), precum și Oscarul primit pentru întreaga sa carieră (discursul ținut a fost just heartbreaking). 

„Uneori se întâmplă ca timpul să o ia la goană dintr-o dată, ca spaime vechi să lase locul unor noi provocări și totul să ia o altă întorsătură, în timp ce o apucăm pe drumuri necunoscute și negândite.”

Am așteptat traducerea cărții Ieri, azi, mâine. Viața mea încă de când a apărut. De fapt, am așteptat cartea aceasta încă de când s-a apucat Sophia Loren s-o scrie. De fapt, am așteptat-o încă de când am văzut primul film în care aceasta joacă. Și nu spun că nu știam anumite lucruri despre ea, le găsești extrem de rapid cu un search pe Google și așa mai departe. Dar, după cum zicea și Demi Moore, în Din suflet (recenzia AICI), altfel când îți spui tu povestea, e altfel când îți așterni pe hârtie gândurile și propria viață, când ești tu cel care i se arată lumii așa cum, bineînțeles, n-au reușit nici ziarele, nici articolele, nici interviurile și nici biografiile scrise alții. O autobiografie e, întocmai, o autobiografie - e exact ceea ce vrei să prezinți lumii, fără perdea, exact așa cum ești. Mă gândesc că fiecare autor, actor, cântăreț, într-un anumit punct al vieții va avea să-și scrie autobiografia. Sophia Loren a făcut asta, bineînțeles, știind că are milioane de fani, milioane de persoane care o stimează și o adulează. Poate, între timp, popularitatea i-a mai scăzut, dar la vremea ei, cum se zice, Sophia Loren chiar a fost o imagine mondială, a apărut pe coperți de reviste, era în gurile tuturor, cea mai adorată femeie din Italia. Scriindu-și autobiografia, aceasta ne poartă prin întreaga ei viață, de când era mică, amintindu-și ororile războiului, foametea, condițiile vitrege de viață, până când a crescut și-a început să-și clădească visul, să facă primii pași, timizi, nesiguri și incerți, în lumina reflectoarelor. De-acolo, Sophia Loren avea să devină o actriță a marilor ecrane ale lumii.

„(...) Când joci, o faci complet, cu simțurile și cu mintea, cu pielea și cu măruntaiele, cu memoria și cu inima. În meseria noastră, acesta este singurul secret care contează.”

Sophia Loren a avut, și are, o viață frumoasă. Este înconjurată de oameni frumoși, de prieteni dragi, de o familie iubitoare și de nepoții pe care-i iubește mai mult decât orice pe această lume. Totuși, bineînțeles, nu întotdeauna a fost așa. Situațiile în care, în trecut, aceasta s-a aflat, au făcut-o să realizeze cât de recunoscătoare trebuie să fie pentru ceea ce are acum - sărăcia, lipsurile, certurile, inadaptarea, pierderile de sarcină, eșecurile în iubire. Știu că poate sună impresionist, dar pentru mine chiar este un exemplu de curaj, devotament, perseverență. Numeroase scene mi-au stârnit râsul, în special situația în care a trebuit să-nvețe engleză, neavând habar o singură boabă. Totuși, trebuie să recunosc că, într-adevăr, aș fi vrut ca această autobiografie să fie ceva mai personală, dacă pot spune așa. Mi s-a părut puțin cam rece, la o adică multe dintre aceste informații le-aș fi avut la doar un click distanță căutând pe Google sau ceva. Parcă ar fi putut să intre mai multe în viața sa personală - ce amuzant, nu? Poate chiar n-a vrut să facă asta, de fapt, până la urma e viața ei, a ei și atât. Dar nu pot decât să fiu bucuros că am citit și această carte, deoarece de prea mult timp așteptam să o citesc. Și să mă bucur, încă o dată, de efervescența Sophiei Loren, un om deosebit și extraordinar de talentat și frumos.

„(...) Și scoate la lumină rana din care s-a născut Sophia Loren. Diversitatea familiei mele - un tată absent, o mamă mult prea frumoasă față de altele - mă face să sufăr foarte mult, mă umple de rușine, dar împreună sunt norocul meu. Sunt forța care mă împinge să muncesc, să demonstrez cine sunt, să-mi aleg foarte devreme drumul de urmat. (...) Plec la Roma fugind de o fetiță fără tată ca să mă regăsesc pe mine în actrița care vreau să devin.”

Vreau să le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Ieri, azi, mâine. Viața mea, autobiografia Sophiei Loren, pe care o găsiți AICI. Cred că am descoperit o nouă nișă literară la ei, care-mi place de minue: cea a (auto)biografiilor. Mereu mi-a plăcut să știu mai multe despre oamenii pe care-i stimez, mereu mi-a plăcut să le țin cărțile, la care au muncit cu suflet, în mână. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, veți găsi enorm de multe cărți de toate genurile - cu siguranță pe placul vostru. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Sora favorită, de Jessica Knoll - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2021

Traducere: Ioana Rotaru 

„(...) În ziua de azi însă, era cool să-ți pese. Este o obligație să îți ajuți semenele. Femeile sunt spițele aceleiași roți, străduindu-se din răsputeri să se împingă una pe alta înainte. Aceasta este misiunea SPOKE. Kelly a venit cu ideea. Minunat, nu? Eu, una, preferam ceva de genul: mișcă-ți fundul ăla de fițe și încearcă, măcar o dată, să te gândești și la altcineva. Kelly a insistat că probabil vom prinde mai multe muște dacă folosim mierea.”

Jessica Knoll este autoarea bestsellerului New York Times Cea mai norocoasă fată, pe care intenţionează să-l ecranizeze Lionsgate, cu Reese Witherspoon producător. A crescut în suburbiile din Philadelphia și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr (Pennsylvania) și William Smith Colleges de la Geneva (New York). A fost senior editor la Cosmopolitan și editor la Self. Locuiește în Los Angeles, împreună cu soţul ei și cu buldogul Beatrice.

„(...) Aproape o treime din femeile tinere renunță la un an din viața lor pentru a obține corpul perfect. Și asta nu din cauză că ar fi superficiale sau că nu și-ar cunoaște prioritățile, ci pentru că societatea le face viața un coșmar dacă nu sunt slabe. Eu, una, fac parte dintr-o minoritate care e în creștere și care este hotărâtă să schimbe această situație.”

Surorile Brett și Kelly au fost dintotdeauna la limita dintre afecţiune sinceră și rivalitate crâncenă. În copilărie, Brett era copilul-problemă, veșnic în umbra lui Kelly, sclipitoare și fermecătoare. Acum Kelly este o mamă care-și crește singură copilul, iar Brett, care se află pe culmile succesului, o aduce într-un reality show. Când Kelly ajunge în emisiune și în lumea lui Brett, sora ei are toate motivele să se simtă ameninţată. Kelly este singura care-i cunoaște secretul înspăimântător ce o poate distruge. Însă când adevărul iese la lumină, niciuna dintre ele nu se aștepta ca emisiunea să se încheie cu o crimă.

„(...) Întotdeauna m-am temut că sora mea era prea deșteaptă și prea dornică de succes ca să fie vioara a doua de lângă mine. Era doar o chestiune de timp până când avea să se plictisească, până când Layla nu avea să mai fie de ajuns. Iat-o cum revine în forță. Se lasă rău.”

Să-ncepem cu începutul, spunând că n-aveam așteptări prea mari de la această carte, întrucât nu știam nimic despre această autoare și nici nu prea auzisem de Sora favorită. Da, Cea mai norocoasă fată o mai văzusem pe ici-colo, dar vag, niciodată n-am știut despre ce este. Așa cum s-a întâmplat și cu cartea de față - eu nu obișnuiesc să citesc decât foarte rar descrierile cărților, de obicei mă las condus de impuls sau de intuiție (inuiția mea intră în scenă, deseori, atunci când știu deja, dinainte de a mă aventura în lectura unei cărți, că o să-mi placă). Aici, în cazul de față, vorbim de impuls. Clar. Nu mi-a plăcut cartea aceasta decât sub o formă care subclasează, de fapt, faptul că mi-a plăcut într-o măsură cartea: ador, pur și simplu, cum scrie Jessica Knoll. Gata, am zis-o, dar îmi place la nebunie ce face femeia asta. La un pol diametral opus, urăsc faptul că s-a lungit atât, dar atât de mult pentru ceva care poate s-a vrut ca un knock-out, dar a rămas cu vrutul. Da, mi s-a părut total absurd să bagi atâtea pagini, dar atâtea pagini, atâta scriitură inutilă și de umplutură pentru un astfel de deznodământ. Nu, nu-l bănuiam, dar însăși atmosfera cărții a fost de așa natură încât, de departe, nici nu mi s-a părut a fi un thriller sau ceva, nici nu mi s-a părut că, la un moment dat, are să iasă la iveală o crimă sau că este vorba de ceva de acest gen.

„(...) Este nevoie de imperfecțiuni, ici și colo, pentru ca lumea să simtă că există și o ființă umană sub toate astea, dar ea n-a avut niciodată curajul să-și arate adevăratele hibe. L-a pus pe agentul ei să negocieze cu producătorii că nu vor filma casa ei - din motive de securitate. De fapt, îi e jenă că locuința ei este în vecinătatea unei curățătorii.”

Dar, why in the world ai face așa ceva? Adică, pe bune, mi se pare că Jessica are un talent extraordinar de a crea personaje memorabile, faine, fie ele egoiste, enervante, superficiale și ipocrite, arogante, enervante, mincinoase, superficiale iarăși, fade și seci, puternice, habar n-am - am impresia că-n cartea asta am avut parte de un ghiveci de personalități, o paletă extrem de largă de temperamente, reacții. După ce-am terminat cartea mi-am zis, sincer, cred că Jessica Knoll a devenit plăcerea mea vinovată. De ce vinovată? Bun, poate e prematur să zic că într-adevăr scrie prost în ceea ce privește acțiunea și celelalte - de aceea vreau să citesc și Cea mai norocoasă fată - dar personajele, ah, personajele pe care le-a creat mi-au intrat imediat sub piele. Așa încât, la un moment dat, ajunsesem să nu mă mai intereseze pledoaria inutilă și totuși alertă, acțiunea romanului care parcă le aduce pe personaje într-un cerc, fiecare încercând să-l prindă pe fiecare; nu, ajunsesem să fiu atent doar la caracterul psihologic al fiecăruia, doar la replicile cu care Knoll le-a dat viață și, pentru mine, le-a făcut atât de faine și atât de bine construite. 

„(...) mă tot întreb de ce, pentru a i se lua munca în serios, o femeie trebuie mai întâi să sângereze. De ce mă grăbisem să-mi deschid venele?”

Cred că ăsta a fost punctul forte al romanului, după părerea mea. Probabil i-aș fi dat două steluțe dacă n-aș fi avut parte de o astfel de aventură comportamentală, de astfel de personaje care să-mi stârnească stări și să mă facă să mă gândesc că, pe bune, e foarte posibil cineva din grupul meu să fie așa. Zău, niște personaje atât de palpabile, atât de fain conturate (fie că întruchipează atitudini cu care n-am fost de acord, fie că pledează pentru valori care nu mi-s dragi), atât de convingătoare. Discursul narativ al lui Jessica Knoll chiar e unul bun, șlefuit, iar oralitatea cărții mi s-a părut delicioasă. Poate ar trebui să mai lucreze puțin (mai mult) la modul în care conturează acțiunea, la modul în care pune personajele în scene. La intrigă, punctele culminate (care, da, au fost și astea, dar destul de seci și trase de păr), în loc să se lungească cu polologhia inutilă și plictisitoare. Totuși, nu mi-a displăcut atât de mult încât să nu vreau să mai citesc și celălalt al ei, Cea mai norocoasă fată. Ei bine, probabil abia atunci aș putea să am o părere într-adevăr viabilă în ceea ce o privește pe autoarea Jessica Knoll.

„În cele din urmă, dar sper că nu cel mai mult, îmi doresc ca lumea să creadă povestea noastră pentru că am obosit să tot stau în umbră, în vreme ce reflectoarele erau îndreptate asupra soră-mii. Poftim. Mi-am asumat.”

N-ar mai fi multe de spus. Regret că acest roman n-a avut și un fir epic care să-mi fie întocmai pe plac, dar în același timp mă bucur că nu m-a chinuit, să zic așa, nu m-a solicitat, deoarece am citit cartea aceasta extrem de rapid. Aș spune că e o lectură light, cumva ușurică, dar nu prea e, întrucât are destul de multe pagini și, la un moment dat, ar putea deveni chiar obositor să citești despre ceva și, în același timp, să simți că citești despre nimic și acel nimic se îndreaptă spre nicăieri. Totuși, dacă încerci să fii optimist, poți fi atent la modul în care Knoll și-a creat personajele - da, mă repet, dar este singurul aspect bun (și chiar major, pentru mine) de care m-aș putea lega. Pentru că, în cele din urmă, personajele lui Knoll au reprezentat pentru mine interesul major în acest roman. Restul, cum să zic, simplă vânare de vânt și pledoarie inutilă (bun, bun, am înțeles, este foarte important să fii familiarizat cu trecutul personajelor, istoria lor prezentă, alea, alea - dar nici chiar mai bine de patru sute de pagini).

„Bine ați venit în reality TV, unde duplicitatea nu numai că este încurajată, ci este și un talent care te ajută să supraviețuiești.”

În ultimă instanță, și știu c-o să sune ciudat, abia aștept să citesc romanul Cea mai norocoasă fată. Din câte am văzut, e ceva mai bine cotat decât Sora favorită. Cine știe, poate a dat lovitura prima dată în ceea ce privește acțiunea și dinamismul romanist; și a gafat-o, să zicem, a doua oară. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Sora favorită, de Jessica Knoll, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Cu respirația tăiată, de Jennifer Niven - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei 

„- Știi ceva? Tu ești precum cutiile alea băgate unele într-altele; de fiecare dată când deschid una, mai găsesc alta înăuntru. Ești cutie după cutie (...) și nu cred că va fi cineva în stare, vreodată, să le deschidă vreodată.”

Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână, despre o tânără hotărâtă să-și scrie propria poveste — cu sex, suferinţă din dragoste, drame familiale și tot restul. La sfârșitul liceului, Claudine Henry are patru preocupări: sexul, facultatea, să devină o scriitoare cunoscută și sexul. Însă când familia începe să i se destrame, simte că i se prăbușește întreaga lume. Planurile de vacanţă sunt anulate, iar ea ajunge să locuiască peste vară, împreună cu mama ei, pe o insulă din largul Georgiei, fără internet, fără telefon mobil și fără prieteni. Dar pe insulă întâlnește alt fel de oameni decât cei cu care era obișnuită și îl cunoaște și pe Jeremiah — plin de viaţă, misterios și chipeș. Claudine își împlinește o parte dintre dorinţe și capătă o altă perspectivă asupra vieţii ei; dar, dacă la începutul verii abia aștepta să plece de pe insulă, acum parcă timpul nu mai este suficient.

„Mai bine să existe mai multe cutii decât să nu fie destule.”

Jennifer Niven este autoarea a zece romane, între care bestsellerurile internaţionale Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Cărţile ei au fost traduse în peste 75 de limbi și au câștigat premii literare în toată lumea. Toate acele locuri minunate a fost ecranizat de Netflix, cu Elle Fanning în rolul principal. De asemenea, volumul Universul pe umerii tăi va fi ecranizat, iar Jennifer Niver va scrie scenariul, așa cum a făcut și pentru filmul Toate acele locuri minunate. Când nu lucrează la numeroasele proiecte TV și cărţi, Jennifer supervizează Germ, o revistă literară online dedicată adolescenţilor, precum cea din Toate acele locuri minunate. O puteţi urmări pe Twitter, la @jenniferniven.

„Să nu sufli nimic. Nu vorbi despre asta. Nu lăsa să se vadă ce simți. Taci din gură. Ține-o pentru tine. Tăcere. Nu faci decât să zâmbești și să tot zâmbești, până când ți se usucă gura.”

Este a treia carte pe care am citit-o de la Jennifer Niven, am mai citit și celelalte două cărți, imediat ce-au apărut, și anume Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Astfel, am o oarecare certitudine atunci când zic că nu prea-mi place cum scrie Niven, dar are un simț al realității care chiar te dă pe spate și te impresionează. Totuși, am observat, cel puțin în acest roman, că ea însăși spune că nu știe să scrie cu profunzime, deci este conștientă că scriitura ei este simplă. Dar, nici nu știu cum s-o spun, are ceva special, ceva care este doar al ei. Scrie, cum să zic, real, veridic, și reușește astfel să atingă cititorul, să-i intre sub piele chiar și înfățișându-i cele mai banale scenarii, punându-și personajele în cele mai previzibile situații. Acest stil de scriere, această finețe și acest rafinament romanist, mi-a adus aminte de autoarea Sally Rooney - după părerea mea (repet, părerea mea) cele două chiar seamănă din acest punct de vedere. Povești simple, povești aparent banale, dar care scot la lumină trăiri interioare extrem de intense și extrem de profunde.

„(...) Bagajele noastre sunt îndesate sub banchete, printre genți ce călătorie și rucsacuri. Îmi iau valiza și îmi spun: Ar trebui să fie mai grea. Până la urmă, toată viața mea e îngrămădită acolo.”

Cred că romanul de față is a must pentru toți fanii lui Niven. Din câte am înțeles, este un roman mult mai personal decât celelalte, mult mai verosimil. Este ca un fel de jurnal pe care însăși Jennifer Niven îl ține atunci când parcurge o perioadă din viața ei nu tocmai plăcută - despărțirea părinților ei, plecarea pe insulă și nevoia de a rupe prieteniile vechi pe care le avea, precum și întâlnirea iubirii vieții ei, acolo, pe insulă. Deși totul pare simplu, banal, nicidecum îndeajuns de interesant pentru a umple aproximativ cinci sute de pagini, Niven pune accent foarte mult pe propriile sale trăiri interioare, pe propriile lupte pe care aceasta le duce, sfâșiată de realitatea-i imediată care pare că s-a aliat cu cele mai urâte coșmaruri ale ei. Instabilitatea emoțională, dorința de a-și găsi liniștea interioară, iubirea, și-n același timp zbuciumul vârstei, efervescența trăirilor și a emoțiilor - Niven surprinde toate acestea într-o proză de o oarecare intensitate emoționantă, profundă. Recunosc, multe pagini mi s-au părut de umplutură, seci, n-am putut să mă atașez prea mult de Claudine, ba chiar mi s-a părut oarecum superficială, cu un oarecare interes adolescentin și niscaiva convingeri egoiste și ipocrite. Dar, în același timp, Claudine mi s-a arătat ca fiind un suflet sensibil, real, un suflet tânăr zbuciumat și prins într-o vâltoare a vieții - suferindă, empatică, îndurerată, dar plină de speranță și pozitivă. În căutarea iubirii, a întregirii și a visurilor pe care le are. 

„(...) Ce face pe cineva să nu te mai iubească? Într-o zi este iubire; în următoarea nu mai este. Unde s-a dus? Ceva ce a trăit și a respirat așa - cum se poate evapora, pur și simplu, de parcă n-ar fi existat niciodată? Îmi imaginez o cameră sau poate o planetă întreagă unde se duc toate iubirile să trăiască, odată ce noi terminăm cu ele. Ca un fel de cimitir de vechituri. Mici rămășițe de iubire împrăștiate peste tot.”

Dacă mă uit în urmă, și mai ales acum, când încerc să scriu această recenzie, îmi dau seama că rating-ul acordat cărții, de doar trei steluțe, parcă este prea mic. Dar, în aceeași măsură, îmi dau seama că mă las influențat de faptul că analizez mai bine cartea și modul în care m-a făcut să mă simt, din prisma faptului că în același timp empatizez - acum - mai mult cu Claudine. Și, da, chiar empatizez - sau am empatizat - cu ea, dar scriitura lui Nivel e cea care mă reține. Nu știu, pentru gusturile mele e puțin cam simplistă, seacă, și deși o comparam cu Rooney, la Rooney am găsit ceva mult mai profund dincolo de niște întâmplări normale, dincolo de anumite situații, dincolo de anumite voci ale personajelor. Dincolo de anumite emoții și trăiri, era ceva, acel ceva despre care tot vorbesc, care multor autori le lipsește, și care m-a mișcat până la lacrimi. La Niven am avut parte de niște situații mult prea neplăcute, care de multe ori mă îndepărtau de personajul principal; aveam parte de niște situații care nu mă convingeau. Deși, iarăși, trebuie să recunosc că această carte cred că e una dintre cele mai bune ale ei - repet, pentru mine, deoarece am reușit să urmăresc mai bine personajul principal și chiar să empatizez cu cărți. În celelalte două romane, pur și simplu nu prea am putut să fiu alături de personaje, să le simt așa cum trebuie. Probabil, cine știe, poate nu le-am citit atunci când a trebuit. 

„Aici este suferință, iubire și durere. (...) Viața este o acumulare de dureri. Toate te umplu și îți taie respirația, făcându-te să crezi că n-o să mai poți respira vreodată, dar înainte să apuci să te dezmeticești, n-au mai rămas din tine decât niște cuvinte pe o hârtie, tăcute și adormite, până când cineva le descoperă și le citește.”

Acum, că mă gândesc mai bine, chiar cred că voi reveni asupra celor două cărți citite anterior - Toate acele locuri minunate și Universul pe umerii tăi. Sincer, nu-mi aduc aminte prea bine despre ce era fiecare, dar îmi amintesc - și-așa vag - modul în care m-am simțit după ce le-am citit. Știu că multă lume apreciază enorm modul în care scrie Niven, multă lume se regăsește în ceea ce scrie aceasta, ceea ce, bineînțeles, nu face decât să mă bucure. Da, Niven chiar scrie accesibil, e deschisă, poate fi și amuzantă și profundă și emoționantă și egoistă în același timp. Scriitura ei este multilaterală, pe cât de simplă, pe-atât de profundă și plină de substraturi. Dar, pentru mine, modul în care a livrat situațiile, scenele, întâmplările, n-a fost tocmai unul care să mă atingă și să-mi fie pe plac. Un fel de lectură light, și, sincer, nici nu știu cum au trecut cele aproape cinci sute de pagini. Mi-a plăcut de Claudine, în aceeași măsură în care, deseori, mi-a displăcut complet. Mi-a plăcut mult prietenia ei cu Saz, convorbirile pe care acestea le-au avut. Mi-a plăcut intensitatea cu care Claudine a trăit anumite experiențe definitorii pentru devenirea ei. Da, o carte chiar bunicică, dar dacă, oh, stilul de scriere ar fi fost altul, chiar ar fi reușit să scoată ceva chiar frumos!

„(...) Nu așa facem de fiecare dată când cunoaștem pe cineva sau ne îndrăgostim de cineva sau începem să iubim pe altcineva? Nu adunăm resturile încercate de noi înșine și ne mai dăm silința încă o dată?”

Cu riscul de a mă repeta, aceasta este strict experiența mea cu Niven - nu de alta, dar știu că există numeroși fani înfocați ai acestei autoare. Eu nu-i contest talentul, iar dovadă stă rating-ul mare de pe Goodreads, miile sau poate milioanele de fani din întreaga lume, dar pentru mine a lipsit profunzimea aceea, date fiind circumstanțele în care s-a regăsit Claudine. Habar n-am, poate mă așteptam la altceva, la ceva mai intens, mai mișcător și mai palpabil. Dar eu zic că și trei steluțe sunt îndeajuns de multe, nu? Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Cu respirația tăiată, de Jennifer Niven, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

The Dressmaker, de Rosalie Ham - Recenzie

Editura: Serpent's Tail

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2015

Număr de pagini: 298

“It will be our revenge and our reason. I have made it my catalyst and my propeller. It seems only fair don't you think?”

When she was only ten years old, little Tilly Dunnage was forced to leave her hometown of Dungatar in rural Australia under a black cloud of accusation. Years later Tilly, now a couturier for the Paris fasion houses, sweeps back into town hoping to make peace with her mentally unstable mother. But mid-century Dungatar is a small town, and small towns have long memories. At first she wins over the suspicious locals with her extraordinary dressmaking skills. But when the eccentric townsfolk turn on Tilly for the second time, she decides to teach them a lesson. Packed with memorable characters, acid humour and luscious clothes, The Dressmaker is an irresistible gothic tale of small-town revenge. Now a major motion picture starring Kate Winslet, Judy Davis, Liam Hemsworth and Hugo Weaving.

”Anyone can go Beula, but only good people with respectful intentions should attend don't you think? Without Tilly's tolerance and generosity, her patience and skills, our lives - mine especially - would not have been enriched. Since you are not sincere about her feelings or about her dear mother and only want to go to stickybeak - well it's just plain ghoulish isn't it?”

Nu voi face această recenzie în limba engleză, it makes no sense, pentru că înainte de toate nu-s așa bun la engleză. Și, în al doilea rând, fac această recenzie în română pentru că vreau să ajungă, astfel, la cât mai mulți cititori ai acestui blog. Nu aveți idee cât de mult mi-aș dori ca această carte să fie tradusă și la noi. Nu știu sub aripa cărei edituri, dar știu sigur că ar fi o carte cu adevărat apreciată. Înețeleg, în aceeași măsură, care-i faza cu rating-ul destul de micuț pe Goodreads: Rosalie Ham scrie această carte cu un detașament incredibil, acid, incisiv față de personaje, iar ăsta ar fi motivul pentru care nu multă lume a rezonat cu ceea ce a scris ea. În același timp, eu cred că tocmai asta face ca romanul de față să fie incredibil de bun. Atât de palpabil, atât de misterios, întunecat, ciudat și absurd, abstract, rece, rece, rece. Da, chiar este un roman rece, și spun asta nu pentru că autoarea nu transmite emoție - ba, dimpotrivă, transmite multă emoție - ci pentru că păstrează o anumită distanță față de anumite personaje, deoarece, bineînțeles, ca autoare, Rosalie Ham este stăpână peste destinele acestora. Și n-o păstrează fără justificare, ci chiar are motive s-o facă.

“My name is Tilly. Everyone will know soon enough.”

Totul începe când Tilly se-ntoarce în Dungatar, micuțul sat care, ohoh, ascunde atât, atât de multe secrete și părți întunecate. Confruntându-se cu o mamă senilă, care nu-și mai amintește de ea, Tilly încearcă să descopere misterul propriului său trecut, motivele pentru care lumea o consideră vinovată de o anumită crimă. Motivul pentru care nimeni nu le suportă pe Tilly și pe mama ei, Mad Molly Dunnage. Bun; în această idee, eu nu mai am nimic de spus, nimic de povestit, pentru că nu face interesul nimănui. Dar vă pot spune că stilul de scriere al lui Rosalie Ham este, pur și simplu irezistibil. Da, indeed, este o poveste destul de ciudățică, cu personaje destul de ciudate, într-un orășel aparent simplu, tipic, foarte mic, de țară. Tilly (Myrtle) se-ntoarce din lumea ei glamuroasă, mare, pentru a avea grijă de mama ei. Și în momentul în care se întoarce, totul se-ntoarce la o sută optzeci de grade pentru toți locuitorii Dungatarului. Avem de-a face, aici, cu personaje extrem de bine conturate, dominate de anumite trăsături, întrupări ale anumitor moravuri - minciuna, frustrarea, violența domestică, mânia, dar și bunătatea, candoarea, simplitatea. Spectrul acestora de personaje, efervescența lor - este ceva ce mi-a plăcut cumplit de mult.

“Pain will no longer be our curse, Molly”

În cele din urmă, este o carte despre răzbunare. O carte despre iubire, speranță, totul pus în scenă într-o atmosferă irezistibilă. Nu știu, cred că e tare ciudat să vorbesc despre The Dressmaker deoarece simt că nu mă pot lega de multe fără să vă dau eventuale și nedorite spoilere. La Rosalie Ham, interesul îl face modul în care scrie aceasta - întocmai viziunea aceasta depărtată, rece pe care o are asupra a tot ceea ce se întâmplă. Nu se implică, neapărat, emoțional, nu investește mai mult într-un personaj decât în altul (de fapt, bineînțeles c-o face - vorbim aici de personaje principale, secundare - dar nu așa fel încât să-ți impună pe cine să placi, de cine să te atașezi). Și culoarea locală a romanului, atmosfera, situațiile - totul a fost exact pe placul meu. Nu știu, poate ar fi mai ușor să mă-nțelegeți dacă știți ce fel de cărți îmi plac, în cele din urmă, ce genuri literare abordez. Atunci probabil ați înțelege de ce mi-a plăcut atât de mult romanul lui Rosalie Ham.

”You can't keep anything secret here, said the old woman. Everybody knows everything about everyone but no one ever tittle-tattles because then someone else'll tell on them. But you don't matter - it's open slather on outcasts.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, și n-am să mai spun multe. Chiar este o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nu pentru că are o acțiune de vai de mine, nu pot să mă opresc din citit, abia aștept să văd ce urmează să se întâmple - nu, ci pentru că am adorat pur și simplu această poveste, a avut de toate: emoție, curaj, speranță, situații neașteptate, caractere puternice și extrem de bine conturate. A avut dragoste și-a avut răzbunare, a avut speranță și durere. O carte care m-a atins și personaje care mi-au rămas în suflet mult, mult timp. Nici nu mai știu cum am dat de această carte, dar știu sigur că am văzut întâi filmul, abia apoi mi-am cumpărat-o.

”In this town a man can covet his neighbour's wife and not get hurt, but to speak the truth can earn a bleeding nose.”

Ah, da, să nu uit. Dacă nu veți citi vreodată această carte, măcar ar trebui să dați o șansă filmului. Este, pur și simplu, genial. Dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că tocmai de asta am vrut să citesc cartea, deși am văzut filmul înainte: îmi amintesc emoțiile și stările cu care am rămas după ce am văzut filmul. Îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt și cât de mult mi-a plăcut. Iar Kate Winslet, Dumnezeule, face un rol extraordinar. Și faptul că apare ediția de carte pe care o am eu o are pe Kate Winslet pe copertă - ei, bine, n-am putut să rezist fără să mi-o cumpăr. Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt cât de cât sigur că își va găsi un loc aparte în inimile voastre. Sau, cel puțin, sper că o s-o facă! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, de Jonas Jonasson - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2017

Traducere: Ionela Chirilă 

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

„Citatul nu era o reproducere exactă, dar când oamenii nu se puteau exprima îtr-un mod care să poată fi prezentat drept cap de afiș, atunci ziarul nu avea încotro decât să scrie ceea ce intenționase, după toate posibilitățile, să spună cel intervievat, și nu ceea ce spusese de fapt. Asta înseamnă jurnalism creativ.”

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar. Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap. Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun. În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens.

„Una din doctrinele centrale ale lipsei de credință a Johannei Kjellander, absolventa de teologie nou-hirotonisită, fusese aceea că cele patru evanghelii fuseseră scrise, fără niciun dubiu, mult după moartea lui Isus. Dacă a existat vreodată un om care să meargă pe apă, să facă mâncare din piatră seacă, să ajute betegii să meargă, să alunge demonii din oameni în porci și chiar să se ridice și să meargă, deși era mort de trei zile - dacă a existat un astfel de bărbat (sau chiar o astfel de femeie), de ce a fost necesar să treacă o generație, două sau mai multe ca să se deranjeze cineva să așeze pe hârtie toate lucrurile pe care, chiurile, le-ar fi făcut omul acela?”

Mi-au trebuit atâția ani ca să descopăr o carte atât de bună. Și știți ce e și mai ciudat? Că, pur și simplu, am ales-o la întâmplare - am găsit-o la 10 lei într-o librărie (aceeași librărie, aceeași ofertă, aceleași reduceri de care vă ziceam într-o recenzie, puțin mai jos) - și n-am putut să mă abțin. De altfel, e o carte pe care am văzut-o deseori, dar mereu uitam de ea. Și cum, la ureche, era s-o ratez. Cum era să ratez, Doamne, o carte atât, atât, atât de bună și care mi-a plăcut atât, atât, atât de mult. E clar, mi-am zis, după ce am terminat de citit Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, că abia aștept să citesc și celalte cărți scrise de Jonas Jonasson. Chiar și după ce am citit doar această carte de la el, pot spune că, da, cred că Jonasson mai are puțin și se înscrie printre autorii mei preferați. Scrie, drept să vă spun, extraordinar de bine. 

„(...) De asta se aghezmuiau enoriașii cu alcool! Ca să pună din ce în ce mai mulți bani în găleți și, acolo unde găseau de cuviință, să arunce niște vomă peste ceea ce, bănuia el, erau și mai mulți bani decât susțineau ei că reușiseră să strângă în săptămâna dinainte.”

Cred că cel mai mult m-a atras, la această carte, titlul. Destul de dens, nu? Și-apoi, na, chiar am citit și descrierea de pe spate. Și-am văzut acolo un trio destul de bizat, să zic așa: gangster, recepționist, un vicar (preot, episcop). Oho! Ia stai puțin, domle, că deja sună bine! Sunatul ca sunatul, dar stați doar să vedeți prin ce aventuri trec aceștia, și prin ce situații, și cum își fac ei „dă cap” în întreaga carte. Nu, sincer, Jonasson este un maestru al comicului, al personajelor atipice, care se află în situații din ce în ce mai bizare, din ce în ce mai ciudate și care totuși par atât de reale. De fapt, nu că par reale, sunt reale, dar ideea din spatele lor este cea care pulsează de veridicitate: prin personajele sale, prin acțiunile pe care acestea le întreprind, prin situațiile în care se regăsesc, Jonasson reiterează, de fapt, moravuri și atitudini omenești, sui generis, modelează tipologii umane și caractere firești. Personajele sale sunt ahtiate, lacome, vorace, că, până la urmă, după cum a zis și el, autorul, „(...) pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” Spuneți-mi voi, astfel, că nu sună promițător! Și chiar de mi-ați spune-o, v-aș flutura cartea-n față și v-ați spune că greșiți, pentru că romanul acesta chiar a fost ceva fain de tot!

„Un fost asasin, o preoteasă care, după cum arătau lucrurile, nu credea în Dumnezeu și un... ei bine, ce-o fi fost celălalt individ. Cel care zicea că îl cheamă Per Persson. Un nume inventat, clar.”

Sincer, n-am mai de ceva timp atunci când citeam ceva. Jonas Jonasson chiar are comicul în sânge, romanul de față este de o comedie absurdă, de un tragic absurd, zeflemist, incisiv, nici nu știu cum s-o spun. Aduce „comedia” la un alt nivel, nu neapărat prin replici amuzante, prin situații care să stârnească râsul, ci prin precizia aproape chirurgicală cu care reușește să redea sentimente, stări și situații. Nu știu, parcă știam încă de la început, încă de la prima pagină, c-o să iubesc această carte. Și nu m-am înșelat deloc. E un fel de umor negru, iar totul se subscrie titlului acestei cărți - „(...) și lumea pe înțelesul tuturor” - deoarece proza lui Jonasson chiar asta este, o reliefare a societății actuale, sau, în fine, a societății contemporane autorului, în care personajele se îmbată cu vin roșu moldovenesc, punându-și agoniselile monetare în cutia milei, spre deliciul preotesei noastre și a bietului (și nu prea) recepționer. Caricaturizând personajele, moravurile acestora, Jonasson ne spune o poveste de un comic nebun, cu niște personaje efervescente, delicios de reale, palpabile. Știți, uneori, când scriu o recenzie, parcă simt că bat câmpii - am impresia că nu spun nimic din ceea ce, de fapt, vreau să spun. Dacă mă înțelegeți! Dar sunt unele cărți despre care simți că nu poți vorbi, deoarece te-au prins atât de bine între paginile lor, încât chiar și după ce le termini, chiar și după ce trece ceva timp de când le-ai citit, tot n-ai ști ce să zici despre ele. Ei, bine, asta cred că mi se întâmplă, în aceste momente, cu Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor. Dar, în fine, eu sper c-am reușit cât de cât să surprind ceea ce-am vrut să spun. 

„În mare, omenirea e un ghiveci de mai multe trăsături. Spre exemplu: zgârcenie, gelozie, ignoranță, prostie și frică. Dar, în același timp, bunătate, înțelepciune, prietenie, iertare, respect și - generozitate. Nu toate aceste trăsături își găsesc loc în fiecare suflet, precum bine știau preoteasa și recepționerul, în mare parte din experiență personală. E posibil ca filosoful Immanuel Kant să fi emis ipoteza conform căreia fiecare om deține o busolă morală funcțională pentru că n-a avut ocazia să-i cunoască pe preoteasa noastră și pe recepționerul ei.”

Situații ridicole, absurde, personaje reale, dominate de anumite trăsături de caracter definitorii. Jonasson nu doar că este un fel de moralist, dar ironia sa fină, sarcasmul inteligent (caricaturându-și însăși numele, Jonas Jonasson prin intermediul unui personaj). Realitatea situațiilor, aventurile personajelor, intempestivitatea anumitor situații, totul, totul a fost pur și simplu pe placul meu. Iar plăcerea a fost mult potențată de faptul că, într-adevăr, nu aveam așteptări de la această carte. Am luat-o pur și simplu de pe raft și mi-am zis să-i dau o șansă, să văd ce-i de capul ei. Sincer, am observat că are un rating destul de micuț pe Goodreads, și mă-ntreb de ce. În același timp, răspunsul mi-l dau singur: e clar că suntem diferiți ca cititori. Iar asta-i bine, e chiar foarte, foarte bine! Dar sunt unele cărți la care, pe bune, chiar te-ntrebi de ce nu sunt mult mai apreciate decât (nu) sunt. Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor chiar ar fi una dintre ele. 

„Opt ani mai târziu, Asasinul Anders a ieșit de la zdup și și-a sărbătorit eliberarea cu o asemenea fervoare, că abia a avut timp să se dezmeticească înainte să mai primească vreo paisprezece ani, peste ceilalți opt serviți deja. De data asta, fusese de vină o pușcă. Folosită de la mică distanță. A tras drept în mutra ăluia care preluase afacerea cu amfetamine de la individul cu toporul în spinare. O imagine deosebit de neplăcută pentru cei care fuseseră chemați să curețe după el.”

Nu știu ce să mai zic. Cred că, în cele din urmă, este genul de carte pe care n-o poți descrie, n-o poți recomanda, ci trebuie doar să fie citită și înțeleasă și plăcută (sau nu) de către cel care, na, o citește. Mie mi-a plăcut la nebunie, de aceea, după cum am zis, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Jonas Jonasson. Deja am pus mâna pe ele! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru, și de succes în tot, tot ce vă propuneți!