Cazul doctorului Kukoțki, de Ludmila Ulițkaia - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2020

Traducere: Gabriela Russo

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas, 2008, Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.

„Dereglările se produceau la capilare, cele mai mici vase de sânge, și-l interesau pe Pavel în mod deosebit, fiindcă avea ideea că pot fi influențate procesele la nivelul sistemului circulator și al sistemului nervos periferic, că se poate acționa mai ușor asupra lor. Supraveghea bolnavele în staționar și le consulta de două ori pe săptămână la policlinică, așa cum procedau toți titularii.”

Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa. Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic.

„Pavel Alekseevici își trata darul său neobișnuit ca pe o ființă vie, de sine stătătoare. Nu-l chinuia deloc că putea fi vorba de un fenomen de natură mistică, îl lua drept un ajutor util în profesie. Cu timpul, reieși că însușirea lui avea legătură cu ascetismul și misoginismul. Chiar și un mic dejun ceva mai consistent îi slăbea vederea pătrunzătoare, așa că luă obiceiul să sară peste masa de dimineață și mânca doar seara. În ce privește amorul fizic, acesta elimina din start orice încercare cât de mică de a vedea înăuntrul pacientelor.”

Trebuie să recunosc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a mă apuca de romanul acesta, Cazul doctorului Kukoțki, deoarece (destul de) multă lume mi-a spus că ar fi un roman destul de greu, care necesită deosebit de multă (poate prea multă) atenție, ba chiar concentrare, că-i greu să urmărești firul epic (dacă o fi existând, într-adevăr, unul precis), există niște cadre romaniste destul de bizare, personajele sunt ciudățele - cu alte cuvinte, ce mi se transmitea era faptul că romanul acesta nu-i pentru oricine și, de fapt, mai mult decât atât, Ulițkaia este o autoare care se adresează unui cititor pregătit, serios, avizat și răbdător, unui cititor anume, specific, gata să se angajeze într-o lectură care are să-l solicite și să-l facă să se piardă, dar în același timp care este pregătit să cunoască o autoare pentru care puterea cuvintelor este uluitoare, și al cărei talent este unul care se diferențiază, absolut în totalitate, de orice am citit până acum. Și, într-o măsură, dreptatea a fost a lor: am citit această carte în intervalul unei luni întregi, cu pauze chiar și de-o săptămână între reprizele de citit. De ce? Pentru că a fost o carte care pot spune că, într-adevăr, m-a solicitat tare, tare de tot; mi s-a părut grea, greu de asimilat, mi s-a părut că necesită o atenție exhaustivă, pe care în anumite momente nu eram capabil să i-o ofer (căldura de afară mă agita cumplit, iar povestea romanului înainta mult prea greu pentru a putea avea răbdare); și nu c-ar fi, în cele din urmă, vorba de-o anumită poveste, dar este vorba de maniera narativă a lui Ulițkaia, cum, la ea, totul, chiar totul contează, toate cuvintele, toate replicele, toate sunetele și culorile înseamnă ceva - cu un talent deosebit, impecabil, Ulițkaia, încă o dată, reiterează cât de magice și puternice și rotunde și cumplite sunt cuvintele, vorbele, gândurile, cât de fictivă este mintea umană și cât de schimbător e omul, cu sufletul său. O carte pe care, după ce am terminat-o, am pus-o deoparte și am simțit nevoia să mă reculeg, în minte reverberându-mi: Doamne, cât talent!

„Își punea întrebări ca orice om de știință, a cărui primă calitate este să formuleze raționamente corecte: urmărea atent cercetările moderne din fiziologice și embriologie, și nu înceta să-l mire acțiunea neobosită a legii, puțin exagerată, care determină viața omului încă din pântecul mamei, lege conform căreia fiecare eveniment perceptibil se produce cu mare precizie - nu de săptămâni și zile, ci de ore și minute.”

În esență, lucrurile sunt oarecum simple: te-apuci de această carte, o citești (oricât de mult ar dura), și-apoi aștepți ca doamna Ludmila Ulițkaia să-și primească Premiul Nobel pentru Literatură, meritat fără nicio discuție contradictorie. Sincer, după părerea mea, chiar dacă aceasta-i abia a doua carte scrisă de Ludmila Ulițkaia pe care o citesc (am mai citit și Fetițele. Rude Sărmane), pot spune că Ulițkaia chiar are un talent autentic, o manieră anumite de a spune povești, de a crea personaje tragice, reale, care pulsează de viață, zbuciumate, plăcute și neplăcute, neînțelese, simple, taciturne, haotice, emotive, puternice și curajoase, speriate, vicioase, arogante, pioase și îndrăznețe, de a le încadra într-o colosală și memorabilă proză, livrând cititorului atât de multe lecții de viață, atât de multe - parcă - pilde, învățături. Cazul doctorului Kukoțki pare a fi, dincolo de o saga de familie fascinantă, atât de dureroasă, un document al unor vremuri apuse, un roman rusesc de modă veche, care abordează marile teme specifice (de altfel, foarte ușor aș fi putut spune că acest roman este unul clasic, asta dacă n-aș fi știut autorul): rolul individului în istorie, libertatea și responsabilitatea, umanismul, natura, cunoașterea și moralitatea, știința și religia. O carte pluridimensională, cu mai multe straturi, de o profunzime aparte - deși nu sunt sigue că aș putea găsi un mesaj general care să o rezume, însă, din nou, chiar și Ulițkaia, într-un interviu, a spus că „romanul nu oferă niciun răspuns, ci doar pune câteva întrebări” (într-o traducere cât de cât corectă).

„Mecanismul de ceasornic funcționa atât de precis, încât, exact la șapte zile, embrionul, reprezentând o aglomerare de celule de același fel, se desfăcea în două învelișuri, unul intern și altul extern, și cu ele se întâmplau lucruri uimitoare - se curbau, se legau ca șnururile, se răsuceau, formau noduri și balonașe, partea din afară intra înăuntru, și toate astea se întâmplau de milioane și milioane de ori la rând, cu o precizie nemaivăzută... Cine și cum dădea comenzile care făceau să se dezlănțuie spectacolul uluitor?”

De asemenea, tot despre acest roman, Ulițkaia spune că „este încercarea ei a stabili legături cu știința”, întrucât ea însăși este, în esență, un om de știință, cu o educație pregătită în direcția cercetărilor genetice. Spre exemplu, o temă abordată în roman este eugenia. Golberg, un om de știință în domeniul geneticii, ambițios și serios, cu proiecte de cercetare îndrăznețe, susține că regimul comunist totalitar „a sărăcit fondul genetic al națiunii”: pe deoparte, din cauza deportării și a execuției gânditorilor liberi, strălucitori și curajoși și, pe de altă parte, prin crearea unor situații favorabile „supraviețuirii” mediocrității docile (bineînțele, aceste „probleme” sunt abordate, chiar caustic, de către Ulițkaia, în acest roman). Un alt aspect (aș spune chiar surprinzător) al romanului Cazul doctorului Kukoțki este faptul că eu am perceut personajele Ludmilei Ulițkaia ca fiind nu personaje cu dileme morale, ci personaje care întotdeauna știu ce este de făcut și ce trebuie să facă, cum să acționeze și în ce direcție să-și poarte pașii. Într-adevăr, este posibil ca ele să nu fi avut întotdeauna libertatea de a acționa așa cum ele știau că ar fi trebuit s-o facă (se aflau, la urma urmei, în contextul unui regim totalitar, care le limitau mult libertatea) însă, în general, își urmează convingerile cu curaj și cu devotament, ca și când acestea ar fi făcut întotdeauna parte integrantă a sufletelor lor (personajul cel mai relevant, în acest caz, mi s-a părut tania - nu vreau să vă spun mai multe, bineînțeles, deși nu cred că ar putea fi vreodată vorba de spoilere; după cum am susținut, acest roman nu este unul care urmează un fir epic, deși putem vorbi totuși de o relație de tip cauză-efect între întâmplări și urmările lor). 

„«Ce familie ciudată suntem, din cale afară de ciudată, își zise în sinea lui Pavel Alekseevici. Poate fiindcă dintre noi toți, numai Elena și Tania sunt unite prin legătură de sânge, numai ele două... Toți ceilalți s-au adunat printr-un capriciu al soartei... Ursuza Vasilisa s-a lipit de casă adusă de nu știu ce vânt, Tomocika, încântată de verziturile ei perene, nu-i de nici un folos... Elena e copleșită de tristețe, Taniecika se răzvrătește, cine să știe din ce cauză... Fiecare în colivia lui, impenetrabil, separat, cu secretul lui...»”

Totuși, trăsăturile principale ale oricărui personaj sunt conturate ca fiind cumva naturale, fundamentale, nu dobândite într-un mod conștient sau nu. În același timp, există acel sentiment în care unii oameni sunt mai buni decât alții, unele acțiuni și atitudini sunt greșite, nepotrivite, iar altele corecte - deci, acea responsabilitate a personajelor se face simțită, nu este dată deoparte (ceea ce, după părerea mea, conferă personajelor mai multă credibilitate, mai multă putere de convingere). În unele cazuri, legăturile de rudenie nu sporesc niciun fel de afecțiune între oameni, iar alteori, spre exemplu, persoanele care nu prezintă nicio legătură de sânge construiesc legături familiale extrem de puternice. Legăturile de sânge, ereditatea, genetica, variabilitatea, moștenirile paterne și materne, toate acestea vin la un loc cu istoria memorabilă a familiei Kukoțki, cu toți descendenții și ascendenții, ca un râu care curge lin, liniștit, bolborosind din când în când, lovindu-se de pietrele ascuțite și reci, odată cu personajele dragi, tragice, zbuciumate, pe care Ulițkaia le-aruncă pe scena romanului Cazul doctorului Kukoțki, un roman puternic, de o anvergură epică complexă, ce abordează teme spirituale, științifice, omenești; psihologia personajelor este una care merită urmărită, ba chiar cercetată, deoarece, cel puțin pentru mine, interesul maximal la această carte l-au reprezentat personajele, atât de bine conturate și atât de, deseori, inaccesibile. 

„Asta nu înseamnă că ce-a fost n-a fost - își ziseră ei, femeia și bărbatul. Asta înseamnă că totul e supus schimbării: gânduri și sentimente, trupuri și suflete. Până și micile trupușoare neînchegate încă, mici proiecte posibile în viitor, lăsate la cheremul întâmplărilor sucite și sângeroase ale vieții, care întrerup brutal calea pământeană...”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune, însă știu că multe ar mai fi de scris despre această carte - cuvintele nu mi le găsesc, din păcate, dar știu că v-o recomand cu cel mai mare drag; dacă totuși vă angajați în lecturarea ei, trebuie să aveți în vedere că, deși e un roman memorabil, de o magnitudine aparte, este un roman care necesită atenție, concentrare și multă, multă răbdare (pentru mine, acestea sunt trăsăturile unei cărți care, într-adevăr, este bine scrisă). Dincolo de asta, abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de Ludmila Ulițkaia - pot spune, fără nicio reținere, că este una dintre autoarele mele de suflet. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Cazul doctorului Kukoțki, scrisă de Ludmila Ulițkaia, pe care o puteți găsi AICI. Vă doresc o zi de duminică liniștită și cu mult, mult spor!

Extraordinara poveste a Micuței. Faimoasa Madame Tussaud, de Edward Carey - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 482

Traducere: Liliana Pelici

„Nimeni dintre cei rămași în viață nu mă înțelege. Doar păpușile mele.”

Povestea ciudată, pe alocuri macabră, dar absolut memorabilă, a unei orfane ambițioase care devine doamna figurilor de ceară. În 1761, o fată minusculă, cu aspect ciudat, se naște într-un sat din Elveția. După moartea părinților ei, Marie devine ucenica unui sculptor în cearcă excentric, care o inițiază în tainele modelajului. Împreună, ei transformă o casă abandonată într-o sală de expoziții pentru capete de ceară, iar spectacolul devine o atracție locală, vestea talentului lui Mary ajungând până la Versailles. Pe măsură ce Parisul se transformă, mașina revoluționară cere tot mai multe capete... dar la muzeul de ceară sunt după pofta inimii.

„În afară de mama, Marta a fost prima mea legătură intimă cu lumea; niciodată nu eram fără ea. Am fost fericite împreună: mama, Marta și eu.”

Vreau să încep prin a spune că probabil n-aș fi ajuns vreodată în viața mea să citesc această carte dacă prietenii de la Editura RAO nu mi-ar fi trimis-o - motiv pentru care țin, din suflet, să le mulțumesc. Pentru că astfel am ajuns să citesc una dintre cele mai frumoase cărți citite anul acesta, una dintre cele mai interesante, pline de orice (și când spun asta, chiar mă refer la absolut orice - de la reprize copioase și sănătoase de râs, până la lacrimi, noduri în gât, sentimente de tristețe, emoții efervescente, din toată paleta emoțională umană, personaje absolut delicioase, extrem de bine conturate, arhetipale, urâte, inteligente, mai sărace cu mintea, dar atât, atât de reale și atât, atât de memorabile), una dintre cărțile pe care, imediat ce-am terminat-o, am vrut să mă reapuc de ea. Pentru că am avut parte de o aventură incredibilă, o aventură aventuroasă alături de această Micuță, alături de Madame Tussaud, această Anne Marie Tussaud, născută Grosholtz. Această Micuță pe care am cunoscut-o în aceste pagini - în fine, nu știu cât de reală este povestea, de fapt, e departe de a fi una tocmai reală (avem de-a face, deseori, cu lucruri care sfidează cu certitudine realitatea, dar care sunt atât de potrivite cărții), dar Edward Carey mi-a pus în față o eroină a cărei poveste m-a captivat și m-a ținut prins în lectură fără să-mi dau seama cum trece timpul. 

„- Nu cred că se poată număra printre ele, nu-i așa? Ea e doar Marie, nu e înspăimântătoare. Uneori uit că e de sex feminin; nu are să aibă un sex clar sua pare să aibă unul doar al ei; mascul, feminin, Marie. Ea e Marie a mea.

Eram a lui, știam asta - altceva nu conta.”

O poveste extraordinar de frumos istorisită, ilustrată chiar cu niște imagini deseori bizare, aș putea spune, care-i dau o umbră de gotic și dark acestei cărți, o atmosferă întunecată dar totuși atât de rafinată - povestea lui Mary Tussaud, sau povestea unei femei care a știut cum, din niște mici semințe, să crească niște arbori înalți, frumoși, puternici și bogați; luând de ici și colo, învățând meserie fiind atentă la domnul Curtius, „tutorele” alături de care crește și care o ia sub propria-i aripă după ce părinții acesteia mor, trecând prin atâtea încercări ale vieții, cunoscând tot felul de oameni (cei mai mulți, adesea, întruchipând o anumită trăsătură umană), totul într-o atmosferă excentrică, cu un simț al umorului deosebit de sinistru, dar care totuși te face să experimentezi o surpriză livrească extraordinară, cu o bucurie absolut palpabilă. Pentru mine, chiar a fost o carte care m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință, care m-a purtat într-o călătorie absolut delicioasă, misterioasă, deseori sumbră, alături de personaje cu care m-am împrietenit încă de când „le-am cunoscut”, alături de care am trecut și pentru a căror pierdere sau moarte chiar m-am întristat. Un roman despre limitele capacității umane și ale ingeniozității, pe care l-am citit dintr-o răsfulare, deși aș fi vrut parcă să mă bucur la nesfârșit de atmosfera pe care Carey a reușit să o creeze - o atmosferă în care moartea pare că bântuie permanente, între personajele vibrante și detaliile istorice, dar o atmosferă care totuși ține de viață, ține de pasiune, de curaj și determinare. Micuța, draga de ea, o făclie plăpândă și fragilă, dar care emană atât, atât de multă lumină în jurul celor care o înconjoară!

„Ne-am spus povești una alteia. Iar și iar. Întotdeauna le puteam deosebi pe cele adevărate de cele false, întrucât cele false se schimbau la fiecare povestire. Cele adevărate, în schimb, rămâneau la fel. Ce e, de fapt, viața? Poveștile sunt tot ce ne mai rămâne. Ele sunt hainele noastre.”

Un portret al unei tinere orfane cu o înfățișare ciudată (bărbia tatălui ei, nasul mamei sale, o combinație nu tocmai simetrică și, să zicem, estetică, reușită), care-și onorează meșteșugul bizar și excentric în mijlocul tumultului Revoluției franceze; și flerul, predilecția lui Edward Carey pentru sinistru este deosebit de ușor de observat - imaginile ciudate, comparațiile bizare, întâmplările curioase, personajele bolnave, descrierile sumbre: toate acestea fac ca Extraordinara poveste a micuței. Faimoasa Madame Tussaud să fie o carte pe care n-o poți lăsa din mână și care îți satisface și chiar întrece toate așteptările pe care le-ai fi putut avea - eu n-am avut așteptări, pentru că, în primul rând, nu știam nimic despre această carte și, în al doilea rând, mă gândeam că voi avea parte de o simplă carte biografică, una documentată care n-are decât să-mi livreze informațiile istorice viabile despre doamna Madame Tussaud, cu muzeul ei de ceară celebru, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Londra (sora mea a fost acolo și a zis că neapărat, dar neapărat trebuie să ajung). De menționat că în carte, într-adevăr, este prezentată povestea în urma căreia doamna Tussaud ajunge în Londra (n-am să vă spun mai multe, dar, credeți-mă, trece prin extrem de multe înainte de a ajunge acolo undeva va avea, la optzeci și nouă de ani, să moară).

„Am simțit o mare milă pentru obiecte în ziua aceea, când m-am întins pe podeaua unui dulap. Ce întuneric era înăuntru.”

Într-adevăr, o carte memorabilă și o poveste absolut fascinantă - o poveste efervescentă, complexă, care se-ntinde pe zeci de ani, dar prezentată într-o manieră absolut relaxantă, delicioasă, convingătoare, încât n-am avut deloc impresia că ar fi un roman care are drept scop livrarea biografiei unei personalități - nu; l-am simțit drept un roman de ficțiune extrem de bine scris, cu un discurs narativ exact pe placul meu, echilibrat, bine încadrat, dens și totuși atât de ușor de urmărit, atât de ușor de plăcut, elegant și hipnotizator. Personaje animate, reale, cu care te împrietenești imediat (nu, nu poți să ajungi să urăști niciun personaj de-al lui Carey, întrucât fiecare are acel ceva care ajunge numaidecât la inima cititorului). Chiar și Văduva Picot, o „duamnă” absolut memorabilă, mi-a fost dragă din cap până-n picioare, cu tot veninul ei „dulce”. Și, apoi, Micuța, personajul poate cel mai frumos, de care m-am atașat cel mai tare, Edmond, săracul Edmond, și-apoi domnul Curtius, un inadaptat social pentru care arta, fie ea și-n această formă bizară, înseamnă salvare. O lume de ceară care, încetul cu încetul, se topește și totuși dăinuie, și-n ziua de astăzi, atât de măiestuos.

„- Servitorii nu ar trebui să aibă sentimente. Ai o răceală. O să mă rog să-ți treacă. Orice ai simți, stăpânește-te, ține în tine! Nu trebuie să fie văzut. Cât de ciudat arăți! Întotdeauna ai fost atât de urâtă? Poate ai fost. Poate m-am obișnuit cu asta.”

O carte pe care, cu drag, aș recomanda-o oricui, pe care deja am recomandat-o nenumăratelor persoane cărora știu că le-ar plăcea poate nu la fel de mult cum mi-a plăcut și mie, dar știu că le va plăcea - pentru că n-are cum să nu-ți placă o carte care, pur și simplu, îți oferă o poveste atât de interesantă, personaje atât de frumoase, întâmplări memorabile, alături de stilul romanist al lui Edward Carey absolut extraordinar. Sincer! Și nu-s impresionist, deloc, nu sunt pios și nici n-am vreun interes - chiar simt nevoia ca această carte să ajungă la multă, multă lume, pentru că e păcat să fii privat de povestea Micuței, o poveste în care, cu siguranță, mă voi aventura iarăși cândva. După cum v-am spus, am vrut să mă reapuc de această carte imediat ce am terminat-o, atât de mult mi-a plăcut; și sunt sigur că va rămâne în inima mea mult timp de-acum încolo. Vreau să le mulțumesc nespus de mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru că mi-au trimis această carte - fără voi, chiar nu știu dacă aș fi citit-o vreodată; puteți găsi Extraordinara poveste a Micuței. Faimoasa Madame Tussaud, scrisă de Edward Carey pe site-ul lor, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Hamnet, de Maggie O'Farrell - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Buruiană

„Vezi, îi spune, nu poți schimba ceea ce ți se dă, nu poți evita sau schimba ceea ce ți-e scris.”

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.

„De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?”

Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-­i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-­upon-­Avon, se transformă într­-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânara familie. Un portret plin de lumină al casniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

„Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. (...) Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.”

Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am avut ceva emoții înainte să citesc romanul lui Maggie O'Farrell - și spun asta pentru că am auzit destul de multe păreri (nu la noi, ci de la cititorii din alte țări) cum că această carte ori este extraordinară ori, dimpotrivă, are un hype nejustificat, fiind plictisitoare, monotonă, exagerat de apreciată. Ei bine, cred că întocmai asta este frumusețea cititului, pe deoparte, și anume faptul că impactul unei lecturi asupra noastră depinde de mai multe variabile: genul pe care îl abordăm cel mai des, experiențele livrești pe care le-am avut în trecut, cărțile pe care le-am citit, starea în care ne-a prins lecturarea unei anumite cărți (și-aici pot foarte clar să confirm, mi s-a întâmplat să citesc anumite cărți în perioade oportune și să le consider niște capodopere - la o răsfoială ulterioară, nu știu cum de-am putut vreodată să cred asta). Și, venind vorba, deci am avut ceva emoții concretizate, din partea mea, în așteptări foarte mari de la romanul Hamnet (deși trebuie să mai recunosc că părerile cititorilor români par a fi, într-o măsură, concretizate în aceeași direcție - cartea aceasta chiar e bună). Adaug și părerea mea alături de cea a lor, și spun: romanul lui Maggie O'Farrell este într-adevăr un roman colosal! 

„- Știi, îi spune, uitându-se la acoperământul de deasupra patului, că ăsta e cel mai însemnat lucru pentru care te iubesc?

- Că nu pot să dorm în aer?

- Nu. Că vezi lumea așa cum nu o mai vede nimeni.”

Cred că foarte ușor ar putea fi încadrat, dacă n-ar apărea pe copertă Women's Prize for Fiction 2020, în categoria unui roman clasic. Și n-o spun pentru că acțiunea s-ar petrece undeva prin secolul al XVI-lea, ci fiindcă toată experiența literară mi-a transmis un aer subtil, elegant, dulce, deși povestea este una deosebit de dureroasă, însă fac referire la stilul romanesc al autoarei - caractere scriitoricești pe care, de obicei, mi le transmiteau doar lecturile clasicilor. În altă măsură, am avut emoții cu această carte deoarece abordarea unor astfel de teme - referitoare de fapt la oameni reali, care au trăit - într-o narațiune fictivă (genul de ficțiune istorică), nu-mi este întocmai familiară; îmi tot lasă impresia că totul este de fapt un fel de biografie, și trebuie mereu să-mi reamintesc că, stai puțin, de fapt e doar o ficțiune istorică. Totuși, interpretarea lui Maggie O'Farrell este strălucitoare, aducând în lumină niște subiecte și teme deosebit de sensibile - iubirea dintre frați, iubirea necondiționată a părinților, dar pierderea acestor legături, moartea care vine hazardată, pe neașteptate, și-ți fură pilonii vieții și coordonatele acesteia, te zguduie și te proptește la pământ, lipsit de putere asupra ei. Inevitabilul acestui adevăr atât de dureros, dar atât de natural și omniprezent. N-am citit și celelalte romane ale autoarei, dar sunt sigur că în toate putem găsi același stil de scriere elegant și rafinat - un stil frumos încadrat, cu o rigoare a metaforelor și a secvențelor profunde, de o emoție aparte, cu secvențe narative dureroase, menite să răscolească sufletul cititorului. Cred că rezonez maximal cu acest gen de cărți; cărți care-mi sfâșie sufletul, care mă ridică și mă luminează. Care fac apel la trăirile și emoțiile mele, la natura mea interioară - cea mai sinceră, cea mai greu accesibilă! 

„Cum se numește cineva care a fost geamăn, dar nu mai e? Dacă ești soție și soțul tău moare, atunci ești văduvă. Iar dacă mor părinții, copilul devine orfan. Dar ce cuvânt se folosește pentru ce sunt eu? Poate nu există nici unul.”

Nu aș vrea să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, mi se pare de prisos - vreau doar să să vorbesc despre cum m-a făcut să mă simt romanul lui Maggie O'Farrell, Hamnet: abordând teme atât de sensibile, dar atât de reale în același timp, n-am putut să nu fiu mișcat de toate întâmplările. Pierderea lui Hamnet, la unsprezece ani, trezește în inima mamei o durere insuportabilă, o negare absolută - practic, ca cititor (de fapt, ca om), mă gândesc că această carte cu siguranță ar fi fost simțită mai intens, probabil, de un părinte, de o mamă în special (chiar mi-a zis cineva care are copii acest lucru). Pașii timizi ai unui tânăr băiat, acei pași care parcă tulbură ziua pașnică de vară din orașul Warwickshire. Casa în care reverberează ecoul neregulat al acestora, în care micuțul Hamnet este singur, părinții lui sunt de negăsit, iar el bate, în lung și-n lat, drumurile prăfuite ale satului, căutând ajutor pentru că iubita lui surioară geamănă este bolnavă, rugând cerurile s-o cruțe pe aceasta, s-o păzească de Călărețul Negru aflat în căutarea unui muribund fără scăpare. Dar nimeni nu-l aude, așa că tot ce-i rămâne acestuia este să-ncerce să păcălească moartea. S-o tragă pe sfoară! 

„(...) Ce ușor este, se gândește Agnes în timp ce ridică farfuriile, să nu observi durerea și chinul unui om, dacă omul acela tace, ține totul în sinea lui, ca o sticlă cu dopul îndesat prea adânc, sub care presiunea crește și crește, până când - ce? Agnes nu știe.”

O odă a femeilor, a maternității, a familiei și a fragilității vieții, care ar trebui iubită așa cum ni se înfățișează. O'Farrell livrează cititorului povestea tragică a familiei lui Shakespeare, avându-i în prim-plan, aș putea spune, pe Hamnet (fiul cel mic) și pe mama acestuia - două personaje memorabile, în jurul cărora O'Farrell va construi o poveste emoționantă despre speranță și iubire, dar și tragică prin ideea morții. Stilul liniștit, mistificator, obsedant al autoarei, tulbure, liric, plin de tristețe - toatea acestea conturează o lume în care frumusețea și durerea se împletesc, în care pierderea propriului copil reprezintă sămânța sfârșitului lumii; mai mult decât atât, este o poveste memorabilă prin faptul că readuce în prezent figuri istorice în această manieră, atingând, cu atâta talent, sufletul cititorului și scormonindu-i în interiorul profund al ființei. Hamnet este un roman despre care nu poți vorbi, ci un roman pe care trebuie să-l citești pentru a-l simți, trebuie să-l simți pentru a-l înțelege. Recunosc, poate la început mi-a fost destul de greu să intru în atmosferă, să mă las convins și să-i permit să-mi pătrundă în suflet - aveam impresia că-mi este inaccesibil prin faptul că încă nu eram pregătit pentru o astfel de lectură -, dar când mi-am deschis sufletul și am acceptat tot ce se întâmplă - drama, tragismul situațiilor, lacrimile, durerea -, mi-am făcut corp comun cu romanul lui O'Farrell și l-am trăit până la ultima pagină (și nici nu vreau să vorbesc despre ultimile pagini ale cărții, pentru că sunt, după părerea mea, punctul de înaltă emoție al cărții, de o intensitate absolut palpabilă, greu de descris în cuvinte).

„Toate sunt în van. Ceea ce este dat poate fi luat înapoi oricând. Cruzimea și pustiirea te așteaptă după colț, în cufere, în spatele ușilor: pot sări la tine în orice clipă, ca un hoț sau un tâlhar. Secretul este să nu lași niciodată garda jos. Să nu te crezi niciodată în siguranță. Să nu presupui niciodată că inimile copiilor tăi bat, că ei beau lapte, respiră, merg, vorbesc, zâmbesc, se ceartă și se joacă. Să nu uiți nici măcar o clipă că pot dispărea, că-ți pot fi smulși într-o clipită, luați pe sus ca o pană de vânt.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că sunt de părere că oricum nu prea pot vorbi despre această carte; da, sunt de părere că există cărți despre care, pur și simplu, nu poți vorbi. Încerci să redai anumite lucruri, anumite atitudini, încerci să livrezi o părere într-o formă (poate) estetică și (poate) viabilă, dar simți că nu te-ajută deloc cuvintele. Da, există cărți pe care doar trebuie să le citești și trebuie să le simți, pe care cu siguranță le vei simți în splendoarea și magnitudinea lor (nu vreau să cred că există oameni care n-ar fi mișcați de povestea pe care O'Farrell o prezintă cititorului în această carte), și pe care trebuie să le lași să sedimenteze în sufletul tău, să-și găsească o casă călduroasă în mintea ta, stăruind în veșnica întrebare: unde se duc cei care pleacă, unde rămân cei care rămân? O carte memorabilă, cu o scriitură de calitate - abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de O'Farrell, deoarece sunt sigur că păstrează aceeași voce narativă absolut sublimă și prețioasă. Da, poate par impresionist când spun toate acestea, dar îmi asum faptul că, într-adevăr, am adorat această carte și a fost una dintre surprizele literare cele mai frumoase ale acestui an; și nu-mi rămâne decât să v-o recomand cu același drag, cu același impresionism (fazual spus) cu care am citit-o. 

„Pentru Agnes, moartea a luat multă vreme forma unei singure camere, luminate pe dinăuntru, poate în mijlocul unui ținut mlăștinos. Cei vii locuiesc în cameră; cei morți forfotesc în jurul ei, apăsându-și palmele, fețele și vârfurile degetelor de fereastră, disperați să se întoarcă, să ajungă la ai lor. Unii din cameră îi aud și îi văd pe cei de afară; unii pot vorbi prin pereți; cei mai mulți, nu.”

O carte pe care n-o voi uita niciodată, mai mult ca sigur și pe care o voi recomanda oricui vrea să citească ceva profund, deosebit și emoționant. Eu deja am împrumutat-o cuiva, și sunt sigur că nu este ultima persoană pe la care va ajunge această carte (sper doar s-o primesc înapoi așa cum am împrumutat-o, deoarece am o oroare în a împrumuta cărți și în a le primi înapoi nu așa cum erau atunci când le-am oferit). Dar, dincolo de asta, mă bucură că o astfel de poveste va fi descoperită și de către un alt cititor, fie el unul pasionat sau nu - indiferent, este o carte pentru oameni, pentru suflet, întru emoții și sentimente. Chiar, repetându-mă, este o carte memorabilă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru exemplarul de față, Hamnet, scris de Maggie O'Farrell, pe care îl puteți găsi AICI. Vă doresc lecturi cât mai cu spor și frumoase!

Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Doru Mareș

„Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră. După viață, ne-am fi obișnuit cu moartea împreună, nu-i așa?”

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Credeam că durerea ucide. Însă corpul rămâne stupid, mărginit, tenace, posesor al atâtor forțe - pulsiuni, apetituri, puteri recuperatoare -, încât nu se poate să nu își urmeze cu încăpățânare nevoile, chiar dacă sufletul ar vrea să-l oprească. Cât de mult mi-aș fi dorit să dispar și eu în clipa în care am aflat vestea! Nu aș fi sucombat din cauza durerii, aș fi pierit mai-nainte.”

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„În ziua de azi, ca în oricare zi, o mamă moare și așa e un pic mai puțină dragoste pe pământ. În ziua de azi, ca în oricare zi, un copil se naște și așa e mai multă dragoste pe pământ.”

Probabil am uitat frânturi de suflet în parcul în care am citit cartea, iar sub banca pe care am stat s-au adunat lacrimi timide care au curs - hai, Andrei, că bieții nu plâng la cărți (s-o crezi tu, Andrei, că băieții nu plâng la cărți). Probabil mi-am sunat mama, în drum spre casă, când încă simțeam un nod uscat în gât, și, șoptit și cu timiditatea-mi firească, i-am spus iarăși cât de mult o iubesc și-am întrebat-o cum se mai simte. Nu că probabil, ci sigur am făcut asta - deși, după ce am terminat cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, m-am simțit ca într-o transă: a fost o carte care m-a ridicat, doar ca să poată să îmi dea drumul, căzând în gol, de la o înălțime mult prea mare. Cu siguranță, o carte pe care mă bucur că am citit-o, și mă bucură și faptul că reîntâlnirea cu acest autor a fost una atât de memorabilă - în stilul lui caracteristic, aș putea spune, întrucât acum mulți, mulți ani, îl citeam pe Eric-Emmanuel Schmitt de ai fi zis că nu e adevărat; am mai mult de zece cărți acasă, scrise de el. Cu timpul, am încetat să-l mai citesc, iar motivele sunt absolut inexistente, dar sunt sigur că voi reîncepe această „călătorie șchmitteniană”, deoarece într-adevăr este un autor care scrie formidabil de bine, care mereu a reușit să ajungă la inimă mea și care, de departe, prin cărțile sale, a reușit să-mi smulgă lacrimi „constante” - încă îmi amintesc momentele în care citeam și-aveam ochii înlăcrimați: un talent fantastic de a ajunge la sufletul cititorului și de a-i scurma prin cele mai profunde ascunse și obscure adâncimi ale ființei.

„Durerea și plăcerea se amestecă. Durere, fiindcă mi-e dor de mama. Plăcere, fiindcă ea m-a făcut, în toate accepțiunile termenului. Iat-o prezentă, nu doar sub forma absenței ei, dar și în mine, prin mine. A fost pentru mine. Sunt pentru ea.”

Jurnalul unei iubiri pierdute este, evident, un jurnal pe care autorul începe să îl țină din momentul în care află că mama sa moare („Mama a murit de dimineață și e pentru prima oară când mă supără”, sunt primele fraze ale cărții) - de-aici, Schmitt „ne livrează” o călătorie prin această lume pierdută de coordonate, această lume care pare că s-a întunecat, și-a schimbat fizicile și chimiile și biologiile când mama sa a murit - această lume fără Mame, o lume care parcă, intempestiv, a devenit haotică, grea, sufocantă, îngrijorătoare, prea simplă și prea banală, prea fără sens și prea fără direcții. Of, Doamne, cât de greu îmi este să îmi pot găsi cuvintele, să-ncerc măcar câtuși de puțin să redau viabil ceea ce am simțit citind-o, ceea ce a fost în sufletul meu după ce am terminat-o, ceea ce, chiar și-acum, mi se pune în gât și stă acolo, gândindu-mă la ceea ce Schmitt a scris în această carte - după părerea mea - de o durere aproape patologică. O carte care pe care, dincolo de a fi citit-o cu ochii, am citit-o cu sufletul, care și-a făcut trup în trupul meu, care m-a răscolit și mi-a dat de gândit, care m-a pus față în față cu niște adevăruri inevitabile, pe care nu le pot controla și care mi-s peste putere. O carte care în aceeași măsură simt că m-a ajutat și că m-a învățat, ca o lecție pe care știu că, într-un acel cândva, o voi fi învățat; o experiență de viață livrată în maniera înțeleaptă a lui Schmitt, un autor de un talent remarcabil, care știe forța cuvântului, știe puterea textului și care reușește să livreze totul, uneori, mult prea palpabil cititorului. O carte dureroasă, plină de... plină de viață. O pledoarie pentru iubirea maternă, dar dominată totuși de niște gânduri uneori parcă prea dure, de o nervozitate subtilă, un strigăt de durere, un gând de neputință față de adevărul absenței. Unde și-a găsit puterea Schmitt de a scrie despre asta? Curajul? Forma livrească a acestor răspunsuri cu siguranță poate fi dată doar de către un artist desăvârșit așa ca cum este el.

„Să învăț să înaintez fără ea, să călătoresc fără ea, să scriu cărți pe care nu le va citi, să creez spectacole pe care nu le va vedea să primesc premii fără - ca-n vremea copilului lyonez - să alerg imediat la ea pentru a pândi mândria ce urma să-i inunde trăsăturile. Să accept că nu mai trăiesc de două ori în același timp, ca înainte, o dată pentru mine, o dată pentru ea, pentru a i-o povesti. Să mă obișnuiesc cu absența ei. Întotdeauna. Și pentru totdeauna.”

Știu bine că lecturarea acestei cărți a venit imediat după o carte care mi-a vorbit, într-o manieră la fel de dureroasă, despre pierderea unui copil - este vorba despre Hamnet, romanul lui Maggie O'Farrell - astfel, mi-am zis că dacă-s tot „în această stare”, haide „să nu-mi mai fac rău” mai târziu, și să citesc această carte imediat după (fazual spus, „să nu-mi mai fac rău”, deși trebuie să recunosc că o carte s-a potențat pe cealaltă, și-am trăit totul și mai intens decât poate ar fi trebuit). Ei bine, am citit Jurnalul unei iubiri pierdute cu pauze mari, deoarece am simțit nevoia să mă opresc, să las totul să se sedimenteze corespunzător, să-i ofer timp; dar când voiam să mă apuc iar, parcă simțeam o oarecare abținere, o frică pe care mi-o puteam justifica - cu fiecare paragraf citit, în fața ochilor mi se afișa un adevăr pe care nu-l puteam controla: așa ceva voi păți și eu la un moment dat, așa ceva mi se va întâmpla și mie, așa ceva se va întâmpla tuturor fiicelor și fiilor. Așa ceva este irefutabil, este o datorie, este o plată, este firesc, firesc, firesc, îmi ziceam, încercam să mă consolez, să-mi spun, să-mi dau curaj, haide, este în ordinea firească a naturii, îmi ziceam, n-ai cum să fii împotriva naturii, este nedrept și nejustificabil, greșit și deloc normal. Deloc. Dar asta nu însemna că nu simțeam o greutate apăsătoare, un nod în gât, o bucată din inima-mi care se pierdea în vântul cald care îmi lovea fața, îmi usca ochii. Of, Schmitt, ești un suflet cum rar mi-a fost dat să-ntâlnesc, ești un autor sublim, atât de sensibil și totuși atât de plin de curaj și puternic. Atât de talentat! Atât, atât de talentat! 

„După ce a plecat, mama mi-a oferit acest dar: mi-a restituit un tată, tatăl meu, dragostea tatălui meu, dragostea pentru tatăl meu. Iată că în sfârșit iau în considerare mai degrabă sentimental decât printr-un efort de voință pe acest tată, fiindcă îl privesc prin ochii mamei mele, fie ei și închiși.”

N-aș putea spune mai mult, drept care mă voi opri aici - nu sunt multe de spus, nu pot vorbi despre această carte la modul unei recenzii. Nu mă pot lega de nimic și totuși simt cum această carte m-a legat, mai puternic, de viață. Simt că m-a răscolit cum n-au reușit altele, cu un talent admirabil; o carte plină de durere, de viață, de emoție, de sensibilitate. Eric-Emmanuel Schmitt chiar este un autor de care mi-a fost dor, și mă bucur că reîntâlnirea cu el a fost una de-o așa anvergură literară - puternică, dar atât - cum m-a obișnuit - de emoționantă și plină de iubire. O dovadă de curaj, pentru că ce-i mai curajos în literatură decât să vorbești despre pierdere, resemnare, și-n același timp regăsire și speranță? Îți mulțumesc, Schmitt, pentru o așa carte. Pentru o așa dovadă de umanitate, pentru o așa dovadă de talent literar cum cum rar mi-a fost dat să văd. Abia aștept să citesc și cărțile pe care nu le am în colecție, pentru că mi-am promis că voi căuta să-mi întregesc seria de autor; sunt absolut sigur că aparițiile literare din ultimii ani păstrează aceeași voce livrescă cu care m-am obișnuit și care îmi place. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru volumul acesta, Jurnalul unei iubiri pierdute. Îl puteți găsi AICI! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, de Asha Lemmie - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 488

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina-Marina Borțoi

După ce a absolvit Boston College cu o diplomă în literatură engleză și scriere creativă, Asha Lemmie s-a stabilit la New York, unde a lucrat în domeniul editorial. Asha scrie ficțiune istorică, prin care încearcă să aducă perspective unice asupra vieții. Își împarte timpul între New York, Londra și Kyoto. Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este romanul său de debut.

Kyoto, Japonia, 1948. „Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi.” Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori" Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii. Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare. Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică. Carte recomandată de Good Morning America Book Club.

„- Facem lucruri de care nu ne-am crezut niciodată în stare pentru a proteja ceea ce iubim.”

Nu mai pot citi cărți care îmi sfâșie inima. Nu mai pot citi cărți care fac apel la toate emoțiile și trăirile mele, trecându-mă prin toate stările posibile și imposibile. Nu mai pot citi cărți care să se joace cu sufletul meu. De ce nu mi-a spus nimeni că Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este o carte care mă va emoționa atât de tare și care îmi va smulge atât de multe lacrimi? De ce? Ce-i drept, eu habar nu aveam despre ce este această carte, știu doar că am vrut să o citesc pentru că am văzut-o recomandată de doamna Camelia Cavadia și, de altfel, mi-au plăcut mult titlul și coperta. Dar n-aveam nici cea mai vagă bănuială că are să fie atât de intensă, atât de emoționantă și atât, atât de plină de durere. Dar, evident, asta n-a făcut decât să îmi stârnească și mai mult plăcerea, pentru că mă dau în vânt după cărțile care surprind povești de viață, chiar dacă nu întotdeauna ușoare, frumoase și roz. Iar romanul lui Asha Lemmie este unul memorabil, intens și profund, despre legăturile pe care le avem cu oamenii dragi nouă, legături care rămân și dincolo de moarte, la fel de puternice, la fel de solide. Despre puterea de a-ți găsi vocea, curajul și de a nu-ți pierde niciodată speranța. Este o poveste memorabilă, colosală și profundă. Pentru mine, probabil cea mai frumoasă surpriză literară a acestui an.

„Nu împlinise nici paisprezece ani și nu avusese niciodată o zi doar pentru ea, nici măcar o zi care să nu-i fi fost dictată de altcineva. Nu fusese niciodată la festivalul verii și nu făcuse îngerași în zăpadă cu alți copii iarna. Nu fusese sărutată niciodată sau apreciată sau iubită ca în cărțile ei cu povești.”

Romanul lui Asha Lemmie este unul extrem de complex, deși este doar un roman de debut. N-aș fi spus, sincer: stilul de scriere este unul șlefuit, intens, plin de viață și profunzime, sensibil și emoționant, cu personaje atât de dragi, atât de reale, care simt și trăiesc, trăiesc și simt, care se înfățișează cititorului în toată splendoarea lor romanistă, în toată efervescența emoțiilor și a trăirilor. Evoluția acestora este încântătoare, acțiunile lor, cuvintele și gândurile - maniera în care toate acestea sunt livrate nu fac decât să apropie cititorul și mai mult de poveste, îl conving să se piardă în aceasta și să trăiască alături de toate „aventurile” prin care ele trec; în special Nori, de fapt, care este un personaj principal și pe care l-am îndrăgit încă de la începutul cărții, pe care am urmărit-o crescând, devenind o femeie puternică și curajoasă, înțeleaptă, inteligentă, dar încă bântuită de amintirile copilăriei în care a fost obligată să trăiască în mansardă, nefiindu-i permis să aibă contact cu cei din casa bunicii sale. Povestea lui Nori este una într-adevăr dureroasă, care te izbește și te mișcă, iar situațiile în care este pusă, bătăile pe care le primește de la bunica ei, toate aceste lucuri efectiv nejustificabile - niciodată nu va exista o acțiune care să justifice suferința creată cuiva - au trezit în mine un sentiment aproape palpabil de furie față de bunica Yuko, care se comportă cu Nori inuman, răzbunându-se parcă pe aceasta din cauza mamei ei care a plecat de acasă și a defăimat renumele imperial pe care îl avea. Însă o rază de soare pare să apară în viața acesteia când în casă apare Akira, fratele ei vitreg mai mare, față de care aceasta începe să manifeste un interes formidabil - în sfârșit nu mai este singură pe lume, în sfârșit are un catarg de care, în mijlocul acestei furtuni dezlănțuite, se poate agăța. Alături de Akira, pentru prima dată Nori va învăța ce înseamnă liniștea, curajul, speranța și chiar gustul înghețatei. Alături de el, Akira va crește și va înflori asemenea unui crin imperial. Dar, bineînțeles, lucrurile nu vor fi niciodată ușoare - Nori poartă stigmatul de a fi „o bastdardă”, „un copil din flori” care nu este demn de casa în care locuiește, nu este demn de numele pe care îl poartă și, de altfel, nu este demn de a fi în viață - întotdeauna ceilalți se vor uita la ea cu ochi plini de ură și va fi tratată de parcă ar fi neimportantă și nefolositoare. 

„Nori se strădui să-și găsească hotărârea, îngropată undeva adânc, sub furia neputincioasă și spaima ei. Era mult mai ușor să afle curajul de a muri decât de a trăi în umbra răzbunătoare a bunicii sale. Se întindea peste toată Japonia ca un văl negru și lucios de doliu. Undeva în țara asta, și mama ei se ascundea, liniștită la gândul că și-a sacrificat copiii în schimbul libertății, al depărtării de acest nume otrăvitor.”

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este o carte plină de „aventuri”, dacă le pot spune așa. De-a lungul ei, Nori trece prin niște experiențe care o vor schimba dramatic, o vor ajuta să se maturizeze și-i vor livra, în cele mai bizare moduri, învățături ale vieții - oamenii de care să se ferească, prietenii pe care să-i accepte, cum să înceapă să iubească și să se iubească, adevăruri legate de propriul ei trecut și de natura umană. Întrebându-se mereu de ce mama ei a plecat, ea primește răspunsurile atunci când cineva îi oferă un jurnal pe care, cu mulți ani în urmă, chiar înainte de a se naște, mama ei l-a ținut. Surescitată, Nori începe să citească jurnalele și, în același timp, aflăm anumite lucruri din viața mamei acesteia - motivele pentru care a plecat, motivele pentru care a lăsat-o pe Nori la poarta conacului în care trăiau părinții ei, motivele pentru care propria ei familie o urăște. În aceeași măsură, se pare că Nori va purta în spate, toată viața, aceste greutăți lăsate de propria-i mamă; va fi ea vreodată capabilă să-și ierte mama și să-i înțeleagă alegerile? Va fi ea capabilă vreodată să iubească într-o lume în care ura părea a fi dictonul călăuzitor al tuturor? Încetul cu încetul, pe măsură ce crește și descoperă anumite secrete, Nori își dă seama că lumea este un loc în care, deseori, trebuie să faci sacrificii și să urmezi drumuri pe care poate n-ai fi vrut vreodată să calci. Fericirea i se arată în moduri din ce în ce mai necunoscute, pe care Nori nu știe cum să le gestioneze, nu știe cum să le accepte - până la urmă, cât a fost mică n-a știut ce înseamnă fericirea, deci cum ar putea s-o cunoască și s-o identifice acum? 

„Știa, fără nicio urmă de îndoială, că e blestemată, așa cum îi spusese mereu bunica: o bastardă blestemată, născută sub o stea răuvoitoare.”

Un roman plin de tristețe, pe care l-am citit pe nerăsuflate, și sunt sigur că-mi va rămâne în suflet pentru multă, multă vreme. Un roman despre pierdere, despre regăsire și speranță, o poveste cutremurătoare despre ereditatea moștenirii, despre obligațiile impuse de către familie; Asha Lemmie este extrem de atentă la sublimul ființei omenești, la subilitatea sufletului acestuia, la realitatea emoțiilor și a trăirilor: personajele sunt convingătoare, povestea de asemenea, iar totul este livrat într-un stil romanist incredibil de bun, plin de învățăminte și înțelepciune, de profunzime, de emoție. Mi-a plăcut pur și simplu totul, deși trebuie să recunosc că au fost momente în care am simțit nevoia să pun cartea deoparte pentru că simțeam că n-aș mai fi putut face față și altor încercări prin care Nori este nevoită să treacă, n-aș mai fi putut face față intensității situațiilor prin care ea trecea. Știu că-mi spuneam, „dar oare nu poate și ea să fie liniștită și fericită măcar câteva capitole?”, pentru că, chiar și-n cele mai liniștite momente, narațiunea lua o întorsătură total neașteptată, purtând-o pe Nori prin alte cotloane întunecate ale lumii și ale răutății omului. Au fost personaje pe care le-am urât și le-am disprețuit, dar și personaje în care am găsit speranță, dorință de a iubi, frumusețe umană - o efervescență de caractere romaniste care au făcut ca povestea din Cincizeci de cuvinte pentru ploaie să fie una memorabilă!

„- Nu pot să fac față, zise ea cu sinceritate. Sunt incapabilă, Alice. Serios. Pot să fac față nedreptăților. Pot să fac față tragediei. Pot să fac față pierderii.

- Dar nu poți face față ideii că poate e timpul să fii fericită? zise Alice cu blândețe. Te îngrozește atât de mult încât ești dispusă să-l pierzi?”

Nu știu ce-aș mai putea să vă spun în afară de faptul că acest roman cu siguranță va rămâne mult, mult timp în sufletul meu. L-am citit într-un buddy reading cu o persoană tare faină care a împărtășit cu mine, de fapt, aceleași reacții și sentimente - am fost pe aceeși lungime de undă și ambii am concluzionat că, într-adevăr, a fost un roman extrem de bun, extrem de bine scris și complex. Trebuie să recunosc că deznodământul a fost pe cât de neașteptat, pe atât de potrivit - date fiind schimbările majore prin care Nori, de-a lungul cărții, trece, un alt sfârșit parcă ar fi fost destul de nenatural. Astfel, prin acest final, Asha Lemmie pare să aducă totul la echilibrul sui generis al lumii în care a trăit, a copilărit și a crescut. Poate că aș fi vrut să aflu mai multe lucruri în legătură cu mama ei, dar asta doar din pura mea curiozitate; în același timp, aș fi vrut să se-ntâmple ceva cu un anumit personaj, unul care m-a enervat de fiecare dată când apărea în vreo scenă, dar, în cele din urmă, Asha Lemmie a oferit cititorului exact ce a trebuit să ofere - liniștea unei eroine tragice, zbuciumate și totuși atât de puternice. Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!