duminică, 22 august 2021

Cazul doctorului Kukoțki, de Ludmila Ulițkaia - Recenzie

Colecția: Raftul Denisei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 440
Anul apariției: 2020
Traducere: Gabriela Russo

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas, 2008, Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.
„Dereglările se produceau la capilare, cele mai mici vase de sânge, și-l interesau pe Pavel în mod deosebit, fiindcă avea ideea că pot fi influențate procesele la nivelul sistemului circulator și al sistemului nervos periferic, că se poate acționa mai ușor asupra lor. Supraveghea bolnavele în staționar și le consulta de două ori pe săptămână la policlinică, așa cum procedau toți titularii.”
Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa. Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic.
„Pavel Alekseevici își trata darul său neobișnuit ca pe o ființă vie, de sine stătătoare. Nu-l chinuia deloc că putea fi vorba de un fenomen de natură mistică, îl lua drept un ajutor util în profesie. Cu timpul, reieși că însușirea lui avea legătură cu ascetismul și misoginismul. Chiar și un mic dejun ceva mai consistent îi slăbea vederea pătrunzătoare, așa că luă obiceiul să sară peste masa de dimineață și mânca doar seara. În ce privește amorul fizic, acesta elimina din start orice încercare cât de mică de a vedea înăuntrul pacientelor.”
Trebuie să recunosc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a mă apuca de romanul acesta, Cazul doctorului Kukoțki, deoarece (destul de) multă lume mi-a spus că ar fi un roman destul de greu, care necesită deosebit de multă (poate prea multă) atenție, ba chiar concentrare, că-i greu să urmărești firul epic (dacă o fi existând, într-adevăr, unul precis), există niște cadre romaniste destul de bizare, personajele sunt ciudățele - cu alte cuvinte, ce mi se transmitea era faptul că romanul acesta nu-i pentru oricine și, de fapt, mai mult decât atât, Ulițkaia este o autoare care se adresează unui cititor pregătit, serios, avizat și răbdător, unui cititor anume, specific, gata să se angajeze într-o lectură care are să-l solicite și să-l facă să se piardă, dar în același timp care este pregătit să cunoască o autoare pentru care puterea cuvintelor este uluitoare, și al cărei talent este unul care se diferențiază, absolut în totalitate, de orice am citit până acum. Și, într-o măsură, dreptatea a fost a lor: am citit această carte în intervalul unei luni întregi, cu pauze chiar și de-o săptămână între reprizele de citit. De ce? Pentru că a fost o carte care pot spune că, într-adevăr, m-a solicitat tare, tare de tot; mi s-a părut grea, greu de asimilat, mi s-a părut că necesită o atenție exhaustivă, pe care în anumite momente nu eram capabil să i-o ofer (căldura de afară mă agita cumplit, iar povestea romanului înainta mult prea greu pentru a putea avea răbdare); și nu c-ar fi, în cele din urmă, vorba de-o anumită poveste, dar este vorba de maniera narativă a lui Ulițkaia, cum, la ea, totul, chiar totul contează, toate cuvintele, toate replicele, toate sunetele și culorile înseamnă ceva - cu un talent deosebit, impecabil, Ulițkaia, încă o dată, reiterează cât de magice și puternice și rotunde și cumplite sunt cuvintele, vorbele, gândurile, cât de fictivă este mintea umană și cât de schimbător e omul, cu sufletul său. O carte pe care, după ce am terminat-o, am pus-o deoparte și am simțit nevoia să mă reculeg, în minte reverberându-mi: Doamne, cât talent!
„Își punea întrebări ca orice om de știință, a cărui primă calitate este să formuleze raționamente corecte: urmărea atent cercetările moderne din fiziologice și embriologie, și nu înceta să-l mire acțiunea neobosită a legii, puțin exagerată, care determină viața omului încă din pântecul mamei, lege conform căreia fiecare eveniment perceptibil se produce cu mare precizie - nu de săptămâni și zile, ci de ore și minute.”
În esență, lucrurile sunt oarecum simple: te-apuci de această carte, o citești (oricât de mult ar dura), și-apoi aștepți ca doamna Ludmila Ulițkaia să-și primească Premiul Nobel pentru Literatură, meritat fără nicio discuție contradictorie. Sincer, după părerea mea, chiar dacă aceasta-i abia a doua carte scrisă de Ludmila Ulițkaia pe care o citesc (am mai citit și Fetițele. Rude Sărmane), pot spune că Ulițkaia chiar are un talent autentic, o manieră anumite de a spune povești, de a crea personaje tragice, reale, care pulsează de viață, zbuciumate, plăcute și neplăcute, neînțelese, simple, taciturne, haotice, emotive, puternice și curajoase, speriate, vicioase, arogante, pioase și îndrăznețe, de a le încadra într-o colosală și memorabilă proză, livrând cititorului atât de multe lecții de viață, atât de multe - parcă - pilde, învățături. Cazul doctorului Kukoțki pare a fi, dincolo de o saga de familie fascinantă, atât de dureroasă, un document al unor vremuri apuse, un roman rusesc de modă veche, care abordează marile teme specifice (de altfel, foarte ușor aș fi putut spune că acest roman este unul clasic, asta dacă n-aș fi știut autorul): rolul individului în istorie, libertatea și responsabilitatea, umanismul, natura, cunoașterea și moralitatea, știința și religia. O carte pluridimensională, cu mai multe straturi, de o profunzime aparte - deși nu sunt sigue că aș putea găsi un mesaj general care să o rezume, însă, din nou, chiar și Ulițkaia, într-un interviu, a spus că „romanul nu oferă niciun răspuns, ci doar pune câteva întrebări” (într-o traducere cât de cât corectă).
„Mecanismul de ceasornic funcționa atât de precis, încât, exact la șapte zile, embrionul, reprezentând o aglomerare de celule de același fel, se desfăcea în două învelișuri, unul intern și altul extern, și cu ele se întâmplau lucruri uimitoare - se curbau, se legau ca șnururile, se răsuceau, formau noduri și balonașe, partea din afară intra înăuntru, și toate astea se întâmplau de milioane și milioane de ori la rând, cu o precizie nemaivăzută... Cine și cum dădea comenzile care făceau să se dezlănțuie spectacolul uluitor?”
De asemenea, tot despre acest roman, Ulițkaia spune că „este încercarea ei a stabili legături cu știința”, întrucât ea însăși este, în esență, un om de știință, cu o educație pregătită în direcția cercetărilor genetice. Spre exemplu, o temă abordată în roman este eugenia. Golberg, un om de știință în domeniul geneticii, ambițios și serios, cu proiecte de cercetare îndrăznețe, susține că regimul comunist totalitar „a sărăcit fondul genetic al națiunii”: pe deoparte, din cauza deportării și a execuției gânditorilor liberi, strălucitori și curajoși și, pe de altă parte, prin crearea unor situații favorabile „supraviețuirii” mediocrității docile (bineînțele, aceste „probleme” sunt abordate, chiar caustic, de către Ulițkaia, în acest roman). Un alt aspect (aș spune chiar surprinzător) al romanului Cazul doctorului Kukoțki este faptul că eu am perceut personajele Ludmilei Ulițkaia ca fiind nu personaje cu dileme morale, ci personaje care întotdeauna știu ce este de făcut și ce trebuie să facă, cum să acționeze și în ce direcție să-și poarte pașii. Într-adevăr, este posibil ca ele să nu fi avut întotdeauna libertatea de a acționa așa cum ele știau că ar fi trebuit s-o facă (se aflau, la urma urmei, în contextul unui regim totalitar, care le limitau mult libertatea) însă, în general, își urmează convingerile cu curaj și cu devotament, ca și când acestea ar fi făcut întotdeauna parte integrantă a sufletelor lor (personajul cel mai relevant, în acest caz, mi s-a părut tania - nu vreau să vă spun mai multe, bineînțeles, deși nu cred că ar putea fi vreodată vorba de spoilere; după cum am susținut, acest roman nu este unul care urmează un fir epic, deși putem vorbi totuși de o relație de tip cauză-efect între întâmplări și urmările lor). 

„«Ce familie ciudată suntem, din cale afară de ciudată, își zise în sinea lui Pavel Alekseevici. Poate fiindcă dintre noi toți, numai Elena și Tania sunt unite prin legătură de sânge, numai ele două... Toți ceilalți s-au adunat printr-un capriciu al soartei... Ursuza Vasilisa s-a lipit de casă adusă de nu știu ce vânt, Tomocika, încântată de verziturile ei perene, nu-i de nici un folos... Elena e copleșită de tristețe, Taniecika se răzvrătește, cine să știe din ce cauză... Fiecare în colivia lui, impenetrabil, separat, cu secretul lui...»”

Totuși, trăsăturile principale ale oricărui personaj sunt conturate ca fiind cumva naturale, fundamentale, nu dobândite într-un mod conștient sau nu. În același timp, există acel sentiment în care unii oameni sunt mai buni decât alții, unele acțiuni și atitudini sunt greșite, nepotrivite, iar altele corecte - deci, acea responsabilitate a personajelor se face simțită, nu este dată deoparte (ceea ce, după părerea mea, conferă personajelor mai multă credibilitate, mai multă putere de convingere). În unele cazuri, legăturile de rudenie nu sporesc niciun fel de afecțiune între oameni, iar alteori, spre exemplu, persoanele care nu prezintă nicio legătură de sânge construiesc legături familiale extrem de puternice. Legăturile de sânge, ereditatea, genetica, variabilitatea, moștenirile paterne și materne, toate acestea vin la un loc cu istoria memorabilă a familiei Kukoțki, cu toți descendenții și ascendenții, ca un râu care curge lin, liniștit, bolborosind din când în când, lovindu-se de pietrele ascuțite și reci, odată cu personajele dragi, tragice, zbuciumate, pe care Ulițkaia le-aruncă pe scena romanului Cazul doctorului Kukoțki, un roman puternic, de o anvergură epică complexă, ce abordează teme spirituale, științifice, omenești; psihologia personajelor este una care merită urmărită, ba chiar cercetată, deoarece, cel puțin pentru mine, interesul maximal la această carte l-au reprezentat personajele, atât de bine conturate și atât de, deseori, inaccesibile. 
„Asta nu înseamnă că ce-a fost n-a fost - își ziseră ei, femeia și bărbatul. Asta înseamnă că totul e supus schimbării: gânduri și sentimente, trupuri și suflete. Până și micile trupușoare neînchegate încă, mici proiecte posibile în viitor, lăsate la cheremul întâmplărilor sucite și sângeroase ale vieții, care întrerup brutal calea pământeană...”
Chiar nu știu ce-aș mai putea spune, însă știu că multe ar mai fi de scris despre această carte - cuvintele nu mi le găsesc, din păcate, dar știu că v-o recomand cu cel mai mare drag; dacă totuși vă angajați în lecturarea ei, trebuie să aveți în vedere că, deși e un roman memorabil, de o magnitudine aparte, este un roman care necesită atenție, concentrare și multă, multă răbdare (pentru mine, acestea sunt trăsăturile unei cărți care, într-adevăr, este bine scrisă). Dincolo de asta, abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de Ludmila Ulițkaia - pot spune, fără nicio reținere, că este una dintre autoarele mele de suflet. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Cazul doctorului Kukoțki, scrisă de Ludmila Ulițkaia, pe care o puteți găsi AICI. Vă doresc o zi de duminică liniștită și cu mult, mult spor!

2 comentarii:

  1. Deci de nu văd cărțile Ludmilei Ulițkaia peste tot...mă simt vinovată că nu am citit încă nimic de la ea! :( Acest titlu mă atrage foarte mult. Deci dacă-l cumpăr, știi pe cine am să dau "vina".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha! Chiar este o autoare specială, scrie impresionant și extrem de profund. Îmi asum toată „vina”, să știi! :) Pupici!

      Ștergere