duminică, 30 ianuarie 2022

Stare de teroare, de Louise Penny și Hillary Rodham Clinton - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2021
Traducere: George Arion Jr. 

Louise Penny a câștigat mai multe premii literare internaționale și este autoarea mai multor romane bestseller aflate pe locul 1 în clasamentele New York Times, USA Today, Globe and Mail (Toronto). În 2017, autoarea Louise Penny a primit distincția Ordinul Canadei pentru contribuția adusă culturii canadiene. Hillary Rodham Clinton este prima femeie din istoria Statelor Unite care a devenit candidat prezidențial al unui partid mare. A fost al 67-lea Secretar de Stat după aproape patru decenii în care a ocupat funcții publice. Hillary Rodham Clinton Este soție, mamă și bunică, precum și autoarea altor șapte cărți pe lângă cea de față. 
„Se uită la ecrane, la scenele din Paris și Londra. La imaginile cu femei și bărbați răniți, acoperiți de cenușă, praf și sânge. Cu pasageri care încercau să închidă răni imposibil de închis. Care se așezaseră în genunchi și îi țineau de mână pe muribunzi. Care se uitau în sus, căutând ajutor.”
În Statele Unite, o nouă administrație tocmai a depus jurământul. Președintele o numește secretar de stat pe cea mai virulentă adversară a sa. Însă, după perioada tulbure de dinainte, lucrurile par să revină pe un făgaș normal. Până când trei autobuze explodează în trei țări din Europa. Pentru secretarul de stat Ellen Adams, cheia din spatele atentatelor se află la Washington. Ellen și echipa ei intră într-un joc periculos cu fosta administrație americană, cu Iranul, Pakistanul și Rusia în încercarea de a preveni un dezastru inimaginabil pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
„Erau scene ale unor distrugeri teribile, ale unor carnagii. Înregistrările CCTV difuzate în buclă arătau bărbați și femei care, asemenea lui Promoteu, erau uciși la nesfârșit.”
Ei bine, chiar nu m-am gândit vreodată la un asemenea „mix” de autori. Nu știam că doamna Hillary Rodham Clinton are predilecții literare, sincere. Mă refer la scris, că de citit știu că citește. Apoi, vorbim de Louise Penny, una dintre autoarele mele de suflet. Și nu numai, fiindcă Penny este extraordinar de apreciată printre cititori, iar cărțile dumneaei au un rating imens pe Goodreads. Totuși, ceva parcă i-a lipsit acestui roman (sau, dimpotrivă, ceva poate a fost mult prea abundent în acest roman), întrucât nu am reușit să-l văd decât ca pe un thriller politic, în care pentru a înțelege anumite aspecte trebuia să fiu pus la curent demersul istoric al politicii americane (ceea ce, pentru mine, n-a fost cazul). Iar Stare de teroare, dincolo de a fi un thriller politic incitant, a fost o carte care mi-a dat câteva bătăi de cap: prea multe jocuri politice pe care n-am putut să le înțeleg, plus unele acțiuni care mi s-au părut că ar fi nu prea convingătoare. De fapt, motivele din spatele anumitor situații care au constituit desfășurarea acțiunii mi s-au părut cam inaccesibile. 
„În timp ce străbătea coridorul, Anahita se întrebă cât de departe putea să ajungă dacă ar fi continuat să meargă. Cât de departe ar fi ajuns înainte ca restul lumii să-și dea seama că dispăruse?
Înainte ca ei să-și dea seama că mințise. Din nou.”
Un roman extraordinar de bun? Nu. Un roman care nu merită timpul? Nu. Eu cred că romanul acesta este pentru pasionații de thrillere politice, de jocuri de culise, războaie, anarhii, teroare; nu spun că nu-mi plac aceste cărți, dar cred că s-ar mai fi putut lucra la execuție. Au fost multe scene care mi s-au părut irelevante pentru acțiune. Atmosfera, deși deseori genială, pe alocuri mi s-a părut fadă, seacă, ca și cum ar fi lipsit o anumită esență care să dea scriiturii intensitatea de care aș fi avut nevoie pentru circumstanețele în care se aflau personajele: în pragul unei apocalipse, în pragul unei intemperii biologice, în pragul unui hazard. Apoi, vorbim de complexitatea cărții, adică aproximativ 520 de pagini în care parcă se tot lungesc anumite lucruri și se pistonează asupra altora ale căror relevanță nu are nicio însemnătate pentru „situațiune”. Nu știu, a fost ceva (nu știu ce) ce m-a ținut pe loc neputând să mă conectez la firul epic al acțiunii. Repet, probabil este o carte care va fi mult mai pe plac celor interesați de chestii politice și, în speță, fabuloasa politică americană.
„Se înfofoli cu pătura de lână, se sprijini de stâlpul cortului și, pentru a suta oară, pipăi cuțitul lung pe care-l ținea ascuns în faldurile hainelor.”
În roman, Hillary își pune în joc vasta experiență de domeniu și cunoștințele dobândite de-a lungul timpului petrecut la Casa albă ca Secretar de Stat, descriind problemele lumii americane trecute și prezente. Unii spun că această carte ar fi un fel de „lucrare de răzbunare” împotriva lui Trump, reprezentat, în carte, de un alt fost președinte fictiv. Un președinte descris în carte ca fiind incompetent, narcisist, acționând după niște iluzii, care s-a aliat cu dușmanii țării, cu urmări dezastruoase: într-un astfel de mediu fragmentat și fracturat, talibanii și Al-Qaeeda au prosperat. Dar, hei, o avem pe Ellen Adams, proaspăta Secretară de Stat, pregătită să facă ordine într-un haos pe care l-a lăsat fostul președinte. Inteligentă, determinată, curajoasă dar și puțin dezordonată, Ellen Adams întruchipează virtuțile feminine și puterea de a schimba demersul lucrurilor. Oricum, mi s-a părut a fi un personaj aproape plat, de la început până la sfârșit. Dar a avut și momente în care m-a făcut să zâmbesc și chiar m-a surprins cu inteligența ei. 
„Bashir Shah coborî încet capacul computerului. Știa că e un vânător mult prea experimentat ca să se lase păcălit. Urma să pună mâna și pe pisică, și pe șobolan.”
Stare de teroare are un complet lung, complex, întortocheat, descriind pericole și intrigi parcă în prea multe locuri, cu personaje răspândite în diverse țări. Cu toate acestea, nu am simțit emoția și tensiunea așa cum poate ar fi trebuit, dar am continuat să înaintez în lectură. Am descoperit mult feminism în carte, personajele masculine jucând deseori roluri secundare, episodice, față de personajele feminine. Cu câteva excepții, mulți dintre ei erau duplicitari, trădători, victime, secretoși, criminali sau chiar lipsiți de inteligență și plictisitori. Cutreierând diferite țări de pe mapamond, romanul lui Clinton și al lui Penny devine, să spun așa, de anvergură mondială, fiindcă starea de teroare amenință să pună stăpânire pe întreaga lume, fără a ține cont de naționalitate. Într-adevăr, sună a fi o intrigă extrem de genială și autentică, și chiar este. Însă, cel puțin pentru mine, povestea n-a fost altceva decât un fel de film la care m-am uitat în timp ce țineam un ochi închis. Și, Doamne, chiar aș fi vrut să-mi placă mult mai mult.
„Și așa începu cea mai importantă întâlnire din viața fiecăruia dintre ei. 
În care discutau despre cum să introducă trupe speciale americane în fabrica aceea de ciment abandonată, să oprească producția de arme nucleare și, cel mai imporant, să afle unde fuseseră deja amplasate unele dintre ele.”
Știu multe persoane cărora romanul chiar le-a plăcut extraordinar de mult. De fapt, dacă vă uitați pe Goodreads, veți vedea că într-adevăr are un rating mare, raportat la numărul de persoane care i-au oferit steluțe. Oricum, este vorba despre experiența mea personală, evident, iar părerea mea prin definiție este subiectivă. Probabil cele 3 steluțe (care, în fine, nu-s tocmai puține) se datorează faptului că eu știam deja cum scrie Louise Penny și-mi plăcea mult, drept care am avut așteptări mari de la acest roman. În schimb, mi s-a părut că parcă nu-i recunosc vocea literară, deși traducerea este una calitativă. Na, în fine, am fost mult prea deconectat de poveste pentru o fi găsit la fel de palpitantă cum au găsit-o alți cititori. Chiar sunt curios de cum vi s-ar părea vouă; dacă sunteți fanii cărților care se încadrează în genul thriller politic, cu siguranță e pentru voi. Să aveți lecturi frumoase, exact așa cum vă doriți!

Fata A, de Abigail Dean - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 400
Traducere: George Arion Jr. 

Abigail Dean s-a născut la Manchester și a crescut în Peak District. A absolvit Universitatea Cambridge cu o diplomă în limba engleză. A fost librar pentru Waterstones, apoi a lucrat cinci ani ca avocat la Londra, iar în vara anului 2018 și-a luat liber ca să lucreze la romanul ei de debut, Fata A, chiar înainte să împlinească treizeci de ani. Acum este avocat pentru Google și lucrează la al doilea său roman. Drepturile pentru Fata A au fost vândute în 33 de teritorii, iar drepturile pentru adaptarea cinematografică au fost vândute companiei Sony. În curând, romanul va fi transpus într-un serial de televiziune în regia lui Johan Renck (Cernobîl). 
„- Nu există niciun răspuns, zicea, cu excepția celui pe care ți-ar fi de folos să-l crezi.”
Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat. Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite. O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.
„Nu-mi amintesc ce am spus, dar sunt sigură că am plătit pentru asta, mai târziu.”
Acum ceva timp, când am postat pe Instagram o poză cu cele mai bune cărți citite în 2021, am promis că voi reveni și cu alte două postări referitoare la cele mai bune cărți mistery & thriller citite, dar și cărți de non-ficțiune. Din păcate, s-a întâmplat că am intrat în sesiune și abia mai reușesc să-mi văd capul de la cât de mult am de învățat. Dar, promit, voi reveni cu postările promise după ce termin cu toată nebunia. În orice caz, pregătiți-vă să vedeți cartea de față, Fata A, în lista acelor cărți. Pentru că romanul lui Abigal Dean a fost probabil una dintre cele mai neașteptate surprize literare în materie de thriller fiindcă, să fiu sincer cu voi, nu știam nimic despre ea, așa că n-aveam așteptări prea mari. Cu toate acestea, m-am angajat în lectură fiindcă eram foarte intrigat de copertă și titlu, așa că am zis să-i dau, în sfârșit, o șansă. Și-am făcut una dintre cele mai bune alegeri, fiindcă romanul acesta a avut, pur și simplu, tot ce-aș fi vrut de la un thriller genial care să iasă din clișeistica atât de frecventă a unui asemenea gen: romanul lui Abigail Dean mi se pare de o autenticitate și de o forță incomparabile. Sincer vă spun, este un roman de-o profunzime și o subtilitate apăsătoare.
„Felul cum s-a mișcat Taică-miu mi-a amintit de crocodilii din documentarele la care mă uitam pe atunci, care rămâneau inerți până când prada se apropia de apă. Taică-miu s-a ridicat, s-a întins brusc peste masă și l-a pocnit pe Ethan cu dosul palmei, atât de tare că l-a aruncat de pe scaun și a întins o dâră de sânge pe masă. Delilah, trezită de gălăgie, a început să plângă.”
Romanul acesta nu este ușor de citit. Este un roman greu, haotic, ciudat, bizar, dar frumos într-un sens aproape „grotesc”. E o carte, într-adevăr, pe care poate că aș introduce-o în acea tagmă nu-pentru-oricine, și nu mă refer la faptul că Dean ar folosi un limbaj vulgar pe care mulți l-ar putea găsi deranjant, fiindcă nu face uz de astfel de termeni, ci la tematica abordată: abuzul, violența domestică, moartea, închisoarea, problemele psihice, traumele. E o carte sensibilă, dar plină de forță. E o carte plină de forță, însă în care pare că totul, în orice clipă, ar putea exploda sub presiunea unor amintiri patologice. Copii ținuți captivi, abuzați, trăirile acestora, durerile și regimul strict de viață pe care, atâția ani, l-au dus. Sălbăticirea... Nu știu, pe mine m-a șocat faptul că așa ceva chiar poate fi real sau, de fapt, dat fiind faptul că e inspirat din fapte reale, mă șochează în continuare să știu că așa ceva s-a întâmplat cândva.
„Trăsăturile Maică-mii sunt pătate de suferință și de tușe rapide. Dar din Delilah nu vezi decât ceafa. Poate că plânge pentru părinții pe care i-a iertat. Poate că zâmbește pentru viitorul ei nobil, fără Maică-mea.”
Povestea este spusă din Fetei A, Lex, care în cele din urmă reușește cumva să evadeze, salvându-i astfel și pe frații săi. Încercând să se obișnuiască cu moartea mamei sale în închisoare, Lex readuce în lumină tot trecutul - nu din dorința de a-l înțelege, ci fiindcă trebuie să facă, împreună cu frații ei, o alegere: ce să facă cu moștenirea rămasă de pe urma părinților. Cu casa ororilor, în care cea mai mare parte a copilăriei lor este reprezentată de o rană infectată, unde miasma morții încă este impregnată în subsolul în care au fost captivi și umiliți de către proprii părinți. Astfel, Lex se reîntoarce în țara sa - între timp, aceasta devine avocată de succes - și nu doar că trebuie să dea piept fraților de care, încetul cu încetul, s-a înstrăinat, între ei căscându-se un hău întunecat, ci și să lupte cu rănile care încep să-i sângereze: amintiri care se reîntorc și se reîntorc și se reîntorc.
„- Cu toții arătați la fel, a spus. Ca și cum o parte din voi încă ar muri de foame.”
Astfel, îi cunoaștem pe toți frații, toți cei care au reușit să supraviețuiască. Fiecare are povești și perspective cu multe substraturi, fiecare oferă o anumită „perspectivă” asupra situațiilor, o anumită portretizare, un anumit răspuns la niște întrebări care mai degrabă n-ar fi fost puse vreodată. Întâmplările sunt îngrozitoare, iar totul este și mai dureros atunci când te gândești că chiar părinții lor au fost capabili de așa ceva. Alternând între trecut și prezent, Abigail Dean ne oferă o poveste completă, sinceră, o poveste frumos articulată și extrem de bine încadrată, care tratează niște subiecte sumbre, sfâșietoare, dar în același timp profunde și emoționante, de-o psihologie cronică. Chiar am rămas plăcut surpins de cât de mult mi-a plăcut această carte.
„Iar în primele câteva momente poate că încerci să te întinzi, uitând că nu poți. Iar apoi începi să faci raportul: cauți o durere nouă, cauți urme ale unor secreții de peste noapte, verifici felul cum urcă și coboară coastele surorii tale - în unele zile mai puțin decât în altele.”
Mai mult decât atât, traducerea ei a fost pur și simplu genială. Curată, clară, concisă, probabil la fel ca scriitura autoarei. Povestea pe care Lexi, naratoarea, ne-o spune, povestea pe care o construiește este una a detaliilor, a emoțiilor puternice care, chiar și după zeci de ani, încă se fac simțite în sufletul acesteia ca și cum i-ar reprezenta realitatea imediată. Gânduri, întrebări nenumărate, traume, boală, întuneric și lipsa speranței, frică, dar și curaj nețărmurit. Cu un caracter complex, Lex își înfruntă trecutul pentru a se putea, în cele din urmă, vindeca de rănile care-i acoperă sufletului; cum zicea cineva, cele mai importante răni nu se văd niciodată cu ochiul liber; iar Lex are răni dintre cele mai profunde.
„La fârșitul melodiei, s-a întors la mine și și-a pus degetele mari și arătătoare în forma unei inimi. Iubire. Asta era Delilah: se plia ușor pe orice era nevoie în contextul în care se afla.”
Fata A nu este un roman ușor. Nu este o carte pe care o citești pentru a te relaxa. Nu este light, ci este un thriller slow-peaced, care te convinge încetul cu încetul, care ți se destăinuie intim. Care îți șoptește la ureche coșmaruri bizare și întâmplări dintre cele mai neînchipuite. Este o lectură detaliată, cu o construcție profundă, cu multe substraturi, o lectură „cu esență”, atentă; nu ai acces din prima la caracterul personajului, fiindcă Lex parcă ridică niște ziduri de protecție în jurul ei pe care tu, cititorul, trebuie să le străpungi, pentru a avea acces la mintea acesteia. Iar când Lex se va confrunta cu propriul ei trecut, când lucrurile se vor fi rezolvat, abia atunci vei fi capabil să înțelegi întregul acestui personaj. Iar sfârșitul cărții, sincer, a fost colosal. N-am să vă spun mai multe, fiindcă cred că aș putea vorbi extrem de mult despre această carte și parcă tot n-aș reuși să spun mare lucru. Chiar v-o recomand cu mare drag, este un thriller fascinant, complex, plin de esență. Să aveți lecturi dintre cele mai frumoase!

Pământ rece (Shetland, #7), de Ann Cleeves - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2021
Traducere: Mihnea Arion

Ann Cleeves este considerată noua Agatha Christie. S-a născut în 1954 și a copilărit în partea de vest a Angliei, în Herefordshire și apoi în North Devon. S-a căsătorit cu Tim Cleeves, un cunoscut ornitolog și, când acesta a primit un post pe micuța insulă Hilbre, aflat în estuarul Dee, unde ei doi erau singurii locuitori, s-a apucat de scris. Au urmat mai multe romane (peste douăzeci), publicate începând cu 1986, care au fost traduse în peste 20 de limbi până în prezent. Cele două serii de succes ale lui Ann Cleeves au fost transpuse în două seriale TV realizate de ITV (după cărțile care o au drept protagonistă pe Vera Stanhope) și, respectiv, BBC (după volumele din seria Shetland). În 2006, Ann Cleeves a primit Premiul Duncan Lawrie Dagger din partea Crime Writer's Association (CWA) pentru volumul Negru de corb (Raven Black), primul din seria Shetland, iar în 2017 a fost încununată cu Premiul Diamond Dagger pentru întreaga carieră, cea mai prestigioasă distincție acordată în Marea Britanie autorilor mystery & thriller.
„- Da, niște vreme mai frumoasă. Înainte să ne scufundăm cu totul.”
Iarna în Shetland. O ploaie torențială provoacă o alunecare de teren care blochează circulația și mătură totul în calea ei până ajunge la mare. Jimmy Perez vede cum valul de noroi și turbă distruge o casă despre care toată lumea crede că e nelocuită. Însă printre ruine, sub pământ, e descoperit trupul neînsuflețit al unei femei cu părul negru, îmbrăcată într-o rochie roșie de mătase. Crezând că împărtășesc descendența mediteraneană, Perez devine obsedat să-i descopere identitatea. Numai că femeia nu a fost ucisă de alunecarea teren, ci era deja moartă – și nu din cauze naturale. Iar Perez trebuie să înfrunte din nou demonii trecutului și comunitatea taciturnă și secretoasă din Shetland ca să facă lumină în zilele întunecate ale ierni.
„Jane îi conduse pe detectiv și pe fiica lui până în curte. Se tot gândea la femeia din Tain, după care în minte îi veni un gând complet diferit. Într-o bună zi, Jimmy Perez avea să fie un soț minunat pentru cineva.”
Oh, my! Dar ce carte neașteptată! Și nu fac referire doar la conținutul ei, la intrigă și la modul de desfășurare al acțiunii, ci și la personaje. Or, poate mai ales la personaje. Deși, trebuie să recunosc că acțiunea nu m-a încântat întocmai pe cât poate mă așteptam să o facă, mi-a plăcut la nebunie toată această „gloată” de personaje dintre cele mai delicioase și nebune, care și-au găsit nașul în domnul Perez, renumit anchetator, pe care sigur l-aș fi cunoscut mult mai bine dacă aș fi citit și primele șase volume din serie, acesta fiind al VII-lea. Dar, în orice caz, m-am bucurat de caracterul unui erou care a reușit să-mi intre rapid, foarte rapid sub piele, și de care m-am împrietenit încă din prima clipă.
„Către sud, însă, bărbații se străduiau să elibereze drumul pentru a doua zi, iar reflectoarele puternice proiectau umbre stranii pe povârnișul dealului.”
Nu știu care este „formula romanistă câștigătoare” a lui Cleeves, dar știu că această scriitoare este tare, tare iubită. Și, într-adevăr, considerentele acestui lucru sunt nenumărate: chiar scrie bine, plasând totul într-un cadru al literaturii „detectiviste” care este accesibil, te prinde rapid și se joacă într-o oarecare măsură cu mintea ta, introducându-te încetul cu încetul în contextul situațiilor care scot la iveală secrete dintre cele mai neașteptate și întâmplări dintre cele mai obscure. Plasând acțiunea în Insulele Shetland, Scoția, Cleeves deja restrânge cadrul, făcându-l mult mai obscur, tensionat, chiar tenebru - o mică așezare rurală în care lucrurile par s-o ia razna, atunci când o alunecare de teren scoate la iveală nu doar corpul unei femei deja moarte, ci secrete adânc înrădăcinate în societatea locului. 
„- Oamenii mint. Mint și invetează povești credibile ca să-și ascundă trecutul.”
Iar duritatea situației, să-i spun așa, este potențată de faptul că Jimmy Perez, polițistul din Shetland, harnic și grijuliu, taciturn și plin de glume, este îndurerat de pierderea iubitei sale prietene, Fran. Mi s-a părut că Ann Cleeves surprinde foarte acut durerea pe care polițistul o resimte, și asta chiar mi-a plăcut, m-a făcut să pot empatiza transformându-l într-un personaj special. De fapt, după cum am spus deja, la romanul Pământ rece am urmărit în special demersul personajelor, transformarea lor, emoțiile și trăirile, dincolo de acțiunea care pe alocuri mi s-a părut destul de statică și, uneori, ușor de bănuit. Un thriller slow-peaced cu o acțiune care curge de la sine oferindu-i cititorului momente cumpătate de relaxare și tensiune. Sincer, aș fi vrut să aflu mai multe despre Perez înainte de a citi acest volum, deoarece sunt absolut sigur că de-a lungul primelor șase volume s-au întâmplat destul de multe situații importante care l-au făcut să fie așa cum este în volumul de față. Aș fi vrut să aflu mai multe despre ceea ce se înfiripă, parcă, între el și Willow, șefa lui. 
„Atunci Jane avu impresia că de fapt auzea ceva, un sunet care aducea cu țipătul lipsit de vlagă al unui animal rănit. Privi în beznă, dar acum nu mai treceau mașini. Probabil că fuseseră oprite la semafoarele din apropierea locului unde avusese loc alunecarea de teren. Era liniște și totul se cufundase din nou în întuneric.”
O altă chestie interesantă mi s-a părut a fi ambivalența domnului Jimmy Perez, care parcă totuși nu vrea să se angajeze într-o nouă relație atât timp cât fiica lui Fran, încredințată în grija lui, este încă tânără. În plus, trebuie să se concentreze și asupra anchetelor care nu-i dau pace și care apar pe neașteptate. Astfel, identificarea femeii găsită moartă devine o prioritate, iar n-are timp pentru altfel de chestii; n-are timp pentru a-și pune la punct viața personală. Sincer, sunt tare curios ce-o să se mai întâmple din acest punct de vedere, fiindcă Perez mi-a devenit chiar foarte, foarte drag. În contextul anchetelor pe care Cleeves i le tot plasează, oare îi va oferi aceasta și ceva timp de tihnă în voie? Mă-ndoiesc, sincer, că autoarea are să-și schimbe registrul stilistic ducând ideea într-o zonă ceva mai... romanțată!
„Sandy se gândi că până la urmă aveau să rezolve misterul. Lumea părea să fi reintrat pe făgașul normal.”
Nu am să vă spun mai multe despre acțiune, fiindcă n-are sens. Vă spun doar că este o carte care se citește rapid, cu o atmosferă tensionată, pe-alocuri sufocantă de cadrul restrâns în care are loc totul, vremea rece, ploile; Cleeves are un anume talent de a portretiza culorile locale ale unui peisaj, de a pune în scenă personaje puternice, curajoase, mincinoase, alcătuite din lumini și umbre, zbuciumate și greu de înțeles. Personaje pe care să le urăști și pe care să le iubești, într-un roman care îți oferă tot ce-ai vrea de la o carte tipică cu detectivi: eroi și criminali, adevăruri și minciuni, și o anchetă condusă de un detectiv pe care-l vei simți ca fiindu-ți prieten apropiat. Chiar mi-a plăcut, iar dacă și acțiunea ar fi fost ceva mai neașteptată, mai dinamică și complexă, sunt sigur că i-aș fi dat un rating mai mare. Însă având în vedere că am citit multe cărți din această categorie, am găsit-o puțin cam simplistă - dar asta nu înseamnă că nu bună! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

sâmbătă, 29 ianuarie 2022

Prânzul dezgolit, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2020
Traducere: Sorin Gheruț

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au apărut Prânzul dezgolit și Queer, urmând să fie tradus și romanul Junky
„Mă ia întruna toropeala. Noaptea trecută m-am trezit că cineva mă strânge de mână. Era cealaltă mână a mea... Adorm citind și cuvintele capătă semnificațiile unui cod... Obsesie a codurilor... Omul contractează o serie de boli care silabisesc un mesaj codificat...”
Sondând limitele relației dintre artă și obscenitate, Prânzul dezgolit este una dintre cărțile ce au redefinit nu doar literatura, ci și întreaga cultură americană. Romanul a constituit obiectul unui proces considerat ultima acțiune majoră de cenzură împotriva unei opere literare în Statele Unite. Verdictul final, favorabil, s-a datorat pledoariei unora dintre cei mai importanți scriitori americani ai epocii, precum Norman Mailer și Allen Ginsberg, care au certificat valoarea artistică a cărții. În 1991, regizorul David Cronenberg a ecranizat romanul, iar producția lui s-a transformat foarte repede într-un film-cult.
„Caut vena pe piciorul jegos... Trăgătorii nu mai au nicio rușine... Sunt insensibili la repulsia celorlalți... E îndoielnic că rușinea poate exista în absența libidoului sexual... Rușinea toxicomanului dispare împreună cu sociabilitatea sa nesexuală, care ține și ea tot de libido... Dependentul își privește corpul în mod impersonal, ca pe un instrument de absorbție a elementului în care trăiește, își evaluează țesuturile cu răceala unui negustor de cai.”
Romanul de față nu este primul meu contact cu autorul William S. Burroughs. Am mai citit, tot de la el și tot anul trecut, romanul Queer (dacă vă interesează, recenzia o puteți găsi AICI), care, din păcate nu mi-a plăcut la fel de mult. Cu toate acestea, acest roman m-a uluit și m-a surprins plăcut, în special din cauza faptului că prima experiență cu autorul n-a fost una tocmai cum mă așteptam să fie. În schimb, citind această carte, am regăsit un autor care, într-adevăr, e de geniu. Și nu vorbesc doar de complexitatea subiectelor abordate, ci și de multitudinea de voci pe care am simțit că le integrează autorul în opera sa. Chiar a meritat cinci steluțe fiindcă, dincolo de faptul că mi-a plăcut, m-a cutremurat teribil.
„Timpul sare ca o mașină de scris stricată, băieții sunt acum bărbați bătrâni, șoldurile tinere fremătând, palpitând spasme juvenile se fleșcăie și se ofilesc, trântite peste scaune de budă în curte, bănci în parc, ziduri în soarele spaniol, pe paturi din camere mobilate cu parchetul lăsat (afară, o mahala de cărămidă roșie înm soarele străveziu de iarnă)...”
Romanul Prânzul dezgolit este frumos, dacă aș putea spune așa, dar într-o manieră bolnăvicioasă, grotescă, sălbatică, hilară, creativă și imaginativă. Bizară, hilară și importantă, fiindcă citind romanul ești purtat prin viața și mintea lui William S. Burroughs, un om sucit, care a avut o viață extraordinar de încercată, dependent de droguri. Dar care, în cele din urmă, se-ntâmplă să fie un om genial, un scriitor talentat și inteligent, care, din experiențele sale, reușește să livreze cititorului o operă completă, o operă autentică și plină de profunzime. Chiar dacă scrisă într-un limbaj vulgar, „de stradă”, cu elemente de argou sociolingvistice specifice, Burroughs face apel la trăirile cititorului și îl pune în fața unor realități deseori imposibil de acceptat.
„Se ridică urlând, erecția sa ultimă-mproașcă sânge negru și coagulat, o statuie palidă, albă, în piciare, ca și cum ar fi trecut întreg de Marele Gard, l-ar fi sărit calm și inocent, așa cum sare un copil gardul la pescuit, în heleșteul interzis - în câteva secunde prinde un pește-pisică imens - Bătrânul iese dintr-o bargă neagră, înjurând ș iagitând o furcă, iar băiatul fuge râzând peste câmpia din Missouri (...).”
Dacă este să luăm în consioderare conținutul cărții, nu este de mirare că romanul a fost interzis și criticat acerb atunci când a fost lansat pentru prima dată. În aceeași măsură, nu este nimic de mirare în faptul că a fost atât de popular, având în vedere geniul său creativ și efervescența și splendoarea diferitelor descrieri. De fapt, cred că aș putea spune că este una dintre cele mai „bolnave” cărți pe care le-am citit vreodată: tineri dezbrăcați care se spânzură și ejaculează și micționează și fac sex și se droghează și fumează și se scuipă unul pe celălalt, borfași care mănâncă rahat din farfurii și vor mai mult. Niște metafore și alegorii ale unei societăți corupte, murdare și jegoase, în cadre de mahala în care bolile se-mpart și se injectează, în care, chiar și mort, încă mai ai nevoie de o doză. Sincer, este greu de descris această carte, este greu să „îți placă” detaliile ei, dar dacă ești genul de cititor care reușește să treacă de astfel de impedimente lingvistice și piedici „literare”, sunt sigur că îți vei da seama că dincolo de ele se găsește un substrat mult mai profund.
„Emițătorul nu e un individ uman... Este Virusul Uman. (Toți virușii sunt celule degradate, care duc o existență parazitară... Au o afinitate specială pentru Celula Mamă; astfel, celulele degradate ale ficatului caută adresa hepatitei etc. Așadar, fiecare specie are un Virus-Patron: Imaginea Degradată a speciei).
Imaginea stricată a Omului înaintează minut cu minut și celulă cu celulă... sărăcie, ură, război, polițiști-infractori, birocrație, nebunie - toate, simptome ale Virusului Uman.”
Prânzul dezgolit este și o confesiune, este o carte care reiterează realitatea autorului dependend de droguri, este „o dovadă” a perioadelor pe care le-a implicat tratamentul său și curățarea. Nu-și amintește cum a scris-o, știe doar că a scris, extinzându-și limitele impuse de dependență și amintind de instinctele omenești „cele mai” primare, sui generis, originare și lipsite de rațiun. Astfel, voi integra și această carte în categoria nu-este-pentru-oricine, deoarece nu vreau să abuzez de integritatea mintală a cuiva (glumesc, normal). Totuși, dacă vrei să citești această carte, îți trebuie un stomac destul de tare și deschiderea necesară pentru a putea aprecia (să zic așa) modul livresc de a expedia și prezenta cititorului o astfel de realitate, reiterată printr-o scriitură „murdară”. 
„Acul, numai acul, orice altceva e vax...”
Dincolo de toate acestea, este o carte de o profunzime marcantă, care „ascunde” în spatele ei multe adevăruri, multe probleme sociale, multe traume și dezamăgiri, multă tristețe și durere. Este o carte pe care am citit-o cu sufletul la gură, deși n-are un fir epic propriu zis. Mi-au fost îndeajuns personajele puternice, complexe, dramele și trăirile și emoțiile și profunzimile lor. Mi-au fost îndeajuns pentru a-mi da seama că William S. Burroughs este un maestru al literaturii, este un autor care chiar are un talent formidabil de a crea și de a reda viața așa cum, deseori, este ea: afurisită, dar și glorioasă, dureroasă, dar și plină de bucurie. Repet, nu este o carte care ar fi apreciată sau agreeată de către oricine, de aceea vă recomand ca, dacă vă hotărâți să o cumpărați, mai întâi să citiți câteva pagini din ea (din câte știu, chiar sunt disponibile gratis). Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Școala din Topeka, de Ben Lerner - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2020
Traducere: Andrei Covaciu

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist și critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award și al National Book Critics Circle Award. În 2011 a câștigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri și trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.

Alternând cu repeziciune perspectivele și planurile temporale, Școala din Topeka spune povestea unei familii, cu punctele forte și luptele din interiorul ei: împăcarea lui Jane cu amintirea unui tată abuziv, adulterele compulsive ale lui Jonathan, provocarea de a crește un fiu în plină cultură a masculinității toxice. Romanul lui Ben Lerner este, de asemenea, o cutremurătoare preistorie a prezentului: el urmărește degradarea graduală a discursului public, nașterea trollilor și tiranilor noii drepte, continua criză identitară a rasei albe.
„(...) ce putea fi mai evident decât faptul că nu cunoscuseră niciodată suferința, decât acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinței, un fel de nevroză provenind din prea multă cocoloșeală, din consumul excesiv de zahăr - un fel de gută existențială?”
Cred că este pentru prima dată când sunt confuz atât puternic în legătură cu răspunsul unei întrebări: cât de mult mi-a plăcut această carte? Pe deoparte, cred că ori mi-a plăcut la nebunie, ori nu mi-a plăcut deloc. Și-aici iau în calcul două variabile: scriitura acestui roman este pur și simplu uluitor de bună, inteligentă, erudită, metamorfozantă, aș spune că e chiar unică, însă tot ce se întâmplă, dinamica (există, oare, una?) în sine, desfășurarea acțiunii (care desfășurare?), intriga (care intrigă?) mi se par ca citoscheletul unei celule lipsite de adjuvanții împământați în acesta. Sincer, am încercat să găsesc o cale de mijloc, iar rating-ul oarecum micuț se datorează faptului că, în fine, aveam așteptări mult mai mari în ceea ce privește un roman finalist la Pulitzer. Din aceeași listă am mai citit, anul trecut, și Casa Olandeză, unul dintre cele mai bune romane citite în 2021. Cu toate acestea, romanul lui Ben Lerner nu mi-a oferit decât o lecție fascinantă privitoare la cât de bine poate fi scrisă o carte.
„Persistența minții infantile - plenitudinea și lipsa de constrângeri a acesteia - în trupul acela matur din punct de vedere sexual, care cedase timpului istoric, trebuia să-și ceară dreptul la propriile ore de manifestare.”
Romanul lui Lerner abundă de o gamă variată de elemente diferite - dintre care unele par doar „adăugate” pentru a înfrumuseța experiența romanistă, pe când altele se unesc pentru a forma o singură piesă mecanică a unui agrenaj mult mai complex. În cele din urmă, are loc o interacțiune firească între toate aceste piese complicate care, în fine, ajung să-și facă „treaba”, dar rezultatul nu este tocmai cel mai inspirat. Ben Lerner abordează stilistica subiectelor și cronologiilor dintre cele mai variate, săritoare, într-o scriitură densă, extrem de densă, dar asta nu acoperă faptul că povestea în sine este lipsită de o oarecare eleganță, o oarecare dinamică pe care aș fi vrut s-o întâlnesc în această carte. 
„Aproape fiecare obiect din lumea acestui bărbat-copil reflecta respectiva suspendare între cele două sfere: alcoolul lui care era de asemenea suc; armele lui care erau jucării, felul în care îți dădea la schimb doi dolari de hârtie pentru nul de argint, încrezându-se mai piuțin în valoare și mai mult în strălucire.”
Povestea principală (dacă aș putea spune așa) îl are în centru pe Adam, campion la dezbateri la Liceu Topeka, undeva prin anii '90 (aici cred că este inclusă și o parte din viața reală a lui Lerner, într-o tentă autobiografică). Părinții lui Adam lucrează ca psihologi, iar mama lui este feministă convinsă și autoare de renume. În cele din urmă, cred că această carte este una a contrastelor, fiindcă aproape întreaga construcție a ei se bazează pe acest procedeu stilistic: imagini în oglinzi, Ben Lerner de acum și cel din copilărie. Pornind de la acest fir narativ principal, Lerner se aventurează în viețile părinților lui Adam (părinților lui?), ale bunicilor săi și ale lui Adam care ajunge să se căsătorească, schimbând constant perspectivele și dând întregului text aparența unei scriituri „ca un interviu”. Această impresie este cât de cât știrbită și perturbată de faptul că Lerner inserează și povestea de viață a lui Darren, un copil cu tulburări de dezvoltare care a mers la aceeași școală ca și Adam. Tratat cu cruzime de către colegii săi, furia lui Darren îl determină pe acesta să comită un act atroce pentru care Adam să se simtă, parțial, responsabil.
„Resentimentul și empatia și nostalgia și anxietatea trăiau fără știința lor în propriile trupuri, îi determinau să stea chiar așa cum stăteau, le înclina umerii în felul acela, le deschidea sau le închidea fețele, le tundea părul, introducea prozodia propriilor gesturi, a propriului fel de a vorbi; nimeni nu coregrafia secvențialitatea felului în care Darren se lăsa absorbit.”
Ceea ce ne conduce, astfel, la un prim subiect major al cărții: masculinitatea care devine toxică. Adam se luptă constant cu migrenele, cu presiunea de a trece drept un bărbat adevărat, de a rămâne fidel formelor trupești masculine, ridicarea greutăților, lupta verbală, care, în cele din urmă „îl vor reduce la un copil din nou, care își strigă mama din patul său”. În viața profesională, tatăl lui Adam este expert în domeniul psihologiei băieților cu probleme, în timp ce el însuși are probleme cu fidelitatea conjugală; în același timp, mama lui, autoarea de renume, se confruntă cu stereotipuri sexistte, enunțate constant de către bărbați. Autorul îi mai integrează în poveste, în fine, și pe Klaus, un supraviețuitor al holocaustului care este, de asemenea, psiholog, și suferă de traume grave, și care se bănuiește a fi homosexual. Apoi Jason, prietenul lui Adam, și un tată care își abuzează fiica, și stimatul Donald Trump. Sunt multe puncte „critice” pe care Lerner le ia în calcul și le-aduce sub lumina minții sale romaniste și filosofice, dar parcă multora dintre ele le-a lipsit esența... Sau, pur și simplu, n-am avut eu acces la ea. 
„Dacă abilitățile tale lingvistice puteau să cauzeze pagube și să te ajute să ți-o tragi, atunci acestea puteau fi integrate în societatea adolescenților fără să se îndepărteze complet de valorile obișnuite ale intelectului și ale exprimării. Nu era vorba de vreo reconciliere, ci de o tensiune maniabilă. Dezastruosul lui compromis capilar. Migrenele.”
Ceea ce ne conduce la primul subiect major al cărții: Masculinitatea toxică. Adam se luptă cu migrenele: "Presiunile de a trece drept un bărbat adevărat, de a rămâne fidel tipului - ridicarea constantă a greutăților, lupta verbală - îl vor reduce în cele din urmă la un copil din nou, care își striga mama din patul său." În viața profesională, tatăl lui Adam este expert în băieți cu probleme, în timp ce el însuși are probleme cu fidelitatea conjugală; în același timp, mama lui de succes, "Creierul", se confruntă cu stereotipuri sexiste, enunțate constant de "Bărbați". Și mai este și Klaus, un supraviețuitor al holocaustului care, de asemenea psiholog, suferă de traume grave (și ar putea fi homosexual). Și mai este și Fred Phelps, de la infama biserică Westboro, situată în Topeka. Și apoi mai este Jason, prietenul lui Adam, și un tată care își abuzează fiica, și Donald Trump. Sunt multe, iar acesta este doar unul dintre subiecte.
„Exista un fel de putere socială în redefinirea scopurilor limbajului, în redistribuirea vocilor, în schimbarea principiului structurării, scântei palide ale înțelesurilor alternative la umbra sensului original, narațiunea.”
În Școala din Topeka perspectivele narative îți oferă o imagine detaliată asupra a tot ce se întâmplă în carte. Sincer, cu toate că romanul este destul de mare ca număr de pagini, eu n-am simțit că m-a antrenat prea mult sau că a reușit să mă convingă. Și vorbesc strict de dinamică. În schimb, Doamne, rar mi-a fost dat să citesc un autor care să scrie atât, dar atât de bine, frumos încadrat, complex, profund, filosofic, stăpânind cu desăvârșire măiestria cuvintelor și puterea acestora. De fapt, cred că asta am apreciat cel mai mult la romanul lui Ben Lerner: scriitura impecabilă, curată, sclipitoare. În încercarea familiei de a se împaca cu propriul trecut, Lerner aduce în discuție probleme politice, probleme sociale, probleme intime, pe care le împletește cu măiestrie într-un roman curajos, furios, închinat iubirii. Un autor erudit, de-a dreptul maiestuos.
„Cunilingus, cunilingușeală, cum era gluma aceea, o glumă făcută parcă pentru el - el, cel care încerca să acopere corpul cu discursuri.”
Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar probabil am avut alte așteptări care, nefiindu-mi îndeplinite, m-au făcut să fiu dezamăgit. Cu toate acestea, chiar m-am bucurat extraordinar de scriitura autorului, de stilul său literar. Original, filosofic, autentic, folosind cuvinte pe care nu le-am mai întâlnit până acum (chiar mi-am notat o listă și-apoi le-am căutat, drept care pot spune că a fost o lectură chiar utilă din acest punct de vedere). În schimb, aș fi vrut să am parte de o poveste ceva mai antrenantă, mai dinamică, mai clară și concisă, nu de-o alternanță între perspectivă (mai ales că, de fapt, am și rămas cu anumite întrebări). Dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți, chiar vi-l recomand, pentru că știu multe persoane cărora chiar le-a plăcut romanul lui Ben Lerner. Pentru mine n-a fost să fie, în schimb, dar asta bineînțeles că nu înseamnă că alții nu l-ar aprecia la valoarea sa specifică. Să aveți doar lecturi frumoase!