Căutătorii de tipare, de Simon Baron-Cohen - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2021

Traducere: Monica Lungu

Simon Baron-Cohen este profesor de psihologie și psihiatrie și director al Centrului pentru Studiul Autismului, de la Universitatea Cambridge. A scris șase sute de articole științifice și mai multe cărți, printre care și Mind Blindness: An Essay on Autism and Theory of Mind și The Essential Difference: Male and Female Brains and the Truth About Autism. A primit McAndless Award din partea Asociației Americane de Psihologie, este vicepreședinte al Societății Naționale pentru Autism și fost președinte al Societății Internaționale pentru Cercetări în Autism (INSAR). Locuiește în Marea Britanie.

„Neurodiversitatea este o realitate, așa cum și biodiversitatea este o realitate.”

De ce doar oamenii pot inventa? În Căutătorii de tipare, psihologul Simon Baron-Cohen susține că autismul este la fel de important pentru istoria culturală a omului precum folosirea focului. El mai spune că persoanele cu autism au jucat un rol-cheie în progresul uman timp de 70.000 de ani, de la primele unelte la revoluția digitală. Cum este posibil? Aceleași gene care produc autismul favorizează căutarea de tipare, esențială pentru inventivitatea speciei noastre. Însă aceste abilități generează un cost imens pentru persoanele cu autism, inclusiv dificultăți sociale și, adeseori, medicale, așa că autorul face apel la susținerea și recunoașterea acestora atât în privința dizabilităților pe care le au cât și a realizărilor. În definitiv, Căutătorii de tipare nu este doar o nouă teorie a civilizației umane, ci și un apel la regândirea modului în care societatea îi tratează pe cei care gândesc diferit.

„Perspectiva neurodiversității susține că există diferite căi ale dezvoltării: unii oameni sunt mai verbali, alții mai spațiali, ori mai muzicali sau mai matematicieni și unii mai sociali. Toate aceste tipuri diferite de creier există în populație, și această listă nu este nici pe departe exhaustivă. Să ne gândim că unii copii sunt dreptaci, alții stângaci, iar alții ambidextri, deoarece mâna dominantă reflectă diferențele din construcția creierului. Iar unii copii au o mai mare sensibilitate senzorială, alții o mai bună coordonare fizică, iar alții sunt daltoniști. Și lista poate continua.”

Există cărți de știință care, în speță, își propun să popularizeze știința, adică să vorbească, în mod accesibil, cât mai lipsit de jargon, despre anumite subiecte: viața pe Pământ, cum a apărut ea, idei și fundamente din biologie, genetică, chestii de acest gen. Și mai există și acele cărți de știință care caută, prin publicarea lor, să susțină anumite teorii, să expună anumite idei și, de ce nu, să revoluționeze ce se știa sau ce nu se știa despre anumite lucruri. În cartea de față, Simon Baron-Cohen nu doar că încearcă să expună publicului larg o nouă teorie, ci încearcă să aducă la lumină, în același timp, cum autismul, o afecțiune greu de încadrat în accepțiune medicală, a revoluționat de fapt lumea în care trăim, fiind un fel de sabie cu două tăișuri: chiar dacă el a constatat faptul că persoanele care, de-a lungul timpului, au suferit de autism, au avut contribuții vitale în anumite domenii, de cele mai multe ori acestea s-au luptat cu dificultăți de integrare, probleme sociale și medicale greu de gestionat și suportat. În orice caz, știu că această carte a stârnit destul de multă vâlvă în lumea științifică, motiv pentru care chiar am vrut să o citesc încă de când a apărut. Mă bucur că am făcut-o, pentru că am descoperit o lectură atent documentată, cu dovezi susținute de teste de cohortă, genetică și biostatistică.

„Mecanismul de Sistematizare reprezintă o nouă teorie a invenției umane și o justificare a motivului pentru care celelalte animale nu inventează. Dar există o teorie alternativă despre invenția umană? Pentru mine, principala teorie alternativă este aceea că oamenii au început să inventeze pentru că doar noi am dezvoltat un limbaj. Până acum nu am menționat mai deloc acest enorm elefant din cameră - în mod ironic, limbajul a stat, până acum, tăcut în fundal. E vremea să asmuțim aceste două teorii - sistematizare versus limbaj - una împotriva celeilalte.”

Dincolo de a povesti despre ce e cartea și care sunt dovezile pe care autorul le aduce în această direcție - n-am să fac asta, evident -, am să spun că există două concepte principale în Căutătorii de tipare. Cum impulsionează autismul invențiile umane: unul este că ceea ce face ca acești oameni să fie speciali este conceptul unui „mecanism de sistematizare” aflat la nivel cerebral, iar celălalt este că două dintre spectrele pe care se situează toți oamenii sunt, de fapt, cât de sistematizatori suntem, respectiv cât de empatici. Într-o oarecare măsură, cele două concepte se exclud reciproc - poți fi sistematizator, dar nu empatic, și poți fi empatic, dar nu sistematizator. Aici este vorba și despre diferite variații și grade, dar vorbesc în momentul de față de polarizarea netă a celor două concepte. Astfel, este foarte posibil ca tu, ca persoană, să aparții ambelor spectre, însă mulți dintre cei care sunt deosebit de axați pe unul (supersistematizatori, superempatici), nu se regăsesc și în celălalt. Astfel, persoanele diagnosticate ca aparținând spectrului autist, au mai multe șanse decât o persoană sănătoasă să aparțină tagmei sistematizatorilor. De fapt, supersistematizatorilor.

„După cum era de așteptat, copiii cu autism au avut parte, în general, de niveluri mai ridicate ale testosteronului prenatal decât copiii tipici. Interesant este că acest lucru a avut și efecte indirecte asupra nivelurilor de estrogen prenatal, care, așa cum ne așteptam, au fost și ele mai mari, deoarece testosteronul este convertit în estrogen. Astfel am avut dovada că un factor biologic - testosteronul prenatal și estrogenul - influențează cât de empatic sau sistematizator devii, realizând și legătura dintre supersistematizatori și persoanele cu autism, la nivel hormonal.”

Deși conceptul nu este tocmai unul nou, deoarece am mai citit cărți ce sugerează că unicitatea noastră provine din modul în care interacționăm cu lumea, creând anumite modele de acțiune, respectiv reacțiune, și întrebându-ne „ce-ar fi dacă?”, Simon Baron-Cohen include și ideea procesului „dacă-și-atunci” (if-and-then), ceea ce are drept urmarea crearea unui tipar specific (Dacă dau drumul la robinet și apa începe să curgă, atunci aceasta se va duce pe țeavă în jos). Evident, tiparul poate fi extrapolat pentru treburi mult mai serioase decât curgerea apei pe-o țeavă în jos. Cum ar fi unul dintre multele sale exemple în această privință: „Dacă ar examina îndeaproape talpa încălțămintei de baschet și ar rade câțiva milimetri din ea, atunci ar obține o îmbunătățire în ceea ce privește săritura”. După cum și autorul subliniază, se pot adăuga mai multe „variabile și” în diferite contexte, dar aș spune că formatul de bază, pe care se fundamentează ideea cauză-efect, este ”if-and-then”. Chiar mi s-a părut o idee interesantă care merită atenție în ceea ce privește viabilitatea și modul în care, în cele din urmă, lumea este „sistematizată” de trei conjuncții coordonatoare și subordonatoare.

„Comportamentul observatorului uman este generat de Mecanismul de Sistematizare, care, la rândul său, generează curiozitate de dragul curiozității. Răsplata e intrinsecă: plăcerea satisfacerii curiozității și confirmarea tiparului repetitiv de tip dacă-și-atunci. Curiozitatea este motorul Mecanismului de Sistematizare.”

Lăsând la o parte acest aspect, am fost impresionat de afirmația făcută de autor conform căreia invenția este rezultatul faptului de a fi un sistematizator puternic - deci, rezultatul cumulului de încercări de tot felul de a structura rezultatul pentru a avea cele mai mari șanse de a ajunge la ceva viabil, la ceva original, cât și faptul că acest lucru îl face pe omul modern să fie atât de diferiți atât de celelalte animale, cât și de alți hominizi, cum ar fi Homo neanderthalensis și Homo erectus. Simon Baron-Cohen oferă foarte multe exemple pentru a depăși argumentul evident conform căruia un număr mare de alte animale (de exemplu, ciorile, cimpanzeii), plus acești alți hominizi folosesc sau au folosit unelte. El susține - ce-i drept, în mod convingător - că, deși acest lucru este adevărat, atât utilizarea uneltelor de către animale, cât și de către hominizii timpurii, pare să fie rezultatul unui comportament învățat, nicidecum intuitiv, un semn al inteligenței practice. Invenția umană, care pare să fi început cu aproximativ 70.000 de ani în urmă, este un fenomen total diferit care se datorează, conform teoriilor lui Simon Baron-Cohen, mecanismului de sistematizare. 

„Văzute printr-o lentilă, «obsesiile» unui copil sunt simptome ale unei «boli» sau «tulburări», fiind asociate cu o dizabilitate. Văzute printr-o altă lentilă, experimentele nesfârșite și observațiile detaliate ale unui copil pot fi produsul unei minți al cărei motor de căutare a tiparelor funcționează cu mult peste normal și care îl pot conduce către descoperiri, uneori aceștia devenind mari inventatori.”

În orice caz, legat de această carte ar fi multe de spus, dar cred că am reușit, pe cât am vrut, să surprind esențialul. Având în vedere specializarea sa, nu este surprinzător faptul că Simon Baron-Cohen își dedică o bună parte din timp reiterării dificultăților cu care se confruntă cei diagnosticați cu autism și modalității în simptomele ar putea fi depășite, subliniind că suprapunerea dintre simptomatologie și faptul că persoanele care suferă de autism tind să fie hiper-sistematizatoare înseamnă că, dacă au parte de sprijinul potrivit, optim, există posibilitatea ca un număr mai mare de persoane diagnosticate să aibă un loc de muncă satisfăcător și util, ceea ce, din păcate, se întâmplă relativ rar în ziua de astăzi. N-am avut nicio problemă cu cartea, deși simt c-ar fi putut fi ceva mai lungă și aprofundată. În orice caz, anexarea bibliografică a fost un deliciu și am căutat o mulțime de studii pe internet, prin reviste științifice, pe care să le citesc vara aceasta (sper doar să am timp s-o fac). Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că prin Căutătorii de tipare.Cum impulsionează autismul invențiile umane, Simon Baron-Cohen a adus o contribuție valoroasă, interesantă, atât în ceea ce privește discuțiile despre inventatori și despre ceea ce face ca oamenii să fie diferiți, cât și la posibilitatea noastră de a înțelege mai multe despre neurodiversitatea din lumea care ne înconjoară și lucrurile care, deși în esență diferite, ne apropie tot mai mult. 

Fată cuminte, răzbunare cruntă (Crima perfectă, #2), de Holly Jackson - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Ionel Ghiragosian

Holly Jackson a început să inventeze povești la o vârsta fragedă și a scris primul său roman la doar 15 ani. Adoră cărțile, jocurile pe calculator și documentarele polițiste care îi permit să își pună la încercare calitățile de detectiv particular. Locuiește în capitala Marii Britanii, iar distracția ei preferată este depistarea greșelilor de ortografie de pe indicatoarele rutiere. La Editura Corint, în colecția LedaEdge au apărut și celelalte două volume din serie - Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (primul volum din serie, în traducerea lui Daniel-Silviu Bivol, 2020) și La un pas de moarte (al treilea volum din serie, în traducerea lui Ionel Ghiragosian, 2022).

„Pip s-a întrebat dacă punctul fără întoarcere fusese deja depășit sau dacă se îndrepta chiar acum spre el, plutind deasupra acelui buton roșu. În orice caz, nu mai putea da înapoi. Putea doar să meargă înainte. S-a îndreptat de spate și a pornit înregistrarea.”

Pip nu mai e detectiv de ocazie. Cu ajutorul iubitului ei, Ravi, adolescenta a lansat un podcast despre uciderea lui Andie Bell și a lui Sal Singh, caz pe care l-au anchetat împreună cu un an în urmă. Cu toate că serialul se bucură de mare succes, Pip jură că a terminat-o pentru totdeauna cu joaca de-a investigatorul neobosit și plin de zel. Socoteala de acasă, însă, nu se potrivește cu cea din târg, căci fata va fi nevoită să își calce promisiunea chiar mai curând decât își imagina. Asta, pentru că Jamie Reynolds, fratele mai mare al prietenului ei, Connor, dispare fără urmă chiar în noaptea în care orașul ține să marcheze în mod public șase ani de la moartea lui Andie și a lui Sal. Cum poliția nu face nici cel mai mic efort pentru a-l găsi pe Jamie, Pip hotărăște să se implice. Ancheta e dificilă și plină de neprevăzut, iar adolescenta descoperă alte câteva secrete întunecate ale orașului. Va izbuti însă Pip să dea de urma lui Jamie înainte de a fi prea târziu?

„Am făcut o promisiune. Mie. Tuturor. Am spus că nu voi mai face niciodată asta, că nu mă voi mai juca de-a detectivul, că nu mă voi mai pierde în lumea secretelor micului oraș. Nu mă mai reprezenta. Aș fi respectat-o; știu că aș fi făcut-o. Dar s-a întâmplat ceva, iar acum trebuie să încalc acea promisiune.”

Mă apropii cu pași rapizi de finalul acestei serii uimitoare, și mi-e greu parcă să mă despart de Pip și de Ravi, două personaje de care m-am atașat tare de tot încă de la primul volum, Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller-mistery nebun, care mi-a plăcut maxim și care, din fericire, nu m-a dezamăgit, pentru că îmi doream that much să-mi placă și, bun, mă bucur că într-adevăr mi-a depășit așteptările. Dacă ar fi să compar cele două volume, ar fi impropriu, pentru că amândouă mi-au plăcut la fel de mult, deși în al doilea, evident, lucrurile au fost ceva mai tensionate și rapide și alerte și pam-pam-pam, fiindcă deja i-am cunoscut pe cei doi eroi plini de curaj, care nu evită să se bage în cele mai serioase chestii în care s-ar putea băga, în speță, niște puști. De-a dreptul grozavi și nebuni și nebuni și grozavi, Pip și Ravi, doi adolescenți care parcă nu se tem de nimic când vine vorba de a se aventura în lucruri periculoase for real. Și tocmai de asta-mi plac, datorită (sau din cauza?!?!) curajului nebunesc, faptului că vor cu atât de mult patos să descopere, să scoată la iveală adevărul împotmolit în mocirla unor situații în care corupția joacă un rol vital. Ghhh, corupție și-aici, societăți care merg aiurea, minciuni, adevăruri, oameni care nu-s ce par a fi, iar lista de suspecți tot crește și crește, și-apoi apare altcineva care dă totul peste cap și, în fine, totul devine o nebunie. Pentru că ajungi în punctul în care nici-nu-știi-ce-să-mai-crezi-și-nu-are-rost-să-mai-speculezi-nimic-pentru-că-ei-bine-oricum-nu-știi-nimic!

„- Unii oameni se pricep destul de bine să își ascundă adevăratul caracter.”

Un oraș mic, dar cu secrete MARI! Cine e mai în măsură decât Pip să vadă care-i treaba, moșule, când ea a rezolvat, de fapt, misterul care a dat peste cap totul? Mhm? Evident, nimeni alta decât Pip. Detectiva noastră curajoasă, adolescentă, inteligentă și înțeleaptă (mai mult sau mai puțin) se reîntoarce în rolul de detectiv, într-o a doua rundă de nebunie, dar de data aceasta miza este mai mare decât niciodată. După evenimentele din primul volum, Pip încearcă (dar nu prea reușește) să se întoarcă la viața ei de zi cu zi, înainte ca tot ce s-a întâmplat să se fi întâmplat vreodată. Cu toate acestea, cineva are nevoie de ajutorul ei, iar dacă poliția, ca întotdeauna, nu-și va face treaba, dând-o cotită, că așa-i protocolul, că durează timp până cineva să fie declarat dispărut, că tralalalala, Pip este aici ca să salveze situația. Chiar cu riscul de a se pune pe sine în niște situații soră cu moartea. E în regulă, avem în vedere în ce poate Pip. Plus că, de data asta, îl are alături și pe Ravi, și dacă se face simțită o oarecare tentă romanțată între cei doi, nu-i bai, că interesul chiar nu pică pe asta. Holly Jackson dozează fain de tot lucrurile, iar al doilea volum din serie este unul explozzzzziv!

„În cazul de față, mă bântuie ceva inevitabil, ceva ce nu am fost nevoită să înfrunt ultima dată: timpul. Cu trecerea fiecărui minut și a fiecărei ore, șansele ca Jamie să revină acasă în siguranță și nevătămat sunt tot mai mici. Conform statisticilor. În momentul în care voi încărca episodul pe care îl ascultați, vom fi depășit un alt termen limită: cel de șaptezeci și două de ore de când Jamie a fost văzut ultima dată (...). Timpul este stăpân aici, nu eu, iar asta este îngrozitor.”

Sincer, această carte m-a lăsat speechless. Ajunsesem în punctul în care mi-am zis că niciodată n-am să mai am încredere în ce citesc și în ce speculez. Sincer. A dat cu mine de pereți, mi-a fost greu să-mi aleg o parte preferată, fiindcă mi-a plăcut efectiv totul. Puncte forte? Toate: personaje, acțiune, intrigă, modul în care s-a desfășurat totul, tensiune, teamă, pericol, întorsături de situație. Efectiv, un roller coaster de stări și trăiri dintre cele mai efervescente. Ravi și Pip sunt, pur și simplu, goals, vorba aia, chiar dacă there could be more Ravi in this book, pentru că vrem o carte doar despre Ravi, nu știu. Mi-a plăcut maxim modul în care volumul de față face legături între misterul primului volum și continuarea, pentru a explora consecințele nefaste a ceea ce s-a întâmplat în primul episod al podcastului. Nu numai că este vorba de un fel de rezumat a ceea ce s-a întâmplat în primul volum (esențial pentru persoanele care au citit volumele la intervale mari de timp și care nu vor să recitească primul volum), dar este și un instrument eficient care ajută la dezvoltarea caracterului lui Pip și relevarea modului în care ceea ce s-a întâmplat în primul volum a afectat-o mult de tot pe Pip - iar acest lucru cu siguranță se simte în volumul de față.

„Mai aveau o șansă.

Ea mai avea o ultimă șansă.”

Dacă ar fi totuși să compar cele două volume, aș spune că Fată cuminte, răzbunare cruntă este ceva mai dark, mai bizară și mai nebună, ceva mai bine dozată când vine vorba de mister și nesiguranță. Deși o lectură YA, cartea de față, ca și predecesoarea, abordează niște subiecte destul de sensibile, într-o formă estetică foarte plastică. În orice caz, dacă ați citit cartea, știți despre ce vorbesc. Dincolo de a fi un thriller foarte, foarte bun, ingenios, este și o carte profundă, multilaterală și cu substraturi, ce ascunde teme puternice, serioase, livrate în special de faptul că Holly Jackson reiterează și comportamentul gregar, de turmă, al societății în care trăim: Jackson încorporează, cu subtilitate, comentarii privitoare la modul în care sunt utilizate rețelele de socializare, acestea putând face atât bine, cât și rău, în speță din cauza faptului că „pe internet totul este posibil”. În orice caz, un roman de-a dreptul bun, extrem de complex, neașteptat, de fapt, de complex, pentru un thriller. Chiar mă bucur că am reușit, în sfârșit, să mă apuc de serie, pentru că eram foarte reticent din cauza faptului că toată lumea o citea - evident, s-a dovedit că existau motive întemeiate pentru care, for real, toată lumea a iubit și iubește această serie. 

„Pip a țipat; doar ea și țipătul mai existau.”

Well, ar fi multe de spus, dar tot ce vreau să mai menționez este că abia așteeeept să citesc volumul al treilea (și ultimul), simțind un gust amar totuși pentru că asta înseamnă să-mi iau la revedere de la Pip și Ravi dar, în același timp, sunt tare curios ce urmează să se mai întâmple în această serie mystery-thriller de-a dreptul genială. Nu știu de ce, am impresia că absolut orice este posibil și, sincer, nu m-ar mai putea surprinde nimic, mai ales după ce am citit primul volum. În orice caz, cred că La un pas de moarte, ultimul volum al seriei, va fi de-a dreptul c-o-l-o-s-a-l, și nu știu dacă sunt încă pregătit să fiu bușit de o mașină care, ulterior, să mai dea și cu spatele că, na, așa se cade. Iar lecturarea cărților lui Jackson se simte ca o adevărată călătorie la viteză maximală, motiv pentru care ador cum scrie și poveștile pe care le surprinde!

Modele de scalare, de Jamer Hunt - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Bărbulescu

Jamer Hunt este prodecanul Facultății de Inițiative Transdisciplinare de la The New School și fost director fondator al programului masteral de Design Transdisciplinar de la Parsons School of Design. A fost unul dintre fondatorii săptămânii Design Philadelphia, cel mai mare eveniment de acest fel din SUA. Fast Company l-a inclus pe lista „Cei mai creativi oameni”. Își folosește experiența unică pentru a da vieții o nouă perspectivă.

„Dar între intervalul acela dintre lucrul în sine și reprezentarea sa există o lume întreagă de magie posibilă, de experiență umană.

Suntem deci pierduți cu toții în hartă fără deșert? Harta a depășit teritoriul?”

De la deciziile mărunte care ne paralizează la „big data” care știu totul despre noi, Modele de scalare este un ghid care îndeamnă la gândire și care ne ajută să navigăm prin complexitatea surprinzătoare a unei ere a rețelelor, în care lucrurile care ne determină experiențele nu mai au nici greutate, nici mărime. Dicționarul definește „scala” drept o scară ale cărei diviziuni reprezintă mărimi raportate corespunzător la lucruri pe care vrem să le măsurăm sau să le comparăm. Folosim acest concept în toate aspectele vieții – este esențial pentru inovație, ne ajută să ne punem în balanță opțiunile și determină felul în care înțelegem impactul acțiunilor noastre. În această carte, Jamer Hunt analizează complicațiile scalei în era digitală și scoate în evidență un paradox interesant: acum avem la vârful degetelor o lume întreagă de informații, dar, în mod ironic, cu cât mai informați devenim, cu atât mai copleșiți ne simțim. Efectele globale ale alegerilor noastre de zi cu zi (Pungă de plastic sau refolosibilă? Cumpărăm o casă sau închiriem? Ne aprovizionăm de la magazinele mici sau de pe internet?) rămân greu de înțeles, iar găsirea de soluții la probleme naționale și internaționale la scară largă pare inimaginabilă. Hunt explică legătura intimă dintre provocările acestea și o nouă logică a scalării, oferind cititorilor sfaturi de supraviețuire în secolul XXI. Prin micșorarea la scară a problemelor colosale, putem folosi scalarea pentru a provoca schimbări pozitive și pentru a ne adapta la epoca modernă. Modele de scalare aruncă o punte între cele mai mărunte decizii ale noastre și starea lumii în general; este un ghid fascinant și util despre cum să concepem și să operăm cu mizele enorme care, de multe ori, ne sunt ascunse vederii.

„La tot pasul întâlnim situații de lipsuri reale, presărate cu ruinele unor sisteme disfuncționale sau defecte: infrastructura publică, sistemul de sănătate, rețelele de alimentație, terorismul extremist, dreptul penal, eliminarea deșeurilor... și lista poate continua la nesfârșit. «Secolul nostru e defect», declara îndrăzneț David Brooks, editorialist la The New York Times, într-un titlu din 2017 al unui editorial scris la nici 20 de ani de la zorii noului secol.”

Ei, bine, aceasta-i una dintre cărțile care mi-a cam dat bătăi de cap, pentru că ce-am citit, sincer, mi-a fost puțin cam inaccesibil. Să fi fost oare motivul că am intrat în lectura ei imediat după sesiunea de examene (despre această carte vorbeam în recenzia O să râzi, totul e chimie!, pe care o găsiți AICI) sau pentru că, într-adevăr, a fost o carte care susține ceva cu totul și cu totul nou pentru mine? O privire către același obiect, dar prin două lentile diferite: una de apropiere, una de îndepărtare. Într-un model scalar, lucrul respectiv este aflat, în permanență, la aceeași distanță față de privitor. Și, totuși, când ne uităm la el prin cele două lentile, îl vedem mai aproape, respectiv mai departe. Extrapolând, în viața de zi cu zi, fie că vorbim despre emoții, stări cognitive sau lucruri fizice, palpabile, „certe”, putem aplica același principiu?! Nu răspund, ci fac o afirmație interogativă și exclamativă în același timp. De ce? Pentru că, chiar și-acum după ce am citit cartea, încă nu știu. Nu știu. A fost o carte care mi-a plăcut chiar foarte mult, dar mi-a stârnit niște întrebări care mă frământă chiar și-acum.

„Se pare că suntem cu atât mai ineficienți cu cât avem la dispoziție mai multă informație.”

Întreaga idee de măsurare, de cuantificare, „de scalare” - a lungimii, temperaturii, înălțimii, timpului, concentrației și altele mărimi care nu sunt adimensionale - provine din ideea noastră de a impune un anumit sens al ordinii într-o lume altfel haotică. Atât prin localizarea noastră confortabilă în cadrul acesteia, cât și prin cuantificarea ei. Primul este un comportament instinctiv: toate animalele, inclusiv oamenii, gravitează spre locurile în care se potrivesc, în ecosisteme aferente. Abilitatea de a cuantifica poate fi exclusiv umană, dar este totuși înrădăcinată în experiența corporală (spre exemplu, unitatea de măsură feet, căreia nu degeaba i se spune „picior”). Fie că vorbim despre un lucru nou - o tehnologie, o idee, un start-up, un produs, ne punem problema cuantificării. Apoi, este în regulă să începi cu ceva mic, în primă instanță, dar asta presupune aproape întotdeauna că ceva „mai mare” este mai bun sau, cel puțin, mai profitabil. Scale provine din latinescul scala, care înseamnă „scară”. În Modele de scalare. De la mic la mare, de la mare la inimaginabil și de la inimaginabil la posibil, Jamer Hunt, profesor la New School, pornește o discuție despre „scală”, reprezentând-o ca fiind o construcție pur umană. 

„Corectitudinea, dreptatea și egalitatea sunt și ele, într-un anume sens, măsuri ale lucrurilor. Dreptatea Oarbă, după cum știm, ține în mână o balanță. Actul măsurării are în el o calitate morală care plutește puțin mai sus de argumentele despre precizie și exactitate. Îndepărtarea măsurătorii de corpul uman și experiența umană va duce, fără îndoială, la o mai mare precizie, dar ce se întâmplă atunci când pierdem literalmente contactul cu cadrele de referință care dau formă lumii noastre?”

De-a lungul timpului ne-am îndepărtat treptat de măsurătorile corporale (un cot, un braț, o șchioapă) pentru a trece la măsurători mai abstracte, adoptate, în momentul de față, de SI, Sistemul Internațional de Unități, începând cu metrul și kilogramul, introduse încă din timpul Revoluției Franceze, până la aplicații și dispozitive care ne redau fidel măsurătorile lumii fizice, chiar dacă ele însele sunt digitale și electronice. Această schimbare este menită să ne afecteze, dar, sincer, încă nu știm foarte bine cum. Acest lucru este în concordanță, de fapt, cu un fel de neclaritate generală a primei jumătăți din carte - capitole care încearcă să demonstreze, să ne explice „cum funcționează scara”. Într-un mod ciudat, v-aș zice eu, și m-a amuzat chiar foarte tare corelația pe care Jamer Hunt o face cu viața furnicilor care, spre exemplu, nu pot citi, deoarece caracterele, la scara unei furnici, ar fi aproape invizibile, nu se pot bucura de o ceașcă de cafea deoarece tensiunea superficială a acesteia ar fi mult prea mare pentru ca furnica să poată bea, nu pot purta haine deoarece, în fine, forțele de aderență și frecare ar fi atât de puternice încât nu și le-ar putea scoate niciodată. Ideea este, desigur, de a arăta că fizica funcționează foarte diferit în funcție de scară: micro-scară (furnică) versus macro-scară (om).

„Scala ne urmează ca o umbră. Este legată de organismele noastre și totuși nu are substanță reală. Noi o generăm sau o modelăm, ca produs secundar spectral al identității noastre. Scala nu are substanță. Este o plăsmuire a noastră. Cu toate acestea, pare să ne urmeze la tot pasul. Capacitatea noastră de a ne orienta și de a ne găsi o bază în raport cu mediul este unul dintre reperele care ne mențin ancorați în aici și acum; structurează și organizează spațiile pe care le locuim, stabilește o platformă de previzibilitate într-o mare de senzații și experiențe altfel haotică.”

După ce Jamer Hunt face o scurtă incursiune în mecanica cuantică ce guvernează lumea microscopică, aflăm de faptul că un document Microsoft Word de 8½ pe un ecran de 11 inci nu este, într-adevăr, de aceste dimensiuni (8½ pe un ecran de 11 inci) - de altfel, chiar și el recunoaște că această problemă este „relativ nesemnificativă”. De asemenea, nu cred că era nevoie să mai afirme și faptul că New York este mai aglomerat decât Greensboro, Vermont. Iar când, în cele din urmă, o discuție despre războiul cibernetic duce la ideea descrierii unui atac general (tactică eficientă, ce-i drept, ce datează încă din ani 1990), este greu să nu te simți ca și cum ai juca dame, dar având la dispoziție piese de șah. Și cred că, de-a lungul cărții, cam așa m-am simțit: citeam și mă pierdeam și citeam și mi se părea interesant și încă mi se pare interesant ce-am citit, dar m-a pierdut rău de tot pe parcurs. Cu toate acestea, lucrurile se mai îmbunătățesc pe parcurs, când Jamer Hunt trece, efectiv, la strategii prin care să faci față „schimbărilor de fază”, cu alte cuvinte „schimbărilor de scară”, care duc la rezultate imprevizibile, neliniare. Iar catalizatorul cheie îl reprezintă filmul din 1977, Powers of Ten, pe care designer Charles și Ray Eames l-au realizat pentru IBM: pornind de la o vedere de sus a unui cuplu întins pe iarbă într-un parc din Chicago, o cameră imaginară se retrage în etape până când privim o mare de galaxii de la 100 de milioane de ani-lumină distanță, apoi se mărește pentru a vedea același cuplu pe iarbă la scara unui proton. Acest lucru duce la o idee pe care Jamer Hunt o numește „încadrare scalară” (scalar framing), împrumutând tehnica filmului pentru a lua în considerare probleme politice, economice (cum să scoatem oamenii din mașini și să-i facem să meargă cu bicicleta, de exemplu), la niveluri progresiv înalte: de la individ la cartier, la regiune și, în cele din urmă, la planetă. 

„Scara surprinde. Iar cauza și efectul par să se fi decuplat.”

Ar fi multe de spus, deoarece cred că această carte poate fi „atacată din mai multe unghiuri”. Dar la nivel macro, anumite probleme, care se modifică „în fiecare etapă de scară”, par adesea cel mai greu de rezolvat - rezistente la soluții care pot fi extinse rapid, dar care rareori au feedback-ul dorit. Jamer Hunt vorbește și despre ceea ce se numește soluționare „de sus în jos” și „de jos în sus”, dar n-aș vrea să mă bag și-n aceste aspecte deoarece, sincer, nu le-am înțeles prea bine. Însă Jamer Hunt sugerează o abordare de mijloc ca fiind de dorit, o abordare sistemică, un mod de a exercita o direcție într-o lume controlată. În orice caz, vă recomand cu încredere Modele de scalare, în special dacă vă plac lecturile științifice și doriți să citiți o carte care, într-adevăr, să vă dea de gândit și să vă facă să vă puneți întrebări și, de ce nu, să vă ofere o direcție nouă de a aborda lucrurile. 

O să râzi, totul e chimie!, de Mai Thi Nguyen-Kim - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2020

Traducere: Dana Gheorghe

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim este chimistă, jurnalistă de știință şi youtuber. În timpul redactării lucrării de doctorat la Universitatea Harvard a fondat canalul YouTube The Secret Life of Scientists și astfel a început să răspândească în lume știința ca pe un „virus”. În prezent, își promovează misiunea pe mai multe căi: moderează pe canalul de televiziune WDR emisiunea de știință „Quarks” și se ocupă de canalul de YouTube maiLab, laureat al Grimme Online Award în 2018. Tot în 2018 a primit premiul Georg Holtzbrinck pentru jurnalismul de știință (o premieră pentru un youtuber), pentru talentul cu care popularizează știința și răspunde nevoilor prezentului.

„Această carte este o invitație în universul meu de chimistă. În plus, îmi doresc ca ea să dezvăluie puțin din viața mea cotidiană ca jurnalistă de știință și vlogger pe YouTube. Mai presus de toate, îmi doresc ca, prin intermediul acestei cărți, să aveți ocazia să priviți chimia adânc în ochi și să vă lăsați cuprinși în mrejele ei. Dacă încrederea mea în umanitate și în curiozitatea ei nu mă înșală, atunci după lectura acestei cărți nu doar că veți realiza cum chimia înseamnă totul, dar poate veți recunoaște chiar că este o știință minunată.”

Ce facem, ce ne înconjoară, ce simțim – totul are de-a face cu chimia. Tânăra chimistă și jurnalistă de știință Mai Thi Nguyen-Kim nu ne lasă niciun moment să ne îndoim de asta. Ea descompune fenomene cotidiene cunoscute în elemente chimice și ne explică într-un mod glumeț și original ce reacții chimice se desfășoară în secret în jurul nostru. Mai Thi Nguyen-Kim nu ne deschide doar ochii, ci și apetitul pentru chimie. Chimia în viața de zi cu zi: programul tinerei cercetătoare și jurnaliste Mai Thi ne poartă ca un fir roșu printr-o lume în care se ascund o mulțime de fenomene chimice. Ziua începe cu chimia trezirii, cu hormonii stresului și ai somnului, care trebuie ținuți bine în frâu. Aflăm care este momentul cel mai potrivit pentru a savura prima cafea, de ce pasta de dinți ar trebui să conțină fluoride și de ce haosul de pe biroul din camera de lucru este un lucru natural în univers. Descoperim lucruri noi despre Gorilla Glass și despre modul de funcționare a bateriei telefonului mobil, cum îi putem prelungi durata de viață și de ce unele baterii explodează uneori. Înțelegem brusc de ce doar sărurile de aluminiu protejează împotriva petelor de transpirație, de ce pute sudoarea și cum se poate combate asta. La cumpărături în supermarket, Mai Thi ne dezvăluie dacă merită să cumpărăm apă minerală pentru sportivi și cum ne ajută principiile de bază din chimie să evităm trucurile evidente de marketing. Seara descoperim secretul unui tort de ciocolată delicios. Nu în ultimul rând, ajungând la avansați, aflăm și ce se întâmplă la nivel molecular când între doi oameni există chimie.

„(...) în știință nu există răspunsuri scurte și în același timp corecte. Ne place să credem că știința ne pune la dispoziție evidențe clare. Nu este chiar așa. Știința poate produce cifre și măsurători clare, dar interpretarea lor este de multi ori atât de complexă, că nu pot rezulta mereu și în mod automat evidențe. Uneori ai o ipoteză și găsești în experimente confirmarea ei. Dar asta nu face din ipoteză o evidență, ci o supoziție bine argumentată.”

O să râzi, totul e chimie! este o altă carte pe care am devorat-o într-o singură zi. Apetitul meu pentru știință este greu de egalat, și de când am descoperit cărțile de non-ficțiune științifice, în general de la Editura Publica, mai mereu încerc să fac loc unui astfel de titlu printre lecturile mele. Cu toate acestea, nu tot timpul reușesc, dat fiind faptul că, de multe ori, facultatea mă solicită mult-prea-mult pentru a mai putea găsi loc unei alte lecturi științifice printre lecturile care să mă relaxeze. Chiar îmi amintesc de o situație în care abia scăpasem de nenumăratele examene din sesiune și, hopa-mitică, cartea pe care am luat-o imediat să o citesc a fost una de știință. N-a fost cea mai inspirată alegere, că-mi simțeam deja neuronii prăjiți după atâtea examene. Dar, în orice caz, să nu mai bat câmpii, cartea lui Mai Thi Nguyen-Kim a fost una într-adevăr frumoasă, spectaculoasă dar, mie unul, nu mi-a adus mai nimic nou. E absolut firesc, dat fiind faptul că, na, urmez o facultate de profil științific, ceea ce înseamnă că am deja bazele puternic fundamentate ale chimiei.

„Chimism încolo, chimism încoace - îi înțeleg perfect pe cei care resping ingredientele «artificiale» și le preferă pe cele «naturale». Și mie îmi place mai mult mâncarea proaspătă, are alt gust. Din păcate, eticheta «natural» nu înseamnă automat proaspăt. Îți dai seama de aceasta când compari aromele și potențatorii de gust naturali și sintetici. Cine știe ce molecule dau aroma unui fruct natural poate fie să extragă aceste molecule (pe cale naturală) sau să le creeze în laborator (CHIMIE!). Nu există nicio diferență între moleculele din natură și cele din laborator, atât timp cât structura lor chimică este aceeași.”

Căci, de fapt, despre asta este cartea Mai Thi Nguyen-Kim: chimia. Și un fel de „intro” în acest domeniu. Cu alte cuvinte, se pliază mult mai bine persoanelor care nu prea au tangență cu această ramură științifică și care vor să afle, într-o formă estetică, expeditivă, ușor de înțeles, care-i, măi, treaba cu toată chimia asta. Pentru că, în cele din urmă, chimia chiar este peste tot. Chimia susține viața, de la cele mai mici particule, atomii, până la înalții vulcani care scuipă flăcări și lavă. Mai Thi Nguyen-Kim descifrează principiile chimice pe care mulți le-ar considera amețitoare, transformându-le în lucruri practice, ușor de înțeles de către publicul neinițiat. Mulți consideră chimia ca fiind o materie dificilă - atât în liceu, cât și în facultate. Ce-i drept, este puțin mai inaccesibilă, ai nevoie de studiu suplimentar și atenție sporită, pe cont individual, dacă vrei s-o înțelegi și nu să tocești niște formule, structuri și alte chestii de acest gen. Chimia este ca bucătăria, de fapt - dacă amesteci anumite ingrediente, s-ar putea ca rezultatul să nu fie tocmai cel dorit. Cu toate acestea, într-un laborator de chimie, poate ar trebui să acorzi atenție sporită „ingredientelor” pe care le amesteci. Asta ca să nu ai drept rezultat un mare și nedorit „bum!”, pentru că în chimie este vorba de echilibru și de respectarea unor principii bine stabilite, chiar de la bun început.

„Firește, natura este o chimistă mult mai versată decât toți chimiștii la un loc.”

În viața de zi cu zi, dincolo de toate ecuațiile, substanțele, diagramele și formulele „de fundal”, Mai Thi Nguyen-Kim face chimia mult mai accesibilă spre a fi înțeleasă, iar „cititorul de rând” poate cu ușurință să plece din lectură având certitudinea că știe mai multe despre cum, de fapt, funcționează lucrurile. Despre cum chimia influențează viața noastră cotidiană, în fiecare zi, în efervescent de multe feluri. De altfel, chimia nu poate fi evitată, nici măcar dacă te retragi într-o minge dintr-aia cu scop izolator. Chimia e peste tot și totul este chimie, fie că-ți vine să râzi sau nu. Pe lângă aceste aspecte, cele legate de chimie (care abordează numeroase teme), Mai Thi Nguyen-Kim aprofundează, puțin, și ideea carierei pe care și-a ales-o, explicând modul în care doctoranzii și cercetătorii în acest domeniu interacționează, dinamica dintre aceștia: multe ore petrecute în cercetarea non-stop. În fine, acesta este un aspect infim, poate interesant pentru cei care vor să activeze într-un astfel de domeniu. Întorcându-ne la „reacțiile noastre”, Mai Thi Nguyen-Kim aprofundează în foarte multe exemple motivele pentru care chimia joacă un rol vital în fiecare zi. Iar asta înseamnă că, în O să râzi, totul e chimie!, sunt multe lucruri pe care le poți învăța, măcar ca să dai bine la o petrecere între prieteni. 

„Spirit științific înseamnă să nu iei lucrurile ca pe ceva de la sine înțeles, ci să observi lumea, ca și cum ai vedea-o pentru prima oară. Să cauți scânteia de magie din lucrurile pe care le știi deja. Spiritul științific este acel moment în care ții între palme cana de cafea și te gândești: «Hm. Numai molecule. Ce tare!»”

Te poți lămuri cu privire la multe probleme aparent confuze cu care majoritatea dintre noi ne confruntăm în fiecare zi. Spre exemplu, încărcarea corectă a bateriilor de telefon, influența alcoolului asupra oamenilor, lucru pe care l-ai putea avea în vedere atunci când ceri, la bar, un al doilea rând de shot-uri. Per total, este o carte valoroasă, edificatoare pentru unii, care chiar ți-ar putea stârni interesul față de domeniul chimiei, făcându-te să respecți mai mult această știință care, de altfel, este peste tot în jurul nostru, în orice moment, în orice clipă. Repet, eu, unul, am găsit-o ca fiind o lectură ușoară, dar dat fiind faptul că deja știam multe lucruri pe care Mai Thi Nguyen-Kim le-a livrat în această carte, nu am găsit-o tocmai revelatoare. Oricum, apreciez și aplaud de la bun început misiunea pe care și-a propus-o Mai Thi Nguyen-Kim, aceea de a populariza știința printre persoanele care, poate, nu vor cunoaște, altfel, niciodată astfel de lucruri. Când vine vorba despre știință, orice mic pilon este esențial, pentru că, vorba aia, puțin cu puțin se face mult, și doar atunci când vom înțelege cum funcționează lumea în care trăim, vom putea să optimizăm variabilele încât să ne fie bine nu doar nouă, ci în principal naturii în care trăim.

Zilele abandonului, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2018

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Invenții ocazionale, Viața mincinoasă a adulților. 

„Mario se revărsa, anula orice lucru care nu era imaginea lui de băiat, de bărbat, felul în care crescuse sub ochii mei de-a lungul anilor, între brațele mele, în săruturile calde. Mă gândeam doar la el, la cum se întâmplase să nu mă mai iubească, la nevoia de a avea din nou parte de iubirea lui, nu mă putea lăsa așa.”

Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei şi creşterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire şi descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal. Are treizeci şi opt de ani, doi copii şi un câine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deşi i se pare că viața s-a sfârşit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a înțelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească şi a lăsat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie. Furia, rătăcirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzația de sfârtecare a familiei şi abandonul de sine pun stăpânire pe eroina Elenei Ferrante, care, încetul cu încetul, simte că pierde contactul cu viața reală. În plus, e bântuită de o amintire din copilărie care o aduce în pragul nebuniei – amintirea unei femei care, după ce a fost părăsită de soț, a hotărât să-şi pună capăt zilelor. Bestseller în Italia timp de aproape un an, Zilele abandonului descrie încercarea unei femei părăsite de a găsi, după luni de furie, îndoieli, autocompătimire şi disperare, o cale de a-şi depăşi suferința şi de a-şi construi o nouă viață.

„Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui și să-l fac, astfel, mai puternic. Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Fiecare criză de-a lui de descurajare mă făcea să-mi amân propriile crize ca să-l îmbărbătez. Mă risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra (...). Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem (...).”

M-am îndrăgostit de Elena Ferrante, pur și simplu. După ce m-am ferit ani buni din a-i citi vreo carte tradusă la noi, anul acesta, pentru prima și prima dată, am citit Fiica ascunsă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o carte formidabilă, care m-a răvășit și mi-a plăcut neașteptat de mult. De-atunci, am mai citit de la Elena Ferrante Iubire amară (recenzia AICI), apoi Viața mincinoasă a adulților (pe care urmează să o recenzez) și, în final, Zilele abandonului, o carte care, iarăși, a dat cu mine de pământ și, într-adevăr, a fost ce trebuie pentru a avea certitudinea faptului că Elena Ferrante este o scriitoare genială, diferită, atentă, multilaterală și extrem de profundă. Cât de curând, cu siguranță, mă voi apuca și de Tetralogia Napolitană. Momentan, aștept să citesc și celelalte cărți scrise de ea pe care le am, deși nu știu dacă întâi ar trebui să citesc tetralogia și, abia apoi, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, o carte de non-ficțiune în care Ferrante surprinde intimitatea procesului scrierii. Mă mai gândesc, în orice caz. Pentru că între timp vreau să vă vorbesc despre romanul de față, unul care mi-a depășit cu mult așteptările și pe care, de când l-am citit, l-am recomandat oricui.

„L-am lăsat să plece cu noua lui iubită, cu cerceii atârnați la urechi. Oricum, ce puteam face, pierdusem totul, inclusiv pe mine, complet, în mor iremediabil.”

Ca să înțelegeți, iubirea mea pentru cărți nu se manifestă doar pe acest blog sau prin crearea de conținut online, digital. Oh, nu, vorbesc despre cărți oricând am ocazia, cu oricine împărtășește aceeași bucurie superbă a lecturii. Iar pentru Ferrante „duc campanie politică”, și când am vorbit despre Zilele abandonului unor colege, am fost impresionat să aflu că o prietenă dragă, de fapt, de îndată s-a pus să o citească. Doar pentru ca în următoarele zile să-mi spună cât de mult i-a plăcut, cât de mult a simțit-o și cum, uneori, parcă se trezește întrebând „Oare ce mai face Olga?”. Într-adevăr, este o carte care te bântuie mult timp după ce ai citit-o, iar asta este dovada unei cărți intense, profunde, care depășește cu ușurință granițele ficțiunii, fără să rămână „ficțiune-și-atât”. Romanul de față este unul extrem de intens, visceral, dureros, grav, în care Ferrante abordează o temă extrem de sensibilă - aici, „chestia” e că dacă te regăsești în experiența Olgăi, atunci, s-o spun așa, „ai să ți-o iei rău de tot”. Pentru că modul în care, prin intermediul Olgăi, Ferrante livrează anumite întâmplări, este absolut uluitor, de-o realitate care te lovește ca un tren de mare viteză. Și, de asemenea, mai dă și cu spatele, ca să te mai calce o dată. Doar pentru ca la sfârșitul cărții să te regăsești revitalizat, plin de speranță, împăcat cu gândul că, în lumea asta, ai în tine toată puterea de care ai nevoie pentru a reuși...

„Mă gândeam la frumusețe ca la un efort constant de anulare a corporalității. Voiam să-mi iubească trupul uitând tot ce știe despre trupuri. Frumusețea, mă gândeam cu neliniște, este această uitare. Sau poate că nu. Crezusem eu că iubirea lui are nevoie de acea obsesie a mea.”

Viața domestică a Olgăi se sparge precum o sticlă de vin care cade pe podeaua pe care s-au scris poveștile unei vieți conjugale, după ce bărbatul ei îi spune că vrea să divorțeze. Începând din acest moment, urmează „zilele abandonului”. Olga își abandonează sinele, își abandonează valorile, își abandonează sufletul și trupul și idealurile și visurile și tot ce a însemnat ea. Olga se schimbă - își schimbă limbajul, se transformă într-un hazard. Își schimbă natura și nu se mai recunoaște. Copiii nu o mai recunosc. Parcă intră într-o transă din care nimic n-ar mai putea-o scoate; poate doar reîntoarcerea celui care a plecat. Atmosfera cărții este mult mai puternică decât suma tuturor întâmplărilor. Forma povestirii, cuvintele Olgăi, se potrivesc întocmai cu tema cărții - onestitatea Olgăi, naratoarea, permite cititorului să nu rămână rece experienței de viață prin care trece, îi permite să privească în profunzimea fiecărui rând, intensitatea fiecărui cuvânt. Îi permite cititorului să simtă amețeala adâncurilor, vertijul valurilor, valul de emoții, negura infernului prin care Olga încearcă să răzbată. 

„Nu i-am explicat că voiam să-l șterg complet din corpul meu, să alung din mine și părțile pe care, dintr-un fel de prejudecată pozitivă sau datorită conviețuirii, nu fusesem niciodată capabilă să le văd. Am ascuns că voiam să mă sustrag vâltorii vocii lui, a expresiilor lui verbale, a comportamentului lui, a sentimentului lui despre lume. Voiam să fiu eu, dacă expresia aceea mai avea vreun sens. Sau cel puțin voiam să văd ce rămânea din mine, odată ce el era îndepărtat.”

Vocea Olgăi este dureros de sinceră, adevărată, curată, și ceea ce pe mine, unul, a reușit să mă frapeze, a fost modul în care limbajul narațiunii se schimbă pe măsură ce starea de spirit a Olgăi alternează. La început, scriitura este lentă, meditativă, liniștită, cu toate punctele, virgulele și semnele de ortografie aferente. Cu alte cuvinte, fiecare emoție era livrată cumpătat, chibzuit, calm. Dar pe măsură ce Olga a început să alunece în labirintul neașteptat al emoțiilor, într-un loc total necunoscut ei, pe măsură ce Olga a început să se retragă în propriul sine (deja pierdut și de nerecunoscut), limbajul s-a adeverit într-un centru crud, vulnerabil, sângerând, pătrunzător, fără virgule, fără puncte, fără ortografie, colocvial, ca și cum Olga ar fi zis „ține, gata, aici mă opresc, ăsta mi-e abandonul”... În scriitură, acest limbaj devine, pentru Olga, un fel de „o a doua piele”, una care s-o protejeze, să-i permită să sufere în tihnă. Pe măsură ce Olga trece prin anumite întâmplări, experiențe, parcă reușește să treacă de „faza brutală”, iar limbajul îi urmează exemplu, reflectând întocmai noua ei stare de spirit.

„Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit.”

Olga începe să cântărească prețul anilor de căsnicie - ce i s-a dat, ce i s-a luat, la ce a renunțat, cu ce a rămas -, și face toate acestea cu o calmitate terifiantă, chirurgicală. Vorbește despre extirparea trecutului, despre bucățele, și parcă ajungi să citești această carte cu o oarecare groază, te temi de ce-ar putea urma, ai în cap un anumit scenariu (recunosc, eu și prietena mea l-am avut de la bun început, întrucât amândoi credeam că totul are să meargă în acea direcție). Ferrante nu se teme. Lui Ferrante nu îi este frică să confrunte sentimentele, să numească lucrurile folosindu-se de adevăratul lor nume. Nu. Termenul „abandon” este unul interesant, departe de semnificația lui acceptată literar. În italiană, cartea se numește I giorni dell'abbandono, și am fost curios să aflu dacă înseamnă același lucru ca în română. M-am întrebat dacă, în italiană, cuvântul „abandon” înseamnă același lucru ca în română - a abandona ceva, a lăsa baltă etc. Dar, aparent, îți poți abandona și speranța. Inhibițiile. Oricum, bănuiesc că Ferrante și-a gândit titlul bine, fără a face referire doar la ideea de a-ți abandona partenerul de viață. 

„M-am speriat doar pentru că acum inima mea bătea în pieptul ei.”

În cartea de față, durerea nu este ascunsă în fața unei măști curajoase. Nu. Olga s-t-r-i-g-ă. Și strigă tare. Până la ceruri. În versiunea ei, este inevitabil să existe o absență a sensului, să renunțe la o viață normală. Cartea lui Ferrante este, în esență, ceva ce simți, dincolo de a fi ceva ce citești. Scrisul ei este ca o pictură pe care o înțelegi așa cum crezi. Iar cartea este acerbă, violentă, înfiorătoare, fiindcă te atașezi rapid de Olga, trăiești alături de ea fără să o judeci, fără să-i ceri socoteală. Ești martor la drama ei, la renaștere ei, la pierzania ei, la abandonul ei. Elena Ferrante continuă să mă uimească, îmi aduce lacrimi în ochi, și nu pentru că ar fi neapărat emoționantă, ci pentru că se joacă cu mintea cititorului. Este literatură care te înalță, te luminează, a unei scriitoare, cândva anonime, care a ajuns să fie comparată cu cei mai mari scriitori ai ultimului secol. Ferrante se joacă cu timpul. Sondează psihicul și disecă memoria, spunând povestea prăbușirii fizice și psihologice a unei femei care, intempestiv, se abandonează. Și abandonează tot ce înseamna, până atunci, viața.