Imagini ascunse, de Jason Rekulak - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Brînceanu

Jason Rekulak a fost director editorial al Quirk Books până în 2018, când a decis să se dedice unor proiecte individuale. The Impossible Fortress, romanul său de debut, a fost tradus în 12 limbi, fiind nominalizat pentru Edgar Award și desemnat „Cea mai bună carte a lunii” de site-ul Amazon. Drepturile de ecranizare pentru The Impossible Fortress au fost achiziționate de Netflix, cu Jason Bateman și John Frances Daley ca producători, iar Jason Rekulak lucrează, în prezent, la adaptarea scenariului. În The New York Times a apărut o prezentare pe larg a autorului, care a fost intervievat și de NPR, The Washington Post, USA Today, The Wall Street Journal etc. Scriitorul locuiește în Philadelphia.

„E prima noapte în care am senzația că e posibil ca cineva să mă privească.”

Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Teddy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață. Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.

„(...) Dar când mă uit la desen și o văd pe Anya cu ochii strâns închiși și două mâini în jurul gâtului... ei bine, mă gândesc că orice părinte ar fi de acord că e cam dubios.”

Well, my friend, cam la asta mă refer când zic „un thriller bun”. De fapt, n-a fost un thriller bun, ci un thriller foarte, foarte bun, care în sfârșit a reușit să aducă ceva nou în toată îmbulzeala asta de titluri și cărți care se vor a fi thriller, dar ajung să fie niște basics. Merci, Rekulak, că ai adus ceva nou și ai reușit să te distanțezi de toate ideile astea preconcepute și intrigile astea arhirăsuflate la care apelează din ce în ce mai mulți autori. Mi-a plăcut Imagini ascunse enorm de mult, și am citit cartea cred că în 2 zile, și-aș fi citit-o într-o singură zi dacă nu aș fi avut altceva neapărat de dus la bun sfârșit în acea zi. De la intrigă, până la direcția în care au luat-o lucrurile, de la tensiune până la partea autentică a cărții (concretizată nu doar în idee, ci și în desenele grafice care au însoțit lectura), romanul lui Rekulak a fost o adevărată aventură, care nu doar că mi-a satisfăcut toate așteptările, dar le-a și întrecut. În sfârșit, chiar m-am bucurat că am avut de-a face cu un thriller diferit, un thriller care a reușit să îmi ofere, într-o mare măsură, ceva nou. Dozând foarte bine misterul, investind și o doză de supranatural în toată ideea, Rekulak a găsit rețeta succesului, iar cartea sa chiar își merită toate laudele.

„- Dacă nu vreți să-mi ziceți, bine. Dar vă sugerez amândurora să fiți atenți. Dacă începeți să vă băgați nasul în secrete de familie, cineva s-ar putea să vă muște.”

O avem pe Mallory Quinn, o tipă cu un trecut nu prea roz, care a trecut prin mai multe și care vrea să își schimbe, în sfârșit, viața. Se angajează ca babysitter și, deși crede că a gafat-o de la bun început, totuși reușește să intre în grațiile părinților, îndeosebi pentru că Teddy, băiatul cuplului, pare să o placă. La început, totul bine și frumos, însă încetu cu încetul suntem introduși într-o chestie destul de bizară, fiindcă acest Teddy începe să manifeste un comportament bizar - are un „prieten imaginar” pe nume Anya, așa cum părinții săi susțin, ceea ce nu e tocmai neobișnuit la un copil singuratic, izolat și fără prieteni. Dar Mallory se îngrijorează, în special când desenele lui Teddy par a indica un anumit scenariu firesc din punct de vedere logic, nefiresc din punct de vedere... moral?! Și, mai mult decât atât, de ce nu i-a zis nimeni lui Mallory că fix în cabana în care stă cazată la familia Maxwell s-a întâmplat o crimă? Pe măsură ce tot mai multe lucruri ciudate încep să se întâmple, Mallory începe să-și pună la îndoială ceea ce, cândva, credea despre lume. Începe să-și pună la îndoială propria sănătate mintală. Dar nimic mai nefiresc decât modul în care Teddy se comportă, ca și cum o „chestie” supranaturală ar pune stăpânire pe el, folosindu-i mâinile pentru „a-și desena” propria poveste.... O poveste de-a dreptul înfiorătoare!

„- (...) Cred că explicația cea mai probabilă este că tu ai avut dreptate tot timpul. Anya desenează asta. Și vrea ca eu să știu că spui adevărul.”

Însă această „chestie” supranaturală este răuvoitoare? Sau vrea să transmită un mesaj? Vrea să spună că, acolo, s-a întâmplat ceva? Multe, multe întrebări ciudate, dar ce a fost cel mai ciudat la acest roman s-a concretizat în sfârșit. Pe bune, Rekulak, pe bune? Nu m-am așteptat nicio clipă, chiar dacă mi-am dat seama pe parcurs de anumite aspecte. Pot să spun că pe asta n-am cobit-o, și mă bucur că, evident, am avut parte de un thriller care nu s-a axat doar pe sfârșit pentru „a șoca”, ci a avut o groază de întorsături de situație pe tot parcursul lecturii. Imagini ascunse m-a prins de la început și m-a ținut captiv pe tot parcursul lecturii. Dincolo de asta, lectura este una ușoară, iar imaginile grafice (care ocupă o pagină) te ajută să poți urmări mult mai bine toată treaba. Îmi imaginam că aș fi citit această carte fără să fi avut și „desenele lui Teddy” la îndemână, și mi-am dat seama că probabil ar fi știrbit mult din plăcerea lecturii, din toată tensiunea resimțită. Așa, m-am simțit mult mai apropiat de tot ce se întâmplă și am putut corela textul scris cu desenele făcute, ceea ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Chiar spun o poveste aceste desene, o poveste a cărei sfârșit n-ai cum să-l anticipezi. Și asta ador, ador, ador!

„Încerc să-mi păstrez calmul până intru în cabană și încui ușa. Apoi mă prăbușesc pe pat și îmi îngrop fața în pernă. În ultimele treizeci de minute am avut parte de atâtea surprize-bombă, că nici nu pot să mă gândesc la toate. E copleșitor. Piesele din puzzle par acum mai împrăștiate ca oricând.

Dar un lucru e sigur.”

Mi-a plăcut absolut totul la acest roman, și mă bucur tare mult că l-am citit. Citindu-l, am rămas cu speranța că, într-adevăr, mai există și autori de thriller care aleg „să fie altfel”, să mizeze pe alte intrigi, să caute un drum mai puțin bătătorit și mers. Iar romanul de față a fost dovada incontestabilă că există șanse, că există posibilitate, și nu trebuie întotdeauna „să mergi la sigur” - bineînțeles, vorbim și aici de faptul că există anumite lucruri pe care le-ai fi putut găsi și în alt roman, dar modul în care totul a fost conturat, modul în care totul a fost dozat, atent gândit, elaborat - asta face diferența majoră. Iar Jason Rekulak chiar a știut ce face. Repetându-mă, faptul că a introdus imagini grafice a făcut ca lectura să fie una și mai faină, și mai plină de suspans & mister. De asemenea, direcția în care au luat-o lucrurile n-aș fi putut-o anticipa, ceea ce m-a surprins, bineînțeles, și m-a satisfăcut la maximum. Vă recomand această carte cu cea mai mare încredere, sunt absolut sigur că o să vă placă și o să vă prindă de la început. Dacă sunteți fani ai genului thriller, sigur știți la ce mă refer când spun că m-am săturat să am impresia că citesc aceleași și aceleași cărți. Iar Imagini ascunse a fost o gură de aer proaspăt într-o perioadă în care mă simțeam sufocat de multe thrillere banale, care nu-mi aducea nimic nou!

Anul gândirii magice, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția. Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Virginia Costeschi

Joan Didion (1934-2021) este autoarea a cinci romane și a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West și Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Ego a mai apărut volumul de memorii Nopți albastre (2021, traducere de către Ioana Văcărescu). Dacă vă interesează recenzia volumului Nopți albastre, o puteți găsi AICI, acesta fiind primul meu contact cu regretata autoare Joan Didion.

„Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viața însăși.”

Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă. Un infarct și întreaga structură a unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile si pentru cei care îi supraviețuiesc. Joan Didion descrie cu precizie chirurgicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-un emoționant exercițiu de echilibristică printre amintiri si ceea ce trezesc ele. Si îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-și vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață și moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea și suferința, demonii cei mai cumpliți de după pierderea persoanei iubite.

„Doliul, când vine, nu e deloc așa cum ne așteptăm (...). Am înțeles inevitabilitatea fiecăreia dintre cele două morți. Toată viața mea am așteptat (temându-mă, îngrozindu-mă, anticipând) aceste evenimente. Au rămas distante când s-au întâmplat, departe de cotidianul vieții mele.”

M-am apucat de acest volum imediat ce am terminat Nopți albastre. Știam în ce mă bag, deoarece, bineînțeles, mi-am dat seama destul de rapid cum stă treaba cu felul lui Joan Didion de a simți și de a da o formă, prin scris, stărilor și emoțiilor pe care le are. N-am să spun mai multe decât ar trebui, pentru că nu are niciun sens să lungesc această „recenzie” - și dat fiind faptul că vorbim despre un volum de memorii, n-aș putea spune ceva despre o eventuală acțiune, intrigă, habar n-am, pentru că vorbim strict despre „a simți o carte”, nu despre „a o teoretiza”, „a o explica”, „a o descrie”. Eu, după cum am spus și în recenzia celuilalt volum, am simțit cărțile lui Joan Didion până în adâncul sufletului, pentru că a abordat un subiect deosebit de sensibil și care nu ar putea fi vreodată evitat: moartea. Sfârșitul vieții. Moartea cuiva apropiat care, pentru cei care rămân, reprezintă o durere greu de dus, ca și cum ți-ar atârna un bolovan de umeri și, pe zi ce trece, te-ar pune la pământ... Nu ar trebui să murim odată cu cei care ne mor, nu-i așa? Și, totuși...

„Până atunci am putut doar să jelesc, nu să țin doliu. Jelitul era pasiv. Jelitul se întâmpla. Doliul, actul de a avea de-a face cu jelitul, cerea atenție. Până acum avusesem toate motivele urgente să-mi abat atenția pe care altfel i-aș fi acordat-o, am anulat gândul doliului și l-am alimentat cu adrenalină pentru a duce crizele momentului.”

Pentru mine, citirea acestei cărți a ridicat „problema” unei anumite enigme: în ce constă, de fapt, această gândire magică despre care Joan Didion vorbește? În a găsi „formula” pentru a scăpa de această durere cronică, pentru a scăpa de acest dor patologic, care nu va putea fi niciodată împlinit? Oare am reușit să înțeleg pe deplin lucrurile? Și, de fapt, oare Didion chiar mi-a vorbit despre o anumită „gândire” magică, ca și cum ar fi vorba despre ceva standardizat? Nu știu... Dar știu faptul că Didion, și de această dată, a reușit să-mi dea curaj. Deoarece mi-am dat seama cât de asemănător este procesul doliului, cât de „la fel” se manifestă, astfel încât ajungi să crezi că, de fapt, chiar este vorba despre un ceva standardizat: durerea doliului. Suferința de după. Transa în ale cărei gheare ești prins în acel moment în care afli anumite lucruri. Telefonul. Mesajul. Lacrimile. Durerea. Ochii. Gândul că ai fi crezut că cei dragi ți-s nemuritori... Și că nu vor pleca niciodată. Poate gândirea magică tocmai în asta constă: în a te gândi că, de fapt, ei nu pleacă niciodată.

„Doliul se dovedește a fi un loc pe care îl cunoaștem doar atunci când ajungem la el. Anticipăm (știm) că o persoană dragă nouă poate muri, dar nu putem vedea mai departe de cele câteva zile sau săptămâni care urmează acestei morți imaginare. Chiar interpretăm greșit natura acestor câteva zile sau săptămâni. Ne așteptăm la un șoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne așteptăm ca acest șoc să ne oblitereze, să ne disloce atât trupul cât și mintea. Ne-am putea aștepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne așteptăm să înnebunim de-a binelea.”

Citind cartea de memorii a lui Joan Didion, citind despre „interpretările ei” care poate chiar au avut pe alocuri o tentă amuzantă, dar întotdeauna clară, precisă, mi-am dat seama cât de bine se reflectă ceea ce am trăit eu. Bineînțeles, în alt context, dar Joan Didion reușește să surprindă esența durerii, a tragediei, a suferinței și a doliului, a amintirii și durerii, a mecanismelor pe care le folosim pentru a reuși „să gestionăm”, dacă pot spune așa, anumite stări. Memoriile ei m-au făcut să mă întreb cum de este posibil, de altfel, ca o altă persoană să treacă prin aceleași stări ca ale mele - vorbind și de manifestări fizice, nu doar de componenta cognitivă a situației. Cum poate cineva să surprindă toate tulburările și toate regretele, toate tristețile și toate lacrimile? Tind să cred că este vorba despre un talent anume, despre o sensibilitate aparte pe care Joan Didion, regretata autoare, le-a avut. Iar cărțile pe care le-am citit până acum - Nopți albastre & Anul gândirii magice - stau drept dovadă a unui incontestabil talent scriitoricesc, cu o viziune atât de specială asupra vieții și morții, morții și vieții... Care nu se exclud, ci par a se completa armonios una pe cealaltă. 

„Mai știu că, dacă ar fi să trăim singuri, vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morții, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morți.”

Nu pot aprecia această carte din perspectiva „mi-a plăcut sau nu”! În cele din urmă, pot spune că este o carte pe care trebuie să o simți, pur și simplu, pe care trebuie să o citești la momentul potrivit și să o lași să te îmbrățișeze, să-ți pătrundă în suflet și să te aline, poate să te facă să simți, din nou, anumite lucruri, poate să te doară și mai tare și să te frustreze și mai tare și să-ți ridice și mai multe întrebări. Dar, atunci când ajungi să ai gândirea magică, îți dai seama că lucrurile sunt cu totul și cu totul altfel. Aștept, încă aștept să dobândesc acea gândire, fiindcă momentan lucrurile sunt mult prea fragede în mintea mea. E greu să te obișnuiești cu durerea, e greu să o accepți și s-o lași să-ți intre în carne, să devină parte din tine, să trăiești cu ea toată viața. Dar, așa cum orice rană se cicatrizează, așa se va întâmpla și cu durerea. Încetul cu încetul cu încetul, cu pași mici și siguri, ne îndreptăm cu toții către acea destinație, nu? Oamenii trec, însă cum trec - rămâne. Și, uneori, în urma lor rămân doar întrebări care nu vor avea niciodată răspuns, iar amintirile rămân singurele oportunități de salvare. Atât de departe, și totuși atât, atât de aproape de noi. 

Nopți albastre, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Ioana Văcărescu

Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice (colecția Anansi. Ego, 2022, traducere de către Virginia Costeschi), recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.

„De fapt, acum nu mai pun preț pe genul acesta de amintiri.

Nu mai vreau să mi se aducă aminte ce a fost, ce s-a distrus, ce s-a pierdut, ce s-a irosit. 

În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.

„O perioadă în care am crezut că pot ține oamenii lângă mine, prezenți cu totul, doar păstrându-le mementourile, «lucrurile» și obiectele simbolice.”

Am știu de la bun început cum aveam să mă simt această carte. Am știut - încă de la prima pagină, de la primele cuvinte - faptul că această carte mă va răvăși. Am știut că-mi va smulge lacrimi, am știut că mi se va înfige în suflet precum un cuțit cu lama mult prea ascuțită. Am știut că o să mă doară, că o să îmi facă sufletul bucăți și că o să-mi ia ceva timp pentru a-l reconstrui. Am știut. Și, cu toate acestea, am mai știut că am citit-o la momentul potrivit. Nu vreau să discut mai mult aici, pentru că... Pur și simplu, nu vreau. Dar m-am regăsit în această carte mai mult decât oricând. Vedeți, de altfel, ce înseamnă să citești o carte la momentul potrivit? Să citești o carte atunci când te cheamă? Înseamnă nu s-o apreciezi neapărat pentru calitatea-i artistică, pentru valența pur calitativă a scriiturii și faptului că Didion a fost o adevărată maestră, ci înseamnă să o simți. Aș crede că asta și-a propus regretata Joan Didion atunci când a scris Nopți albastre - atât ca ea să o simtă, cât și ca noi să o simțim. În cele din urmă, dincolo de lectura aparte care mi-a răscolit sufletul, am cunoscut o scriitoare cu o sensibilitate profundă, cu un simț al cuvântului cum rar, de fapt, mi-a fost dat să găsesc.

„Felurile în care nici ei, nici noi nu putem îndura să ne gândim că celălalt ar putea muri, s-ar putea îmbolnăvi sau măcar că ar putea îmbătrâni.”

Nu vreau să vorbesc despre componenta autobiografică a cărții, pentru că nu are sens. În esență, însăși punctul de plecare - moartea prematură a propriei fiice - deja ridică contextul unei scriituri emoționante, care nu are cum să te lase rece. Am să vorbesc strict despre experiența mea cu această lectură, cum de altfel o fac în toate recenziile. Joan Didion mi s-a dezvăluit în cea mai sinceră și „umană” formă: cea în care simți durerea, cea în care durerea te modelează și te face să îți pierzi coordonatele vieții. Bineînțeles, după ce am terminat acest volum, am trecut imediat la lecturarea cărții Anul gândirii magice, și pot spune că am avut parte de aceeași „doză” halucinogenă de durere, dar în același timp de purificare & catharsis, de „sunt toate într-o ordine firească”, în sensul că, la un moment dat, totul se va frânge, totul va dispărea și dispăruți vom fi. O lectură sfâșietoare, melancolică, despre trecerea timpului și despre condiția noastră pe acest pământ. Despre clipele pe care poate ar trebui să le prețuim mai mult, despre cum NU ar trebui să luăm „de-a bun” tot ce avem, tot ce putem face... Didion ne învață o lecție deosebit de importantă: că doliul, în sine, nu reprezintă o etapă, ci însăși o stare a existenței.

„(...) Amintirile nu sunt o alinare. Amintirile sunt, prin definiție, legate de trecut, de lucruri pe care le-am pierdut. Amintirile sunt uniformele de la Westlake din șifonier, fotografiile decolorate și plesnite, invitațiile pentru nunțile unor oameni care nu mai sunt căsătoriți, cartonașele de liturghie de la înmormântările unor oameni ale căror chipuri nu ți le mai amintești. Amintirile sunt ceea ce nu mai vrei să-ți amintești.”

Iar eu, unul, am simțit și încă simt asta mai acut decât oricând. Această durere se cronicizează în noi, devine parte integrantă din ceea ce suntem, ceea ce vom fi... Într-un text care te mișcă, care te frânge și îți rupe sufletul, Didion investește înțelepciunea acumulată de-o viață: o femeie sclipitoare, o femeie atât de puternică și, în același timp, atât de fragilă. O femeie plină de curaj, care își deschide sufletul în fața cititorului și, astfel, reușește să scoată la iveală un text emoționant, a cărui lectură te va regăsi cu lacrimi în ochi. Frumoasă, dar în același timp sfâșietoare, această carte ne oferă o perspectivă generală asupra vieții lui Didion - relația cu soțul dumneaei, debutul brusc al bolii fiicei sale, nopțile petrecute la spitale, incursiunile în viața zilnică... Amintiri din copilăria acesteia, din copilăria Quintanei, poezii pe care Quintana le-a scris și multe altele... Didion are capacitatea de a pune pe hârtie îndoieli, temeri, dureri și tristețe, fericire și speranță. Uneori, mi s-a părut că această carte este atât de nedreaptă, încât am ajuns să fiu frustrat de anumite lucruri pe care le-am citit...

„«Ca atunci când moare cineva», îmi spusese la un moment dat, încercând să-și explice raționamentul, «nu e bine să zăbovești prea mult cu gândul asupra durerii».”

Și, cu toate acestea, în dinamica firească a vieții... Ajungem să facem pace cu pierderea. Nu ar trebui să murim odată cu cei care au plecat... Ar trebui să ne împăcăm cu acest sentiment al pierderii, al lipsei, și cu toate temerile care vin odată cu ele. Un omagiu adus vieții, asta este cartea Nopți albastre, și când să apreciezi cel mai mult viața decât atunci când ești pus față în față cu inevitabilitatea morții? O carte pe care am așezat-o în dreptul sufletului și care știu că va rămâne acolo mult, mult timp de-acum înainte. Și mai știu faptul că voi reveni asupra lecturii, atunci când voi simți necesar să fac asta. Pentru că, oricum ar fi, am simțit că ceea ce am citit m-a vindecat într-o oarecare măsură. M-a ajutat nu să depășesc anumite lucruri din viața mea, ci poate să le percep altfel... Poate... Poate să le văd altfel. Nu știu dacă vă pot recomanda această carte, dar știu faptul că, citită la momentul potrivit (și cred că știți cu toții la ce moment fac referire), este o carte care vă va ajuta. Sunt absolut sigur de acest lucru. Prin ochii melancolici ai lui Joan Didion ajungem cu toții la un moment dat să privim lumea din jur. O lume în care, uneori, ar părea că nu mai există speranță. Însă aceasta există... Chiar există!

Cazul Alaska Sanders, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. Primul lui roman, Les derniers jours de nos pères, a primit Premiul scriitorilor din Geneva în 2010. În 2012, a publicat La vérité sur l’affaire Harry Quebert, care a obținut numeroase distincții, inclusiv Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze și Premiul Goncourt pentru liceeni, și a stat la baza unui serial de televiziune. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert (2013, traducere de către Ana Antonescu), Cartea clanului din Baltimore (2016, traducere de către Doru Mareș & Gabriela Rigler), Dispariția lui Stephanie Mailer (2018, traducere de către Doru Mareș) și Enigma camerei 622 (2021, traducere de către Doru Mareș), ultima fiind vândută în Franța în aproape 500.000 de exemplare în 2020.

„Eram departe de a-mi închipui povestea tragică ce îl bântuia de ani în șir, până la evenimentele pe care mă pregătesc să vi le povestesc aici”.

Trupul neînsuflețit al Alaskăi Sanders, sosită de curând în Mount Pleasant, un orășel liniștit din New Hampshire, este găsit la marginea unui lac. Ancheta este curând oprită, fiindcă poliția obține mărturisirea făptașului și a complicelui său. Dar unsprezece ani mai târziu, cazul este redeschis. La începutul lui 2010, sergentul Perry Gahalowood, de la Poliția Statală din New Hampshire, convins că a elucidat crima la vremea respectivă, primește o scrisoare anonimă care îl tulbură. Să fi urmat el o pistă falsă? Prietenul lui, Marcus Goldman, care se bucură de un succes uriaș de pe urma cărții sale Adevărul despre cazul Harry Quebert, îl va ajuta să afle ce s-a întâmplat de fapt în acea poveste de demult. Fantomele trecutului nu întârzie să apară, printre ele fiind și aceea a lui Harry Quebert.

„- Capcana pe care ne-o întind banii, Marcus, este că ne permit să ne cumpărăm toate senzațiile, dar niciodată vreun sentiment autentic. Pot să ne dea iluzia că suntem fericiți, fără să fim cu adevărat. Sau că suntem iubiți, când de fapt nu suntem. Banii îți pot cumpăra un acoperiș, dar nu și liniștea unui cămin”.

M-am obișnuit! M-am obișnuit ca după fiecare carte scrisă de Joël Dicker pe care o citesc să mă întreb „OK, și acum ce fac cu viața mea?”, m-am obișnuit ca de fiecare dată după ce termin o carte scrisă de Joël Dicker să am nevoie de cel puțin jumătate de oră pentru a-mi reveni. M-am mai obișnuit și să știu că n-are rost să bănuiesc ceva legat de deznodământ, pentru că Joël Dicker este un mare maestru al răsturnărilor de situație. M-am obișnuit ca în timp ce citesc un roman de Joël Dicker să-mi spun „Of, cât aș fi vrut și eu să pot scrie așa!”, și m-am mai obișnuit ca imediat ce termin o carte scrisă de Joël Dicker, să-mi dau seama că acest autor - atât de tânăr - scrie demențial de bine & este un maestru al acestui gen. Zic „acestui gen”, însă știu că romanele scrise de autorul elvețian nu pot fi încadrate într-un singur registru, fiind de o valență multilaterală nemaipomenită - thriller, tensiune, dramă, profunzime, poezie, introspecție, emoție, filosofie. Fiecare dintre acestea se găsesc dozate armonios în toate cărțile lui Joël Dicker, fiindcă Cazul Alaska Sanders nu este prima carte scrisă de el - după cum probabil v-ați dat seama - pe care o citesc. Încă de când am citit Adevărul despre cazul Harry Quebert (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că Joël Dicker are să-mi fie unul dintre autorii preferați de la Editura Trei. Și, alături de Liane Moriarty, chiar este! Chiar dacă nu obișnuiesc să recitesc cărți, simt că voi face asta cât de curând - am nevoie să mai citesc cărți de la Dicker, fiindcă îmi creează un fel de confort pe care nu-l pot explica.

„- Îmi plăcea acel Marcus care conducea un Ford, a spus ea. Și știi de ce? Pentru că rabla aceea era semnul că, în ciuda talentului tău și a succesului pe care îl presimțeai, erai o persoană specială, diferită de alții. Te-am părăsit deoarece cartea ta începuse să ocupe deja prea mult spațiu. Știam că urma să devii celebru. Avea toate atuurile necesare pentru a reuși. Te-am părăsit pentru că știam că aveam să te pierd”.

Am citit toate cărțile sale - Enigma Camerei 622 (recenzia AICI), Dispariția lui Stephanie Mailer (recenzia AICI) și Cartea Clanului din Baltimore (recenzia AICI), iar Cazul Alaska Sanders nu a făcut decât să-mi confirme (așa cum a făcut-o fiecare carte citită) că Joël Dicker îți merită toată popularitatea, toată faima & toate câștigurile datorate cărților sale. Mai mult decât atât, în această carte chiar am simțit un fel de „analiză” a faptului că a devenit atât de popular. Această faimă care i-a răpit intimitatea, care l-a făcut să se piardă și să fie nevoit să pornească într-o călătorie a regăsirii. Și, de altfel, această carte este într-o mare măsură și despre această călătorie, căreia Joël Dicker i-a dat și o valență spirituală, dar fără a face compromisuri când vine vorba de genul care, în esență, l-a consacrat - thriller. Iar când vine vorba de thriller, Joël Dicker este un geniu. Unul dintre cei mai autentici scriitori pe care i-am citit vreodată, în primul rând pentru că în scriitura sa face apel la o mulțime de resurse, iar firele narative pur și simplu ajung să fie atât de complicate, atât de bizare, încât îți spui că dacă autorul nu are să-ți dea acel mult așteptat răspuns care să fie convingător & viabil, atunci e clar că a gafat-o. La Dicker, chiar dacă povestea este extrem, dar extrem de complicată, n-a fost niciodată cazul: când ajungi pe la sfârșit și îți spune cum au stat de fapt lucrurile, care-i toată faza, vezi că totul, dar absolut totul se leagă în această carte. Nu „sare calul”, cum se spune, și-ți livrează așa niște premise de pe ici-colo, doar ca să îți zică „ok, asta a fost, ciao”, ci scoate la lumină toate indiciile & toate pistele pe care le-a prezentat în carte. După părerea mea, atunci când reușești să faci asta, chiar că ești un scriitor de calitate!

„- Nu pot răspund eu în locul tău, Marcus, însă îți voi spune care e părerea mea. Scrisul are valoare reparatorie pentru tine, Marcus. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost o reparație pentru mine, Cazul Alaska Sanders, pe care mi-ai povestit că ai început să scrii, va fi cu siguranță o reparație pentru prietenul tău Gahalwood. E foarte generos din partea ta, Marcus, că vrei să repari pe toată lumea, însă poate că a venit vremea să te gândești și la tine însuți (...). A venit vremea să te ierți, Marcus, și doar scrisul te va ajuta să reușești să faci asta”.

Cazul Alaska Sanders se concentrează în jurul morții unei tinere, în circumstanțe destul de bizare. În rezolvarea presupusei crime se implică chiar „autorul”, care are alt nume în carte, însă a cărui biografie se pupă perfect cu viața reală a lui Joël Dicker. Încetul cu încetul, împreună cu un detectiv, prieten bun și cu o personalitate aparte, cei doi se avântă într-un mister pe care-l vor decoji precum foile unei cepe - iar acest fapt presupune, după cum vă puteți da seama, și multe „lacrimi” (metaforic vorbind). Fiecare răspuns pe care îl descoperă atrage după sine și mai multe întrebări. Pe scurt, cei doi se afundă tot mai mult într-un abis întunecat de secrete, întâmplări fără sens, destăinuiri și minciuni - iar în fața lor, pe măsură ce pășesc spre rezolvarea cazului (cred ei!) se cască hăul flămând al unor secrete care mai bine ar fi rămas secrete pentru totdeauna. Nu voi vorbi mai mult despre acțiune, dar pot să vă spun că este una dintre cele mai complexe, cu numeroase personaje, cu tot felul de intrigi secundare. Este ca și cum, de fapt, moartea Alaskăi Sanders este ca o pietricică aruncată în mijlocul unui lac liniștit - are să tulbure întreaga comunitate, are să scoată la iveală lucruri mult mai teribile decât o crimă. Era să scriu „o simplă crimă”, dar sub nicio formă nu este vorba despre asta. Nimic nu-i simplu pentru Joël Dicker - pentru că, dacă ar fi simplu, atunci n-ar mai fi un scriitor atât de bine cotat și apreciat. 

„(...) Iar adevăratul ucigaș îi explică cititorului că o crimă perfectă nu este cea căreia nu i se găsește niciodată vinovatul, ci aceea pentru care vinovatul reușește să dea vina pe altul”.

Joël Dicker este pur și simplu genial, și n-am să încetez să spun asta. După ce am terminat cartea, drept să vă spun, chiar am afirmat cu voce tare: „Nu ai cum să faci așa ceva!”. Nu este pentru prima dată când mă simt astfel după o carte scrisă de Joël Dicker. Poate sunt eu mult prea ușor de impresionat, cine știe, însă știu persoane care îmi împărtășesc exact aceleași gânduri, aceleași trăiri. Când te angajezi într-o lectură a unei cărți scrise de Joël Dicker, știi că vei fi martorului unui tur literar de o forță ieșită din comun. Ăsta e Dicker, de altfel - te suie la bordul unui roller coaster care te va purta către cele mai înalte culmi ale ficțiunii thriller & detectiviste. Nici nu mai are rost să menționez de nenumăratele aluzii făcute la celelalte cărți ale sale, și mi-a plăcut enorm să-l reîntâlnesc pe Harry Quebert care, după evenimentele petrecute, pare că a dispărut de pe fața pământului. Și ajunsesem, sincer să vă spun, în punctul în care pur și simplu îmi imaginam că vinovatul este cel mai improbabil personaj din carte, doar ca să am impresia că am un liant de care să mă țin, fiindcă n-am fost în stare să-mi dau seama nici măcar pentru o singură clipită cum stă treaba. Și-apoi Joël Dicker mi-a oferit răspunsul, acel „răspuns” care n-a făcut decât să ridice și mai multe întrebări. Însă stați fără griji, elvețianul știe că avem întrebări și nu face compromisuri - ne răspunde la absolut toate. Iar la sfârșitul cărții te regăsești cu inima frântă și cu gândul că „of, oare când va scoate o nouă carte?”, și nu-ți mai rămâne decât să suferi în tihnă și să te bucuri, totuși, că există oameni atât de talentați.

„A ajuns din nou la Șoseaua 21. Sperase să vadă vreo mașină trecând, dar nimic. Se simțea singură pe lume. A continuat să fugă până la benzinărie lui Lewis Jacob. Acolo avea să găsească ajutor. Când a ajuns, într-un sfârșit, cu răsuflarea tăiată, a găsit ușa închisă. Dar l-a văzut pe proprietar înăuntru, așa că a bătut în ușă până când acesta i-a deschis. S-a năpustit peste el și a strigat: «Chemați poliția! Chemați poliția!»”.

Cazul Alaska Sanders este opera unui maestru - și nimeni nu mi-ar putea schimba părerea. Joël Dicker s-a născut ca să scrie și să spună povești, iar pasiunea pe care o are se face resimțită în fiecare pagină, în fiecare personaj, în fiecare liniuță de dialog și în fiecare fragment. Stilul său este pur și simplu unul pe care l-ai putea recunoaște: armonios, gândit, poate chiar clinic & anatomic pe alocuri, însă și plin de profunzime și emoții, de suflet, de acel ceva care te face să inspiri adânc și, pentru o clipă, să îți ții respirația. Mă bucur enorm că prietenii de la Editura Trei i-au tradus cărțile și la noi, pentru că astfel am avut oportunitatea de a descoperi un autor genial, un autor care scrie pe sufletul meu și pe care l-aș citi oricând în detrimentul altora. Joël Dicker & Liane Moriarty sunt plăcerile mele vinovate când vine vorba de acest gen (zic gen, dar nu știu la ce mă refer) de literatură - autori pentru care scrisul depășește limitele unui job, și se transformă într-o artă care susține un stil de viață închinat frumosului. I-aș recomanda oricui, oricând, pentru că știu că cei care se vor aventura în cărțile lor vor avea parte de lecturi dintre cele mai frumoase, cele mai complexe & cele mai satisfăcătoare. Pe scurt, citiți-l pe Dicker fiindcă veți avea doar de câștigat - vă promit!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cartea clanului din Baltimore | Adevărul despre cazul Harry Quebert |

Apartamentul din Paris, de Lucy Foley - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Văcărescu

Lucy Foley este autoarea bestsellerurilor Sunday Times Petrecerea de vânătoare și Lista de invitați, vândute în peste 2,5 milioane de exemplare în întreaga lume. Thrillerele sale au figurat în topurile New York Times și Irish Times și au fost pe primele locuri ale secțiunii Crime & Thriller la British Book Awards. De asemenea, s-au aflat pe listele The Times and Sunday Times Crime Books of the Year, iar Lista de invitați a fost aleasă și pentru Reese's Book Club. Romanele lui Lucy Foley au fost traduse în peste 40 de limbi, iar articolele sale au apărut, printre altele, în Sunday Times Style, Grazia, ES Magazine, Vogue US, Elle, Tattler sau Marie Claire. Lucy Foley poate fi urmărită pe Facebook, la www.facebook.com/LucyFoleyAuthor, pe Twitter, @LucyFoleyTweets și pe Instagram, @LucyFoleyAuthor. La Editura Trei au mai apărut și Lista de invitați (2021, traducere de către Bogdan Ghiurco) și Petrecerea de vânătoare (2022, traducere de către Daniela Purgraru). Toate cele trei romane sunt în diverse etape de adaptare pentru TV sau cinema.

„Tot revin cu gândul la acel lanț rupt al medalionului cu Sfântul Cristopher. La blana murdară de sânge a pisicii. La faptul că niciunul dintre vecinii lui Ben nu pare dispus să stea de vorba ca lumea cu mine - și mai mult, par de-a dreptul ostili. La senzația că pur și simplu aici pare să fie ceva în neregulă.”

Autoarea bestsellerurilor Lista de invitați și Petrecerea de vânătoare! Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister. Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit? Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit...

„Fac un pas în spate și-i analizez forma. E foarte bine ascunsă și canapeaua e așezată chiar în fața ei, așa încât nici n-ai observa-o dacă nu te-ai uita cu atenție. Dar cred că este o ușă.”

Bun, să-ncepem prin a spune că nu mă așteptam la mai mult, sincer. De ce? Pentru că am început să-mi dau seama, oarecum, cum stă treaba cu toți acești autori de thriller care scriu o carte bună (și doar una), iar apoi încep să o gafeze. Și spun asta deoarece nu e primul meu contact cu Lucy Foley, de la care am mai citit și renumita carte Lista de invitați (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) - care probabil este cea mai bună carte a ei -, precum și Petrecerea de vânătoare (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care e un fel de Lista de invitați dar cu buget mult redus. În fine! Legat de Apartamentul din Paris, pot spune că mi s-a părut o lectură deosebit de slabă, nu prea închegată, haotică, mult lungită și cu un final de-a dreptul deloc convingător. Spun asta având în vedere foarte multe variabile, și una dintre cele mai importante este faptul că deja mi-am suprasaturat lista de lecturi cu cărți thriller- prin urmare, deseori am impresia că nu prea mai citesc nimic nou, nimic deosebit, și puține thrillere reușesc să mă mai surprindă și să-mi ofere acea doză „de stimulare” pe care o caut atunci când citesc un thriller foarte bun. Și pe care am nevoie s-o simt de-a lungul cărții pentru a o considera, în cele din urmă, o carte chiar bună, pe care aș recomanda-o în special celor care știu că sunt fani ai genului.

„Oamenii ăștia n-ar trebui să fie aici. Nu acum. Nu după tot ce s-a întâmplat aici.”

Totul începe când Ben, un jurnalist, dispare brusc. Bineînțeles, din apartamentul său din Paris. Jess, care încearcă să fugă de propria-i viață din Anglia, alege să meargă la Paris, la fratele ei, poate cu gândul de a începe o nouă viață. La un moment dat, Jess primește un mesaj vocal misterios de la Ben, și când ajunge își dă seama că nu este de găsit pe nicăieri. Încetul cu încetul, Jess începe să se întrebe ce s-a întâmplat și care au fost circumstanțele dispariției, unde-i Ben și tralala. Evident, face asta prin a bate la ușile celorlalți și a pune întrebări. Aici, Lucy Foley apelează la trucul acela prin care fiecare capitol își propune să ne ofere perspectiva subiectivă a altui personaj, vorbind astfel despre un roman polifonic. Da, v-ați dat seama, fiecare are secretele sale, nimeni nu pare ușă de biserică și secretele încep să iasă la iveală, întâmplări ciudate și, de altfel, pare că fiecare a avut un interes, de o anumită natură, asupra acestui Ben. N-am să zic aici ce fel de interese, dar un coleg din grupul clubului de lectură chiar m-a amuzat printr-o remarcă foarte ingenioasă pe care a făcut-o!

„- Mi-e rușine, mama! Mi-e așa rușine. Locul ăsta... e un loc rău. Se întâmplă niște lucruri oribile aici. Nu sunt oameni buni. Și...”

Aș spune că acest roman este destul de diferit față de celelalte două, dacă la Petrecerea de vânătoare și Lista de invitați am găsit similitudini majore. Avem de-a face cu o gamă destul de mare și efervescentă de personaje, dar ce mi s-a părut cel mai enervant a fost faptul că a trebuit să aflu atât de multe lucruri irelevante, care n-ar fi făcut sub nicio formă interesul intrigii, încât m-a plictisit teribil. Jess, în schimb, chiar a fost un personaj interesant, dar „prea multă vorbă și prea puține fapte”, chiar dacă la un moment dat ritmul parcă începe să devină mai rapid. În esență, mi-a mai plăcut și faptul că această clădire de apartamente, în sine, capătă valențele unui personaj, însăși clădirea parte a construi „o intrigă” aparte a cărții. În rest, o lectură mult prea ușoară pentru gusturile mele, mult prea basic, care nu a reușit să mă convingă sau să mă stimuleze. Mi s-a părut lipsită de suspansul necesar unui thriller, de acea tensiune acută care te mai încearcă în anumite momente. Nici atmosfera franțuzească nu s-a făcut prea bine simțită, dar nici nu mă interesa, de fapt, acest lucru. Aș fi vrut mai multă tensiune, mai multă dinamică și aș fi vrut să am de-a face cu un thriller mult mai ingenios.

„Privesc în sus, spre scara întunecată, spre apartamente. Știu că n-a fost un accident. Știu că unul dintre ei e vinovat.”

OK, da, au existat și câteva răsturnări de situație „decente”; să le zicem așa. Dar multe alte situații și capitole n-au reușit deloc să mă prindă; dimpotrivă, faptul că mergeau atât de lent mă făcea să mă îndepărtez de lectură și s-o las deoparte. Poate Foley a vrut să încerce ceva diferit, cine știe, poate a vrut să încerce o nouă rețetă și să vadă dacă „așa da” sau „așa nu”. După părerea mea, nu, nu i-a reușit, însă statisticile și vânzările spun cu totul altceva. Oricum, am început să devin destul de selectiv când vine vorba de cărți thriller, motiv pentru care pentru mine Lista de invitați rămâne etalonul la această autoare, iar celelalte două aș spune că, în egală măsură, mi-au (dis)plăcut la fel de mult. Misterul din spatele dispariției lui Ben se simte, într-adevăr, și vrei să afli care a fost de fapt faza și ce s-a petrecut. Totuși, până ajungi acolo, cam trebuie să te lupți cu morile de vânt și să-nghiți în sec, pentru că totul pare a fi mult prea lungit și deloc relevant. Bun, bun, există și lucruri care încetul cu încetul clădesc un drum spre această „concluzie”, dar se prea poate să ajungi acolo și să-ți spui că, pe bune, chiar asta a fost de fapt toată treaba? Încă sunt reticent în ceea ce privește sfârșitul cărții. 

„Mă așez și mă străduiesc din răsputeri să nu intru în panică. Încerc să găsesc explicația rațională care sunt sigură că există în spatele atâtor lucruri ciudate. Oare să chem poliția? Asta ar face un om normal? Fiindcă deja s-au adunat mai multe chestii. Ben nu e aici, deși mi s-a spus c-o să fie acasă, nici nu răspunde la telefon. Sângele de pe blana pisicii. Pata de clor. Lanțul rupt. Dar mai presus de orice este... senzația asta. Senzația că e ceva în neregulă.”

În cele din urmă, Apartamentul din Paris a fost o carte cu bune și cu rele, dar care n-a reușit să mă convingă așa cum aș fi vrut. Totuși, am plecat în lectură fără a avea așteptări, știind deja că din partea lui Foley am avut parte de una caldă & de una rece. Experiența cu această carte a fost, după cum deja v-ați dat seama, una cu siguranță rece, și nu m-a mișcat deloc și nu m-a surprins deloc. Trebuia să mă fi așteptat la asta, întrucât o prietenă, care-i mare fană thrillere, mi-a spus că a Foley a cam dat-o în bară și de data aceasta. Pe de altă parte, chiar știu persoane cărora le-a plăcut mult această carte, ba chiar foarte mult. Eu, unul, aș recomandat-o în special celor care n-au mai avut de-a face cu genul thriller și care vor să încerce ceva nou. Sigur vă va prinde, pentru că, în lipsă de „experiență”, să zic așa, sunteți mult mai predispuși să percepeți anumite situații ca fiind mult mai intense. Eu, unul, tind să compar lecturile care aparțin aceluiași gen, astfel încât să-mi dau seama ce mi-a plăcut și ce nu, ce ar fi putut fi îmbunătățit și ce a fost, într-adevăr, bun așa cum a fost scris.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lucy Foley, Apartamentul din Paris, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Lucy Foley, apărute și pe blog: 

| Lista de invitați | Petrecerea de vânătoare |