Anul gândirii magice, de Joan Didion - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția. Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Virginia Costeschi

Joan Didion (1934-2021) este autoarea a cinci romane și a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West și Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. Ego a mai apărut volumul de memorii Nopți albastre (2021, traducere de către Ioana Văcărescu). Dacă vă interesează recenzia volumului Nopți albastre, o puteți găsi AICI, acesta fiind primul meu contact cu regretata autoare Joan Didion.

„Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viața însăși.”

Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă. Un infarct și întreaga structură a unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile si pentru cei care îi supraviețuiesc. Joan Didion descrie cu precizie chirurgicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-un emoționant exercițiu de echilibristică printre amintiri si ceea ce trezesc ele. Si îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-și vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață și moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea și suferința, demonii cei mai cumpliți de după pierderea persoanei iubite.

„Doliul, când vine, nu e deloc așa cum ne așteptăm (...). Am înțeles inevitabilitatea fiecăreia dintre cele două morți. Toată viața mea am așteptat (temându-mă, îngrozindu-mă, anticipând) aceste evenimente. Au rămas distante când s-au întâmplat, departe de cotidianul vieții mele.”

M-am apucat de acest volum imediat ce am terminat Nopți albastre. Știam în ce mă bag, deoarece, bineînțeles, mi-am dat seama destul de rapid cum stă treaba cu felul lui Joan Didion de a simți și de a da o formă, prin scris, stărilor și emoțiilor pe care le are. N-am să spun mai multe decât ar trebui, pentru că nu are niciun sens să lungesc această „recenzie” - și dat fiind faptul că vorbim despre un volum de memorii, n-aș putea spune ceva despre o eventuală acțiune, intrigă, habar n-am, pentru că vorbim strict despre „a simți o carte”, nu despre „a o teoretiza”, „a o explica”, „a o descrie”. Eu, după cum am spus și în recenzia celuilalt volum, am simțit cărțile lui Joan Didion până în adâncul sufletului, pentru că a abordat un subiect deosebit de sensibil și care nu ar putea fi vreodată evitat: moartea. Sfârșitul vieții. Moartea cuiva apropiat care, pentru cei care rămân, reprezintă o durere greu de dus, ca și cum ți-ar atârna un bolovan de umeri și, pe zi ce trece, te-ar pune la pământ... Nu ar trebui să murim odată cu cei care ne mor, nu-i așa? Și, totuși...

„Până atunci am putut doar să jelesc, nu să țin doliu. Jelitul era pasiv. Jelitul se întâmpla. Doliul, actul de a avea de-a face cu jelitul, cerea atenție. Până acum avusesem toate motivele urgente să-mi abat atenția pe care altfel i-aș fi acordat-o, am anulat gândul doliului și l-am alimentat cu adrenalină pentru a duce crizele momentului.”

Pentru mine, citirea acestei cărți a ridicat „problema” unei anumite enigme: în ce constă, de fapt, această gândire magică despre care Joan Didion vorbește? În a găsi „formula” pentru a scăpa de această durere cronică, pentru a scăpa de acest dor patologic, care nu va putea fi niciodată împlinit? Oare am reușit să înțeleg pe deplin lucrurile? Și, de fapt, oare Didion chiar mi-a vorbit despre o anumită „gândire” magică, ca și cum ar fi vorba despre ceva standardizat? Nu știu... Dar știu faptul că Didion, și de această dată, a reușit să-mi dea curaj. Deoarece mi-am dat seama cât de asemănător este procesul doliului, cât de „la fel” se manifestă, astfel încât ajungi să crezi că, de fapt, chiar este vorba despre un ceva standardizat: durerea doliului. Suferința de după. Transa în ale cărei gheare ești prins în acel moment în care afli anumite lucruri. Telefonul. Mesajul. Lacrimile. Durerea. Ochii. Gândul că ai fi crezut că cei dragi ți-s nemuritori... Și că nu vor pleca niciodată. Poate gândirea magică tocmai în asta constă: în a te gândi că, de fapt, ei nu pleacă niciodată.

„Doliul se dovedește a fi un loc pe care îl cunoaștem doar atunci când ajungem la el. Anticipăm (știm) că o persoană dragă nouă poate muri, dar nu putem vedea mai departe de cele câteva zile sau săptămâni care urmează acestei morți imaginare. Chiar interpretăm greșit natura acestor câteva zile sau săptămâni. Ne așteptăm la un șoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne așteptăm ca acest șoc să ne oblitereze, să ne disloce atât trupul cât și mintea. Ne-am putea aștepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne așteptăm să înnebunim de-a binelea.”

Citind cartea de memorii a lui Joan Didion, citind despre „interpretările ei” care poate chiar au avut pe alocuri o tentă amuzantă, dar întotdeauna clară, precisă, mi-am dat seama cât de bine se reflectă ceea ce am trăit eu. Bineînțeles, în alt context, dar Joan Didion reușește să surprindă esența durerii, a tragediei, a suferinței și a doliului, a amintirii și durerii, a mecanismelor pe care le folosim pentru a reuși „să gestionăm”, dacă pot spune așa, anumite stări. Memoriile ei m-au făcut să mă întreb cum de este posibil, de altfel, ca o altă persoană să treacă prin aceleași stări ca ale mele - vorbind și de manifestări fizice, nu doar de componenta cognitivă a situației. Cum poate cineva să surprindă toate tulburările și toate regretele, toate tristețile și toate lacrimile? Tind să cred că este vorba despre un talent anume, despre o sensibilitate aparte pe care Joan Didion, regretata autoare, le-a avut. Iar cărțile pe care le-am citit până acum - Nopți albastre & Anul gândirii magice - stau drept dovadă a unui incontestabil talent scriitoricesc, cu o viziune atât de specială asupra vieții și morții, morții și vieții... Care nu se exclud, ci par a se completa armonios una pe cealaltă. 

„Mai știu că, dacă ar fi să trăim singuri, vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morții, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morți.”

Nu pot aprecia această carte din perspectiva „mi-a plăcut sau nu”! În cele din urmă, pot spune că este o carte pe care trebuie să o simți, pur și simplu, pe care trebuie să o citești la momentul potrivit și să o lași să te îmbrățișeze, să-ți pătrundă în suflet și să te aline, poate să te facă să simți, din nou, anumite lucruri, poate să te doară și mai tare și să te frustreze și mai tare și să-ți ridice și mai multe întrebări. Dar, atunci când ajungi să ai gândirea magică, îți dai seama că lucrurile sunt cu totul și cu totul altfel. Aștept, încă aștept să dobândesc acea gândire, fiindcă momentan lucrurile sunt mult prea fragede în mintea mea. E greu să te obișnuiești cu durerea, e greu să o accepți și s-o lași să-ți intre în carne, să devină parte din tine, să trăiești cu ea toată viața. Dar, așa cum orice rană se cicatrizează, așa se va întâmpla și cu durerea. Încetul cu încetul cu încetul, cu pași mici și siguri, ne îndreptăm cu toții către acea destinație, nu? Oamenii trec, însă cum trec - rămâne. Și, uneori, în urma lor rămân doar întrebări care nu vor avea niciodată răspuns, iar amintirile rămân singurele oportunități de salvare. Atât de departe, și totuși atât, atât de aproape de noi.