Codul Katharina (Dosare enigmatice, #1), de Jørn Lier Horst - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2023

Traducere: Ivona Berceanu

Jørn Lier Horst (n. 1970) a fost anchetator în cadrul poliției norvegiene. Și-a făcut debutul de scriitor de cărți polițiste în 2004, iar în prezent este unul dintre cei mai importanți autori nordici. Seria William Wisting a avut un succes deosebit, romanele fiind vândute în peste un milion de exemplare în Norvegia și traduse în 30 de limbi. În afara romanelor crime, scrie și cărți pentru copii, inclusiv seriile Agenția de detectivi nr. 2 și CLUE. La Editura Trei au mai apărut Casa de vacanță (2017, traducere de către Ivona Berceanu, distins cu Premiul librarilor norvegieni), Câinii de vânătoare (2018, traducere de către Ivona Berceanu, The Riverton Prize, The Glass Key Award, Martin Beck Award), Omul cavernelor (2020, traducere de către Ivona Berceanu, Premiul Petrona) și Adevăruri ascunse (2021, traducere de către Ivona Berceanu). Romanele Casa de vacanță și Câinii de vânătoare au stat la baza serialului Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

🕵🏼‍♂️ INDICIU CU INDICIU CU INDICIU, PÂNĂ LA URMĂ O SCOATEM LA CAPĂT 🕵🏼‍♂️

Thrillerul Nordic Noir al anului 2018, câștigător al prestigiosului premiu Petrona pentru cel mai bun roman crime scandinav și nominalizat la CWA International Dagger Award! Katharina Haugen a dispărut în urmă cu douăzeci și patru de ani. În fiecare an, la aniversarea dispariției ei, inspectorul șef William Wisting îi vizitează soțul, pe Martin Haugen, bărbatul pe care nu l-a putut ajuta niciodată. Și recitește dosarele cazului, căutând răspunsul pe care nu l-a putut găsi niciodată. Codul pe care nu l-a putut rezolva niciodată. Până acum. Anul acesta va fi diferit. Căci un polițist de la Kripos, Adrian Stiller, aduce o informație nouă: există o legătură între dispariția Katharinei și dispariția altei femei. Acum nici Martin Haugen nu e de găsit. Iar Wisting trebuie să-l caute și să facă o alegere: salvează un prieten drag sau se implică într-un joc mortal? Amplasat între străzile înghețate și pădurile întunecate ale Norvegiei, Codul Katharina este o poveste uluitoare a obsesiei unui polițist pentru cazul său nerezolvat. Captivant și plin de suspans, acesta este un nordic noir excepțional.

„Adrian Stiller sorbi din nou din pahar. Cunoștea genul ăsta de oameni. Oameni cu secrete mai întunecate decât cele mai adânci abisuri. Acestea erau secretele pe care îi plăcea să le dezgroape.”

Înainte de toate, trebuie neapărat să apreciez cât de bine arată coperta acestei cărți, respectiv ce treabă bună au făcut prietenii de la editură „reinventându-și” design-ul copertelor. Nu că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult și cele de dinainte, însă acum mi se pare că au un aer ceva mai sofisticat - cum, de altfel, li se cade! În al doilea rând, eu am avut o experiență tare ciudată cu această carte, în ideea în care, deseori, îmi este greu să înaintez în lecturarea thrillerelor de factură polițistă, în esență, fiindcă toată treaba asta cu ancheta nu prea reușește să mă convingă. Să se ridice la așteptările mele. Eu când zic thriller, vreau acțiune și suspans și tensiune, și nu neapărat să aflu detalii de culise privitoare la cum decurg toate și așa mai departe. Dar, culmea, deși Codul Katharina pare mai mult să se axeze pe asta - nu neapărat pe răsturnări de situație și alte cele -, eu am citit cartea aceasta în două reprize: am început-o într-o seară, citind vreo 50-60 de pagini, dar am lăsat-o deoparte fiindcă eram nevoit să mă pun la somn, că vreau să-mi formez un tipar cât mai sănătos în ale somnului. Recunosc, am adormit puțin cu gândul la ea... Apoi, a doua zi când m-am trezit și mi-am pus în ordine tot ce-aveam de făcut, m-am reapucat, undeva pe după-amiază: și, până seara, n-am mai putut s-o las din mână, iar asta a fost destul de ciudat. De fapt, aș spune că romanul e mai mult unul dintr-ăla tipic, de investigație, mai degrabă decât a fi un thriller.

„- Asta va face ca răpirea Nadiei Krogh să devină subiect de conversație, îi răspunse Stiller. Jumătate dintr-o anchetă înseamnă psihologie. Uneori nu avem nevoie de dovezi, trebuie doar să-l facem pe suspect să se încurce într-o plasă din care să nu mai poată ieși.”

Spun că a fost ciudat pentru că nu m-a prins totuși atât de tare, încât să mă țină acolo cu tot sufletul & cu toată mintea, dar a avut o chestie care, nu știu, m-a convins. M-a făcut să vreau să înaintez. M-a făcut să vreau să descopăr mai mult și mai mult și mai mult. La sfârșit am fost puțin bulversat, fiindcă nu prea am știut de unde să iau lucrurile și unde să le pun, că parcă, deși citisem ultima pagină, încă lipseau niște piese importante ale puzzle-ului. Am vorbit cu un prieten și a făcut el lumină în tot scenariul, și asta parcă m-a lăsat cu un gust amărui, fiindcă aș fi vrut ca din start Jørn Lier Horst să așeze totul așa cum, poate, ar fi trebuit. Fiindcă nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune și ce se-ntâmplă în carte, am să fiu foarte, foarte scurt: romanul urmărește dispariția Katharinei, o dispariție în circumstanțe destul de bizare, justificată de către unii și nejustificată de către alții, care lasă în urmă un cod. Un cod format din niște numere (aparent) aleatorii, dar care, totuși, reușesc să pună ancheta pe un anumit drum. Bun. Bizar este faptul că dispariția Katharinei se intersectează, pe parcurs, cu dispariția altei persoane, Nadia Krogh, o dispariție în primă instanță considerată răpire. Dar, na, cum niciuna dintre ele nu a fost vreodată găsită, suspiciunile încă există - cu Katharina, de la început, habar n-avem ce s-a întâmplat. Nici măcar o mică posibilitate... Doar niște teorii destul de interesante! 

„- De fapt, cred că fiecare ființă umană este capabilă să ia viața cuiva, atât timp cât există motiv, insistă el. Nu este despre a ucide sau nu, ci problema se pune dacă e vorba de o persoană nevinovată sau de una care ne-a amenințat în vreun fel.”

Îi avem pe detectivul William Wisting și polițistul Adrian Stiller, care fac parte din anchetă. Mai există și personaje secundare, dar nu neapărat importante, ci doar relevante în contextul anumitor situații. De aici, ni se dezvăluie, pas cu pas, mai multe piste și scenarii, noi indicii, noi întâmplări, lucruri care anterior au fost trecute cu vederea, dar care acum sunt de importanță vitală - în lumina noilor informații aflate. Bun. Mi-a plăcut, după cum am zis, cum a decurs totul, și chiar mi s-a părut bizar că mi-a plăcut atât de mult încât să nu pot lăsa deoparte cartea. Totuși, pentru că există un totuși, la sfârșit mi-am dat seama că romanul, Codul Katharina, are niște oarecare lacune, în ideea în care aș fi vrut să aflu mai multe privitoare la anumite întâmplări pe care Jørn Lier Horst a ales să nu le dezvolte prea mult. Adică, na, totuși titlul cărții poartă numele Katharinei, nu-i așa? Una peste alta, chiar a fost o lectură pe care am savurat-o, deși în general tind mai mult spre thrillere ceva mai alerte, mai dinamice, în care să nu mă simt plictisit. Romanul lui Jørn Lier Horst nu m-a plictisit, nu mă înțelegeți greșit, dar eu chiar cred că a avut potențialul de a fi fost mult, mult mai bun. Nici așa n-a fost rău, dar având grad de comparație, cred că poate, dacă s-ar fi dus la un moment dat într-o altă direcție, dacă Jørn Lier Horst nu ar fi lăsat aceste mici gap-uri care au mai șubrezit din lectură, sigur ar fi fost o lectură de cinci steluțe!

„(...) Oportunitatea dispăruse din nou.”

Un roman bun, care cred că ar putea da startul unei serii foarte, foarte interesante. Deja, la sfârșit, ni se înfățișează puțin ideea celui de-al doilea volum (aiuritul de mine a crezut, de fapt, că ar avea vreo eventuală treabă cu ceva ce mi-a scăpat mie de-a lungul cărții, și credeam că devine relevant în contextul umplerii acelor goluri pe care cartea mi le-a lăsat - dar n-a fost așa), și sunt tare curios încotro își va îndrepta Jørn Lier Horst povestea, de data aceasta. Îmi plac tare mult thrillerele acestea cu mesaje criptice, cu coduri, care ridică necesitatea atât a unui „parcurs detectivist” relativ diferit de cele clasice, cât și necesitatea, din start, ca autorul să vină la sfârșit cu acel „wow” care să te facă să zici că, într-adevăr, a meritat așteptarea; și că nu te-ai fi așteptat la asta. Într-o măsură, Jørn Lier Horst mi-a oferit și asta, dar tot nu pot trece peste faptul că nu mi-a răspuns la niște întrebări - de fapt, a făcut-o, dar mult, mult prea vag. Cred că dacă ar fi acoperit și aceste mici goluri, mi-ar fi plăcut mai mult cartea. Dar, all in one, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-a ținut acolo, care chiar m-a prins și mi-a oferit ore bune de liniște & pace. Iar asta contează, în cele din urmă, cel mai mult. Nu-i așa? V-o recomand cu mare drag, fie că sunteți fani sau nu ai genului thriller (de fapt, dacă sunteți fani, s-ar putea ca această carte să vă placă ușor mai puțin decât dacă nu sunteți fani înfocați). Spor maxim să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jørn Lier Horst, Codul Katharina, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, de Margaret Atwood - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihai-Dan Pavelescu

Margaret Atwood (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a unei opere vaste care include romane, volume de proză scurtă, poezie și eseuri critice, traduse în peste 40 de limbi. A scris romane devenite celebre: Femeia comestibilă (1969), Povestea slujitoarei (1985), Mireasa hoțomană (1993), Asasinul orb (2000), Oryx și Crake (2003), Testamentele (2019) etc. I-a fost decernat de două ori în carieră Booker Prize, pentru Asasinul orb, în 2000, și, recent, pentru Testamentele, în 2019. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără și The Governor General’s Award, Nebula Award, Arthur C. Clarke Award, Giller Prize, Premio Príncipe de Asturias de las Letras etc. Este membră a Societății Regale din Canada, i s-au conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar, Medalia Jubileului de Diamant al Reginei Elisabeta a-II-a și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței. La Editura Corint, în colecția Corint Fiction, au mai apărut și romanele: Mireasa hoțomană (traducere de către Gabriela Nedelea), Înainte de Eden (traducere de către Gabriela Nedelea), Alias Grace (traducere de către Nicoleta și Florin Irimia), Femeia-oracol (traducere de către Gabriela Nedelea), Dansatoarele (traducere de către Ioana Văcărescu).

🪨 AM RĂMAS DE NECLINIT PRECUM O PIATRĂ (SAU MUNTE?)🪨

Un volum extraordinar, în care Margaret Atwood ne oferă nouă povești de neuitat ce dezvăluie fațetele grotești și delicios de răutăcioase ale umanității.  „Alphinland”, prima dintre cele trei texte independente din volum, prezintă o scriitoare de fantasy călăuzită într-o seară furtunoasă de iarnă de vocea soțului ei răposat.  În „Lusus Naturae”, o tânără, suferind de o monstruoasă transformare din pricina unui defect genetic, este luată drept vampir. Iar în povestea ce dă titlul cărții, o femeie care și-a ucis patru soți descoperă o ocazie de a se răzbuna pe primul bărbat care a nedreptățit-o. Rând pe rând palpitant, amuzant și provocator,  acest volum dovedește încă o dată că Margaret Atwood este una dintre cele mai mari creatoare de lumi din literatura contemporană și o observatoare incisivă a celor mai întunecate impulsuri umane. 

„În a treia zi au umplut sicriul cu paie umede, l-au dus cu căruța la cimitir și l-au îngropat, cu rugăciuni și cu o lespede funerară modestă, iar trei luni mai târziu sora mea s-a măritat. A fost dusă la biserică cu trăsura, o premieră în familia noastră. Sicriul meu a însemnat o treaptă pe scara ei.”

„Aceste nouă povești le sunt datoare poveștilor din toate timpurile. Numind «poveste» o ficțiune scurtă, o scoatem, măcar puțintel, din sfera muncilor și zilelor mundane, deoarece evocă astfel lumea poveștilor populare, a basmelor minunate și a povestitorilor de demult. Putem presupune fără să greșim că toate poveștile sunt ficțiuni, în timp ce o «narațiune» poate fi o poveste adevărată despre ceea ce convenim de obicei să numim «viața reală», dar și o povestire ce se menține în limitele realismului social. Bătrânul Marinar spune o poveste. «Dați‑mi un bănuț de aramă și vă voi spune o poveste de aur», îi plăcea să zică regretatului Robertson Davies.” (Margaret Atwood)

„Cel mai bine este să nu exagerezi cu ea. Dacă o împingi, te va împinge înapoi. El nu uitase de crizele ei de furie din copilărie și de bătăile în care se băga, agitându-și fără efect brațele lungi, pe când ceilalți copii râdeau și o ironizau. Tin privea, aproape în lacrimi: nu putea s-o scoată de acolo, fiind limitat la partea băieților din curtea școlii.

Așa că el evită confruntările. Letargia este o metodă mai eficientă de control.”

Well, nu știu ce să zic în afară de faptul că mă așteptam la cu totul altceva. Am mai citit o singură carte scrisă de Margaret Atwood, și anume Alias Grace (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. Probabil, mă așteptam ca și volumul de față să îmi placă, însă a cam scârțâit - cel puțin pentru mine. Sincer, vag îmi amintesc de câteva povestiri, adică niște imagini așa ceva mai frapante, care parcă oricum sunt făcute să stăruie. În rest, mai nimic care să mă fi surprins - plăcut sau neplăcut, nu contează -, adică o lectură care pur și simplu a fost și care, sincer, la un moment dat chiar abia așteptam să se termine, și dacă n-aș fi avut obsesia asta de a nu lăsa cărțile deoparte, chiar dacă rapid se dovedește că nu-mi plac, probabil aș fi renunțat la ea. În schimb, am chinuit-o până la capăt, că, deh, să am măcar 2 cărți de Atwood citite. În momentul de față, suntem undeva la mijloc, deși ușor aș înclina spre dreapta (e de bine!), întrucât primul contact cu autoarea chiar a fost unul deosebit.

„- Veștile circulă probabil lent în viața de apoi, spune Tony, pentru că Billy s-a întors deja, nu? 

- Nu chiar la mine, spuse Charis înțepată. Adică, noi nu suntem... el doar locuiește alături.

- Ceea ce-i deja prea aproape pentru confort, spune Roz. Nu înțeleg de ce naiba i-ai închiriat parazitului ăluia.”

Voi fi foarte scurt scriind despre această carte, fiindcă nu văd ce rost ar avea s-o lungesc (așa cum mi s-a părut mie că, în sine, cartea s-a lungit): poveștile mi s-au părut chiar foarte seci. Lipsite de substrat, deseori, și nu știu dacă este vina mea, fiindcă n-am avut acces la nu-știu-ce, sau această carte chiar este nu una dintre cele mai reușite ale autoarei (și sunt sigur de asta). Sunt foarte puțin scriitori de proză scurtă (povestiri?) care-mi plac, și-aș enumera două mari nume, Alice Munro și Clarice Lispector. În schimb, cu greu mă conving alții - se pare că și Atwood este în aceeași categorie. În viitor, voi încerca să mă rezum doar la romanele ei, pentru că sigur excelează mult mai bine când i se permite să se desfășoare așa cum își dorește. Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, cuprinde nouă povestiri și anume:

• Alphinland;
• Revenit din morți;
• Doamna brună;
• Lusus naturae;
• Mirele liofilizat;
• Visând-o pe Zenia cea cu dinții roșii;
• Salteaua de piatră;
• Ghemotoace arse.

Dintre toate, cel mai mult (care, comparativ cu celelalte, nu-i chiar așa mult) mi-a plăcut ultima povestire, respectiv „Mirele liofilizat”. În rest, foarte puțin dacă au reușit să-mi stârnească interesul și celelalte, iar dacă o făceau, cu siguranță acesta era știrbit pe parcurs de niște detalii inutile și niște chestii care frizau raționamentul logic. Nu știu, de data aceasta n-a fost să fie, și îmi pare rău pentru că parcă aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut ca și al doilea contact cu Margaret Atwood să fie unul reușit. Însă, din păcate, n-a fost să fie. Ei, nu-i bai, că mai am în bibliotecă niște titluri semnate de dumneaei, iar faptul că acest volum nu mi-a plăcut nu a făcut decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea, și mai mult cheful de a mai încerca și alte cărți ale autoarei. Poate, poate, se va dovedi că le are mult mai bine cu romanele (niște standarde deja destul de înalte au fost setate de Alias Grace), iar chestia asta cu povestirile și proza scurtă mai bine ar rămâne la altcineva, care se pricepe mult mai bine! Voi ce carte scrisă de Margaret Atwood ați citit? Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Margaret Atwood, apărute și pe blog:

 | Alias Grace |

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, de Ștefan Mitroi - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2023

Ștefan Mitroi s-a născut în anul 1956, la Siliștea, comuna Vitănești, județul Teleorman. Absolvent al Facultății de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. Cele mai multe, la Editura RAO (Biblia pentru furnici, Guantanamo, Jocuri de nenoroc, Bâlciul de argint, Dulce ca pelinul, Atunci când era mereu duminică, Goarna lui Tuturuz, Adu-ți aminte să nu uiți). În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. În 2011, Premiul pentru proză al Fundației NIRAM din Spania. În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare. În 2020, Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Literatură „Vasile Voiculescu”. În 2021, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveștile cerului, poveștile pământului. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză și bulgară. 

💭 POVEȘTI CARE TE MÂNGÂIE, CARE ÎȚI PLAC & ÎȚI LASĂ UN GUST DULCE-AMĂRUI💭

Nu știam nimic despre această carte înainte de a o fi luat în mână - nici despre ce este (în afară de faptul că ar conține 12 povestiri), nici cine este Ștefan Mitroi. Din câte văd, foarte multe volume publicate, premii, așadar toate felicitările mele. Însă, ca urmare a faptului că nu am citit nimic altceva, decât volumul de față, mă voi axa strict pe acest lucru. Mi-a plăcut! Și mi-a plăcut mult! Niște povestiri de-a dreptul delicioase, pe care nu le-aș putea încadra neapărat într-un anumit registru; de fapt, cred că fiecare povestire este fundamentată pe ideea de a transmite o anumită stare - fie melancolie, fie o oarecare tristețe, fie ludicul, fie visul, fie poemul, fie fantasma. Basmul. Cu așa mare bucurie și tihnă am citit tot, încât nu m-am putut desprinde de lectură. Cred că acesta a fost, de fapt, și punctul forte: faptul că a fost o lectură care m-a făcut să simt într-un fel de care aveam nevoie atunci, o lectură care nu m-a solicitat, care parcă mi-a vorbit și mi-a oferit o anumită căldură. Din acest motiv, chiar aș vrea să mai citesc și altceva scris de Ștefan Mitroi, pentru că primul meu contact literar cu dumnealui a fost un adevărat succes. Și, nu ar trebui să-mi fac griji, că, din câte se pare, chiar am de unde alege; chiar vreau să mai citesc și altceva scris de autor. 

„Totul se transformase în cenușă. În găurile din pământ, singurele ce mai rămăseseră neatinse, era cel mai bine. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri. Așa că moara aceea uriașă, care trecuse prin valțurile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni!”

Există 12 povestiri în carte, intitulate „Bâlciul”, „Ararat”, „Dragoste oarbă”, „Cealaltă (După o idee de Floarea Calotă)”, „Cântecul cucului”, „Decolare”, „Pisica surdomută”, „Armaghedon”, „Ziua recoltei” (ușor mai lungă decât celelalte), „Câinele-spectator”, „Cobilița”. Dacă ar fi să mă gândesc care mi-a plăcut mai mult, ar trebui să menționez, încât, că nu există niciuna care să îmi fi displăcut, respectiv toate mi-au plăcut într-o însemnată măsură. Totuși, aș spune că „Pisica surdomută”, în primă instanță, iar apoi „Bâlciul” și „Armaghedon” au fost preferatele mele. Cel puțin în „Pisica surdomută”, am putut resimți un sentiment ceva mai personal, mult mai apropiat sufletului meu - și nu doar bucuria de a citi ceva frumos scris, frumos prezentat. Avem de-a face cu povestiri scurte, bineînțeles, și deseori cred că este mult mai greu ca în proza scurtă să surprinzi viabil și eficient ceea ce vrei să transmiți - un roman îți oferă o scenă „mult mai largă” de deschidere, îți permite să te desfășori așa cum îți dorești. Într-o povestire, lucrurile sunt ceva mai complicate, însă Ștefan Mitroi cred că a reușit cu desăvârșire să își transmită ideile. Și, de fapt, nu că ar fi necesar ca întotdeauna să fie ceva de transmis - uneori, te bucuri doar de o poveste bună, care ți-a plăcut și te-a convins!

„Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.”

N-am să spun prea multe, pentru că nu are niciun sens. Nu are anvergura unui roman, așadar nu m-aș putea lega de alte eventuale aspecte importante pentru un viitor cititor. Vă spun doar că mie, unul, chiar mi-a plăcut, și-am citit-o cu plăcere, în tihnă, bucurându-mă de faptul că am parte de o lectură plăcută, o lectură care nu mă solicită, dar care în același timp nu este ca și cum nu are esență, nu are suflet. Fiindcă proza lui Ștefan Mitroi chiar are suflet, iar povestirile din carte chiar transmit, chiar te ating acolo unde trebuie - atunci când este cazul, bineînțeles. Că avem și scene amuzante, avem și scene profunde, avem și tristețe și fericire - că așa-i viața, nu? Făcută din toate, că ar fi prea plictisitor să fie la fel în mod constant, ar fi fără sare și piper, doar cu zahăr. Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri a fost o carte pe care cu mare drag am citit-o, și mă bucur că am avut ocazia să o fac. Așa-mi place uneori să descopăr cărți necunoscute, despre care nu am auzit și nu am citit nicăieri, și autori care promit și pe care vreau să-i descopăr și mai mult! Iar acest volum este exemplul perfect!

Trădarea (Englezul, #2), de David Gilman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2023

Traducere: Alexandra-Maria Vrînceanu

David Gilman este un scenarist și romancier englez, care a devenit scriitor cu normă întreagă începând cu anul 1986. Până atunci, a lucrat în diverse zone ale lumii ca șofer, lucrător forestier, pompier, fotograf, vitrinier, manager de marketing și soldat într-un regiment de parașutiști. Vasta sa experiență de viață se va reflecta și în volumele sale de mai târziu și-l vor ajuta să obțină o serie de distincții, printre care amintim Premiul Polar Jeunesse (pentru The Devil’s Breath). A fost selecționat pentru Manchester Book Award și Spellbinding Award, nominalizat pentru Medalia Carnegie și ales pentru lista de lecturi recomandate de guvernul Regatului Unit pentru băieți. A fost, de asemenea, pe lista scurtă pentru premiul Isinglass Teen Read Award 2010-2011 din New Hampshire, SUA. Englezul, aflat pe lista Wilbur Smith Adventure 2021 pentru cel mai bun roman, este primul volum din seria thrillerelor care îl prezintă pe Dan Raglan, un cavaler contemporan care a servit în Legiunea Străină Franceză. A doua carte din serie, Trădarea, a apărut la Lebăda Neagră în noiembrie 2023. Tot în 2023 a apărut și Zbor de noapte spre Paris.

🔥ACȚIUNE LA SUPERLATIV & UN MEMORABIL THRILLER CU SPIONI 🔥

A doua carte care îl are ca personaj principal pe Dan Raglan, Trădarea lui David Gilman se citește ca un thriller de sine stătător... Un roman perfect de spionaj contemporan, cu numeroase răsturnări de situație, bine documentat și scris genial. Raglan, fost luptător în Legiunea străină și agent MI6, își caută un tovarăș dispărut, căzut în capcana unor personaje îndoielnice din cadrul CIA. Traseul îl poartă din Marsilia până în Florida și Washington, într-un final sângeros în jungla din Honduras. Gilman își folosește din plin atuul său: complot bine construit și credibil.

„- Adică, mă refer la faptul că ucizi oameni.

Raglan îi puse o mână pe umăr.

- Să știi că nu mă trezesc dimineața cu gândul ăsta în minte.”

N-am citit primul volum din serie, deși văd că a apărut la editură, ci am ajuns să-l citesc direct pe-al doilea. Nu știu dacă are vreo relevanță, neapărat, dar știu că, după ce l-am citit pe-acesta, este clar că vreau să-l citesc și pe primul. Dan Raglan (sau creatorul său, David Gilman?) este un maestru, și vreau neapărat să-i descopăr și celelalte aventuri. Chiar îmi era dor de o carte dintr-astea plină de acțiune, un thriller cu spioni, un thriller periculos după care cred că s-ar face un film tare, tare bun. Un thriller complex - de unde și cele peste 600 de pagini -, destul de dens, dar pe care l-am savurat cap-coadă și căruia chiar i-aș fi dat cu mare drag 5 steluțe, dacă nu ar fi fost acolo niște mici lucruri care nu mi-au sunat prea bine. În mâinile lui David Gilman, Raglan devine o adevărată mașinărie de ucis, care pare să facă (aproape) orice pentru a-și îndeplini, cu succes, misiunile. Dar, Raglan este în aceeași măsură și un cu propriile-i traume, cu propriii demoni și propriile-i conflicte interioare. Este un bun prieten, este un tovarăș loial și, bineînțeles, un bun cunoscător al psihologiei umane. Însă, mai mult decât orice pare să fie mereu pregătit să facă față situațiilor neașteptate, în care moartea nu este decât despre a apăsa cât mai rapid trăgaciul armei. 

„ - (...) Într-adevăr, odată ce ai luat viața cuiva, nu uiți niciodată. Totuși, uneori e necesar.”

Dacă Dan Raglan nu este angajat într-o luptă mortală, există doar două potențiale scenarii: fie se recuperează după una (și nu-i ia prea mult), fie se pregătește pentru una (în felul său propriu). Indiferent de situație, cu siguranță are să iasă cu scântei. Și, mamă-mamă, ce mai scântei. Evident, este un om bun la toate, multilateral, că le are și cu pilotajul avioanelor, și cu tehnologia, are o condiție fizică de invidiat, armele nu-i sunt străine, știe care este unghiul mort al unei camere aflate la unșpe' mii de kilometri - e bun la casa omului (sau în războaie, legiuni, conflicte armate), ce să mai! Are și abilități chirurgicale, fie ele și minoare, esențiale în anumite circumstanțe. Chiar îmi place rău de Raglan ăsta, și sunt tare curios să-i mai descopăr aventurile. Cartea de față, Trădarea, m-a prins de la început, și deși am crezut că o voi parcurge destul de lent, nici nu mi-am dat seama cum au trecut paginile. Chiar dacă la început lucrurile sunt ceva mai lente, pe parcurs totul se transformă într-o nebună cursă contracronometru - și, credeți-mă, n-ai cum să prevezi ce urmează să se întâmple. Deși, întotdeauna, pare că Raglan este cu un pas (doi, trei, patru) înaintea tuturor.

„(...) Însă tocmai ați intrat într-o zonă fierbinte și ați călcat pe o mină antipersonal. Dacă mai faceți un singur pas, vă va ucide. Adevărul este că probabil sunteți ca și mort. Mult noroc!”

Deși acest englez ne afișează în special o figură impenetrabilă, destul de greu de accesat, eu știu că are și o valență ceva mai sensibilă. Nu concretizată neapărat în faptul că ține la prietenii și tovarășii săi, ci și la faptul că, ocazional, ni se înfățișează acest lucru, deși el însuși recunoaște că nimeni poate nu ar suferi după el în cazul în care i se întâmplă ceva. Un roman cu o dinamică in crescendo, care cu siguranță vă va plăcea dacă sunteți fani ai cărților pline de acțiune, cu întorsături de situație și cu foarte, foarte multe situații soră cu moartea. Yup! Deși v-ar putea speria cele mai bine de 600 de pagini, capitolele sunt scurte, și asta cred că ajută foarte mult la fluidizarea poveștii, care la un moment dat se transformă într-un vârtej și tot dai paginile și tot dai paginile și nu știi cum trec acestea. Un thriller politic (să-i zic așa?), cu spioni, care m-a surprins deosebit de plăcut și, repet, nu mă așteptam să-mi placă chiar așa de mult. Băieți buni, băieți răi, băieți foarte răi - care pun la cale niște lucruri destul de bizare, dar care, înainte de toate, trebuie să-l înfrunte pe Raglan pentru a le îndeplini cu succes. Bineînțeles, este de la început evident că n-o să le fie chiar atât de ușor.

„- O scoatem noi la capăt, îi spuse.

- Raglan, îl vreau pe nenorocitul care mi-a omorât colegii.

- Atunci hai la treabă, zise Raglan și apăsă pedala de accelerație.

Motorul gemu și mașina demară în trombă. Aveau nevoie de tot norocul din lume.”

Raglan ăsta e un dur, ce să mai! Încă sunt surprins de abilitățile și competențele sale, iar David Gilman nu a fost zgârcit când l-a înzestrat cu toate cele. Ceea ce e foarte fain, pentru că-i poate fructifica personalitate (și fizicul) în toate direcțiile dorite. Chiar mi-a plăcut foarte mult această carte și, drept urmare, o recomand cu cea mai mare încredere. Un thriller bine scris, cu un erou „perfect” de thriller, un om cu principii, respectuos, politicos, loial (englez prin excelență?), dar care ascunde foarte multe (fazual spus „ascunde”, că nu se sfiește să arate ce ascunde). Dan Raglan nu lucrează pentru stat, dar posedă un puternic și acut simț al dreptății, al răzbunării, un simț de neclintit - n-ai vrea să-l ai vreodată drept dușman (sau măcar să-l superi) pe Raglan. O intrigă interesantă, într-o execuție care chiar mi-a întrecut așteptările și m-a surprins tare plăcut. Nu voi spune mai multe, în afară de faptul că, părerea mea, s-ar putea să fie unul dintre cele mai bune de acest gen citite până acum. Să aveți parte de lecturi cât mai faine și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui David Gilman, Trădarea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Intrusul, de Iain Reid - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Florescu

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole și rubrici pentru diverse publicații naționale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum și premiul RBC Taylor Emerging Writer Award în 2015. Romanul său de debut, Mă gândesc să-i pun capăt, apărut în 2016, a fost ecranizat pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman în 2020. La Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, au apărut și romanele: Mă gândesc să-i pun capăt (2022, traducere de către Andreea Florescu) și Ne răspândim (2023, traducere de către Ludovic-Ștefan Skultety).

🥀DESPRE IDENTITATE & PIERDEREA ACESTEIA ÎN CELE MAI NECUNOSCUTE FORME 🥀

O nouă carte tensionantă, obsedantă, descrisă drept roman filozofic de suspans și ficțiune horror pe un fundal SF, de la autorul bestsellerului Mă gândesc să-i pun capăt. Junior și Henrietta duc o viață confortabilă și solitară la ferma lor, departe de luminile orașului, dar în strânsă legătură unul cu celălalt. Într-o zi, sosește un străin cu vești alarmante: Junior a fost ales în mod aleatoriu să călătorească departe de fermă... foarte departe. Iar partea cea mai neobișnuită abia începe. Instituția care se ocupă de călătorie s-a gândit deja la toate: pentru ca Henrietta să nu-i simtă lipsa lui Junior cât va fi plecat, ea va avea o companie, și încă una foarte familiară... Narat într-un stil percutant și sugestiv, romanul explorează natura relațiilor domestice, autodeterminarea și semnificația faptului de a fi (sau a nu fi) o ființă umană.

„- Uneori am impresia că nu înțelegi decât ce se întâmplă în fața ta în acest moment. Eu nu pot uita pur și simplu cum stăteau lucrurile în trecut, chiar dacă acum e diferit. Nu ne-a fost mereu ușor, îți dai seama de asta, nu?

Se ridică și pleacă cu farfuria înăuntru.”

Pentru mine, romanul de debut al lui Iain Reid, Mă gândesc să-i pun capăt (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), a fost una dintre cele mai bune cărți ale anului 2022. Deși mi-am cumpărat-o în engleză, inițial, nu am putut să nu o cumpăr și în română, și tare m-am bucurat când am văzut că prietenii de la editură au tradus-o (alături de alți autori care nu mă așteptam să fie traduși prea curând la noi). Bucuria a fost și mai mare când am văzut că au continuat să-i traducă și celelalte două titluri. Evident, le-am cumpărat și pe acestea, fiindcă știam că Iain Reid reușește să se distingă, într-un mod cu totul și cu totul aparte, de literatura thriller pe care o cunosc. Multe persoane care l-au citit sunt de aceeași părere cu mine: Iain Reid chiar aduce ceva nou în literatură, are o voce inconfundabilă, un stil aparte, care îți stârnește un fel de frică & angoasă, care îți dă fiori pe șira spinării și, totuși, te face să nu-i poți lăsa cărțile din mână. Dincolo de a fi clar în registrul thriller, sunt cărți care, la sfârșit, vorbesc despre umanitate, în cele mai neașteptate forme. Iar Intrusul, cartea de față, ne pune întrebări obsedante și ne dă de gândit, pentru ca la sfârșit, ca un mare maestru ce Reid este, să dea cu noi de pământ în cele mai superbe și neașteptate moduri.

„Tot ce am acum - slujba, casa, viața - se datorează soției mele. Totul. Sunt cine sunt datorită lui Hen. Trebuie să țin minte asta. Nu trebuie să uit niciodată. Ea poate fi schimbătoare uneori, frustrantă, imprevizibilă și, mai nou, distantă. Dar m-a susținut mereu în tot ce am făcut. Asta înseamnă o relație: sprijin și acceptare reciprocă. Nimeni nu mă înțelege așa ca ea. Iar ăsta e mare lucru.

Pentru mine, e totul.”

O altă carte pe care pur și simplu am devorat-o și pe care n-am mai putut s-o las din mână până nu am ajuns la ultima pagină - o prietenă a avut EXACT aceeași experiență ca și mine. Mi-a spus că, efectiv, a trebuit să-și anuleze planurile din program, pentru că odată începută lectura, nu a mai putut renunța la ea. Și e firesc, oricum: Iain Reid are talentul de a te prinde în mrejele cărților sale, de a-ți da puțin câte puțin, dar îndeajuns de mult, astfel încât cu greu să te lase să te desprinzi de dinamica romanului. Același lucru l-am pățit și cu cartea sa de debut, deci mi-s călit, cum s-ar spune. Oricum, n-aveam mai nimic de făcut, așa că m-am lăsat vrăjit de povestea aceasta. Pe un fundal SF destul de bizar, cu o entitate numită „Instituția” care pune la cale un proiect și mai ciudat, Henrietta & Junior, soție și soț, se găsesc nevoiți să facă parte - involuntar, în esență - dintr-un program special. De fapt, Junior, că Henrietta nu a fost selectată să ia parte la acest program. De-aici, pornește un întreg hazard în care lucrurile o iau razna, iar căsnicia „lor” începe să atârne de un subțire, subțire fir de ață. Însă nu știm, de fapt, care-i faza, ci pe parcurs ni se relevă adevărata fațetă a lucrurilor.

„Broboanele de sudoare îmi picură în ochi și pe pământul uscat. Sunt amețit. Nu mai văd. Închid ochii. Las capul să-mi cadă.

- Nu-ți face griji, zice bărbatul în costum. Suntem aici ca să avem grijă de tine.”

Recunosc, în primă instanță mi s-a părut tare bizar un anumit aspect al cărții, și mi-am investit teoriile detectiviste în această direcție. Se pare că, într-o măsură, am avut dreptate. Dar chiar cred că Iain Reid s-a așteptat să aibă parte și de astfel de cititori, pentru că, la sfârșit, a știut cum s-o întoarcă în favoarea lui, în așa fel încât să nu pot simți „satisfacția învingătorului”, ci doar „umilința de a fi crezut că am cobit-o bine”! Ceea ce-i bine, evident, că în general tind să depreciez cărțile (thrillere, în speță) care mi-au dat îndeajuns de multe indicii pentru a mă prinde de cum stă, de fapt, treaba. La romanul lui Reid, am avut parte de knockout peste knockout, m-a surprins cu numeroase răsturnări de situație și, deși povestea este spusă pe un ton foarte simplist, aparent, liniștit și tihnit, vreau să vă spun că paginile nu sunt lipsite de stranietate, de teroare și că, deseori, m-a încercat un acut sentiment de frică & angoasă. Iubesc asta la stilul lui Iain Reid - detaliile alea aparent neînsemnate, care ușor pot fi trecute cu vederea, dar care, dat fiind contextul, reușesc să creeze o atmosferă îndeajuns de densă pentru a fi tăiată cu cuțitul. Pentru mine, Iain Reid chiar este un autor talentat și îi voi citit toate, toate cărțile, deoarece și-a câștigat un loc special în inima (& biblioteca mea).

„Știu că ar trebui să fiu rușinat sau dezgustat, dar nu simt asta când îmi văd propriul sânge pe porțelanul alb. Mă simt bine. Mă simt treaz. Viu și alert.”

Abia aștept să citesc și cealaltă carte pe care o am, Ne răspândim, și chiar am avut tendința imediată de a mă apuca de ea instant ce am terminat Intrusul. Însă, m-am gândit că mai bine îl iau cu porția, deoarece nu voi mai fi găsit - prea curând - o altă carte care să-mi creeze aceleași stări și să mă facă să mă simt așa cum, de fapt, mă fac cărțile lui Reid să mă simt. Și am auzit că și aceasta este deosebit de bună, poate chiar mai bună decât volumul de față (din câte mi-au transmis alți cititori). O poveste genială, un roman genial pe care îl voi recomanda ori de câte ori am ocazia. Un autor care, după părerea mea, ar merita încercat de către toți iubitorii de cărți thriller. Pentru că nu este vorba doar despre tensiune profundă, despre atmosfera genială sau despre plot twist-urile delicioase, ci este un cumul complet, despre o sinergie perfectă între: atmosferă-idee-personaje-intrigă-deznodământ. Un roman inteligent, un roman bine executat, consolidat pe o intrigă aparte care te obsedează și care îți dă de gândit: ce-am face dacă am fi puși în ipostaza de a fi înlocuiți, temporar? Am lua asta în considerare? Am accepta această oferă ca fiind „viabilă”? Iain Reid nu doar că ne oferă răspunsuri, dar ne face să ne punem, de fapt, și mai multe întrebări... Un roman spectaculos care merită toată, toată atenția!

Alte recenzii ale cărților scrise de Iain Reid, apărute și pe blog: 

| I'm Thinking of Ending Things |