duminică, 12 aprilie 2015

„Ucigașul” de Patrícia Melo- Recenzie



Cum poate un tânăr timid, introvertit şi cu complexe fizice, sociale şi culturale să devină asasin profesionist? Prin vocea protagonistului, într-un stil alert, caracterizat de o extremă violenţă verbală, dar şi de sensibilitate, tandreţe şi umor, romanul „Ucigașul” dezvăluie procesele interioare complexe şi pline de conflicte, precum şi pe cele exterioare care îl aruncă pe căi nu de el alese, dar înscrise deja, oarecum, într-un fel de cod genetic social.

Patrícia Melo s‐a născut în 1962 în São Paolo. A scris romane, piese de teatru şi scenarii de film. Romanele ei sunt bazate pe intrigi poliţiste şi au drept sursă de inspiraţie, de multe ori, violenţa din cartierele sărace ale marilor oraşe. În 2001 a câştigat premiul Jabuti, cel mai important premiu literar brazilian, pentru romanul „Inferno”. Pentru „O matador („Ucigașul”, 1995) a primit în 1996, în Franţa, Prix Deux Océans şi în 1998, în Germania, Deutscher Krimi Preis. În 1999, revista Time a inclus‐o într‐o listă care cuprindea cincizeci de „Latin American Leaders for the New Millennium“.

Îmi plac, deopotrivă, cărțile polițiste, însă îmi plac și mai mult acele cărți polițiste în care autorul se antrenează pe psihicul criminalului, cercetându-i cotloanele întunecate ale minții, descoperindu-i limbajul, comportamentul în situații bizare, naturalețea sălbatică, primitivismul și instinctualul cu care acționează în viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, da, îmi plac acele romane de tip crime, când, de obicei, scriitorul îndreaptă cititorul către criminal, care rămâne ascuns până la sfârșitul poveștii, punându-ne la dispoziție o serie de indicii, replici, alte crime, astfel încât ești tentat, de multe ori, să încerci să anticipezi cine este de fapt criminalul. Evident, gândindu-se la acest lucru, scriitorul ne, la sfârșitul poveștii, față în față cu un criminal la cre nu ne-am fi așteptat deloc și care, de cele mai multe ori, este tipul aparent bun din poveste, ori un prieten apropiat sau vreun om cu tangențe sociale destul de înrădăcinate.

Patrícia Melo, autoarea romanului, a reușit să mă surprindă plăcut, încât am terminat această carte în doar câteva ore, în decursul unei zile. Este surprinzător cum aceasta, femeie fiind, reușește să ne prezinte o întreagă poveste de viață - să nu vă imaginați că tipul, Máiquel, era criminal de mic -, autoarea surprinzând toate trăirile acestuia, încă de când a omorât primul om și până la ultimul. Trăiri unite în droguri, fum de țigară, alcool, sex, lipsa banilor, traiul cotidian înecăcios, plictisul, uneori și frica și disperarea. Máiquel trăiește într-o societate în care niciun om nu este cine pare el să fie, fiecare disimulându-și chipul într-un mod propriu, însă tocmai această putere pe care i-o oferă crima, care aduce moartea și înrădăcineaza frica în inima oamenilor, îi dă acea capabilitate de a-și da seama cine trebuie să moară dintre toți cei răi.

În lipsă de bani, Máiquel este „angajat” de către ceilalți oameni, aparent buni, pentru a ucide persoanele care le-au făcut lor, contra unei sume de bani. Acceptând - după numeroase pasaje de introspecție, întrebări, contradicții - Máiquel ucide, pe rând, mai mulți delincvenți, pedofili, tâlhari, iar aceste lucruri îl fac pe Máiquel să crească în ochii celorlalți oameni din împrejurimile în care trăiește - acest aspect mi s-a părut oarecum destul de ciudat, dar l-am luat drept o metaforă, ca să-i zic așa, omul care acceptă răul, pe care-l numește, la un moment dat, „necesar”, atât timp cât e pus în slujba binelui său. Cu alte cuvinte, omoară-l, frate, că acum câteva zile mi-a furat din curte. Înțelegeți voi.

Însă, la un moment dat, în punctul culminant al acestei cărți, Máiquel ucide un băiețel de doar cincisprezece ani, băiatul unui medic pediatru. Din acel moment, totul se întoarce la o sută optzeci de grade, totul se proiectează invers, iar Máiquel simte, pentru prima dată, păcatul, gravitatea de a fi comis asemenea fapte, are mustrări de conștiință, își dorește să nu fi făcut aceste lucruri niciodată, regretă totul, nu-și mai poate găsi liniștea, așa că se retrage la țară, într-o căsuță a unui om cu care este mână în mână. Acolo, își spune că mai bine ar fi să moară în diferite moduri, decât să ajungă după gratii. Dar, cu toate acestea, viitorul îi rezervă surprize, surprize care vor veni din trecut, ca un val al vieții.

Mi-a plăcut, în special, modul în care autoarea scrie. Nu e nicidecum un stil greoi, înfloritor, cu metafore, epitete, registre stilistice, imagini care te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești la frumusețea uitată a vieții - bine, este un roman polițist, de altfel - însă este un stil cald, de un realism destul de dur (așa l-am văzut eu, mai ales că e scris din perspectiva unei femei, adică de o femeie), care-ți dă de gândit și te faci să te întrebi dacă, pe bune, asemenea lucruri există în mintea unui criminal. Numeroase pasaje de introspecție mi-au atras atenția, și parcă te fac să te gândești că, până la urmă, și un criminal este om, și un criminal simte, trăiește, mai și iubește pe ici, pe colo, plânge și are sentimentul eșecului. Bine, bine, dar stai așa, până la urmă este ceva sub moralul omenesc, sub etica rațională, să iei viața unui o, deci, cum zice reclama, „no emotional attachments”.

Am selectat și niște pasaje și citate care mi-au plăcut destul de mult, ca de obicei:

„(...) Este imposibil de înțeles cum poate cineva să facă o asemenea prostie. Nu există decât o singură explicație: Destinul. Înainte să ne naștem, cineva, habar n-am cine, poate Dumnezeu, Dumnezeu definește cu precizie cum să-ți fută viața. Asta e. E teoria mea. Dumnezeu nu se gândește la om decât când trebuie să hotărască în ce fel să-l distrugă. Când nu are timp, face un război, un uragan și omoară cu grămada, fără să trebuiască să se gândească la nimic. La mine s-a gândit.”

„(...) Iar bătăi la ușă, cu mare putere. Poliția, sunteți arestat. De ce nu am fugit noaptea trecută? M-am păcălit, crezându-mă în siguranță numai fiindcă un polițist mă bătuse pe spate și-mi spusese: e în regulă, l-ai omorât pe Suel, cui îi pasă? Cui îi pasă de un negru? Cui îi pasă de tine? Nimănui nu-i pasă. Nimănui nu-i pasă de nimeni, omul nu-i decât o bucată de carne, nu-i așa? Carne de porc, carne de vacă, cui îi pasă?”

„M-am gândit, sufletul oricărui om este un infern, sufletul meu este un infern, sufletul Ericăi, ea a plâns până a adormit. Un infern, a spus doctorul Carvalho. (...) Ne este frică. Suntem în panică. Nu ne resemnăm. Inimile noastre sunt pline de ură. Sufletul nostru, un infern.”

‹‹I love my dog››, ieri, a spus Erica, am văzut o femeie care avea lipit pe mașină un autocolant cu  ‹‹I love my dog››. Știi ce-am făcut? Am luat o bucată de rahat de câine de pe stradă și i-am mânjit cu el parbrizul. Despre oameni din ăștia vorbesc, a zis ea. Indivizi din ăștia. Mi-e greață de indivizii ăștia. Își iubesc câinii, își iubesc câinii, dalațienii, ciobăneștii de cinci sute de dolari, își dresează câinii, își învață câinii să se cace pe stradă, pentru ca oamenii să calce în căcatul lor și să-și aducă aminte de câinii lor împuțiți, să se teamă de câinii lor feroce, îi învață toată astea. Câinii învață repede. Dacă ai să continui cu prostiile, o să înveți și tu, Máiquel (...).”

„(...) Erica nu se oprea din plâns. Mi-e frică, a spus ea, nu mă mai simt în siguranță, mă trezesc și imediat mă gândesc la o hecatombă (jerfă religioasă, care se referă la animale), mă gândesc că pământul o să se cutremure, mă uit la cer, văd albastrul cerului și mi-e dor de timpurile în care priveam cerul albastru cu tatăl meu, eram o ființă demnă, acum mă simt imundă (foarte murdar, dezgustător la înfățișare) și amândoi suntem băgați în murdăria asta, a spus ea.”

„Primeam munți de scrisori. Chesti de genul: acum că nu mai ești aici, bandiții ăia, canaliile, trec prin fața barușui meu învârtind pe deget revolverele. Alta: Eliberați-l pe sufletul acesta nevinovat, el nu a făcut decât bine oamenilor. Alta: Arestarea ta a fost o mare ticăloșie, tu ești un rău necesar. Ce idiot, rău necesar e mă-sa.” 

Cu siguranță această carte va fi una dintre cele mai bune citite anul acesta, nu mă înșel. V-o recomand cu drag, le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru posibilitatea de a o citi, o puteți achiziționa de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele și concursurile. O zi frumoasă, Paște fericit, vă îmbrățișez cu drag!

Traducere din limba portugheză de Anca Ferro
208 pagini

10 comentarii:

  1. Iubesc cartea aceasta, jur. Intru si eu acum la tine pe blog si vad recenzia :)) foarte tare, zic. Adica, pe bune, cartea asta e chiar buna si mi se pare o autoare foarte dezinvolta, deschisa, cu un stil precis. Felicitari, te pricepi. Zi calda. :) Scuze ca postez asa, n-am cont.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Atunci suntem doi care iubesc această carte. Mulțumesc că ai trecut pe aici, mulțumesc pentru comentariu, te mai aștept cu drag, nicio problemă dacă nu ai cont. Zi super!

      Ștergere
  2. Interesant, m-ai făcut curioasă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O să-ți placă, Diana, dacă o încerci. Pe mine m-a marcat, oricum, n-am s-o uit prea curând.

      Ștergere
  3. Iar devin depresivă pentru că niciodată nu o să ajung să citesc toate cărţile bune. nici măcar pe toate cele traduse în română..... Viaţa e crudă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te înțeleg perfect, Anca! :)) E foarte crudă. Cred că nu voi apuca niciodată să citesc toate cărțile lui Munro, în română, că dacă încerc în engleză cu siguranță nu înțeleg totul cum ar trebui. Bine, le am eu cu engleza, dar mă axez pe germană mai mult.

      Ștergere
  4. Cu timpul am început să-mi dau seama că tot mai multe cărţi bune, care să se încadreze în thriller/poliţiste au început să apară. Am citit acum câteva luni cartea ,,Nedoriţii'', care mi-a plăcut şi pot să spun că a fost una dintre cărţile ălea ce nu le poţ uita uşor. Ţi-o recomand să o citeşti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, așa-i. Cred că atrag, în special cele thriller. Cred că „Nedoriții” chiar era în Wishlist, am văzut-o odată și mi s-a părut tare interesantă. Mulțumesc tare mult de recomandare, am s-o am în vedere. Pupici!

      Ștergere
  5. Ce-si poate dori mai mult un traducator decat sa treaca neobservat, dupa ce a reusit sa transpuna in cuvintele cele mai potrivite continutul, stilul, atmosfera unei opere literare? Traducerea fiecarei carti te invata umilinta intelectuala, acceptarea statutului de umbra, dar te simti pe deplin recompensat atunci cand vezi ca ai reusit sa NU fii "traduttore traditore"! Multumesc din suflet pentru recenzia dvs!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doooamne, ce onoare! :) Vă mulțumesc din suflet, eu, pentru această carte minunată, pentru că, citind-o, am simțit că e ceva autentic aici! Exact, mi se pare că traducătorii chiar au o, cum să-i spun, misiune destul de mare. E de prisos să explic, sigur mă înțelegeți! Cu mare drag, o zi frumoasă și spor la treabă!

      Ștergere