joi, 28 aprilie 2016

„Quasar”, de Ana Mănescu- Recenzie

 
Editura: Herg Benet
Autor: Ana Mănescu
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144 

Quasar-ul Anei Mănescu. Să vorbesc despre el. Mai bine, spun eu, aș desena. Mai bine aș desena un univers, iar în mijloc aș pune două stele. În mijlocul stelelor, aș pune două inimi. Două inimi mari. În mijlocul inimilor, aș pune două litere. Pentru că, la Ana Mănescu, cuvintele înseamnă univers. Iar universul e iubirea. Iar iubirea este, prin definiție, parte constituientă a acestei lumi. La Ana Mănescu, universul nu înseamnă planete, nu înseamnă astre, comete. Universul este litera, cuvântul, consoana, vocala și, în cele din urmă, literatura. Asta am înțeles eu din opera Anei Mănescu. Nu biologia, nu anatomia, fizica reprezintă această lume. Nu chimia. Ci ceea ce este dincolo de orice știință exact, de orice calcul matematic și axiomă: arta. Creația, desăvârșirea prin creație. Căutarea unui drum, a unui fir pe care artistul, dezinvolt, rupt din această lume, visător, să meargă. La un moment dat, artistul ajunge să viseze de atât de multe ori încât are impresia că realitatea lui, cea din vis, este adevărată. Am putea spune, artistul orbește realitatea pe măsură ce vede visul. Artistul este, prin condiția sa, quasar-ul Anei. Este acea cifră la care, oricât de mult ai împărți, nu vei obține niciodată un rezultat întreg. Sau final. Pentru că despre asta vorbește Ana Mănescu, cu atâta talent, cu atâta pulsație în operele sale: despre arta care niciodată, nici măcar la sfârșitul pământului, nu va lua sfârșit. Dar niciodată!

Am citit Quasar pentru că pur și simplu am simțit nevoia să citesc această carte. De cum am luat-o în mână, am avut certitudinea că voi citi ceva frumos, ceva care o să mă poarte între pagini, închizându-mă prieten cu proza Anei Mănescu. M-am apucat aseară, pe la ora unsprezece și ceva s-o citesc. Pe la ora douăsprezece și jumătate, îi dădeam rating pe Goodreads. Cartea aceasta m-a obsedat, m-a făcut să mă simt viu, mi-a dat energia necesară ca, după ce-o termin, să continui cu ceva scris de Balzac. Pentru că nu este o carte grea, nu, nu prin stil, nu prin modul în care Ana Mănescu scrie, ci este o carte grea prin înțelesurile atât de minuțioase pe care autoarea le dă personajelor sale, cuvintelor sale. La Ana Mănescu, înțelesul însuși are un înțeles. Și, ca să-i desăvârșești opera, trebuie s-o întorci pe toate părțile, s-o observi sub lupa detaliului. Ei, bine, eu prefer să nu fac asta. Mie-mi place să las ceea ce am citit exact așa cum am rămas când am trecut peste ultimul cuvânt. Las povestea să se însămânțeze în sufletul meu, în meningele meu. Apoi, peste ceva timp, sigur o să am o revelație. Nu știu, asta mi se întâmplă mie. Iar în această carte, în Quasar-ul ancestral, cosmic, cred că doar una sau două povești nu prea au făcut apel la gustul meu, însă restul, Doamne, Doamne, atât de expresive, atât de frumoase, atât de artistice au fost, încât mi-a fost greu să mă desprind de această carte. Această carte care, cu siguranță, va rămâne printre preferatele mele.

N-o să vorbesc despre poveștile Anei Mănescu. Zic eu, este de prisos. Totuși, încă mă bântuie prima. Încă mă bântuie ultima, „Hanul”, „.... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă”. Cu siguranță voi trece iarăși prin ele. Iarăși și iarăși. Pentru că ce scrie Ana Mănescu este atât de liric, atât de efervescent, de exploziv, încât ai impresia că ții în mână o bombă cu ceas care va exploda într-o legiune de fluturi, de omizi. De ceva. Ceea ce m-a surprins plăcut a fost expresivitatea Anei Mănescu. A fost poezia discrusului ei, modul în care își alege cuvintele și le structurează. Nu știu de ce tind să cred că dincolo de o operă atât de frumoasă, poematizată, se află destul de multă muncă. Ceea ce, bineînțeles, este de apreciat. Ana Mănescu construiește lumi fantastice, pentru ca, mai apoi să le distrugă cu un singur cuvânt. Cu un sărut. Cu o îmbrățișare sau o simplă privire. Proza ei este o proză naturală, născândă în visul personajelor care, de cele mai multe ori, trăiesc un fel de drame existențiale, dar nu în maniera în care ele devin arhetipuri sau tipologii. Nu. Nu. Personajele Anei Mănescu sunt prietenii noștri, sunt idealurile noastre, sunt chiar noi. Iar noi, dincolo de a fi noi, suntem universul care ne înconjoară.

„Mi-am imaginat multe morţi şi toate erau frumoase: turbionul de fluturi, quasarii, cuţitele de diamant. Sau că voi muri citind un manuscris nesfârşit, povestea completă a omenirii. Care s-ar fi terminat când un om ar fi reuşit să ajungă la zi.”

Cred că citatul de mai sus este ceea ce Ana Mănescu înseamnă, ceea ce proza ei însemană și vrea să transmită. Ana Mănescu vorbește despre iubire, despre dragoste, despre lumină și umbră, om, bărbat, femeie, artă, creație, despre soare, despre noapte, întuneric, dorință, visceralitate, muzică, pictură, poezie. Ana Mănescu vorbește despre viață. Și, vorbind despre aceasta, implicit vorbește și despre moarte. Despre moartea în care noi, cu toții, ne ducem existența. Vorbește despre moarte, singurul adevărat general al vieții noastre. Și-o face, Doamne, cum nu se poate mai bine!

Mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi acest roman fastuos. Puteți cumpăra Quasar de AICI, precum și alte romane ale autoarei. Abia aștept să pun mâna și pe restul! O zi plăcută și lecturi frumoase să aveți!

Andrei

6 comentarii:

  1. Vai! Tu chiar nu obosesti deloc sa tot recenzezi! Buna treaba, vreau de mult sa citesc aceasta carte, si acum, chiar cred ca o cumpar :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Trebuie să-mi reintru în ritm! :) Mulțumesc, cartea aceasta chiar merită!

      Ștergere
  2. Oooo, și eu vreau să citesc cartea. O mică mențiune: deși poate această carte nu transmite asta, eu cred că moartea-i spre viață. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hm, după ce o vei fi citit, vei fi văzut! :) Pupici!

      Ștergere