Regina-Zăpezilor, de Carmen Martín Gaite - Recenzie

Carmen Martín Gaite ese una dintre cele mai importante și mai energice scriitoare ale literaturii spaniole. A fost distină, printre altele, cu Premiul Nadal și Premiul Principele de Asturia pentru Literatură. Printre scrierile sale figurează romanele „Entre visillos” (1957), „Ritmo lento” (1963), „Fragmentos de interior” (1976), „Nubosidad variable” (1992), „Lo raro es vivir” (1997), „Usos amorosos de la Postyguerra” (1981) și numeroase alte cărți. A scris, de asemenea, și o piesă de teatru, în anul 1999, iar activitatea literară a consacrat-o și în volume de poezie, jurnale și culegeri de articole. 

Suntem construiți din amintiri, suntem suma a ceea ce am făcut-o până în acest moment. Avem experiențe frumoase, care ne-au făcut să râdem, ne-au făcut ființa să vibreze într-un moment de împlinire existențială, însă ne-am confruntat și cu situații care ne-au găsit, mai apoi, într-un impas: am plâns, am pierdut, ne-am ridicat și am continuat să ne apărăm visurile, ca și cum ne-am apăra propria viață. Ups! Nu am făcut, cumva, un pleonas? Ne păstrăm amintirile în mici sertărașe ale minții noastre pentru că, odată cu trecerea timpului, ele se vor transforma în ușițele care, atunci când vrem, ne vor transporta în trecut. Asta sunt amintirile - mașini alte timpului pe care le putem activa oricând. Totuși, oare, nu ruginesc și aceste mașinării? Nu cade, câteodată, vălul umbrelor peste memoriile noastre? 

Un roman pe care, vă spun de la început, l-am terminat într-o zi și încă puțin. Recunosc, la început am fost puțin sceptic, primele douăzeci-treizeci de pagini m-au făcut să casc puțin - sau, oare, de vină o fi fost ora la care citeam cartea - însă următoarele capitolele pur și simplu m-au făcut să devorez această carte. Nu știu care o fi fost motivul, dar m-am regăsit în personajul principal și, subiectiv fiind, am dat romanului cinci frumoase steluțe pe Goodreads. După părerea mea, chiar le merită.

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor.

Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

Vila Albă. Nu am putut să nu asociez acest loc cu numele lui Leonardo; Leonardo Villaalba. Pentru că, de fapt, acest loc reprezintă întreaga viață a lui Leonardo, locul în care amintirile sale au luat naștere, locul în care el a devenit om, s-a format ca ființă psihologică, cu valori morale, cu principii religioase și sociale. Acum, că acest loc i-a fost luat, este ca și cum mai mult de jumătate din viața lui Leonardo ar fi fost ștearsă, ar fi dispărut în neant. Să-i iei, unui om, amintirile - ceea ce are el mai de preț, ceea ce înseamnă el la o adică - este ca și cum ai distruge identitatea socială, psihică, a persoanei respective. Reflectând asupra acestei condiții, Leonardo își propune să își readucă în proprietate Vila Albă, oricât de mult l-ar costa: are de gând să plătească până la ultimul bănuț pentru această casă, chiar să calce peste principii morale și sociale. Totuși, ce se va întâmpla atunci când acesta descoperă că, de fapt, Casilda Iriarte - deținătoarea, cu acte, a casei - are un trecut înrădăcinat în destinul său, a lui Leonardo, în trecutul său aflat în ceață, subjugat celulei închisorii, întrucât Leonardo nu-și amintește prea multe legate de ceea ce s-a întâmplat înainte să ajungă în închisoare?

Să revin la Casilda Iriarte, pentru că acest personaj mi-a plăcut foarte mult. Casilda este o scriisoare ocupată de estetica frumosului, de lirism și poezie, de flori - o adevărată doamnă. Cu toate acestea, Casilda are un trecut zbuciumat, dezvoltat între mai multe contradicții existențiale, și, în încercarea de a depăși aceste opțiuni care nu se află în concordanță - și neputința de a opta pentru una singură - fac din ea un personaj dramatic, cu un vag aer de tristețe, care, neapărat, are nevoie de ajutorul lui Mauricio, care trăiește în aceeași casă cu ea. De cealaltă parte, Leonardo Villaalba, un alt personaj dilematic (zău, se pare că în ultima vreme am dat numai peste personaje care mi-au dat de reflectat): pe deoparte, este personajul care încearcă să-și așterne viața pe hârtie cu gândul că, astfel, va reuși să-și manifeste spiritul artistic, amintindu-și aspecte apuse ale vieții. Descoperind că, de fapt, toate amintirile sale converg către Vila Albă, casa în care, alături de bunica sa, acesta a copilărit, Leonardo, neputincios, trăiește într-o lume de gheață, rece, ca cea imaginată de Andersen în basmul cu pricina, „Crăiasa-Zăpezii”, iar micuța bucățică de soare răsare doar atunci când, într-un extaz al ființei, își amintește de imaginea caldă a bunicii sale, spunându-i, cu înțelepciune, basmele lui preferate.

Acum, avem de meditat asupra condițiilor cele două personaje: Leonardo este Kay, din basmul lui Andersen, însă nu sunt totuși sigur cine este Gerda. O fi, oare, bunica lui Leonardo? Casilda? N-am să-mi expun părerea, întrucât nu vreau să influențez eventualii cititori ai acestui roman, dar este o întrebare la care puteți găsi mai multe răspunsuri; depinde de cum interpretați scrierea lui Carmen Gaite. Mi-a plăcut enorm ideea de a asocia romanul cu un basm frumos, etern, al copilăriei; ceva extrem de inspirat și bine scris, exploatat într-o măsură corectă, fără exagerări sau limitări prea rapide. O reverbare sensibilă, melancolică, a basmului lui Andersen, înțeles din păcate nu de către toți; bine, romanul nu reprezintă o explicație a basmului, însă este o intercalație a fantasticului lui Andersen cu realul lumii în care trăim și, într-o scriere atât de interesantă, această metodă n-are cum să dea greș. Carmen Martín Gaite a știut să apeleze la un artificiu foarte inteligent - tipic scriitorilor spanioli.

Am selectat niște fragmente și citate, vi le voi prezenta mai jos:

„Am adormit și m-am transformat în mama mea. Un vis pe care îl am, disimulat în diverse forme, încă din copilărie, de când am încercat pentru prima oară dorința arzătoare de a mă strecura în corpul și în sentimentele ei ca să aflu dacă mă iubește sau nu, ca să pricep ce e în capul ueni femei când se machiază în fața oglinzii, când e culcată fără să doarmă, când se enervează dacă te vede intrând în cameră și ea așteaptă pe altcineva, când se uită la tine și este evident că nu te vede; voiam să găsesc acel loc din corpul ei unde i se putea lua pulsul neliniștilor care o frământă, aveam nevoie să aflu la cine și la ce visează. O curiozitate pe care n-am reușit niciodată să mi-o satisfac, asemănătoare încăpățânării cu care un copil își demontează jucăriile sau ceasul ca să vadă cum funcționează.”

„Dar eu o rugam să spună mai departe, deoarece știam că, oricum, chiar acă-mi povestea doar prima parte, ceea ce trebuia să se întâmple aceea se va întâmpla fără doar și poate. Singura posibilitate ar fi fost ca Gerda și Kay să nu fie atât de departe, despărțiți de mine printr-o mie de obstacole de chiciură, și să mă pot auzi dacă încep să strig ‹‹Atenție, fiți atenți de-acum încolo!›› Dar încă nu s-a născut acela care să ne poată preveni de primejdiile care ne pasc și pe care soarta ni le trimite când ne așteptăm mai puțin, ca o înțepătură de insectă în timpul nopții, la deșteptare te pomenești cu o bășică plină cu venin pe pele și nu știi de unde ți se trage. Așa încât eram obligat să asist neputincios și cu inima pe jăratic la ultimile clipe ale acelei perioade fericite din viața Gerdei și a lui Kay, care habar n-aveau că aceasta era pe sfârșite.”

„Eforturile de consolidare și ocrotire a propriei mele scriituri mă îndepărtaseră pentru un timp, pe care nu-l pot calcula, de cealaltă poveste de dragoste dezvăluită datorită unor scrisori descoperite în casa de bani. Mă mulțumisem cu o scurtă imersiune superficială printre ele, și am scos imediat capul afară ca să respir. Neliniștit, căci descoperisem germeni de infecție. ‹‹Voi continua să cercetez toată treaba asta altădată››, hotărâsem eu, strângându-le și punându-le la un adăpost în spatele tabloului care reprezenta un far noaptea pe timp de furtună. Pusesem capăt întregii povești deoarece simțeam, în momentul acela, că n-am nici chef și nici curaj să mă las atras spre alte abisuri. Mă apucase frica, pur și simplu.”

„În harababura de pe masă erau niște foi albe și am reușit să dau și peste un pix. Am copiat fraza aceea, precum și alte fraze care erau subliniate în text. Era vorba de cartea lui ‹‹Sacrul și profanul› de Mircea Eliade. Mi-o făcuse cadou, tradusă în italiană, Clara, fata aceea de la Verona, care nu suporta datele în dezordine. (...) Așa că, bineînțeles, mi-a adus aminte de atâtea obiecte de-ale mele din Vila Albă, rămase orfane, părăsite fără chibzuială, și buna mea dispoziție s-a dus de râpă. M-am cufundat din nou în vorbele lui Eliade.

‹‹A se instala pe un teritoriu înseamnă, în ultimă instanță, a-l consfinți. A se situa.››”

Nu vă pot spune ce bucuros am fost când am văzut că autoarea știe de Mircea Eliade. Nu prea e de mirare, având în vedere acvititatea plurivalentă pe care autorul român a avut-o în atâtea domenii de activitate - remarcându-se, bineînțeles, în istoria religiilor -, însă este frumos să știi că autori români sunt apreciați și peste hotare. Romanul acesta, după cum Ricardo Senabre spune, este „înainte de toate, o reflecție narativă asupra puterii literaturii de a crea o lume proprie care sfârșește prin a fi atât de ‹‹reală››, încât pare vie. Apoi, mesajul operei nu poate fi decât unul: trebuie să ne prețuim amintirile, ele ne vor ajuta întotdeauna să ne regăsim propriul nostru eu psihologic și etern, ele vor fi mereu alături de noi, ca niște mașinuțe de evadare, în dezacord cu condiția noastră umană limitată.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

 

Editura Art - Colecția Desenul din Covor

Traducere din limba spaniolă și note de Mona Țepeneag

360 pagini

Miss Peregrine, de Ransom Riggs - Recenzie

„Nu e nici somn, nici moarte; cei care par a fi murit trăiesc. Casa în care te-ai născut, prieteni din tinerețe, bătrânul și fecioara, truda zilei și laurii ei, toate dispar, se destramă, se transformă în povești, nu pot fi ancorate.” (Ralph Waldo Emerson). Pecetea aceasta stă la începutul romanului „Miss Peregrine”, de Ransom Riggs. Drept să vă spun, în această frază se concentrează întreagul substrat al romanului, întregul mister pe care îl descoperă cititorul și care, pur și simplu, îți provoacă fiori de groază. Știți ce îi mai oferă un plus de mister acestui roman? Fotografiile tulburătoare, ilustrațiile care ne înfățișează imagini pe care autorul ni le prezintă de-a lungul povestirii; o adevărată aventură în lumea umbrelor în care muritorii de rând nu au ce căuta.

Romanul surprinde povestea de viață a lui Jacob, un tânăr de șaisprezece care pătrunde, în urma unei întâmplări tragice - moartea bunicului său - într-o lume dominată de umbre, de întuneric, de reguli proprii și drastice. Cu cuvânt de moarte, bătrânul îi lasă băiatului un secret care-i va schimba viața, întrucât, în tinerețea sa, însuși bunicul său era un ales, un om diferit de ceilalți care putea vedea și lupta împotriva unor creaturi desprinse, parcă, din filmele de groază americane - nu, nu zombie, nu aici.

Astfel, tânărul descoperă, în casa bunicului său, un set de fotografii ciudate, care înfățișează niște creaturi (oameni, la o primă vedere) în ipostaze iraționale pentru mintea omenească și, din acel moment, tânărul nostru își dă seama că are o misiune pe care trebuie s-o îndeplinească: să pătrundă în această lume necunoscută, mistică, pentru a descoperi ce voia bătrânul său bunic să-i transmită înainte de a muri. Și, de altfel, să-l răzbune pe acesta, deoarece însuși bunicul său fusese ucis de către o creatură a morții. Relația dintre cei doi se dovedește una foarte strânsă deoarece, de-a lungul romanului, tânărul Jacob mereu profilează imaginea bunicului său drept om curajos, capabil să reacționeze corect în situații de criză, un exemplu pentru propriul său viitor nesigur.

Dominat de această dorință nestăpânită, Jacob pleacă pe o insulă izolată împreună cu tatăl său care dorește să exploreze păsările din acel ținut, unde va ajunge la căminul „pentru copii deosebiți”, un cămin distrus, sumbru, cu geamuri prea mari și uși care scârție la cea mai mică mișcare, cu merișori care se cațără nestingheriți pe pereții din cărămidă veche, cu acoperiș care mai că stă să cadă. Acesta este căminul lui Miss Peregrine, și, oricât de bizar ar suna, Jacob încă are senzația că în acest cămin trăiesc persoane care sunt mai mult decât deosebite, persoane care au o poveste de spus și care luptă împotriva a ceva ce nu poate fi văzut. 

Dovedind că spiritul detectiv nu îl înșeală, tânărul nostru erou descoperă că, într-adevăr, holurile și camerele căminului părăsit sunt, de fapt, pline de persoane aflate în viață, aflate sub direcțiunea domnișoarei Peregrine, o bătrână de care chiar am reușit să mă atașez - deși mă așteptam la contrariul acestui lucru, nu știu de ce. Intrând în vorbă cu ceilalți, tânărul descoperă că, de fapt, într-o rază de câțiva metri în afara căminului, toți cei care trăiesc acolo sunt prinși într-o buclă temporală, ce are drept consecință trăirea, la nesfârșit, a aceleiași zile. Totuși, cei de acolo au conștința acestui lucru, astfel încât ajung să nu îmbătrânească niciodată, ca și cum fiecare zi s-ar reseta a nesfârșit, și, deși vârsta lor înaintează, ei rămân cu aceeași înfățișare de tineri. Dovadă și vârsta de ordinul veacurilor a domnișoarei Peregrine. Deși, la început, lui Jacob îi vine destul de greu să creadă că ceea ce se întâmplă în jurul lui este adevărat, lucrurile iau o întorsătură veridică atunci când află, de la domnișoara Peregrine, că existența „celor speciali” este amenințată de către niște creaturi fioroase, brutale, care cândva făceau parte din aceeași grupă ca și ei, însă s-au răzvrătit din dorința de a avea cât mai multă putere și din ahtierea pentru mai mult.

 

Misiunea lui Jacob nu este numai aceea de a proteja căminul doamnei Peregrine, ci și aceea de a scotoci în trecutul bunicului său pentru a afla secrete care, poate, mai degrabă, n-ar trebui să fie descoperite niciodată. Bunicul lui Jacob, la rându-și, a trăit printre cei de la căminul de pe insula izolată, a cunoscut-o pe Miss Peregrine, a luptat alături de ea, ajungând, în cele din urmă, să se sacrifice pentru binele acestei civilizații misterioase. Dorința lui Jacob de a-și răzbuna bunicul, de a lupta alături de cei de la căminul aflat în ruină, de a descoperi și cerceta o lume necunoscută, dominată de mister, fac din acest roman o scriere plină de aventură, o scriere bizară - o lume a umbrelor pe care, neapărat, trebuie s-o descoperi cu geamurile închise și cu cheia pe ușă.

 

Apoi, într-un plan paralel, aventura lui Jacob în această lume întunecată, fantomatică, este potențată de idila care se naște între el și o fată de la cămin, Emma, dar care se dovedește o iubire imposibilă întrucât, dacă cei care deja trăiau în bucla atemporală vor ieși în lumea în care timpul măsoară omul, pur și simplu vor muri în câteva ore, ca și cum ar fi loviți de un val al tuturor anilor pe care aceștia îi cară în spinare. Abia aștept să citesc următorul volum, să văd ce se întâmplă cu cei doi îndrăgostiți și, de asemenea, să vedem cum au de gând Jacob și Miss Peregrine să-i salveze pe ceilalți. 

M-ai multe nu vă spun, nu vreau să dau spoilere, pentru că romanul este dominat de o acțiune foarte alertă, misterioasă, încerci să cobești ce are să se întâmple însă, evident, nu reușești, mereu apar răsturnări de situație și personaje care sunt amplasate în puncte cheie ale acțiunii. Desfășurarea acțiunii este frumos consolidată pe vertebrele unei intrigi bine structurate și prezentate, deci nu pot să spun decât că acest roman mi s-a părut foarte inteligent, bine scris, drept care a meritat de la mine patru steluțe pe Goodreads. Și, pentru cei care îmi citesc recenziile și articolele, știți că nu mă dau în vânt după cărțile fantasy, însă aici am dat de un fantastic care chiar m-a atras și m-a făcut să mă întreb, la o adică - și să nu mă considerați nebun - dacă asemenea lucruri, cândva, undeva, ar fi putut exista? Oricum, între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un univers al posibilităților.

Lumea izolată în care trăiește Miss Peregrine, în care își duc veacul ceilalți „oameni speciali”, este o lume dominată de mister, de frică, spaimă, groază, o lume în care doar cei puternici și săritori pot supraviețui, o lume care nu este pentru orice neinițiat și din care, în câteva clipe, oricine, într-o clipă de neatenție, ar putea dispărea fără urme. Deși Miss Peregrine ar părea, în primul volum, oarecum lipsită de apărare și fără putință de luptă, sunt sigur că în profunzimile ei ascunde o putere nemăsurată, gata oricând să explodeze. Abia aștept să văd ce ne mai pregătește Ransom Riggs, însă, eh!, trebuie să avem răbdare și să așteptăm.

Am selectat niște fragmente, ca să vă familiarizați cu stilul autorului. Vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Vorbea pe un ton sarcastic.

- Știai că în secolul XXI, dacă trimiți o scrisoare, destinatarul o primi aproape instantaneu?

- Cred că vă referiți la e-mail.

- Ei, bine, Hugh era informat pe deplin.

- Nu înțeleg, am spus. E ceva rău în asta?

Miss Peregrine se desplizi de cuptor și făcu un pas șontâcăit spre mine. Reușea să fie destul de intimidantă, chiar dacă era cu vreo treizeci de centimetri mai scundă decât mine.

- În calitate de ymbrynă, e datoria mea să-ți țin într-un loc sigur pe copiii ăștia, ceea ce, înainte de toate, înseamnă că trebuie să-i țin aici - în buclă -, și pe insula asta.

- OK.

- Lumea ta nu va face parte niciodată din ea, domnule Portman. Și-atunci ce rost are să le umplem capul cu tot felul de discuții prețioasă despre minunile exotice ale viitorului? Acum jumătate dintre ei mă roagă să-i duc cu avionul în America și restul visează la ziua în care vor avea un telefon-cu-calculator ca al tău. (...) Asta e casa lor!”

„(...) - E ceva ce nu-mi spuneți. Vreau să știu ce e.

- Nu pot să-ți spun.

- Mai știți și altceva? Eu n-am voie să vorbesc despre viitor, voi n-aveți voie să vorbiți despre trecut. Miss Peregrine ne-a zăpăcit pe toți de cap. Ultima dorință a bunicului a fost să vin aici și să aflu adevărul.

Chiar nu contează deloc?”

„- În vremuri străvechi, oamenii au crezut că suntem zei, dar noi, deosebiții, suntem la fel de muritori ca oameni obișnuiți. Buclele temporale doar încetinesc inevitabilul și prețul pe care-l plătim pentru ele este foarte mare - adică ruptura definitvă de prezentul real. După cum știi, cei care au locuit în bucle o perioadă mai lungă pot să încerce prezentul doar cu degetul, altfel se ofilesc și mor.

E un aranjament vechi, din negura vremurilor.

Mai pufăi o dată, apoi continuă.

- Cu câțiva ani în urmă, în pragul secolului trecut, s-a desprins o facțiune dintre semenii noștri - un grup de nemulțumiți, cu idei periculoase. Credeau că au descoperit o metodă prin care rolul bucllelor temporale putea fi modificat de cei care le foloseau, în așa fel încât să le confere un soi de nemurire; nu doar o anulare a îmbătrânirii, ci o reversiune. Vorbeau despre tinerețe eternă de care ne puteam bucura în afara restrângerilor buclei, de sărit înainte sau înapoi în timp, din viitor în trecut, fără pic de rușine, fără să suferim de efectele negative care au împiedicat mereu un astfel de gest nesăbuit - cu alte cuvinte, despre controlarea timpului în lipsa supremației morții. Era o noțiune absurdă - vorbe goale -, o negare a legilor empirice care reglementează totul.”

„- Pe mine mă voiau și pe Miss Bunting. Eu am reușit să evadez, dar Miss Bunting n-a fost la fel de norocoasă.

- Au omorât-o:

- Nu - au răpit-o. Ca pe Miss Wren și Treecreeper, când le-au invadat buclele acum două săptămâni. u început să răpească ymbryne, Alma. E un fel de acțiune coordonată. Mi-e și frică să-mi imaginez în ce scop.

- Atunci o să vină și după noi, spuse încet Miss Peregrine.”

 

Vorbind despre acest roman, cei de la Publishers Weekly spun că Ransom Riggs a reușit să creeze o „poveste frumoasă și excentrică, care se distinge prin personajele bine construite, un spațiu realist și niște monștri care îți dau fiori”, iar Associated Press afirmă că „Riggs jonglează cu măiestrie cu fantezia și realitatea, proza și arta fotografică, pentru a crea o poveste terifiantă, dar în același timp încântătoare.”

 

O carte fantastică, cu o intrigă care mă pune pe jar și, pe cuvânt, abia aștept să văd ce se mai întâmplă în continuare cu Miss Peregrine, Avocet, de ce răpesc aceste creaturi întunecate pe femeile care se ocupă cu ordinea în bucle - să se creeze, la o adică, dezordine? -, dacă va reuși Jacob să salveze și să restaureze ordinea. Vă recomand cu drag acest volum, dacă doriți să aveți parte de mister, acțiune, fantasy și thriller. O combinație echilibrată, cu câte puțin din toate. Cred că e seria mea preferată, deși e cam devreme să mă pronunț - oricum, primul volum m-a captivat și l-am savurat până la ultima pagină; pozele joacă un rol foarte bun, nu doar estetic vorbind. Potențează misterul romanului la maximum.

 

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

 

 Editura Art

Traducere din limba engleză și note de către Gabriella Eftimie

394 pagini

Lumea de orez, de Su Tong - Recenzie

Atât din punctul de vedere al factorilor sociali și culturali, România a început să aibă o deschidere din ce în ce mai mare la stilul scriitorilor chinezi, cu stilul lor tipic și poveștile învârtindu-se în jurul moravurilor umane, al destinelor implacabile încă de la începutul operei, al comunismului, obiceiurilor culturii chineze, relațiilor interumane și ierarhice. Și mai mult, Nobelul pentru Literatură acordat în anul 2012 lui Mo Yan sporește atitudinea cititorilor (nu numai din România, ci din întreaga lume), de a citi literatură chineză și de a deprinde, de fapt, obiceiurile și stilurile unei culturi crude, misterioase - aproape primitive.

Su Tong (numele adevărat: Tong Zhonghui) s-a născut în oraşul Suzhou pe 23 ianuarie 1963. Debutează în anii studenţiei cu poezie (1983), apoi cu proză (1984), publicând primele povestiri importante în 1986–1987 („Amintiri din livadă cu duzi”, „Fuga din 1934″, „Trecând în zbor peste satul meu natal cu nuci stufoşi”). În scurtă vreme, Su Tong este apreciat de critică drept unul dintre cei mai însemnaţi membri ai avangardei literare chineze de la sfârşitul anilor 1980. Autorul îşi câştigă notorietatea în China prin nuvela „Stol de soţii şi concubine” (1989), a cărei versiune cinematografică („Dahong denglong gaogao gua” / „Sus-sus lampionul roşu”), în regia lui Zhang Yimou, a fost nominalizată la Oscar în 1991. Scriitor prolific, Su Tong a publicat peste două sute de nuvele şi povestiri, eseuri, precum şi şapte romane, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: „Lumea de orez” (1991), „Viaţa mea ca împărat” (1992, tradus în română cu titlul „Eu sunt împăratul Chinei”), „Binu” (2006) şi „Malul fluviului” (2009). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în multe limbi, iar câteva au fost ecranizate. Su Tong a fost recompensat cu numeroase premii naţionale, precum şi cu Asian Literary Prize în 2009; de asemenea, a fost nominalizat, în 2011, la Man Booker Internaţional Prize.

„Lumea de orez” sau, mai bine spus, lumea lui Cinci-Dragoni, un nume teribil, groaznic, dat unui personaj care pur și simplu m-a făcut să-l urăsc, în adevăratul sens al cuvântului, întrucât atunci când îi citeam replicile simțeam că o greutate apasă asupra mâinilor mele - și anume aceea de a nu lăsa cartea deoparte, doar ca să nu-i mai citesc îndrugăturile. Cinci-Dragoni, un bărbat sărac, gârbovit de foamete, originar din Satul cu nuci, vine la oraș în căutarea unei vieți mai bune, lăsându-și în spate părinții - despre care, de fapt, nu aflăm prea multe lucruri, deși mi s-ar fi părut interesant, astfel mi-aș fi putut explica mai multe aspecte referitorae la caracterul lui Cinci-Dragoni - și, așadar, ajunge într-un oraș-port, pe strada Cărămidarilor, unde descoperă o lume dominată de legi proprii, contrar așteptărilor mele de a fi ajuns într-o lume ordonată, primordială, într-o cultură originară și care pledează pentru valori morale. Dacă privesc retrospectiv, lumea în care ajunge el este o lume total contrară: o introducere într-un univers în care cruzimea, furtul, minciuna, lașitatea, adulterul, violul trec dincolo de orice lege, șocând, uneori, cititorul, prin verosimilitatea de care Su Tong dă dovadă în realizarea unor astfel de scenarii, împletind narațiunea și dialogul - lucrul care nu poate decât să sporească veridicul situațiilor în care personajele se află.

Ajungând în oraș, Cinci-Dragoni este angajat, mai mult din milă, la prăvălia de orez „Gâsca mare”, care aparținea familiei Feng, o familie onorabilă - în ochii celorlalți - din împrejurimile în care tânărul ajunsese. Nu după mult timp de la aducerea lui Cinci-Dragoni în cârdășia localului, una dintre fiicele domnului Feng rămâne însărcinată cu un copil din flori. Rușinat și gândindu-se că, astfel, în lipsa unui soț pentru fiica sa, lucru josnic în cultura locală, acesta are să ajungă de râsul celorlalți, domnul Feng îi spune lui Cinci-Dragoni să o ia pe fiica sa, cea cu pricina, de soție, întrucât astfel se vor spulbera bănuielile ca acesta să aibă o fiică fără principii morale. Totuși, citindu-i psihologia murdară a lui Cinci-Dragoni, Feng îi spune că nu îi va lăsa drept de proprietate asupra localului, chiar dacă are să se căsătorească cu fiica sa. Cu toate acestea, Cinci-Dragoni acceptă, mai mult din dorința de a avea un loc curat unde să doarmă și de a avea un bol cu orez, cald, pe care să-l mănânce. Descoperim, în acest episod, frumoase detalii din cultura mariajului chinezesc, cu tradițiile și obiceiurile unei culturi conservatoare, departe de modernismul european și tehnologia aflată într-o continuă schimbare.

Bine, n-am să vă spun mai multe, pentru că de aici pornește întreaga intrigă a romanului „Lumea de orez”. Încă de la început, ni se dezvăluie ciudata ahtiere a lui Cinci-Dragoni pentru orez, pentru bobul magic și pur ca laptele, ca și cum întreaga sa lume ar fi construită, consolidată, de această plantă; o lume din orez în care, pentru el, asta este tot ceea ce conteză, departe de familie, de principii, de valori. Locul în care acesta își duce traiul este locul în care copiii își înșală părinții, părinții își bat, renegă copiii, relațiile umane capătă contotații de o ordine nefirească, iar, la o adică, totul se învârte în jurul voracității, averii, patimei pentru bani și bunăstare materială - și, pentru Cinci-Dragoni, fetișul crud, dezumanizat, al orezului, în care găsește o scăpare din această lume pe care o conduce după propriile sale reguli murdare, josnice.

Pentru Cinci-Dragoni, existența lumii exterioare, a oamenilor, clădirilor, naturii, se datorează existenței orezului, simbol al bunăstării, al pulsației vieții, ca un „Big Bang” al lumii chinezești, văzută prin ochii lui Cinci-Dragoni. Acesta nu numai că depinde fiziologic de acești saci cu orez, de aceste maldăre pe care le dorește nesfârșite și fără vârf, însă, în patima sa, ajunge să comită lucruri greu de imaginat pentru latura umană firească. Evident, nu vă voi spune, pentru că mi se pare de prisos dacă vreau să vă conving să citiți acest roman. Ideea de bază este că Cinci-Dragoni își construiește propria sa lume brutală, igenuă, „de orez”, în care nimic nu este mai de preț decât dorința sa de a avea mai mult, nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul său, uitând de principiile sale morale și pledând, de fapt, pentru non-valorile universale cum ar fi minciuna, lăcomia, voracitatea și violența.

Evident, nu am putut să nu mă gândesc la moralistul literaturii noastre românești, Ioan Slavici. Totuși, Cinci-Dragoni este produsul mediului în care trăiește, deși are și propriile sale porniri antagonice la un moment dat, aflându-se în concordanță cu moravurile celorlalți, cu plăcerile lor dezagreabile. Eroul (mi-e atât de greu să-l numesc ala, însă nu vreau să tot repet, din motive estetice, numele său) este surprind în devenirea sa psihologică, și, dacă la început nu este decât „un sărăntoc înfometat”, la sfârșit ajunge să fie subjugat propriului său destin, sub vocea sentențioasă, moralistă, a lui Su Tong - astfel, Cinci-Dragoni ajunge să se degradeze din punct de vedere moral, să devină un inuman, primordial, ca o brută dominată doar de pornirea frustrării de a avea mai mult, chiar mai mult decât îi impune condiția de muritor.

Sincer, nu cred că m-am atașat de vreun personaj. Atenție, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut romanul! Dimpotrivă, i-am dat patru steluțe pe Goodreads, însă personajele pur și simplu mi s-au părut afurisite, nu le puteam intra sub piele (nu că nu m-ar fi lăsat, dar nu am vrut să fac acest lucru), pentru că sunt niște personaje cu o psihologie ciudă (grețoasă, uneori, la Cinci-Dragoni), psihologia la care cu greu poți avea acces și pe care, deși vrei s-o cunoști, tot dai câțiva pași înapoi și te gândeșt că, nu!, mai bine lăsăm pe altădată - să ne mulțumim doar cu povestea. Mie, la o adică, impresia asta mi-au lăsat-o.

Am selectat și niște fragmente și citate, am să le rescriu mai jos:

„(...) A rememorat câte ceva din hoinărelile lui și s-a gândit că locul la care năzuise el în taină era pesemne acesta. Cu orez alb ca zăpada în grămezi cât munții de înalte, cu femei frumoase, bine-făcute și pline de pofte, aproape de calea ferată, de corăbii, aproape și de oraș, și de fabrici, aproape, în fine, și de oameni, averi și comori, locul întruchipa visele fiecărui bărbat din Satul cu nuci și se aproapia bine de raiul plăsmuit de Cinci-Dragoni în capul lui.”

„Orezul adus peste toamnă la vânzare încă nu-și pierduse mireasma delicată. Cinci-Dragoni a apucat o mână și l-a îndesat în gură, punându-se să-l mestece. În gură îi zăbovea aroma cosmeticelor lui Zhiyun, iar aceasta s-a combinat cu boabele cele tari, stârnindu-i o senzație stranie. Și-a amintit deodată de trupul lui Zhyiun pitit în noapte și sub plapuma de mătase (...). Și-a ridicat apoi mâinile și și le-a mirosit. Și pe ele rămăsese un miros complex, în care a distins cu precizie mireasma orezului și mirosul tare al părților femeiești de jos. Pe palmele murdare, cele două se uniseră în chip minunat.”

„(...) Da, da' am o gaură în picior! a urlat el deodată cu asprime. I-a luat plapuma de pe corp, punându-i pe față piciorul rănit. Vezi urmele de sânge de pe el? O să vă pun să mi-l lingeți să mi-l faceți curat! Dacă tu nu vrei, o să-l pun pe taică-tău, și dacă nu vrea el, pe soră-ta. Orișicum ar fi, voi mi-ați făcut răul ăsta. Acum trebuie să vedeți și ce gust are sângele din mine!”

Ai înnebunit? Zhiyiun și-a smuls cu mare înverșunare plapuma de mătase din mâinile lui. Dacă știam că o să fie așa, mai bine-l puneam pe Domnul să-ți facă felul. (...)”

În ceea ce privește exegeții, cei de la Time Out spun că povestea lui Su Tong este „cutremurătoare, dar în același timp fremătând de viață, imaginată și scrisă cu extremă onestitate”, iar cei de la Kirkus Reviews spun că „Balzac și Zola și-ar fi recunoscut în su Tong spiritul geamăn, care ilustrează cu aceeași strălucire dezastrele pe care oamenii și le provoacă unii altora și mai cu seamă lor însuși”. „Un roman magnific”, din punctul de vedere al celor de la Rolling Stone.

Brutal, direct, uluitor prin felul în care creează şi distruge o lume cu o mare economie de mijloace stilistice, „Lumea de orez”, primul roman al lui Su Tong şi un triumf al avangardei anilor ’80, îşi şochează şi deopotrivă îşi fascinează cititorii. De asemenea, finalul romanului nu poate decât să-ți dea de meditat asupra condiției umane, sub determinismul propriilor noastre așteptări și principii morale. Vă recomand cu drag acest roman, și, deși ar părea o lectură grea, cu siguranță o să vă dea de gândit și o să vă placă. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Su Tong de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Editura Humanitas - Humanitas Fiction

Traducere din chineză de Dinu Luca

304 pagini

Disney Songs Book Tag

Salutare,

De ceva vreme circulă printre bloggeri, din câte am observat, un TAG interesant. Și cum de mult nu am mai făcut unul - pentru că nu am avut posibilitatea - am hotărât să-l încerc pe acesta. Sper că nu se supără nimeni! Așa că, întrebările:

1. Part of Your World (Mica Sirenă). În lumea cărei cărți ți-ar plăcea să trăiești?

 Fără să mă gândesc prea mult, definitely aș vrea să trăiesc în lumea lui John Ronald Reuel Tolkien: scriitorul acesta este magic, un filolog de mare seamă. Nu numai că a inventat o lume dominată de mit, de magie și mister, însă chiar a reușit să inventeze o limbă proprie acestei lumi. Cât de mult mi-ar plăcea să lupt cu orcii, pff, dar să știu că eu mă număr printre cei care înving și nu mir (big-grin).

2. Let It Go (Frozen). Există vreo carte care ți-a plăcut într-atât încât să nu vrei să o termini?

„Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Romanul meu preferat dintre romanele mele preferate. O carte carte trebuie citită de toată lumea, zic eu, cu o poveste frumoasă de viață din care chiar ai ce deprinde. 

3. Beauty and the Beast (Frumoasa și Bestia). Ce carte nu vei uita niciodată?

Toate cărțile au ceva special, ceva care mă va face să nu le pot uita vreodată. Habar n-am, „Anna Karenina”, „Pe aripile vântului”, „Marile minciuni nevinovate” (recenzia AICI), „Înainte să adorm” (recenzia AICI), „20 de ani în Siberia” (recenzia AICI). Îs o groază, o pot ține așa încă vreo jumătate de oră. 

4. So This is Love (Cenușăreasa). Ai sfârșit prin a iubi o carte, deși la început ai ezitat în privința ei?

Nu neapărat prin a o iubi, însă mi s-a întâmplat să mă apuc într-o vară de „Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen, dar după 50 de pagini am lăsat-o baltă, m-a plictisit groaznic. Apoi, m-am apucat de ea în vara următoare și, spre mirarea mea, mi-a plăcut foarte mult. Nu știu de ce am găsit-o plictisitoare la început! 

5. Friend Like Me (Aladdin). Ce personaj ai vrea să-ți fie cel mai bun prieten?

Legolas, Legolas, Legolas. Ador personajul acesta! Pe cuvânt! Are ceva magic, ceva care reușește să treacă de ecranele cinematografelor, de paginile lui Tolkien. Unul dintre personajele mele preferate! 

6. Reflection (Mulan). Ce carte ți-a schimbat modul de a gândi?

Toate cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Omul ăsta este genial!

7. Colors of the Wind (Pocahontas). Cui îi dai mai departe acest tag?

Liberi la distracție!

Mult succes și să aveți o zi frumoasă!

„Orbitor” e complet și în olandeză!

Salutare, dragi cititori,

Ia ghiciți, ce avem mai sus? Da, așa este, volumele lui Mircea Cărtărescu în ediția olandeză.

Editura Humanitas se grabeste sa impartaseasca cu dumneavoastra o bucurie care se cuvine sa fie a noastra, a tuturor: a aparut in Olanda, la Editura De Bezige Bij din Amsterdam, in traducerea lui Jan Willem Bos, al treilea volum al romanului ”Orbitor”. Dupa germana, franceza, bulgara, suedeza si norvegiana, neerlandeza este cea de-a sasea limba straina in care trilogia Orbitor (peste 1500 de pagini) va fi citita integral. Primul volum al trilogiei ”Orbitor” a aparut deja in engleza, maghiara si italiană.

Cu un tiraj total de peste 80 000 de exemplare, spectaculoasa trilogie „Orbitor”, numita de critica literara romaneasca in 2010 romanul deceniului, este „o naratiune incantatoare si elegiaca, in care cititorul strabate trupul unui fluture (literalmente si metaforic) de la inceputul si pana la sfarsitul timpurilor. […] Intr-un fel, nasterea lui Mircea este in acelasi timp nasterea lumii, iar caderea comunismului, in cel de-al treilea volum, sfarsitul ei apocaliptic. In „Orbitor”, experienta personala si timpul istoric se intrepatrund: descriind viata naratorului sau, Cartarescu descrie forma intregii istorii a umanitatii. Suntem invitati sa urmarim forma fantomatica a vietii tuturor sub bolta unei singure vieti“ (Carla Baricz, World Without Borders)

„O opera fantastica si luminoasa... A facut ceea ce putine alte opere au reusit: a transformat literatura romana in literatura de clasa mondiala.“ (World Without Borders)

„Intre hotarele trupului nostru toti purtam marca de nesters a dualitatii originare, stam intre trecut si viitor ca un corp vermiform de fluture intre cele doua aripi ale sale.“ (Sharon Mesmer, The Paris Review)