Ne-am ieșit cu toții complet din minți, de Karen Joy Fowler - Recenzie

Editura: Litera

Număr de pagini: 352

Traducere din limba engleză: Mirella Acsente

Rating: 4 din 5 steluțe

Roman distins cu premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2013) 

Am vrut să citesc acest roman din pură inerție, pentru că nu mai auzisem deloc de această autoare, iar de această carte nicidecum. Am fost atras de coperta romanului, care, după părerea mea, relevă întocmai modul de a fi al acestui roman: jovial, bonom, cu un umor care atrage cititorul și-i oferă momente de destindere în întreaga atmosferă care te prinde într-un labirint de întrebări, de secrete și incertitudini. De altfel, cred că hăinuțele unui roman sunt foarte importante, ele fiind primul contact al cititorului cu cartea respectivă. Bine, e clișeic să spun că „o carte nu trebuie judecată după copertă”, dar uneori, doar văzând coperta, am o certitudine că romanul respectiv o să-mi placă. Nu am fost dezamăgit de prea multe ori intuind acest lucru, iar, deopotrivă, am avut multe experiențe plăcute cu romane ale căror coperți lăsau de dorit. Și, de asemenea, îmi place colecția de clasici moderni ai Editurei Litera, drept care am de gând să citesc toate cărțile care au apărut și urmează să apară.

Romanul de față, „Ne-am ieșit cu toții din minți”, mi s-a părut o lectură ușoară, rapidă, ușor amuzantă, și plină de ascunzișuri, cu o scriitură rafinată și feminină. La o adică, autoarea nu ne oferă viața ei pe tavă, în maniera în care o face doar fazual, limitându-se la anumite aspecte care i-au marcat copilăria: relația cu surioara ei puțin ciudată, Fern, relația cu fratele ei Lowell, care fuge de acasă și rupe legătura cu familia, relația cu familia ei și, apoi, cu mediul în care ea trăiește și se dezvoltă social și spiritual. Iar intriga acestui roman pornește din momentul în care Fern, surioara ei, dispare de lângă ea, ia ceva unic la această Fern o face pe Rosemary, eroina romanului, să ne spună povestea ei; „de la mijloc către sfârșit și înapoi la început”, în maniera în care, atunci când era mică, ea obișnuia să vorbească foarte mult iar părinții ei, iar de fiecare dată când Rosemary avea ceva de povestit, aceștia o puneau să înceapă deja de la mijlocul poveștii. Intriga mi s-a părut foarte bine consolidată, iar romanul se țese într-o regăsire a sinelui destul de întortocheată și greoaie într-un labirint presărat cu întrebări legate de propria identitate a sinelui familial, social și psihologic.

Acum vine momentul în care urmează să vă spun ce era așa unic la Fern. Ei bine, cum să vă zic, Fern era specială prin felul ei psihic, și chiar fizic, de a fi. Era o maimuțică. Un cimpanzeu. Fern era un fel de experiment adus acasă de către tatăl lui Rosemary, asta pentru a-i observa dezvoltarea în condițiile specifice și domestice. Astfel, Rosemary ajunge să se atașeze de Fern, surioara ei din altă încrengătură biologică, regăsind în ea nevoia ei de iubire, de afecțiune și de ascultare. De altfel, din câte îmi aduc aminte, însăși ea consemnează în roman faptul că, uneori, i se părea că „părinții ei o iubesc mai mult pe Fern, și mai puțin pe ea”. Deși au conflicte, uneori chiar din cauza pornirilor sălbatice ale lui Fern, Rosemary mereu afișează un aer iertător, uneori poate ușor superficial, dar asta doar pentru a le face pe plac părinților și, în cele din urmă, ei înșiși, gândindu-se că se comportă așa cum, într-adevăr, ar trebui să se comporte o surioară. Însă toate acestea până într-o zi, când Fern va face ceva ce Rosemary nu-i va putea ierta. Și, mai târziu, când își va da seama că și ea poate a greșit, drama va izvorî din imposibilitatea lui Rosemary de a-i cere iertare lui Fern, dat fiind faptul că aceasta dispare din viața ei.

Din acel moment, Rosemary pornește într-o căutare a sinelui, a surorii ei pierdute în spațiu, într-o căutare a ei prin memoriile frumoase, presărate cu râsete, cu dezamăgiri, plânset, cu jocuri și încercări de a lua viața în brațe. Sincer, pe mine m-a atras ideea asta, adică mereu mi-au plăcut romanele care au o tentă psihologică, fie ea și puțin absurdă (de fapt, cred că cele care aveau o absurditate mai reliefată îmi erau și mai pe plac), iar ideea regăsirii am observat că este din ce în ce mai des valorificată în romanele contemporane de ficțiune. Și nu numai. E interesant cum autoarea-și amintește, deși vag câteodată, de copilăria ei alături de Fern, alături de fratele ei, alături de bunici, colegi și familie, alături de prieteni, oferindu-ne piese dintr-un puzzle pe care noi, mai apoi, să încercăm să-l ansamblăm pentru a releva un suflet care nu se poate conforma, care nu se pliază așteptărilor societății respective, un suflet care-ar vrea să evadeze în natură, să îmbrățișeze toate animalele care-i ies în cale și să asculte, învelit în dimineață, cântecul apei care curge. Rosemary este un personaj de care cititorul se atașează, eu unul chiar m-am atașat de ea, deși uneori pare superficial și nu-i oferi tot creditul de care dispui. Mie-mi plac personajele care-mi intră greu sub piele, dar care, în cele din urmă, îmi vor deveni dragi. Aici, evident, aș putea-o numi-o cu desăvârșire și în capul listei pe Scarlett O'Hara, eroina din „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Rosemary nu e din această tagmă, da, însă tot pare inaccesibilă cititorului deși, încetul cu încetul, reușește să-ți atingă acel punct sensibil la care orice autor râvnește. Și cred că Karen Koy Fowler a reușit să creeze un personaj frumos, rupt între lumini și umbre, desăvârșit prin subiectivitatea cu care ne prezintă totul (între noi fie vorba, eu prefer deopotrivă romanele obiective, pentru că cele subiective mi se par puțin cam restrânse, ca și cum personajul ne prezintă totul din simpla lui perspectivă, fi ea și cea corectă).

Pot spune că romanul acesta mi-a plăcut, a fost destul de amuzant, m-a purtat într-o călătorie prin sufletul omului. Ceea ce-mi și place la un roman pentru că, de altfel, ce este mai interesant decât omul? Las roboții deoparte, las mașinăriile de teleportat în timp, las săbiile, lumile magice - iar în fața omului, a sufletului său, toate acestea trec drept vânt. Rezumând totul și trecând dincolo de logica romanului, de cronologia sa cam imperfectă (dat fiind stilul autoarei de a scrie), romanul este despre puritatea vieții, despre acea frumusețe care stă ascunsă în lucruri mărunte, în detalii, despre subtilitatea vieții și modul în care, în moduri neașteptate, ea ne poate fi ori prieten, făcându-ne să râdem, ori deopotrivă ne va face să regretăm și să plânge. Romanul reprezintă o pledoarie pentru frumusețea animalelor, a ființelor (după cum și Fern, vorbind prin semne, spune că în expresia „ființă umană”, cuvântul „ființă” este cel mai important) în care bate un suflet și în care pulsează viața. Este un roman sensibil, frumos care impresionează prin puritatea sa. Susțin că și-a meritat steluțele, iar cei care cu adevărat iubesc animalele cu siguranță vor adora romanul lui Karen Joy Fowler.

Citind romanul, mi-am dat seama că Joy Fowler este o autoare profundă, este o autoare ambițioasă care dorește să scrie despre lucruri despre care nu s-a mai scris (eu unul, de fapt, chiar n-am mai citit o astfel de carte, și recunosc că la început mi s-a părut ciudățică). „Ironică, inteligentă și elegantă”, după cum The New York Times afirmă, autoare ne spune o poveste care surprinde cititorul prin detaliu, prin informație și forma scrierii. Poate că unele pasaje vi s-ar părea plictisitoare, da, însă povestea în sine este, de fapt, extrem de surprinzătoare. 

Puteți cumpăra cartea „Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler de pe site-ul celor de la Diverta, de AICI, cu o reducere 40%. de De asemenea, urmăriți Clubul Diverta pentru a citi recenziile altor romane care vă atrag și pentru a profita de numeroase beneficii. Mult spor în toate și lecturi cât mai frumoase să aveți!

Și totuși, poate, iubirea!

Miroși a trandafiri. Tu mi-ai spus că-ți place să mă privești în timp ce dorm. Eu ți-am spus că, de fapt, și mie-mi place să mă privești în timp ce dorm. Mă face să mă simt protejat.
Am pictat pereții fără să știm dacă, neapărat, vrem să desenăm ceva anume. Tu mi-ai zis căar trebui să ne lăsăm imaginația să zboare. Eu te-am sărutat, ți-am mângâiat părul și am simțit cum pielea ta îmi răspunde și-mi deschide noi lumi.
Mi-ai pus indexul colorat la buze, la buzele pe care apoi le-ai despărțit ca să-ți faci loc în tabernaculul cald. M-ai privit în ochi și mi-ai spus că ar trebui să încerc, poate, să strâng din dinți. Ți-am zâmbit, iar apoi ți-am zis că ești nebună. Ai început să râzi. Pereții, acum colorați, râdeau și ei.
Și eu râdeam la rându-mi. Ți-ai retras degetul și am simțit în gură un o savoare pastelată și plasticizantă. Am înghițit, colorându-mi visele care mi se sfârșeau în inimă. Te-ai apropiat încet și m-ai privit în ochi, oftând. Eu te-am privit în toată frumusețea-ți, stăruind încă în visul nostru colorat. M-ai împins pe pat, iar mâinile mele au lăsat urme permanente pe cearșaful cald de dorință. Te-ai apropiat respirând greoi. Eu abia mai eram ființă umană. Ți-ai dat ploverul, în care-ți stătea așa bine jos. Eu am zâmbit. Tu te-ai apropiat. Eu am clipit, clipit, clipit. Tu ai zâmbit. Eu am închis ochii și am oftat.
Te-ai lăsat lângă mine, mi-ai șoptit ceva la ureche. Nu am auzit ce, dar nu mai conta, pentru că totul era așa cum trebuia să fie. Te-ai făcut ghem de culori, speranțe și minuni la pieptul meu. Voiam să te cuprind cu toată paleta de nuanțe a visurilor mele. Tu ți-ai întins mâna colorată peste pielea mea rumenită. Eu am tresărit, fiindcă am început să fiu împăienjenit de niște nuanțe necunoscute, strălucitoare, miraculoase. Tu zâmbeai, cu ochii sclipindu-ți.
Eu mă coloram. Căpătam umbre, forme, dimensiuni și spații. Tu zâmbeai. Eu mă desăvârșeam. Tu ai început să plângi, iar lacrimile ți-au udat palmele. Culorile s-au scurs între așternuturi, între nopți nedormite și zile învelite-n dimineață. Eu vedeam cerul, atingeam stelele, sărutam luna, mângâiam soarele și șuieram către comete, zburam spre bolgia ființei, căutam eternitatea care, spre nerușinarea mea, nu știam că-i lângă mine.

Tu te-ai ucis. Dându-mi mie viață.

Un loc pe raftul meu (XXI)

A venit școala. Era și cazul. Sau nu, nu era. Adică, da, era, pentru că-i septembrie, toamnă, dar, contextual, chiar nu era cazul. Nu m-aș fi săturat dacă ar mai fi întârziat vreo încă două săptămâni. În fine, că tot despre cărți este vorba și nu despre doleanțele mele, plus că am o stare nu tocmai perfectă, deloc roz, am să vă fac cunoștință cu cărțile care au mai poposit pe rafturile mele. Iată-le, deci, pe frumoase.

Cărți de colecție. Am citit deja „Escal-Vigor” și pot spune că este unul dintre romanele mele preferate.

Abia aștept să citesc acest roman, mă atrage autorul și am auzit foarte des de el în unul dintre filmele mele preferate.

Vreau să citesc toate cărțile scrise de Bruckner.

De când am auzit că autorul acestui roman va veni la FILIT Iași 2015, abia aștept să văd ce poveste ascunde. Sunt sigur că o să fie frumoasă, mai ales că mi l-am luat la îndemnul unei prietene dragi.

Zilele astea am avut un șoc când am întrebat pe cineva dacă știe cine a fost Edith Piaf, și mi-a zis că nu știe. I-aș recomanda cartea.

Abia aștept să citesc acest roman. De fapt, abia aștept să citesc toate cărțile din această colecție.

Abia aștept să citesc acest roman. Și să-i citesc și poeziile!

Voi ce cărți v-ați mai cumpărat? Ce mai citiți? Să aveți un început de școală frumos și mul succes!

Andrei

Recviem pentru un vis, de Hubert Selby Jr. - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză și note: Andra Matzal

Număr de pagini: 268

Controversatul scriitor Hubert Selby Jr. s-a născut la New York, în 1928. Își petrece copilăria în Brooklyn și urmează primul an de liceu la Peter Stuyvesant High School. La 15 ani renunță la studii, iar în 1944 se înrolează în Marina Comercială a SUA, luând parte la al Doilea Război Mondial. În Germania contractează tuberculoză și suferă câteva operații, pierzându-și 11 coaste și un plămân. În cei patru ani de spitalizare, Selby devine dependent de morfină și tot atunci începe să scrie primele povestiri. După 1950, acceptă slujbe dintre cele mai diverse: face un curs de secretariat, lucrează o vreme ca analist de asigurări, dar destinul lui ia altă turnură atunci când primele sale povestiri sunt publicate în ”Kulchur” și ”Black Mountain Review”. În 1961 i se intentează primul proces pentru obscenitate, în urma publicării nuvelei ”Tralala” în ”Provincetown Review”. În 1964, nuvela va deveni un capitol important din debutul lui Selby, „Ultima ieșire spre Brooklyn”, roman acuzat pentru obscenitate în Marea Britanie și interzis în Italia. În 1967 Selby este arestat pentru posesie de heroină, moment care marchează începutul eliberării sale de vechile dependențe, dar și al concentrării asupra scrisului. În anii '80, Selby începe să câștige din scenarii de film și televiziune, predând creative writing la University of Southern California. Urmează romanele ”The Room”, „The Demon”, „Recviem pentru un vis”, „The Willow Tree”, „Waiting Period”. Moare la Los Angeles în 2004, când devenise deja unul dintre scriitorii-fetiș ai Americii.

Se pare că visul idealismului american dă greș și de data aceasta, zăbovind pe strada chimiei, pe strada acului înfipt în venă, a pastilelor pentru slăbit, a ciocolatei, a apei din toaletă, a foametei, hașișului, amfetaminei, a Paradisului Imaginat, talk-show-urilor, a viselor meschine, heroinei, a Speranței - toate, în egală măsură, dezbinând mintea, sufletul și trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a ființei. De data aceasta, visul devine un coșmar, un coșmar care atacă mintea, spiritul, făcând din sufletul omului un Purgatoriu al inocenților, o bolgie a Infernului stropită cu lacrimi sărate și murdare de alcool, pline de otravă și prăfuite-n alb.

Vă pot spune că am vrut să pun mâna pe acest roman încă de când am văzut filmul. Da, pentru că ulterior văzusem filmul și am fost marcat de el vreo câteva zile la rând, iar orice imagine care-mi aducea aminte de ecranizre îmi dădea de gândit și de meditat. Faptul că înainte am văzut filmul, nu m-a deranjat deloc, pentru că aș putea spune că există mari diferențe între cele două. Nu neapărat diferențe locale, ci acele lucruri pe care regizorul și scenaristul nu le-au putut reitera și contura în ecranizarea romanului. La o adică, nu vă faceți griji, vă puteți uita la film liniștiți înainte să citiți romanul lui Hubert Selby.

Călăuze mincinoase. Visuri pierdute. Milă. Compasiune. Iată o „Divină Comedie” a Americii secolului XX - o Americă fără paradis, în care „pădurea deasă” este cea a viselor care ucid, dar care nu cunosc limite. Drogurile, suplimentele acestor visuri, aripile, sămânța plăcerii. În toate formele sale, drogul atacă mintea, atacă sufletul, atacă trupul, iar după ce le-a ispitit pe toate acestea, făcându-se să devină, poate, invincibile pentru o clipă, drogul își cere dreptul de călău, distrugându-și victimile și făcându-le vulnerabile, în toată clipa lor de putere eternă și nelimitată. Pentru că asta încearcă personajele lui Hubert să facă: în dezacord cu condiția lor umană limitată, cele patru personaje, fiecare cu principiile sale și cu dorințele zbuciumate, doresc să treacă dincolo de o graniță care le-a fost impusă. Doresc mai mult. Doresc mai frumos. Doresc mai puternic. Tocmai din această imposibilitate, care-și găsește salvară în patima drogului și a pastilelor de slăbit, izvorăște drama în care cele patru personaje își cufundă destinele: fiecare, în cele din urmă, se va degrada moral, fizic, până când va ajunge la desăvâșirea adevăratului său vis american, la nivelul la care destinul lor l-au făcut accesibil.

Sara este o văduvă plinuță - rotunjoară - obsedată de televizor, de talk-show-uri și concursuri de cultură generală. Destinul îi surâde în momentul în care primește o invitație de participare la una dintre emisiunile ei preferate. Entuziasmată de gândul că, în sfârșit, va putea ajunge la televizor, ea își caută singura rochie roșie pe care o aibă și pe care a îmbrăcat-o doar la Bar Mițvah-ul fiului ei, Harry. Cu stupoare, ea își dă seama că, din păcate, șoldurile i s-au lățit, burtica i s-a cam bosumflat, drept care nu mai încape în acea rochie. Punct. Iar de aici pornește drama Sarei, femeia cu o plăcere exhaustivă pentru televizor și ciocolată. Totuși, pentru a fi cât mai prezentabilă în fața națiunii, aceasta începe un drastic și periculos regim de slăbire, un regim prescris de un medic și bazat pe niște pastile care, la început, par inofensive. Fiul ei cu care, de altfel, nu se află într-o relație prea bună, și prietena lui, Marion, învață să se cunoască reciproc, căutând fiecare în celălalt șansa pentru evadarea din anii de izolare și suferință. Dragostea lor formează o lume artificială, un castel cu podul lăsat jos în care, în orice moment, drogurile, criminalii, tâlharii, dealerii, prostituatele și sexul murdar pot distruge visurile celor doi. Refugiindu-se împreună, cei doi se lasă în voia speranței artificiale, pradă unei fericiri care nu se va împlini niciodată. După ce Harry și prietenul său cel mai bun, Tyrone, devin traficanți de droguri, visurile celor trei tineri parcă încep să se consolideze, ei prind aripi și se simt stăpânii lumii, se simt desăvârșiți, compleți, ca și cum întreaga viață ar fi un simplu joc de noroc la care ei triumfat de-a binelea. Încercând să se convingă singuri că pot renunța oricând la droguri, având conștiința că acestea nu sunt bune pentru ei, iar ei nu sunt cu adevărat dependeți, cei trei se scufundă în nisipuri mișcătoare și, cu cât se zbat mai mult, cu atât se vor duce și mai la fund, din ce în ce mai rapid. Iar totul se potențează în momentul în care omul de legătură al lui Harry și Tyrone este ucis, iar cei trei rămân fără marfă și fără bani - de aici, situația lor începe să se înrăutățească dramatic și nemilos de rapid. Într-un cerc vicios, plin de minciuni, de furturi, ace murdare, infecții scabroase, visuri ucise și fum de țigară, cei trei vor trăi drama existențială a inadaptării, a bolii, a murdăriei și suferinței. La rândul ei, în celălalt plan, Sara, victimă a viselor meschine și a pastilelor pentru slăbit, se simte tot mai amețită și dezorientată de efectul suplimentelor, căzând pradă halucinațiilor și baricadându-se în apartamentul ei. Agățându-se de speranțe deșarte, deja dependentă de aceste pastile, Sara ajunge să trăiască într-un plan proiectat de visurile ei, undeva unde, în sfârșit, va apărea la televizor, se va îmbrăca în rochia roșie și toate vecinele, toți cunoscuții, fiul ei, cu toții o vor aplauda și-i vor scanda, în bine, numele. 

Dramatic. Totul este dramatic. Ca reflexe ale Visului American în care personajele își proiectează speranța, iluziile acestora sunt cancerigene, în final fiecare personaj visător trezindu-se în bolgia lui, ca rezultat a ceea ce trecutul său greșit a însemnat, la capătul tuturor experiențelor de mântuire chimică imaginabile. Heroina, acidul, televiziunea, mâncarea, pastilele - modalități de a nu privi în față realitatea crudă și neîndurătoare nouă. „Recviem pentru un vis” e povestea supraviețuirii a patru oameni care, de fapt, sunt dependenți de iluziile care le dau forța e a continua, pentru Dumnezeu, încă o zi, încă o noapte, încă o săptămână, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în infernul pe care ei înșiși, conștienți sau nu, și l-au creat. Pentru că, evident, viciile prin care cele patru personaje trăiesc, amăgundu-le, reprezintă salvarea lor din această lume telurică, din această lume nepotrivită, parcă, unor asemenea persoane. Fiecare-și dorește ceva, și poate, totuși, n-aspiră la prea multe: Sara doar vrea să ajungă la televizor, Harry și Marion doar doresc să fie fericiți, să se iubească și să-și împartă viețile, iar Tyrone, un suflet pierdut între alte suflete înecate de speranțe, cu un trecut destul de greu și o prietene care-l părăsește, îi dorește liniștea care i-ar putea împlini ființa. Prin aceste patru personaje a căror valori se pierd prăfuite, privirea naratorului pătrunde până în adâncul sufletului omenesc pentru a aduce la lumină slăbiciunile lor, nevoia de a iubi și de a crede, de a realiza, și speranța că undeva, oricât de departe, în neantul abisal al sufletului, poate mai există o scăpare și o urmă de mântuire. Pierdute fără putință de întoarcere, patru ființe se afundă în deziluzii, în disperare, până când visurile lor, cândva frumoase, calde și pline de împlinire, se vor transforma în cele mai cumplite coșmaruri pe care alegerile lor le-au putut plăsmui.

Nu cred că acest roman este pentru oricine Trebuie, drept să vă spun, să aveți o răbdare foarte mare, pentru că replicile sunt greoaie, autorul este redundant, are un limbaj colocvial pe ici-colo, și nu există liniuțe de dialog. Recunosc, la început m-a deranjat puțin lucrul acesta, dar apoi mi-am dat seama că Hubert a apelat la acest artificiu pentru a potența drama personajelor și ideea pe care romanul vrea s-o transmită: haosul creat de droguri, de zvâcnirile viscerale ale celor patru personaje, de dorințele lor de a depăși granițele sârmei ghimpate ce se află în jurul viselor lor. Scrierea lui Selby e plină de forță, este ușor incisivă și dominată de haos, este un continuu vis din care, în momentul în care închizi cartea și ești în timpul lecturii, te trezești, însă odată cu finalizarea romanului, poți spune că l-ai terminat doar fizic, pentru că acesta încă va continua să stăruie în mintea ta. O poveste fascinantă, dramatică, o poveste despre viață și desprinsă in marile capodopere - părerea mea - ce trebuie cunoscute de către toți. Personajele sunt puternice, complexe, alcătuite din lumini și umbre, au principii, valori, însă toate acestea sunt estompate de patimile în care viața lor tragică se scaldă. Toate acestea sunt excluse de dorințele lor și, totuși, poate cândva ar fi existat posibilitatea salvării, poate iubirea ar fi împlinit, speranța ar fi salvat, cuvântul ar fi desăvârșit, însă totul se pierde și capătă conotații, în cele din urmă, din firele tragicului. 

O poveste despre tragismul uman, despre condiţia limitată a omului, despre vis, speranţă, despre suferință și, totuși, despre puterea noastră de a ne avânta în viaţă cu capul înainte, proiectându-ne sufletul în dorinţele noastre, fie ele şi suplimentate de alte lucruri. O poveste despre degradare, un poem despre condiția omului în raport cu visele sale prea măreţe, în raport cu societatea și cu munca sa; un poem tragic. Cu o scriitură dură, incisivă și subtilă, Hubert Selby Jr. creează o poveste ce merită citită de către toți împătimiții lecturii puternice.

Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea „Recviem pentru un vis” de AICI, cu o reducere de 10%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.

Despre „prieteni” și muzică

Un mic adevăr: folosesc termenul de „prieteni” pentru a numi acele persoane cu care vorbesc, discut chestii, chiar dacă n-avem nimic în comun. Sau poate avem, dar nu le discutăm. Sau poate chiar nu avem nimic în comun. Să le zicem, așadar, „persoane-sociale-cu-care-îți-petreci-timpul”. Pentru că nu am mulți prieteni apropiați, cărora să le spun ce mă roade, ce-mi trece prin cap. Îmi place să scriu, foaia e mult mai răbdătoare decât omul. Nu vreau să mă plâng, dar am să vă povestesc ceva.

Aseară am fost la majoratul unui „prieten”. Zic, da, „prieten”, pentru că tipul respectiv mi-a fost prieten timp de vreo șapte-opt ani. Prieten mai apropiat, adică. Și, vorbind despre prietenie, aș vrea să spun că îs genul de persoană care chiar, până acum ceva timp, și-a pus încrederea în prietenii lui. Și, poc, m-am mirat și eu însumi de cum se poate schimba o persoană în doar câteva secunde. Trecând peste detalii personale pe care nu aș vrea să le descriu, pentru că aș reaprinde torțe care mai bine ar rămâne stinse, acel prieten m-a dezamăgit foarte mult, așa că și-a căpătat cu desăvârșire mult prea meritatele ghilimele de rigoare. Așa că, vorbind despre el, am să-i zic că a fost un simplu „prieten”.

Bun. Deci a fost ziua lui, și chiar dacă nu prea ne înțelegem de minune, m-a chemat. Am zis, băi, hai să nu fiu porc și să mă duc, totuși, face optășpe ani și na. M-am dus, i-am luat eu ceva cadou din ce-mi aminteam că-i mai place (cred că el îmi știa și lista de cumpărături la cât de multe îi spuneam). Și-a mai chemat ei câțiva „prieteni de gașcă”, ceva tipi cu care, da, mai vorbesc și eu câteodată, un văr de-al meu mai îndepărtat, no, persoane dintr-alea cu care ieși la un fotbal, cu bicicletele, dar cărora nu le povestești despre dorurile tale și chestii de viață. Bine, mă lungesc și nu-mi place. Și am mers la el (Doamne, ce stil narativ am, vă rog să nu vă plictisiți), iar apoi am început noi să intrăm în atmosferă, a fost și ceva vânt, s-a mai luat și lumina, ne-am speriat de un carton ciudat, ne-am uitat, am alunecat pe jos. La o adică, numai super n-a fost. Adică, na, a fost, dar....

Muzica. Acolo ajunge. Mu-zi-ca. Manele, frățiwear, că așa se cade, ce puii săi?! Și-mi bubuiau țigănelile astea-n cap, așa, de ziceam că mâine o să aud numai lăutari și lălăituri, și îmi venea să le zic, bă, dom'le, vreau și eu să aud ce pisici gândesc, ce se mai zice, ce vorbiți, ce Dumnezeu? Și stăteam așa, mă uitam spre copaci, mai priveam spre masă, mă uitam la fețile lor pline de „muzică bună”. Băi, și una-i, dar oamenii ăia chiar trăiau melodiile, zău, le simțeau așa, parcă vedeau notele (aceleași, fictive, repetate la FUCKING nesfârșit), și mai lipseau să se ridice și să arunce cu „leii grei, plini de valoare și arfe”. Și stăteam, Doamne, frământam un pahar de 7UP în mână, mai priveam la sucul care devenea din ce în ce mai puțin, mai luam un fistic, mai râdeam și eu ca să nu zică ăia că nu-s cu ei acolo, că, vai, ce l-ai chemat dacă stă de parcă n-ar fi aici. Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, butonul pentru sunet era dat la maximum de ziceai că-s surzi. Deci, și fără să exagerez, la un moment dat au început să-mi țiuie urechile, apoi am zis că tre' să merg la baie. M-am dus, nici nu știu dacă m-au auzit (ba bine, de fapt, cred că nu), iar ei erau acolo-n viața lor plină de voie bună, de împlinire, fericire, voie bună, țigări, bere, chestii dintr-astea tralalala blablabla.

M-am dus la baie, mi-am scos căștile, am încercat să mă izolez fonic (dar, cam imposibil, vocea lu' nu știu ce băiat de aur trece și prin pereți - săracii) și am deschis playlist-ul și am căutat melodia care se auzea cel mai puternic. Nu știu cum, m-am rezemat de peretele din baie, am închis ușa (cred că nici nu mai eram rațional, zău, maneaua aia mă obosise grav) și apoi am dat play la această melodie. Cred că dorința de a auzi ceva CU VERSURI RELATIV OK a potențat plăcerea de a asculta o melodie. Am stat eu liniștit, am ascultat, nici nu știu cum au trecut minutele, dar toate lălăielile alea s-au estompat dincolo de vocea Palomei Faith, apoi m-am ridicat, mi-am băgat căștile-n buzunar, m-am spălat puțin pe mâini și m-am întors.

M-am întors, m-am dus la player-ul cu melodii și am dat mai început. „De ce nu puneți și voi o muzică mai așa, de atmosferă”? Le zic. Unul dintre ei se uită la mine așa foarte superior, incisiv, iar apoi îmi zice plin de zeflemism, „și ce-ai vrea să pun”? Meditează puțin, soarbe din pahar, iar apoi zice: „Vioară?” Tac, mă duc la locul meu și nu mai zic nimic. „Da, vioară, ce-are?”, îmi venea să-i zic, dar am zis că n-am nicio șansă. Am așteptat puțin, totuși eram bucuros că știa că există un instrument magnific, superb care se cheamă „vioară”. Apoi, așa, deodată, iar s-a luat lumina. M-a uns pe suflet liniștea care a urmat. Mi-am scos căștile iar, mi le-am băgat în urechi, m-am îndepărtat puțin (bine, nici de data asta n-au observat) și îmi aduc aminte, așa, pe firuri rupte, că am ascultat asta. Eram foarte lovit de versuri, de tot, de situație, chestii dintr-astea. Sincer, mi-era al naibii de greu să-i înțeleg, cum poți să asculți chestia aia care e FUCKING departe de a fi muzică, e la polul opus. Mai bine, Doamne, ascult iarba cum crește, ascult apa cum curge, ploaia cum vorbește cu pămânul. Dar cum poți s-asculți așa ceva? No, nu știu, n-am idee, este peste măsurile mele de-a înțelege „arta lor”.

Bine. Seara a trecut, ok, salutări, strângeri automate de mână, chestii dintr-astea, apoi am mers acasă. Am ajuns acasă, m-am pus în pat, am deschis laptopul, am intrat pe youtube și am căutat un playlist cu melodiile Tatianei Stepa - femeia asta, Dumnezeu s-o odihnească, este o minune. Am programat sistemul să se închidă automat în juma' de oră, iar apoi m-am pus să dorm. Nici nu știu cum am adormit, de fapt, dar m-am trezit încălțat. Deci, dincolo că eram obosit, prioritatea mea când am ajuns acasă a fost să ascult MUZICĂ BUNĂ de care am fost privat în ultimile șase-șapte ore.

Așa. Și a doua zi mă sună tipul care avusese majorat, mă cheamă pe la el, mă duc, bineînțeles, îl salut, îi zic iarăși la mulți ani, vorbim despre cât de AWESOME fusese seara trecută, îi zic că, „mda, a fost OK, mai ales muzica”. El zâmbește, râde, știe doar că nu-mi plac manelele, apoi îmi zice „haide, na, doar nu voiai să pun Celine Dion sau alte melodii dintr-alea”. Îl aprob, mda, poate are dreptate, oameni de genul acesta chiar nu merite s-o asculte pe Celine Dion. Nu-i zic nimic, intru pe Youtube și caut niște melodii, dar mă gândesc să mă opresc la această melodie, sunt mare fan Barbra Streisand. Îi dau play, mă uit la el, îi zic „lasă-mă să ascult și eu melodia asta”. Zice că-i „OK, pot s-o ascult”, iar apoi mă privește puțin și-mi zice să dau mai tare. Dau mai tare, ascultă ceva, „melodia asta-i chiar drăguță, are un ritm foarte fain”. Îi zic, „nu-i așa, vezi, am fi putut asculta dintr-astea, na, slavă Domnului că ai de unde s-alegi când vine vorba de muzică”. Dă din cap, dar parcă tot maneaua-i sună mai bine.

Mai caut ceva de Barbra Streisand, iar apoi vine maică-sa. Chiar îmi era dor de femeia aia. Bine, aici intervin dintr-astea personale, pot să vă spun că am vorbit foarte mult, iar apoi mi-a zis ea, maică-sa, „uite, Andrei, vezi, de discuții dintr-astea îmi era dor să am cu tine”. Iar pe fundal, drept să vă spun, dădeam replay la Guilty și la Woman in love de Barbra Streisand. Pleacă maică-sa, îmi aduce niște prăjituri super, iar apoi tipul ăla se uită la mine și-mi zice, „maică-mea n-a vorbit așa de mult niciodată cu unul dintre prietenii mei” (fără ghilimele, că la ei toate persoanele cu care vorbește primesc titulatura de „prieten” - folosesc ghilimele ca să denumesc această titulatură). Apoi se întoarce și-mi zice iarăși, „muzica asta, asta pe care o asculți, care e acum pe youtube, e fain că poți s-o asculți și nici nu-ți dai seama că o asculți”. Îl completez, „adică poți să faci orice în timp ce tipa sau tipul cântă”, iar el dă din cap și mă aprobă. „Păi, vezi”, îi zic, „asta-i ideea - am ascultat muzică și în același timp am putut să vorbim aici, să discutăm chestii, n-am stat DOAR și-am ascultat muzică și atât”. Nu mai zice nimic. Apoi caută el ceva, zice să-mi arate o reprezentație, și, culmea, dă peste Mihaela Runceanu și-mi arată melodia De-ar fi să vii. Râd, îi spun că „știu melodia asta de vreo câțiva ani, țâcă'”, dar el îmi spune că-i place, că ascultă atunci când stă în casă. Și-l întreb, ce naiba, „de ce n-ai ascultat și ieri?”, dar el nu zice nimic. Apoi caut o melodie foarte deep, cu versuri dintr-alea poezie, ascultă și el, dar apoi se uită la mine și-mi zice „dac-ar fi auzit X că asculți melodia asta, cred că ar fi râs de tine”. Eu, unul, nu cred, ci sunt sigur.

De-acolo mi s-a rupt firul. N-am mai zis nimic, decât că „tre' să plec”, l-am salutat și dus am fost. Pe drum m-am gândit, de fapt, că oricum nu mi-ar fi păsat dacă râde, doar că ți-e oarecum să știi că muzica FUCKING bună nu e ascultată. Se-acultă atâtea sictiruri dintr-astea lipsite de substrat, de emoție, așa de umplutură, comerciale, încât îți vine să te duci și să te dai cu capul de pereți. Zău, n-am nimic cu oamenii care ascultă manele, dar am ceva cu manelele. Am ceva cu „muzica-asta-de-suprafață”, care pur și simplu NU înseamnă nimic, NU transmite nimic, NU ÎMI transmite nimic. Și, da, o aud foarte des, dar nu o ascult. O aud involuntar, în tren, pe drum, în autobuz, când trec pe lângă o casă. O aud, o detest, o aud, o detest. Pur și simplu, n-aș putea niciodată asculta așa ceva, mi-e peste putință. Prefer să rămân la Adele, la Lennon, la Dulce Pontes, la Tatiana Stepa, la Lisa Angell, la Lara Fabian, la Poison, la Barbra Streisand, Morrison, Pink Floyd, la Celine Dion, Sarah Brightman, Elaine Paige, Shania Twain, la Toni Braxton, Katie Melua. Și mulți alții care ar merita menționați, dar mă întind prea mult. Muzica este viață, muzica care transmite și spune ceva cu adevărat, nu aia pe care se lălăiesc note și se „buricesc” tipe cu decolteuri adânci și fond de ten de-l tai cu șpaclul jos. Să le fie de bine, eu încă-s de părere că GUSTURILE SE ÎNVAȚĂ. Chiar dacă, da, se și discută. Sănătate, oameni, păcat că muzica bună rămâne în umbră. De altfel, prin muzică te exprimi, nu-i așa? Muzica spune multe despre oameni, asta cred. Îmi dau seama acum, de fapt, ce înseamnă „manelica” pentru ei. Și e trist, e dramatic, e profund tragic.

Am spus toate astea pentru că și eu am primit, de curând, educație muzicală, să-i zic așa. Nu, n-ascultam manele, dar mulțumită unor persoane foarte dragi am ajuns să ascult melodii în care mă regăsesc foarte mult. Melodii care, da, care ajută! :) Și ăsta-i rostul a ceea ce-a fost creat, ăsta-i rostul artei: să ne ajute. Să ne regăsim, să o simțim, să o îmbrățișăm și, apoi, să o comunicăm și altora. Arta ne salvează, dar trebuie s-o salvăm și noi înainte ca ”FAKE-URILE” să îi ia locul. Am simțit nevoia să spun asta. Vă mulțumesc dacă ați citit!

Mă înclin,

Andrei