Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304 pagini

Distincții: finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009 

E. Lockhart este autoarea romanelor ”Dramarama”, ”The Boyfriend List”, ”Fly on the Wall” și ”The Boy Book”. A scris, de asemenea, „Cum să fii o fată rea” (în curs de apariție la Editura Trei) împreună cu Lauren Myracle și Sarah Mlynowski. De aceeași autoare, la Editura Trei, a apărut romanul „Mincinoșii” (recenzia AICI). Romanul de față, „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” a fost finalist la premiile National Book Award, în anul 2008 și, de asemenea, a fost nominalizat la Premiul Michael L. Printz în anul 2009.

Emily Lockhart. Sau, de fapt, cum să-i spun? Mi se pare că această autoare este puțin cam într-o doagă, dar în sensul bun. Îi lipsesc ceva țigle de pe căsuță, dar a pus ea altceva în locul lor. Ceva ce, din fericire, doar ea știe. Doar geniul ei literar. Referindu-mă strict la ce-am citit de la ea până acum, pot să afirm, cu tărie, că Emily Lockhart este una dintre acele autoare care știe cu desăvârșire cum să se apropie de publicul ei țintă. Autoarea are un geniu doar al ei prin care reușește să-și spună povestea, surprinzând personajele în toate eventualele lor ipostaze, din mai multe unghiuri - iar ceea ce primează la ea este, de departe, naturalețea personajelor, felul în care acestea simt și trăiesc, adulmecă viața și își pun întrebări. Personajele lui Lockhart trăiesc, îs palpabile. Dacă-ți treci mâinile peste numele lui Frankie Landau-Banks, cu siguranță ai să simți cum te va mușca. Așa incisivă-i tipa asta, zău! Totuși, cu toate asta, acesta este unul dintre puținele lucruri pe care le-am apreciat la roman.

Am citit romanul destul de rapid, dat fiind faptul că a fost un roman ușor, relaxant, lejer, cum sunt cam toate romanele din această colecție. Undeva pe la pagina cincizeci-șaizeci, mi-am dat seama în ce se constituie inspirația lui Lockhart: tineri adolescenți, școli, răzvrătiți, non-conformiști, dulăi gata să muște când cineva din altă tagmă mârâie. Bogăție, frumusețe (excelând, de altfel, fizică), estetica gustului și frământări interioare. Mustrări de conștiință, minciuni, secrete și superficialitate. Bun, e OK, pot să mă conformez și eu cu asta. Dar, totuși, spre deosebire de „Mincinoșii”, romanul acesta mi s-a părut mai stagnant, mai cu lipsă de decor și cu rare schimbări de cadru. Părerea mea pur subiectivă, deși am citit recenzii, deopotrivă, foarte subiective. 

„Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” ne spune povestea, n-o să ghiciți cui, a lui Frankie. Frankie este adolescenta tipică lui Lockhart: inteligentă, cu un umor foarte jovial și puțin zeflemist, acidă, incisivă, puțin timidă, sensibilă, cititoare înrăită, ironică și, de departe, foarte pornită în ceea ce-și propune. Parol, pe acest atuu - ambiția lui Frankie de a duce la bun sfârșit ceea ce-și pune în tărtăcuță - s-a axat și Lockhart atunci când a scris romanul. Undeva pe după sărbători, Frankie apare într-un „ambalaj nou”, e ceva mai frumoasă, cu un corp de invidiat și chestii dintr-astea foarte clișeice care atrag atenție băieților din liceu. Evident, cum nu poate trece neobservată, ea devine subiectul de interes al lui Matthew Livingston, unul dintre tipii cool de-a doișpea care-i face ochi dulci. Evident, ca o fetișcană care, poate și dintr-un complex orgolios, vrea să fie cu cel mai popular tip din școală, Frankie se cuplează cu Matthew. În cocârdășie cu acesta, departe de relația lor fizică, ea află că în liceu există un grup secret numit „Ordinul Loial al Baseților”, care, pe deoparte, au propriul lor imn și, pe de altă parte, se ocupă cu menținerea unei fel de „terori ironico-amuzante-zeflemitoare” la adresa cadrelor didactice, conducerii și, într-o manieră plictisită, a celorlalți elevi ai colegiului Alabaster. Însetată de aventură, evident, Frankie dorește să facă și ea parte din grupul „baseților”. Iar totul începe din momentul în care intrarea îi este refuzată, din simplul motiv că ea, ei bine, este fată. Adică incapabilă. Adică este caraghioasă, incapabilă să gândească - trecând totul prin prisma „baseților. Adică, după capul lor, doar băieții pot face chestii dintr-astea cool, care nu-s plictisitoare, numai ei au mințile strălucite pentru a cobi asemenea planuri. Restul, adică ceilalți, sunt altă mâncare de pește, doar niște pioni pe această imensă tablă de șah a colegiului în care piesele sunt mutate de către baseți.

Și de aici, consolidându-se acțiunea pe baza pornirilor lui Frankie, se construiește romanul. Frankie încearcă, de altfel, nu neapărat să intre în grupul baseților, pe cât încearcă să-și dea seama de ce aceștia i-au refuzat intrarea. De asemenea, eroina romanului, cu cât sapă mai mult în istoria baseților, își dă seama că ceva este putred în toată această treabă. Încercând să-i câștige încrederea lui Matthew, ea pare să poarte o luptă cu ea însăși, o luptă între a-și ține prietenul, iubitul aproape, stând deoparte de lumea băieților care fac regulile, și a încerca să afle mai multe din istoria acestor băieți misterioși care par a fi, pentru ea, de pe altă planetă. Sfâșiată între aceste două porniri dictate de inimă și rațiune, Frankie va învăța că, de fapt, viața constă în alegerile pe care le faci și de pe urma cărora, întotdeauna, vei trage repercursiuni. Fie ele pozitive sau negative. Cam în asta constă desfășurarea acțiunii în roman. Ceea ce-am surprins eu e, practic, infim. Personaje apar, noi intrigi - evident, mai mici - se leagă, mistere noi își găsesc locul între pagini, minciuni se spun, adevăruri se ascund, secrete care mai bine ar rămâne secrete, dezamăgiri, eșecuri și muuuuult suspans. Iar ceea ce este foarte captivant, după părerea mea, este relația dintre Frankie și Matthew - sincer, nici acum, după ce-am lecturat romanul, nu mi-am dat seama care a fost treaba cu ei doi: nu-mi dua seama, de fapt, dacă s-au iubit sau nu. Zău! Dacă a citit cineva romanul și vrea să mă lămurească, îl rog s-o facă numaidecât. Mie mi se pare că au menținut fluxul superficialității pe tot parcursul romanului, drept care mi-a fost tare greu, ca cititor și având ultimul cuvânt, să-i apropii unul de altul. 

Sincer, cred că din acest roman ar fi putut ieși mai multă introspecție și parte psihologică. Sincer, Frankie e un personaj foarte atractiv, nu prea maleabil, e un personaj fixat pe o țintă anume, străbătând paginile direct către țelul ei. Este un personaj plin de lumini și umbre, cu întrebări și incertitudini - acestea fiind, de altfel, semințele din care caracterul lui Frankie se formează. Mi s-a părut greu să rezonez cu Frankie, s-o fac palpabilă. E o adolescentă tipică, e o adolescentă care încearcă multe, care se aventurează peste tot. Este, de fapt, o aventurieră. Un personaj scandalos. Mi-ar fi plăcut, poate, să fie mai la locul ei și să observe, subiectiv, ceea ce se întâmplă în jurul ei (de altfel, cred că ar fi fost perfect dacă acest roman ar fi fost narat la persoana întâi). Evident, viziunea din spate ne oferă o perspectivă foarte amplă asupra a ceea ce se întâmplă, iar Lockhart e plină de credit și de inspirație. Totuși, zic eu că ar fi mers mai bine mai multă emoție și, de ce nu, dramă. Și mai puțină acțiune inutilă. În altă ordine de idei, mi s-a părut că romanul a păstrat un spațiu limitat de desfășurare. Aș fi vrut, poate, să văd mai multe plimbări, mai multe descrieri ale locurilor în care personajele merg. Nu știu, mie-mi plac descrierile - evident, cele mai de suprafață, așa, fără a se pistona asupra lor - deoarece mă conectează cu planul, cu romanul. Mă fac să mă simt acolo și să simt ca și cum aș fi acolo - ceea ce, evident, și trebuie să se întâmple atunci când citești un roman. În schimb, autoarea se mulțumește să ofere câte detalii de ordin fizic și, tschüss, trece mai departe. 

Ceea ce, exclusiv, îmi place la autoare, este stilul în care povestește. Naturalețea de ordin psihic, fizic. La Lockhart, până și personajele care apar într-o singură scenă par a fi personaje puternice, care-ți lasă impact. Ei bine, îmi dau seama că autoarea se pricepe, știe cum să învârtă condeiul și are întotdeauna verbul la ea. Evident, deși acest roman nu mi-a plăcut întocmai, abia aștept să-i încerc și viitoarele apariții: doar de dragul felului în care scrie și în care narează. Fraze care curg ca de la sine, replici fluide, lipsite de greutatea metaforelor și a figurilor de stil, a podoabelor stilistice. Ei, bine, uneori și simplitatea primează. Dar, evident, NU în exces.

„Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o analiză inteligentă, depășind genul chick-lit, a eternei dileme pe care orice adolescent o are: încercarea de a te adapta și de a fi acceptat fără a ieși, totuși, în evidență; și riscând, totuși, să fii respins. Emily Lockhart reușește să creeze un personaj de o impregnanță tipologică foarte interesantă: un personaj rebel, un personaj care-și pune întrebări despre putere, indivizi, instituții, întrebări despre prietenie, despre principii și despre cum poți să te îndrăgostești, în ultimă instanță, fără să te pierzi în mișcătoarele și înșelătoarele nisipuri ale iubirii.  

Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat. Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o lectură care, cu siguranță, o să vă aducă în palmares un personaj de neuitat pe care-l veți îndrăgi, un manifest feminin care vă va încânta! :) Să aveți parte de lecturi frumoase și cu spor!

„Trenul orfanilor” de Christina Blake Kline- Recenzie

Editura: Trei

Traducere din limba engleză: Mihaela Doagă

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Christina Baker Kline a mai scris romanele ”Bird in Hand”, ”The Way Life Should Be”, ”Sweet Water” şi ”Desire Lines”. Între 2007 şi 2011 a fost Writer in Residence la Fordham University. De asemenea, a primit o bursă acordată de Geraldine R. Dodge Foundation şi mai multe burse de cercetare în Irlanda şi Minnesota. Locuieşte lângă New York City şi petrece cât mai mult timp în nordul statului Minnesota şi pe coasta Maine. Online, o găsiţi la www.christinabakerkline.com

Mi s-au întâmplat două lucruri în ultima lună: 1. să citesc cărți bune, cărți care mi-au plăcut foarte mult și, mai apoi, 2. să citesc cărți care mi-au plăcut enorm de mult. Nu știu, mereu, când încep un roman, am așa o certitudine anume: dacă o să-mi placă sau nu. Și, ciudat, rareori am fost dezamăgit de această certitudine. Să-i zicem „intuiție de cititor”, deși nu prea-mi place să-mi ascult intuiția. Dar fie. Acum, trebuie să vă spun că romanul „Trenul orfanilor” a fost unul dintre acele romane care mi-au plăcut foarte mult, care m-au atras prin scriitură și m-au atras în lumea de hârtie. Drept să vă spun, știam de la bun început că o să-mi placă romanul, încă de când i-am văzut titlul. V-am zis eu, deci: intuiție de cititor. Și-mi ascult intuiția tot mai des în ultimul timp - cum, de altfel, mi-am dat seama că Editura Trei începe să publice cărți din ce în ce mai dorite. De stimat!

Romanul de față ar putea fi considerat un roman historical-fiction, dat fiind următorul aspect la poveștii: între anii 1854 și 1929, așa-numitele „trenuri ale orfanilor” (de unde și titlul) străbăteau în mod regulat distanța dintre orașele de pe Coasta de Est și ținuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonați, a căror soartă avea să depindă doar de noroc și de bunătatea unor oameni complet străini. Educați în a se purta cât mai bine, în a nu deschide o vorbă în fața „eventualilor” părinți, de a privi în jos și de a vorbi doar cu acordul lor, acești copii erau aruncați în viață și puși pe aripile fragile ale destinului, fiecare dintre ei fiind încercat de întrebare: urmau să fie adoptați de o familie iubitoare sau aveau să îndure o copilărie plină de lipsuri? Urmau să ajungă în sânul unei familii grijulii, al unei familie care-i vor plasa într-un mediu propice dezvoltării lor, atât fizice cât și culturale, sau urmau să reprezinte forță brută de muncă? Călătorind în aceste trenuri supraîncărcate, copiii, neavând conștiința necesară a ceea ce urma să se întâmple, visau încă la zile frumoase, la familii fericite, la iubire și reîntâlnire. Însă, din păcate, acea lume este demult apusă pentru ei.

De origine irlandeză, Vivian Daly, o bătrână aproape centenară, a fost un astfel de copil, un copil al sorții, al destinului și (ne)norocului, trimis cu trenul de la New York City către un viitor nesigur, tocmai Albans, Minnesota. Mai târziu, după ce toate se vor fi terminat, Vivian se întoarce în est în Spruce Harbor, Maine. Dar trecutul lui Vivian nu este un lucru care poate fi deoparte. În podul casei sale, ascunse între valize peste care praful nu are nicio putere, peste care timpul pășește neputincios, se află vestigiile unui trecut dureros. Vestigiile unui trecut crud, unui trecut impropriu unei fetițe încă în floarea vârstei. În podul casei se află însăși viața Vivianei, cu toate deprinderile pe care le-a învățat în parcursul anilor în care, plimbată din familie în familie, trecând prin încercări care au avut rolul de a o forma ca om, ca spirit și ființă pregătită pentru viață. 

Totul începe în momentul în care, ca să scape de casa de corecție la care urma să ajungă pentru că a furat o carte dintr-o bibliotecă, Molly Ayer se angajează s-o ajute pe Vivian să facă ordine în pod. Aparent, aceast lucru se va dovedi banal, însă zgândărind acea coardă a trecutului peste care parful n-a apucat să se așeze, Molly reprezintă recviemul întregii istorii a lui Vivian. Depănându-și amintirile, viața, cele două fete ajung să-și dea seama că totuși nu sunt atât diferite pe cât, poate, ar părea, și au în comun mult mai multe lucruri decât nu s-ar aștepta. 

Două perspective. Perspectiva actuală, cea a prezentului, din 2011, Spruce Harbor, Maine. Ne este prezent demersul lucrurilor dintre Molly, adolescenta răzvrătită, non-conformistă, care face doar ce vrea și nu prea se înțelege cu părinții, și Vivian, bătrâna cu un trecut care încă îi bântuie prezentul și nu-i dă pace. Sustrasă între cutiile din carton ascunse în pod, ca un fel de încercare a supraviețuirii, a neacceptării trecutului, povestea lui Vivian este o poveste zguduitoare despre schimbare, curaj, despre iubire și despre durere, despre prietenii, despre noi începuturi și speranță. Vivian este un personaj care trăiește, care simte, iubește, care plânge și suferă pentru alegerile pe care le face. Trăind între străini, între oameni pe care nu-i cunoaște, Vivian va învăța ce înseamnă supunerea, mila, înjosirea și neputința de a putea face ceva. Conformându-se, așa cum cei de la căminul de unde a plecat au învățat-o, Vivian va fi genul de personaj de care te atașezi, pe care-l simți reverbând alături de tine precum arcușul unei vioare; personajul care-ți atinge sensibilitatea și te face să trăiești povestea orfanilor. Apoi, perspectiva ulterioară (cea care, de asemenea, este preponderentă în text), întâmplându-se prin anii 1930, în Albans, Minnesota, locul în care ajunge Vivian. Bine, drept să vă spun povestea ei este fascinantă, te prinde, poate doar puțin ușor clișeică privind un el aspecte. Vivian este o copilă care ajunge, încă de mică, să lucreze pentru mâncare, pentru un loc cald și un așternut pe care să doarmă. Având de-a face cu familii tot mai diferite, familii care o privează de anumite drepturi (cum ar fi, spre exemplu, educația), Vivian aspiră totuși la mai mult. Din cauza anumitor motive pe care nu vi le voi prezenta (din raționamente evidente), ea va ajunge, în cele din urmă, în sânul unei familii care pare s-o înțeleagă și s-o accepte ca pe propria lor fiică. Însă viața ei nu se termină aici, iar trecutul năvălește în viitor atunci când se așteaptă mai puțin. Alternanța planurilor, trecut-prezent, oferă cititorului o privire de ansamblu asupra a ceea ce romanul lui Christina Blake Kline vrea să ne transmită: „o poveste profund impresionantă, subtilă și emoționantă, adusă la suprafață din negurile trecutului”, după cum cei de la Kirkus Reviews afirmă.

„Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viață i-am simțit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu știa sau nu se sinchisea de ce se întâmplă. Am nouăzeci și unu de ani și aproape toți cei care au făcut cândva parte din viața mea sunt acum doar niște fantome. (...) Am ajuns să cred că acesta e raiul  - un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi.”

Vivian înseamnă trecut, înseamnă viață și purificare. Ea este omul „bântuit”, este femeia care trăiește prin prisma amintirilor frumoase, copilărind în „rai”, în amintirea altora, și așteptându-și cu seninătate momentul în care ea însăși, părăsind pământul acesta, are să devină o fantomă a timpului și a memoriei. Mi-a plăcut Vivian enorm de mult, enorm de mult din cauza faptului că își trăiește trecutul ca și cum ar fi ceva de o clipă, deși ea însăși spune că „ați accepta, refuza trecutul înseamnă să negi ceea ce ai fost, ceea ce ai ales să fii”. Evident, suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, de aceea trebuie să facem mereu alegerile cele mai potrivite și demne. 

„Cu timpul, mi-e din ce în ce mai greu să-mi amintesc de familia mea adevărată. N-am nicio fotografie, n-am scrisori, n-am nici măcar cărți rămase din acea viață de odinioară, doar cruciulița irlandeză de la buna. Și, deși rareori mi-o scot de la gât, pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mă pot sustrage unei revelații - anume, că singura amintire de la familia mea biologică mi-a fost dăruită de o femeie care și-a trimis unicul fiu, cu toți ai lui, peste mări și țări, cu vaporul, știind prea bine că probabil n-avea să-i mai vadă vreodată”.

Așadar, Vivian n-are identitate. Vivian este, de fapt, nimeni - lucru reliefat și de faptul că, pe parcurs ce ajunge să locuiască în mai multe familii, niciodată nu va fi numită pe numele ei adevărat. Călăuzită doar de „cruciulița irlandez de la buna”, Vivian va păși în viață cu speranță, cu frică și cu lacrimi în ochi, dar cu zâmbet în suflet. Încercând să afle răspunsuri la doleanțele care o macină, ea-și pune din ce în ce mai multe întrebări care sfârșesc într-o mare de confuzie: de ce, unde, când, cum? O călătorie minunată în mintea unui personaj care, încetul cu încetul, i se relevă cititorului și i se face accesibil într-un mod extrem de subtil. Un personaj complex, prins între întrebări, devorat de incertitudini și de ingrațioasa-i viață. Pusă la încercare, Vivian ajunge, în cele din urmă, să se desăvârșească și să-și găsească identitatea, sub cheia sufletului lui Molly, tânara despre care v-am spus mai sus.

O lectură relaxantă, lejeră, plină de mister și de sensibilitate. Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat.  Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Trenul orfanilor” este o lectură care, cu siguranță, o să vă captiveze! :) Cu mine, unul, i-a reușit de minune! Lecturi frumoase și numai bine!

Oameni. Dar umanitate?

Din viața zilei de ieri.

Frig dimineață. Mers la școală. Rutină. Rutină. Rutină. Frate, dar era așa un frig dimineață, Doamne, că abia așteptam să ajung. Doar imaginați-vă: să-mi doresc să se întâmple asta. La școală, ceva ore de matematică, informatică, română, în fine, irelevant și fără importanță. Așteptam cu nerăbdare, în schimb, să ies de la ore pentru a merge la o lansare de carte. O carte de poezii, undeva pe la Biblioteca Centrală Universitară, carte de poezii scrisă de către fosta mea doamnă profesoară de limba și literatura română, Gabriela Chiran. Una dintre cele mai sensibile și profunde femei pe care le-am întâlnit vreodată. Abia așteptam s-o aud vorbind. Lansarea avea să înceapă pe la cinci, cinci și un sfert. Eu am scăpat pe la două, așa că am zis să-mi mai pierd timpul prin oraș. Cum n-aveam nicio inspirație, am zis să merg în Copou (acesta fiind un parc destul de cunoscut și mare din Iași). Încep eu să ridic drumul înspre parc. Parcă, totuși, se mai încălzise, dar tot adia un vânticel incisiv. Căștile în urechi, droaia de oameni scăpată de la facultate, universitate, școală, pregătire - în fine, ziceai că au năvălit tătarii și mă simțeam undeva într-o mare de chibrituri, de trebuia să mă feresc ca la Sfânta Paraschiva - care, că tot veni vorba, are să aducă cu sine o explozie de „civilizațiune”.

Mergeam liniștit. Și vântul adia. Și era frig. Și mă dureau picioarele. Deodată, de la distanță, văd o femeie bătrână stând singură, retrasă, ca o bilă din capătul unui șirag de mărgele. Mă apropii tot mai mult. În mână are flori. Are flori galbene. Buchețele legate cu ață. Undeva la cinci-șase. Cârligele degetelor ei țin de flori ca de viață. Mâna îi tremură, ochii îi tremură, iar sufletul îi vâjâie în cântul vântului. Stă singură, stă cu mâna întinsă trăind în muțenia ei. Speră, poate, speră că cineva are să-i cumpere buchețele din flori udate cu lacrimi. Nu privește pe nimeni în ochi. Doar stă. Stă și tremură. Stă și visează la un colțișor cald de cameră, la un ceai și o bucată de pâine uscată unsă cu gem de gutui. Pe lânga ea, oamenii trec îmbrobodiți în geci călduroase, căptușite cu blană și soare. Oameni cu cizme din piele vie, oameni cu măști imprimate în carne și cu dureri plutind în aer. Cu fum în plămâni, minciuni în piept și căști în urechi. În spatele lor, bătrâna, cu mâna tremurândă și crăpată, se estompează și se usucă precum huma. În urma lor, totul trece drept vânt, ca și vântul. 

Trec pe lângă bătrână. Mă uit la ochii ei care privesc spre niciunde. Trec pe lângă bătrână și mă uit la ochii ei. De copil. De griji. De nevoie, probleme. Ochi de șoapte și mângâieri dorite. Ochi de durere, de moarte și neputință. De copii care au părăsit-o. Ochi dorinzi de iubire, de căldură și un colăcel cald, care să mai taie din frigul care-i mușcă din hainele subțiri și ponosite. Toți trec pe lângă ea, pe lângă mâna ei. Pe lângă florile-i furate din propria grădină. Și udate cu speranță. Și nevoi. Și lacrimi.

Mă opresc la vreo zece metri de dumneaei, lângă o bancă. Îmi scot căștile din urechi, îmi bag telefonul în buzunar. Îmi împreunez palmele într-un culcuș. Suflu în ele ca să le încălzesc. Imaginea bătrânei mă lovise ca un ghețar. Privesc spre ea, spre oamenii care trec fără să se uite. Oameni care râd, care gesticulează prin aer, care iarăși râd și aprobă, dezaprobă, ascultă muzică, merg pe bicicletă, se țin de mână, fumează, vorbesc la telefon, se tachinează, cântă. Toți trec cu aceeași nepăsare. Iar bătrâna stă acolo, speră, așteaptă, așteaptă ca cineva să-i cumpere un buchețel ofilit, tăiat de timp și uscat de necuvinte, de nebăgare în seamă. Aș zice totuși că și florile s-au plictisit. Dar bătrâna speră. Totuși, poate știe că nimeni nu are să-i cumpere florile. Poate și-a dat seama că s-au ofilit. Însă speră. Speră în umanitate. Are credința omului, are credința umanității. Și speră.

Îmi scot portofelul din buzunar. Nu-mi mai pasă de nimic - de NIMIC. Mă duc înspre ea. Totuși, și de data asta trec pe lângă ea. Mă opresc undeva la cinci metri lângă. Stau. Mă uit la telefon fără a ști, de fapt, de ce mă uit. Bătrâna se pornește spre mine. „Are să-mi ceară bani!”, îmi zic. Dar nu. NU. Ea trece pe lângă mine. Florile acum stau cu capul în jos, luminând calea bătrânei. Mâna îi tremură. Trupul îi tremură. Clipa din suflet se decojește și-și pierde suflul. Trece pe lângă mine și observ, pitită în dosul unui tei, o geantă de rafie roz. Se apleacă, dă să o ridice. Mă pornesc spre ea și scot din portofel zece lei. Ea mă aude pășind. Se întoarce. Copilul se întoarce spre mine. Și mă privește aproape lăcrimând, atunci când îi întind cei zece lei. Mă mănâncă ochii de născarea lacrimei. „Mi-ai făcut atâta bine! Dumnezeu să-ți dea sănătate, suflete! Off... atâtea griji!”, iar lacrimile îi curg pe obrazul în care timpul a săpat. Eu îi spun cu jumătate de voce că n-are pentru ce, iar ea mă privește cu ochii înroșiți. Nu mă privește în ochi. Ci în suflet. Îmi spune să vin mâine să-mi dea flori, mă întreabă dacă vrea să-mi aducă ceva de la țară. Îi mulțumesc și eu, îi spun că nu e nevoie, că mă simt înamorat de viață când fac astfel de lucruri. Ea îmi zâmbește plângând și îmi mulțumește de infinite ori. De infinite ori. Îi urez multă sănătate și putere, iar ea îmi dorește tot binele din lume. Mă pornesc înspre parc, iar ea coboară valea. Coboară viața. În spate își cară sacoșa de rafie roz, își târâie trecutul și soarele florilor îi luminează calea. În spate, totul rămâne cu speranța zilei ce are să urmeze. Iar eu merg în parc, mă așez pe o bancă și încerc să citesc ceva. Dar sfârșesc gândindu-mă la femeia aceea, la glasul ei bătrân și la nevoia de a spera, în cele din urmă, speranța.

Și totuși mă gândesc. Nu avem nevoie de miliarde ca să putem face un om fercit, or să-i aducem măcar un strop de fericire în lacrima care-l apasă. Să-i ștergem sarea și chinul din ochi. Eu am o certitudine: cei zece lei au ajutat-o pe femeia respectivă mai mult decât m-ar fi ajutat pe mine. Din zece lei, ea probabil va mânca două zile, trei - nu exagerez. În fine, nu asta contează. Contează faptul că dăruind fără să aștepți ceva înapoi, înseamnă să dăruiești din inimă. Am dăruit necondiționat, fiindcă am știut că apoi mă voi simți împlinit. Mă voi simți altfel. Voi simți că am ajutat, că am reușit să aduc un zâmbet pe buze și că la sfârșitul zilei cineva își va aminti de mine. Am dăruit cu inima, nu cu mâna. Cu sufletul, nu cu materialul. Puteți să mă blamați c-am încurajat cerșitul. Dar nu, oameni buni, am încurajat omenia, am încurjat frumusețea de a fi OM, de a fi OM care are deosebita rațiune și conștiință a morții. Am dăruit pentru că dacă n-aș fi dăruit, aș fi fost chinuit de imaginea bătrânei care, în mod CINSTIT, voia să câștige un ban pentru cina omului singur. Un leu, cincizeci de bani. V-ați gândit vreodată cât de mult apreciază un biet om asta? Data viitoare, poate, vă veți gândi. Exclusiv, NU încurajez cerșitul. Dar mereu am dăruit, măcar puțin, unui om bătrân care, într-adevăr, se vede că are o viață grea. Evit cerșetorii care-și expun copiii, exploatându-i. Nu. Ăia chiar nu merită. Dar „cine n-are bătrâni, nu și-i mai poate cumpăra”.

Clipele acestea mă fac să iubesc viața. Să-mi pară bine c-am ales-o!

Camera groazei, de Jussi Adler-Olsen - Recenzie

Editura: RAO

Număr de pagini: 380

Rating: 3 steluțe din 5

Cu toții am citit, cândva, un roman polițist. Fie Agatha Christie, fie MacBride, Laurie King, Seskis și așa mai departe. Am fost prinși de atmosferă, am fost dezamăgiți de personaje, am anticipat sfârșitul, am dezlegat mistere, am râs alături de șeful mereu înecat cu fum de țigară, am trecut prin toate astea, pentru ca în cele din urmă să salvăm situația și să închidem, liniștiți, cazul dosarului X. Bun, totul frumos, criminalul a fost prins și toată lumea e fericită, toți pot dormi liniștiți cu gândul că ordinea a fost restabilită. Asta, totuși, până la următoarea crimă, până la următorul atac. Pam! Și apoi totul revine iarăși la „normal”, criminalul reapare, se dovedește a fi cine te așteptai mai puțin, indicii se leagă și te poartă către rezolvarea misterului, apar noi personaje, dispar personaje vechi și, în cele din urmă, nu știi ce să mai crezi. Ei, bine, asta aștept eu de la un roman thriller-polițist, iar „Camera groazei” a fost, până într-un punct, un astfel de roman.

Cred că ar fi total greșit să fac povestirea acestei cărți, să dau detalii privitoare la acțiune, la intrigă, la deznodământ. Ar fi inuman, pentru un cititor; așa că vreau să vă prezint doar câteva aspecte legate de stilul acestui autor care merită citit și ideea cu care am rămas eu în urma lecturii romanului. La o adică, despre asta este o carte polițistă, despre a intra în taina paginilor ei încă de la primele cinci-zece minute de lectură, de a fi prins de acțiune și de a încerca să cobești, cât de cât, ce urmează să se întâmple și ce punct de convergență au toate faptele personajelor. Și, zău, dacă v-aș spune că X îl omoară pe Y, sau că Y este prins și se dovedește, de fapt, a fi nevinovat, ar fi ceva de neiertat: la o adică, ce rost ar avea să fac un rezumat al romanului? În cele ce urmează, am să vă povestesc despre personaje, intrigă și felul în care autorul romanului, Jussi Adler-Olsen, construiește misterul care sălășluiește între pagini.

Romanul ne spune povestea ingeniosului și inteligentului detectiv Carl Mørck pus în situația de a rezolva un caz neobișnuit și destul de dificil și întortocheat, plin de păienjenișuri și ascunzători, primul caz, de altfel, atribuit Departamentului Q. În timp ce investigația progresează și indiciile încep să se lege cât de cât, victima, Merete, o femeie cu influență din politica statului, se află într-o cameră de presurizare, îndurând condiții grele de imaginat pentru firea omenească: este obligată să trăiască în condiții salubre, privată de lumina soarelui și de aerul curat de afară, privată de tot ceea ce înseamnă liniște și pace. Agățându-se de speranța de a-și revedea fratele care are un handicap mintal produs în urma unui accident în care părinții îi mor, Merete își va petrece ani buni în acea cameră în care, corpul fiindu-i supus la o presiune greu de suportat pentru anatomia umană, orice mișcare greșită i-ar putea aduce moartea.

Cititorul urmărește, pas cu pas, investigația care duce la dezvăluirea treptată a mobilului crimei. Acțiunea ne este prezentată din două perspective temporale, una prezentă, care prezintă momentul vorbirii și conturează ancheta detectivilor, încercarea lor de a găsi indicii referitoare la dispariția lui Merete, la relațiile ei, la conjunctura în care viața ei se desfășura, și una ulterioară, începând din 2002, momentul din care Merete este dată dispărută, și înaintând, timp de cinci ani, către momentul acțiunii, 2007. Așadar, Merete nu este moartă, așa cum, inițial, o cred detectivii, ci ea este sechestrată într-o cameră de presurizare timp de cinci ani. Sincer, mi s-a părut mult mai interesantă perspectiva ulterioară, cea care ne prezenta povestea lui Merete prinsă în mâinile criminalilor, iar drama pe care ea o trăia nu putea să nu te emoționeze. Trăind doar cu speranța iubirii și a sălvării, Merete este un personaj care încearcă să afle răspunsuri la întrebări care o macină, care nu-i dau pace, însă în sufletul ei primează iubirea pentru fratele pe care l-a lăsat singur acasă și care, date fiind condițiile, este internat într-un spital pentru oameni cu probleme mintale. În celălalt plan temporal, detectivii de la Departamentul Q încearcă să dea de urma cadavrului lui Merete, punând cap la cap indicii, investigând probe, adunând martori și declarații. Totuși, mi s-a părut puțin plictisitor tot acest scenariu, deși autorul a știut cum să valorifice potențialul personajelor, al acțiunilor și gândurilor lor, însă parcă prea multe detalii inutile și fapte ușor de anticipat. Un minus aici, după părerea mea.

Ce urăsc poate, cel mai mult, la un roman polițist este faptul că de cele mai multe ori doar ultimul sfert de carte reușește să-mi explodeze în fața ochilor. Evident, momentul acela când detectivii sunt extrem de aproape de rezolvarea misterului, când viața victimei este exponențial pusă în pericol, când criminalii încerc să-și acopere urmele sau să riposteze - într-un cuvânt, când totul capătă conotații dramatice, pline de suspans. Mă întreb, uneori, de ce n-ar fi putut tot romanul să fie așa? Așa s-ar constitui un roman polițist bun, după părerea mea. Nu zic că acest roman nu mi-a plăcut, dar nici pe placul meu nu prea a fost, dat fiind faptul că i-am dat doar trei steluțe. Mă gândeam, totuși, după titlu și copertă, că are să-mi placă mai mult. L-am citit în vreo treisprezece zile, ceea ce e groaznic de mult, deși a avut în jur de patru sute de pagini. Poate dacă se axa mai mult pe partea psihologică a criminalilor, pe partea psihologică a victimei, m-ar fi atras mai mult.

De cealaltă parte, ceea ce mi-a plăcut iarăși a fost intriga romanului. Serios, mi-am bătut puțin capul să-mi dau seama care-i toată treaba cu Merete, cu fratele ei, cu tot ceea ce în familia lor s-a întâmplat. Rămânând doar cu fratele ei, Merete și-a dedicat o mare parte din viață doar având grijă de el și dăruindu-i tot ce are nevoie pentru a crește în liniște. Totuși, făcând acestea, Merete i-a neglijat într-o oarecare măsură pe ceilalți, ceea ce, bineînțeles, a tras după sine consecințe: bucurându-se de succes, Merete, din păcate, se va bucura probabil și de dușmani, de oameni care îi vor vrea răul. Să fi fost oare, Merete, victima unor criminali invidioși pe succesul ei? Cu o influență în politică, oare sechestrarea lui Merete a însemnat un loc liber pentru altcineva? Întrebări se bat cap în cap în mintea cititorului, iar răspunsurile întârzie să apară, cu prisosință, mai ales când în mijlocul acțiunii apar personaje cheie care schimbă cu totul ceea ce cititorul știa. 

Personajele lui Jussi Adler-Olsen sunt simple, sunt veridice, sunt personaje alcătuite din lumini și umbre, care au satisfacții, care au nevoi, certitudini și, înainte de toate, sunt personaje inteligente care știu cum să intre sub pielea cititorului. Cu un umor plăcut, aproape clișeic pentru romanele polițiste-thriller, autorul inserează dialoguri care potențează verosimilul situațiilor și dau romanului impresia de serial, ca și cum ai urmări o anchetă în rezolvarea unui caz pe care, în cele din urmă, îl vrei rezolvat. Acțiunea se țese în jurul cititorului precum o plasă, iar păianjenul îl reprezintă misterul care fac paginile vii, tăioase, amuzante și pline de suspans. Pândind la fiecare întorsătură de pagină, necunoscutul acaparează cititorul și îl prinde într-un carusel al întrebărilor, al incertitudinilor. Când ai impresia că ai cobit ceva, iar pașii te poartă pe acel drum, atunci eu, ca cititor al acestui roman, îți dau un sfat: ai impresia greșită.

Vă recomand acest roman dacă doriți să aveți parte de ceva thriller plin de suspans, plin de mister și cu personaje de care te vei îndrăgosti. Din câte am înțeles, este o serie de mai multe romane legate de Departamentul Q, dar care nu se leagă între ele. Poate am să le încerc, însă momentan am alte dorințe literare și manufacturale. Dacă ați citit romanul „Camera groazei”, aștept părerea voastră. Până atunci, lecturi plăcute și o seară relaxantă în compania unei cărți bune și a unei căni fierbinți de ceai! Mulțumesc librăriei online Librex pentru acest roman. Pe site puteți găsi numeroase cărți la reduceri extrem de mari, din diferite domenii literare.

„Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” de B. A. Sáenz- Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Traducere din limba engleză: Ciprian Șiulea

Premii: Lambda Literary, Pura Belpré și Stonewall

Benjamin Alire Sáenz este romancier, poet și autor de cărți pentru copii, laureat PEN/Faulkner. S-a născut în 1954, în Old Picacho, un sătd de lângă Las Cruce, New Mexico, aproape de granița cu Mexic și SUA. Timp de patru ani, a studiat filosofia și teologia în Europa. A devenit scriitor și profesor, întorcându-se în regiunea de lângă graniță - locul de care simte că aparține cu adevărat. Este profesor asociat în cadrul programului de creative writing de la University of Texas din El Paso. Se consideră un „fronterizo”, adică un om de la graniță. De asemenea, este artist vizual și un activist implicat în probleme politice și culturale. În 2013, romanul său „Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” a fost nominalizat la Michael L. Printz Award și a câștigat Premiile Lambda și Literary, Pura Belpré și Stonewall. De asemenea, este nominalizat la Deutscher Jugendliteraturpreis 2015.

Cum să-i zic?! O carte care te face să zâmbești. Cum s-o apreciez, atunci când acest roman este neprețuit? Pur și simplu o poveste superbă, o poveste subtilă, relaxantă - sumând, pot spune doar că am citit acest roman așa cum n-am citit alt roman vreodată. Pur și simplu am devorat aceste pagini, le-am citit fără să mă pot opri. Am citit în timpul orelor, în pauze, înainte să adorm, și l-am terminat în mai puțin de o zi. De vină o fi, poate, fluiditatea frazelor, ușurința cu care acțiunea te prinde, sau poate caracterele personajelor care atrag și trăiesc alături de cititor. Spuneți-i cum vreți, dar eu am să-i spun așa: magia romanului. Pentru că, drept să vă spun, citind romanul „Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” am citit cel mai frumos roman cu și despre adolescenți pe care l-am citit vreodată. Și, zău, mi-a plăcut groaznic de mult, deși eu nu-s mare fan al acestui gen. 

Doi tineri. Aristotel. Dante. Dante. Aristotel. Amândoi suflete curioase, firi enigmatice, minți enciclopedice (date fiind și toponimele) care caută răspunsuri la întrebările existențiale ale lumii în care trăiesc: viața, fericirea, dragostea, iubirea, moartea, împlinirea, prietenia și familia. Punându-și aceste întrebări, cei doi eroi ai noștri cad într-o mare în care răspunsurile pot fi împărțite, de fapt, doar la doi. Aristotel, diminutivat „Ari”, este genul adolescentului răzvrătit, este băiatul a cărui problemă era faptul că viața sa „este ideea altcuiva”. Subtil, nu? Cu un frate în închisoare, un frate despre care familia lui nu pomenește nimic și despre care, de altfel, el nu știe nimic, Aristotel încearcă să afle și acest „secret al universului”, punându-și întrebări la care nimeni nu este pregătit să-i răspundă. În cealaltă parte a Universului, Dante, un băiat sarcastic, un băiat curios și cu un fel destul de neobișnuit de a privi lumea, un băiat cu principii cam de neînțeles pentru unii, cu un umor foarte pronunțat și un caracter care te face, numaidecât, să-l vrei drept prieten. 

Ei n-au nimic în comun. Asta până când se întâlnesc la piscină, iar Dante îl ajută pe Aristotel să înoate. De aici, na, chestii dintr-astea pe care chiar nu e cazul să vi le prezint - în cele din urmă, ideea este că cei doi ajuns, în timp, să lege o prietenie foarte, foarte strânsă și puternică, o prietenie specială, una dintre acele prietenii care te schimbă profund și care durează o viață. Replici presărate cu umor, întâmplări ciudate, menite să mascheze realitatea interioară a celor doi, glume, bancuri, priviri tăioase și zeflemiste, relații prostești, fluturași în stomac, bere, colegi netrebnici, minciuni, SECRETE, toate se leagă de destinele celor doi băieți, Ari și Dante, doi tineri care, împreună, ajung să-și pună în sfârșit întrebările potrivite, întrebări la care Universul lor este pregătit să răspundă.

Să o spun pe șleau, Dante se îndrăgostește de Aristotel. Nu e un spoiler, pentru că este de la sineînțeles, se deduce instant acel fluturaș al iubirii încă din momentul întâlnirii celor doi la piscină. Bine, eu, unul, am avut certitudinea asta - în special datorită faptului că povestea ne este spusă din perspectiva lui Aristotel, trecând tot ceea ce se întâmplă prin prisma propriei sale rațiuni, prin prisma propriilor sale trăiri și sentimente (de cele mai multe ori, de fapt, contradictorii). Neînțelegându-l, dar vrându-l aproape, Aristotel, în cocârdășie cu Dante, ajunge să-și descopere inima, mintea și sufletul, traversând drumul unui pelerinaj către întemeierea propriului alter ego spiritual, către relevarea propriilor sale (in)certitudini legate de identitatea sa sexuală. Dacă Dante este convins, încă de la început, că-l iubește pe Ari, din partea lui Aristotel răspunsul are să vină mai târziu, după o lungă călătorie în abisalitatea propriului său suflet dominat de întrebări, de „secrete ale Universului”. Nu vă spun, bineînțeles, cum îi va răspunde Aristotel, ci vă invit pe voi să descoperiți.

„(...) Apoi mai era și toată chestia asta cu numele meu. Angel Aristotel Mendoza. Detestam numele Angel și nu am lăsat niciodată pe nimeni să-mi spună așa. Fiecare tip pe care îl cunoșteam și pe care îl chema Angel era un mare nenorocit. Și nici Aristotel nu-mi plăcea. Și, chiar dacă știam că fusesem botezat după bunicul, știam și că moștenisem numele celui mai renumit filosof din lume. Detestam asta. Toată lumea se aștepta la ceva din partea mea. Ceva ce eu pur și simplu nu puteam să ofer. Așa că m-am rebotezat singur Ari. Dacă schimbam o literă, numele meu devenea Air. Mă gândeam că ar fi ceva extraordinar să fii aerul. Puteam să fiu ceva și să nu fiu nimic în aelași timp. Puteam fi necesar și de asemenea invizibil. Toți ar fi avut nevoie de mine și nimeni nu ar fi putut să mă vadă.”

Am selectat acest fragment deoarece mi se pare definitoriu în conturarea caracterului lui Aristotel. Înțelegem, de aici, dualitatea ființei sale - lucru care se reliefează cel mai bine atunci când ajunge să-l cunoască pe Dante. Aristotel este un personaj alcătuit din lumini și umbre, un personaj complex, enigmatic, sub cheia prieteniei pentru Dante. Este un personaj care se apropie de cititor prin zbuciumul său, prin întrebările pe care, în floarea vârsei, de cele mai multe ori și le pune greșit. El are satisfacțiile învingătorului, are dezamăgirile iubirilor de-o vară, este confuz, este deprimat și, totuși, își caută salvarea în speranță. Speranță care, odată cu apariția lui Dante în scenă, crește în sufletul personajului. Pot spune, de altfel, că Dante este colacul de salvare al lui Aristotel, este ceea ce acest personaj, în toată deplinătatea lui jovială, tinerească, caută: o oglindă în care sufletul său argintat să se reflecte și o altă pereche de ochi prin care să privească lumea. Într-o combinație perfectă, cei doi reprezintă exemplul perfect al prieteniei adevărate, al solidarității, al cunoașterii Universului.

„De ce zâmbim? De ce râdem? De ce ne simțim singuri? De e suntem triști și confuzi? De ce citim poezie? De ce plângem când vedem un tablou? De ce inima ne-o ia razna când iubim? De ce ne simțim rușinați? Ce este acel lucru din adâncul stomacului tău numit dorință?”

De ce, oare? Ce-ar însemna viața dacă nu am încerca să ne răspundem la aceste întrebări? Ar fi mai complicată? Sau, deopotrivă, mai simplă? Asta încearcă eroii noștri să facă, să-și descopere sensul în această lume acoperită de capacul cerului, în această lume incertă, atât de subtilă, frumoasă și improbabilă. Dante. Aristotel. Două personaje care fuzionează într-unul singur, două suflete încercate de aceleași întrebări, de drame diferite, urmărite de trecut și pândite de viitor. O explorare sinceră, tandră și sensibilă a propriei identități și a sexualității, și o dovadă clară că dragostea - fie ea romantică, prietenească, familială, copilărească - trebuie să fie un spirit liber, lipsită de constrângerile societății, să fie o poartă deschisă către fericire. Personajele sale, Aristotel și Dante, au nevoie de timp ca să-și găsească locul în lume - neștiind că, de fapt, locul lor este unul lângă celălalt, undeva în deșert, în mașina lui Aristotel, privind cerul și răspunzând „secretelor Universului”!

Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat. O lectură fascinantă, relaxantă, o lectură de care chiar am avut nevoie. Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” este o lectură care, cu siguranță, o să vă captiveze! :) Cu mine, unul, i-a reușit de minune! Lecturi frumoase și numai bine!