joi, 28 ianuarie 2016

Absență totală și timp integrat prin părți


Salutare, dragilor!

Nu știu cum să încep. Prin a-mi cere scuze? Așa s-ar cădea. Îmi pare rău pentru absența-mi atât de îndelungată de pe blog, Doamne, dar chiar nu mai am timp de nimic. Sunt nevoit să fac muuuulte, muuulte sacrificii pentru prioritățile din această perioadă - care țin, exclusiv, de „viitorul meu profesional”, să-l numesc așa.

Clasa a douăsprezecea. Groaznică, credeți-mă! Bine, acum depinde și unde țintești mai departe, iar ceea ce vreau să fac necesită tot timpul meu, tot interesul meu. De aceea, din păcate, nu prea am mai avut - și nici nu prea mai am - timp de blog. Evident, asta nu înseamnă că o să renunț la familia de aici, la oamenii frumoși de aici și la ceea ce, pentru mine - și, poate, pentru alții - acest blog înseamnă. Cuvintele mele, sufletul meu, cărțile mele, cititorii mei - toate rămân neschimbate! :) 

Vă mulțumesc pentru înțelegere, vă mulțumesc că mă citiți în continuare și, zău, revin curând cu niște postări care-s de ceva vreme așteptate. Vă îmbrățișez cu drag! (hug)

Andrei C.

marți, 5 ianuarie 2016

Cheia maestrului, de Kevin Sands - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducător din limba engleză și note: Ioana Socolescu
Număr de pagini: 336

Maestrul Benedict Blackthorn, membru de vază al Breslei Spiţerilor, este pe cale să descopere cea mai de seamă reţetă a tuturor timpurilor: cea prin care se obţine Focul Arhanghelului – puterea supremă pe Pământ. Pe urmele lui se află un coleg de breaslă, care vrea să fure reţeta şi să folosească Focul pentru înlăturarea regelui Carol de pe tronul Angliei. 

Când Maestrul Benedict simte că este în pericol de moarte, îi încredinţează ucenicului său Christopher Rowe misiunea de a salva reţeta şi, totodată, viaţa şi tronul lui Carol, precum şi soarta Angliei. 

După ce a absolvit universitatea cu două diplome în fizica teoretică, Kevin Sands a lucrat ca profesor, cercetător şi consultant în afaceri. Locuieşte la Toronto, în Canada. Cheia Maestrului este primul său roman.

Dacă aș fi terminat această carte în 2015, clar ar fi avut un loc de onoare în topul celor mai bune cărți citite anul trecut - bineînțeles, pe care nu l-am făcut, dar urmează. Sincer, îmi pare foarte rău că nu prea am avut timp de blog, sunt mai mereu pe o sută de drumuri, mai am de făcut vreo opt recenzii, tre' să mă împart și cu școala, mai și scriu, mai am mâine și simulare de examen la germană, Doamne, Doamne, nici dacă ar exista cinci de eu n-aș fi în stare să le fac pe toate. Pe bune! Să nu mă lungesc, de fapt. Voi vorbi despre Cheia maestrului, Kevin Sands, un roman care pur și simplu m-a uimit și m-a surprins cum nicio altă carte nu m-a surprins până acum, și spun asta din cauza faptului că nu aveam nicio așteptare de la acest roman. Da, recunosc, coperta este fabuloasă - de fapt, cred că-i cea mai potrivită copertă în raport cu ce înseamnă cartea - dar de ceva timp nu prea mai citesc ficțiune, nu în maniera în care o făceam înainte. Dar, domle, să citesc această carte, să-mi placă în halul ăsta, să râd cu ea, să trăiesc cu ea, să o urăsc, să rezonez cu personajele, cu glumele lor - vai, și ce glume au uneori - păi cum, spuneți-mi, cum să nu-i dau cinci steluțe? I-aș fi dat și mai multe, dar tare zgârciți îs ăștia de la Goodreads. 

Raiting-ul meu a fost influențat de modul în care acest roman a venit: neașteptat. Nu m-am așteptat deloc, dar deloc, să-mi placă atât de mult încât să-l citesc într-o zi: l-am început seara, undeva pe la doișpe jumătate noaptea, am citit cam o sută de pagini, iar a doua zi l-am devorat încă de dimineață. A fost o călătorie culminantă într-o lume atât de ciudată, atât de plină de simboluri, de alchimie, de poțiuni, de coduri secrete, de pasaje ascunse, de cifre ciudate, de latină, greacă, glume bune, prietenie, ură, secrete - zău, romanul ăsta chiar le are pe toate. Și le are pe toate exact așa cum trebuie, într-o concordanță și simetrie care dă gust, dă savoare scriiturii. Kevin Sands e atât de bun încât nu te plictisește la nicio pagină, îți dă creditul personajelor și te apropie de ele, Doamne, cum alții abia reușesc. Vă spun, am trăit alături de Cristopher toată aventura, respiram greoi când stătea ascuns să nu-l găsească cei răi, alergam odată cu el de primejdii, trăiam fiecare clipă de satisfacție a învingătoruli: Cristopher este un personaj palpabil, este concret, atât de verosimil într-o lume atât de ciudată și extrem de frumos, de detaliat construită - vreau să subliniez, aici, încă un caracter care m-a făcut să dau cărțuliei cinci steluțe: Kevin Sands chiar e bun! Și când zic bun, mă refer la bun, nu-i scapă nimic atunci când vine vorba de a crea atmosfera unui timp apus, atmosfera primitivismului și culorii locale. E chiar bun!

O să intru puțin în acțiune, dar nu foarte mult. Intriga e constituită de faptul că cineva vrea să pună mâna pe o rețetă ciudată, chestii combinate în laboratorul lui Benedict Blackthorn, numită Focul Arhangelului. Când un coleg de-al său află cum stă treaba, vrea numaidecât să pună mâna pe chestia magică, evident, pentru a o folosi într-un scop rău. Cobind toate acestea - după ceva crime, spargeri, întâmplări ciudate - maestrul îi încredințează lui Christopher o cheie ciudată, alambicată într-un cod destul de greu de înțeles, a cărui descifrare are să salveze viața celorlalți precum și soarta Angliei. La un moment dat, maestrul dispare, iar totul cade pe umerii lui Cristopher, însărcinat cu o cheie ciudată și doar câțiva ai în spinare. Vă spun, este fascinaaaaantă călătoria aceasta întru descoperirea misterului, o călătorie în care moartea este o chestie de o secundă, pericolul pândește la fiecare pas, la fiecare expirație. Rămas singur, Cristopher este nevoit să înfrunte privirile nedrepte și răutăcioase ale celorlalți, din cauza faptului că dispariția maestrului Benedict este pusă pe umerii săi. Pornim, astfel, într-o cursă nebună contra omenirii, în care nimeni nu este cine pare a fi, și toți vor să pună mâna pe ceea ce Cristopher are mai de preț: cheia maestrului.

Disperarea mă năpădea, asemenea unui demon. Urla în capul meu, îmi zdrobea pieptul, își înfingea ghearele în sufletul meu și îl sfâșia. Vino, mă chema. Aici e liniște și pace. Voiam să plec. Voiam să mor. Îmi doream așa de mult ca acel Cult blestemat să mă fi luat și pe mine. (...) Disperarea își intona cuvântul, voia să mă prindă, mă chema înapoi.”

O altă parte pe care am savurat-o a fost cocârdășia, prietenia dintre Cristopher și Tom. Mă, Kevin Sands, ar trebui să scrii o carte doar cu ei doi, sigur ar prinde la public. :) Mi-a plăcut groaznic să-i văd râzând împreună, ironizându-se unul pe altul (zice Tom la un moment dat. „Iisuse, în milostenia ta, ocrotește-i pe neghiobii ca noi. Amin!”), făcând glume proaste, tachinându-se. În carte, nu vezi Cristopher fără Tom. Bine, Tom fără Cristopher vezi, dar invers nu prea. Se ajută așa cum prietenii adevărați fac, deși riscă multe. Trebuie să recunosc, mi-am adus aminte puțin de Aristotel și Dante descoperă secretele universului, de Benjamin Alire Sáenz, o carte care cu siguranță este în topul celor mai bune cărți citite anul trecut. Bine, nu se aseamănă relația, dar chiar m-a făcut să vreau să citesc din nou cartea lui Sáenz. Prietenia dintre cei doi dă o savoare deosebită cărții, deci, punct ochit, punct lovit de Kevin Sands. Și relația maestru-ucenic este printre preferatele mele de a fi întâlnite în cărți, dar Sands nu pune accent pe asta. Este, așa, o chestie care consolidează intriga. Și hehe, ce intrigă! Știți prea bine că nu prea vorbesc despre acțiune, e total inutil și de prisos, fiindcă, astfel, ce v-ar mai rămâne vouă de citit? Întrebare retorică! :) Vă garantez că o să rezonați cu personajul principal, cu tipul ăsta, Christopher, c-o să vă placă de Tom, o să râdeți cu și de Tom, fiindcă o relație de prietenie între cei doi este foarte bine închegată!

Stilul cărții este super, simplu, lejer, este cursiv și acțiunea curge de la sine. Nu tu epitete care să-nflorească, să liricească, să dea plasticitate atmosferei. Nu! Kevin numește obiectul, te duce la el, ți-l pune în față și-ți zice: na, mă, asta-i o cheie. Bine, eu de ceva vreme apreciez mai mult lirismul, metafora, de aceea am spus că nu prea mai citesc ficțiune - evident, nu zic că nu este și ficțiune cu substrat, cu culoare - dar cartea aceasta chiar m-a surprins în maniera în care nu m-a plictisit, nu m-a făcut să dau paginile aiurea, să citesc superficial, iar povestea a fost destul de originală și interesantă, prinzându-mă de-a lungul a peste trei sute de pagini. :) O carte chiar bună, o recomand cu mare căldură.

Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat. O lectură fascinantă, relaxantă, o lectură de care chiar am avut nevoie. Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. Cheia maestrului este o lectură care, cu siguranță, o să vă captiveze! :) Cu mine, unul, i-a reușit de minune! Lecturi frumoase și numai bine!

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

mai știi?






mai știi când îmi îmbrățișai coastele
și-mi spuneai că miros a verbină strivită -
într-ale tale degete desenând cerul
de la fibulă spre piept, iar de la piept
înapoi spre tine?

mai știi când luai creionul de după urechea mea,
mă înțepai cu vârful strivit în piele,
mușcai din celălalt capăt, iar apoi, râzând,
îmi desenai femurul, apoi peroneul,
și treceai spre coloană?

și se tocea creionul, și visul se tocea,
iar cu buzele tale ștergeai, iarăși, tot desenul,
mai știi când făceai asta, fără să știi, Doamne,
că odată cu pictura pielii mele, odată cu ea,
mă ștergeai și pe mine?

spune-mi, mai știi, când dormeam în același pat,
tu veneai de la alții, odată ce ceasul suna de dimineață,
zi, mai știi, când mă trăgeai de mână,
eu stăteam pe-o parte, mă prefăceam că dorm,
mă trăgeai de mână și-mi spuneai să nu mai visez -

spune-mi, mai știi?

„Altfel... și totuși Alice” de Lisa Genova- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Monica Procopeț
Număr de pagini: 320

Lisa Genova a absolvit Colegiul Bates ca șefă de promoție cu o diplomă în biopsihologie. A obținut doctoratul în neuroștiințe la Universitatea Harvard. Este membră Advocacy și Support Netword International și DementiaUSA. De asemenea, Lisa Genova semnează articole pentru National Alzheimer's Association. Pe lângă Altfel... și totuși Alice (în titlul original, Still Alice), Lisa Genova a mai scris și Left Neglected, Love Anthony și Inside The O'Briens, toate bestseller-uri New York Times. Mai multe despre ea aflați pe site-urile lisagenova.com și www.StillAlice.com

Eu am citit acest roman în engleză, acum ceva timp, prin pauze lungi la Cărturești când mă întorceam de la școală. De asemenea, am văzut și filmul, chiar înainte de a citi romanul. Și, bum, m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de tot ce înseamnă Lisa Genova. După ce m-am informat puțin în legătură cu viața ei, mi-am dat seama că citind-o aș avea de-a face cu un om inteligent, un om informat, cu studii frumoase și, dincolo de asta, cu un suflet și o inimă mare. N-am să-i înșirui viața, e de prisos, puteți citi mai multe chiar de pe site-urile dumneaei. 

Altfel... și totuși Alice m-a omorât. Pur. Și. Simplu. Sub centură, chiar în ultima zi din an. Știi că ai încheiat anul cu bine, în forță, la înălțime, atunci când ai citit-o pe Lisa Genova! Mi s-a părut un roman uimitor, cu tot ce-mi place mie să aibă o carte deosebită: scriitură bună, pasaje care să-ți dea de gândit, personaje frumos conturate de care cititorul să se atașeze și care să intre sub pielea sa, acțiune cursivă, ca un reflux continuu, și, evident, ceea ce vine cu o biluță albă (și în plus față de ce am citit până acum), o țâră de biologie. În fine, cred că toți care-mi urmăriți blogul știți că-mi place biologia, dar rar mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în literatură. Bine, să nu credeți că romanul acesta are detalii care, implicit, ar putea să plictisească cititorul, însă datorită temei abordate este clar că așa ceva n-ar fi putut să lipsească. Bineînțeles, aici ne uităm și puțin la palmaresul autoarei care cuprinde un doctorat, după cum am spus, în neuroștiințe - astfel, e clar că știe cu ce se mănâncă toate acestea.

Altfel... și totuși Alice ne spune povestea de viață a lui Alice Howland, care, la cincizeci de ani, ține prelegeri de psihologie cognitivă la Harvard, fiind recunoscută internațional pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un soț cu o carieră strălucită, cercetător în științe, și trei copii adulți cu un viitor la fel de strălucit. Sau, în fine, romanul ne spune povestea a ceea ce mai rămâne din viața acesteia când, în urma unor incidente care-i dau de bănuit - începe să se simtă din ce în ce mai dezorientată, uită lucruri, îi este imposibil să răscolească după anumite cuvinte în capul ei - merge la doctor, moment din care viața ei începe să se schimbe radical, pentru totdeauna, odată cu diagnosticul pus: Alice Howland suferă de o formă precoce de Alzheimer, imposibil de tratat, o boală care macină sistemul nervos al bolnavului, răsfrângându-se, cu toți dinții, asupra hipocampusului, zona responsabilă de memorie și amintiri. Eu zic să vedem acest moment drept o bornă care separă două vieți, nu una: Alice cea de înainte, mentoră, profesoară, cu discursuri și renumită peste tot, vorbind despre psihologia umană, practicând sport, iubindu-și copiii și fiind iubită de către soțul ei, și Alicea cea de după, Alice cu Alzheimer, pusă la pământ, cu armele predate, întrucât nu are nicio șansă de a opri înaintarea bolii, o altfel de Alice, degradată de boala care nu-i distruge numai sănătatea, fizicul, ci îi estompează amintirile în spatele unei cortine lăsate peste mintea ei mult prea devreme, într-un întuneric săpat în neuronii cândva vii, cândva sănătoși, cândva acolo. Povestea lui Alice este dramatică, este povestea omului care nu poate sta în fața naturii, în fața bolii, dar luptă, luptă, luptă, în dezacord cu condiția sa umană limitată.

- Deci, Alice, spune-mi despre ce este vorba.
- Am tot avut probleme de memorie și nu mi se pare normal. Uit cuvinte în timpul unui curs sau al unei discuții, trebuie să îmi notez pe lista mea zilnică de mementouri cursul pe care trebuie să-l predau, altfel uit că trebuie să fac asta, am uitat cu desăvârșire să merg la aeroport pentru o conferință la Chicago și am pierdut avionul. Odată, pentru câteva momente, nu am știut că mă aflu la Harvard Square, iar eu sunt profesor la Harvard, trec pe-acolo în fiecare zi. (...)

Din momentul în care Alice află că este bolnavă, viața ei nu mai este aceeași - atât de plan familial, cât și pe plan social, universitar și chiar intim. Dacă soțul ei ar fi trebuit să-i fie alături - de fapt, într-o măsură, până într-un punct, chiar îi este, suferă alături de ea și caută cu dârzenie o rezolvare a problemelor ei - acesta ajunge într-un punct în care simte că nu mai are rost să lupte, mânat de dorința de a excela pe plan profesional. Astfel, ce susținere urmează să mai aibă Alice, atunci când însăși copiii ei sunt plecați, atunci când chiar soțul ei se dovedește epuizat, dezinteresat de ceea ce se întâmplă? Este de urmărit modul în care boala lui Alice, în asemenea condiții, progresează. 

Mie mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult, de Alice. O luptătoare, o femeie care dorește să evadeze, dorește să-și depășească ceea ce natura îi impune, să scape de sentința morții, a întunericului propriei minți. Citind, mi-am dat seama de asta încă de la început, și-aici am găsit o frază care mi s-a părut relevantă: „În cel mai bun caz, alerga zilnic. De ani buni, considera alergatul precum mâncatul sau dormitul, o necesitate vitală cotidiană și își găsea timp pentru jogging chiar și la miezul nopții sau în mijlocul unui viscol. Dar, în ultimile luni, își cam neglijase această nevoie esențială. Fusese atât de ocupată.” Bine, trec peste faptul că m-am identificat în aceste rânduri, dar mie mi s-a conturat în imaginație o femeie care vrea să iasă din sine, își dorește să scape de stresul cotidian prin ceea ce face, însă boala îi invadează chiar și necesitățile, i le brutalizează până când, în cele din urmă, le anihilează fără pic de milă. Boala lui Alice nu înseamnă numai trup, numai chimie, pastile, biologie și toate astea, ci este o boală a sufletului, ca un întuneric care se lasă cu totul peste eul ei cognitiv. Nu se degradează numai fizic, ci și moral, până ajunge chiar în momentul de a nu-și recunoaște propria fiică, Lydia. „Oameni, mașini, autobuze și tot felul de sunete asurzitoare o asaltau și o copleșeau de peste tot. A închis ochii. Își asculta propriul sânge pulsând și zvâcnind în urechi. 
- Te rog, oprește-te, a murmurat.” Boala o acaparează din toate părțile, n-o lasă să respire, să spere, să citească, să alerge - este, cum să-i spun, ca un blestem al inhibării tuturor simțurilor, numai al suferinței nu. Povestea lui Alice este dramatică, lacrimogenă, dureroasă - recunosc, am plâns și când am văzut filmul, dar și când am citit cartea. :) Pentru că e imposibil să nu treci dincolo de rânduri, de talentul autoarei, și să trăiești alături de Alice gândindu-te că, oricând, oricare dintre noi ar putea fi ea, neștiind că în profunzimea cărnii sale, a sinapselor, a neuronilor vii, există o micuță bombă cu ceas gata oricând să ne intoxice. Trebuie să-i acceptăm povestea ca un adevăr general, crud, cum o fi el, pentru că este povestea unei vieți, Lisa Genova țesând realitatea în niște pagini cu o măiestrie glorioasă. Zău, eu chiar am savurat acest roman!  

Alice se luptă pentru ca boala ei să nu o depărteze de ceilalți. Alzheimer-ul nu este un „A” stacojiu pe pielea ei netedă, nu este o condamnare la singurătate, la suferință. Este o lege nescrisă a universului, și chiar dacă face atâta rău, Alzheimer-ul nu ne transformă în neoameni: sentimentele, trăirile, principiile, emoțiile, lacrimile - astea rămân, rămân pentru vecie, numai moartea le-ar putea șterge: „Chiar dacă avea Alzhemier, asta nu înseamnă că nu putea gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai are dreptul să fie în aceeași sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.” Trebuie să recunoaștem, societatea noastră, atât de bolnavă, atât de primitivă, marginalizează, arată cu degetul - într-un sistem, Doamne, și el atât de bolnav! 

„Zilele mele de ieri dispar, iar zilele de mâine sunt incerte, așadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment, În curând, într-una din zilele de mâine voi uita că am stat în fața voastră și v-am ținut acest iscurs. Dar doar fiindcă îl voi fi uitat într-o zi de mâine, asta nu înseamnă că nu trăiesc fiecare secundă astăzi, aici. Am să uit de astzi, dar asta nu înseamnă că astăzi nu a contat. Nu mi se mai cere să țin prelegeri despre limbă la universități și conferințe de psihologie, peste tot  din lume. Dar iată-mă astăzi, aici, în fața voastră, ținând ceea ce sper că va fi cel mai de impact discurs din viața mea. Și am boala Alzheimer. Vă mulțumesc.

Aceasta este povestea lui Alice. Este povestea unui suflet bolnav de viață, frânt de boală. Mie mi s-a părut minunată, fascinantă, totul scris cum trebuie să fie. Mulțumesc din suflet celor de la Editura Trei pentru că au publicat acest roman, așteptam traducerea lui de ceva vreme. Sper să continue să-i traducă toate cărțile, pentru că, într-adevăr, tot ce scrie Lisa Genova este frumos. Vă recomand cu căldură acest roman, îl puteți comanda de pe site-ul editurii, de AICI

Să aveți un an minunat, plin de lecturi frumoase și pe care să le țineți minte! :) Să nu renunțați niciodată la visurile voastre, oricât de mari ar fi, pentru că ele sunt ceea ce voi însemnați. Lecturi plăcute!
 

marți, 29 decembrie 2015

să știu, n-aș vrea



privirea unei bucăți de om,
aruncată pe-o culoare a pupilei mele,
când, într-o toamnă centimetrică,
mă văd, milimetric, trecând
spre o secundă de granit,
într-un timp de piatră:
îs unu.


gâfâi atunci când toată lumea-i odihnită,
că privirea ta, acum întoarsă, privește
spre o bucățică de argilă, de humă,
din care vrei să mă modelezi altfel,
ca altceva,
fără să știi, de fapt, că nu pot,
că nu-s doi.

înălțau culori, și fumuri, și pietre înălțau,
într-o coastă din fire de iarbă,
un păr din cenușă de frunze, unghii din vopsea,
iriși estompați de prea multă amestecătură
rece, caldă, în nuanțe diez, haotic,
și eu înălțam rugăciuni, te priveam,
să mă lași așa, în genunchi.

târziu e, acum, să spun ceva,
chiar e târziu, e ger, nu-s eu
nu-s prăfuit în spate, dar poate-aș vrea să fiu
centimetric, acum, iau o linie din os,
o trec deasupra pielii din rugină,
și încep să număr, de la femur în sus:
unu - ce urmează, nu știu.

n-aș vrea să știu.