Leapșa: Citesc literatură română

Salutare,

O leapșă despre cărți! De la Roxi Adina, de pe blogul Gânduri despre cărți! :) Dar inițiată de către draga de Simina! Citesc literatură română, recunosc, în ultimul timp am încercat să mă axez cât mai mult pe valorile noastre. Mă bucur să ă văd că există oameni care apreciază nu doar autorii in afară - deja overrated, să spun așa - și se axează pe ceea ce avem și noi mai de preț: cultura, sportivii, țara noastră frumoasă și demnă de a fi descoperită! Următoarele cărți sunt, fiecare, cu câte cinci steluțe pe Goodreads!

Într-o ordine, aș spune, aleatori, fiindcă pe toate cărțile pe care le voi prezenta le-aș pune la loc de seamă:

1. „Kinderland”, de Liliana Corobca: 

O carte pur și simplu sfâșietoare, o carte adevărată, veridică, ce ne vorbește despre viață, doar în maniera în care autoarea Liliana știe să o facă. Am citit-o cu inima cât un purice, pentru ca la sfârșit să am lacrimi în ochi. Ge-ni-a-lă! 

„Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”

 

La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama“ celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: intoarcerea părinților acasă. Dar aceștia nu se lasă înduplecați nici atunci când sunt invocați prin ritualuri magice, păgâne. Părăsiți, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieți normale de familie, imitând, înaintede vreme, gesturile adulților. Cristina povestește despre cruzime si tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni. 

 

2. „Cerul din burtă”, de Ioana Nicolaie: 

 

Această carte a fost primul contact cu autoarea Ioana Nicolaie. Și m-a făcut să mă îndrăgostesc de ceea ce aceasta scrie. Pur și simplu nu pot vorbi despre lirismul autoarei, despre modul de a alege cuvintele, de a le îmbina. Vă pot spune doar că am recomandat această carte tuturor, și toți s-au îndrăgostit de ea. Doamnișoara profesoară de limba română mi-a spus, după ce i-am împrumutat cartea, că pur și simplu n-a mai citit vreodată ceva așa de expresiv, plastic. :) V-o recomand cu drag!

 

„Camerele acelea sînt din stern bandajat. Le ghicesc magice, calc înăuntru ca un zodiac. (...) E un geam emolient și palme nervoase. Sînt pumniori îngroziți zbătîndu-se-n burtă. (...) În burta mea e și un bec de veioză. Mușchii întinși țiuie uneori de căldură. Arareori prin ei se-ntrevede lumina. Atunci ești treaz, ești muzică, pîndești fulgerarea. Și brusc îți întinzi trupușorul spre clanță. Cu nesfîrșite pupile te uiți spre încoace.”

 

 

3. „Oameni, îngeri și demoni”, de Lina Moacă:  

 

Mai mult decât a fi o scriitură impecabilă, colorată, firavă și sensibilă, romanul „Oameni, îngeri și demoni” este un fel de stare, este ca o pildă spusă în câteva sute de pagini, este o acumulare de principii de viață și valori. În altă instanță, autoarea ne vorbește despre răutatea care împânzește sufletele oamenilor, despre provincialitate, minciună, teroare și dușmănie - la o adică, despre problemele muritorilor limitați care, în dezacord cu efemeritatea lor, au uitat că viața nu presupune numai o adunătură de lucruri materiale, de bani și înavuțire, condamnați de voracitatea în care sufletul li se scaldă, ci viața presupune iubire și spiriualitate, linște și pace. Astfel, societatea în care trăim pare a fi subjugată de credința banului, departe de a fi înclinată spre realizarea spirituală a sinelui, de oportunitatea de afirmare, care, mai apoi, împinge scopul existenței către realizarea materială proprie, reflectată în bani, în afaceri necurate, minciuni și grosimea portofelului. Dând la o parte toate aceastea, autoarea Lina Moacă ne înfățișează o lume în care banii distrug esența infinită a visului omenesc, distrug ceea ce este nobil în principiile de viață ale personajelor, reliefând o lume a non-valorilor, o lume tragică în care conștința răutății, a fățărniciei rezonează cu tot ceea ce era bun, cândva, dar s-a pierdut.

 

4. „De zece ori pe buze”, de Adina Rosetti:  

În acest volum, Adina Rosetti schimbă genul și, de data aceasta, romanul ei se constituie în mai multe povestiri de proză scurtă, și anume opt, a căror subiect se învârte în jurul unuia dintre cele mai dificile lucruri de abordat, după părerea mea, în literatură: copiii. Cu toate acestea, nu poți să nu rămâi pur și simplu surprins de ușurința cu care autoarea, cunoscând perfect această lume dominată de joc, de umor, nostalgie, de-a v-ați ascunselea, șotron, reușește să creeze lumi în care simți acea reverbare a copilăriei poate demult apuse, acel suflu cald, prietenos ca după ce ai scăpat urma, acea lume plină de magie și de posibilități, cu pudoarea copilărească și sentimentul unei iubiri pătimașe, puterile; și, totodată, autoarea creează întotdeauna un decor propice desfășurării copilăriei, uneori fantastic în sensul surprinderii unor aspecte ca un intro într-un stil al realismului-magic, un decor departe de civilizația plină de nebunie, agitată, în goana după material și lucruri firești și simple. 

„Uneori, oamenii... După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Dar de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii? Dar de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Apoi o întreb pe mama lu' și mama lu' Sonia începe la fel. Uneori oamenii... Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Dar de ce? Pentru că se ceartă? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii. Dar de ce: Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di-vor-țea-ză. Este ceva ce se poate întâmpla oricând.”

 

5. „20 de ani în Siberia”, de Anița Nandriș-Cudla: 

„Cartea aceasta nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe nefericiri ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel în lume, la locul lor- loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate”, spune Monica Lovinescu (14 martie 1992) și nu pot decât să suțin aceste cuvinte pline de adevăr și înțelepciune.

 

Următoarele afirmații sunt făcute tocmai când Anița și familia ei erau ridicați de către soldați: „Așa tremurând am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat și eu, pe urmă am început să o îmbrac pe mama. (...) Ei mă întriabă de ce o îmbrac eu și nu se îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă. (...) Pe urmă ei îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. (...) Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i și mai greu în suflet și inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Eu m-am întors peste el,  am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, și m-am uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, s-o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă singură, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi (...).”

 

Mai sunt, dar mă limitez la cinci. Am ținut să vorbesc despre autori contemporani nouă (mai puțin ultima carte), pentru că vreau să promovez asemenea valori! Bineînțeles, citesc Ibrăileanu, Nina Cassian, Hortensia Papadat, Drumeș, Holban, Stănescu. Dar despre ei voi vorbi într-o altă postare! :) S-aveți lecturi frumoase și un august plin de cărți.

 

Anndrei

 

Ultimii martori, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 338

„Căci moartea era peste tot...”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl,care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

„În jurul nostru erau mulți morți, nici nu ne mai speriau. Trăiam printre ei, chiar ne obișnuiserăm. O singură dată mi-a fost frică. Intrasem într-un sat căruia îi dăduseră foc de curând. (...) Am văzut o femeie arsă... Era neagră toată, căzută la pământ, dar mâinile îi rămăseseră albe, niște mâini vii, de femeie. Atunci mi-a fost frică prima dată. (...) Cei care nu au văzut cum omul își omoară seamănul sunt cu totul altfel.”

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare, cred că cea mai dureroasă și sensibilă carte. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii, a modului în care percepem realitatea în care trăim și, poate, ceea ce ar trebui să apreciem. Într-un univers dominat de obuze, gloanțe, moarte, foc, violență, anihilare, cruzime, într-un univers în care moartea este ceva de o simplă secundă, în care încercarea de salvare pare a fi de prisos, glasul copiilor, strigătul lor de durere se face auzit între paginile acestei cărți. Pentru ca, mai apoi, să ajungă în sufletul cititorului și în inima sa. 

„Mergeam și dădeam peste un cadavru negru, deci aici arsese un om bătrân. Iar dacă vedeam de la distanță ceva mic, rozaliu, însemna că e un copil. Erau întinși, rozalii, pe cărbuni... Mama și-a dat jos baticul și m-a legat la ochi... Așa am ajuns până la casa noastră, până la locul unde în urmă cu câteva zile se afla casa noastră. Nu mai era nicio casă. Ne-a întâmpinat pisica, se salvase ca prin minune. S-a lipit de mine, atât. Nici una din noi nu putea să vorbească... N-a mieunat, până și pisica a tăcut câteva zile. Toți tăceam. I-am văzut pe primii nemți (...). Bubuiau pe caldarâmul nostru. Și mi se părea că până și pământul suferă sub picioarele lor.”

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

Cred că totul ar putea fi rezumat la această mărturie: Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul (...) Au trecut anii... Am foarte multe cărți, dar n-am înțeles despre război cu mult mai mult decât am înțeles atunci, pe când eram copil... Despre asta am vrut să vă povestesc. Războiul, cu toate ororile sale, cu toate durerile sale pe care le trage după sine. Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că despre această carte nu se vorbește, despre această carte nu se povestește. Ea se citește, se simte, se integrează în sufletul cititorului. A vorbi despre așa ceva, a încerca să explici, să-ți explici - ei, bine, este de prisos. Cartea trebuie citită. Mai mult decât citită, ea trebuie simțită.

„M-au tras la o parte... Și am văzut cum au fost mai întâi împușcați copiii. Îi împușcau și se uitau cum se chinuie părinții. Pe mama n-am mai văzut-o... Probabil căzuse...

Era acolo o femeie care își ținea bebelușul în brațe; el bea apă din biberon. Au tras mai întâi din biberon, apoi în copil și abia după aceea au omorât-o și pe mamă.

Sunt uimită că mai trăiesc după toate astea... Mică, am supraviețuit... Dar mare, cum o să trăiesc? M-am maturizat demult!...”

Ultimii martori nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Când copiii noștri au crescut, le-am dăruit păpuși. Tuturor le dăruim păpuși, tuturor cunoștințelor noastre. Mai întâi s-a prăpădit draga noastră mamă, apoi s-a dus și tata.Am simțit, imediat am simțit că suntem ultimele. La granița aceea... la hotar... Suntem ultimii martori. Timpul nostru se sfârșește. Trebuie să vorbim...

Cuvintele noastre vor fi ultimele.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Diverta pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Ultimii martori de pe site-ul lor, cu o reducere de 37%. Credeți-mă, merită tot. De asemenea, zilele acestea aveți reducere de minim 50% la toate cărțile Editurii Rao, vedeți oferta AICI.

Lecturi frumoase și pline de spor!

Anndrei

Comentează și câștigă

Salutare,

Nu am mai organizat de ceva vreme un concurs pe blog, așa că m-am gândit să fac unul! :) Tot ce trebuie să faceți este să comentați la postările de pe blog - atât la cele vechi, cât și la cele noi - și aveți șansa să câștigați un exemplar din Toate sfârșiturile sunt la fel, semnat și cu autograf! Nimic mai simplu, nu?

Primii doi care vor avea cele mai multe comentarii postate, vor câștiga cartea

De asemenea, iată ce trebuie să mai faceți pentru a vă înscrie, în mod corect, în concurs:

1. Share public acestei postări, și lasă-mi link-ul;
2. Urmărește blogul prin GFC și lasă-mi nick-name-ul;
3. Lasă un comentariu cu „Particip”;
4. Comentariile trebuie să aibă legătură cu conținutul postării, să nu fie de tip SPAM;
5. Opțional, urmărește blogul prin e-mail.

Mulțumesc mult pentru prezența pe blog și spor la concurs! Acesta se va termina pe data de 15 august, când voi număra comentariile și voi prezenta câștigătorii! Lecturi frumoase!

Cronica unei despărțiri, de Andreea Chiuaru - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 290

„Încep să mă resemnez cu faptul că povestea asta nu poate avea un final fericit.”

Pe Andreea Chiuaru am început s-o urmăresc pe blogul ei, Blog de idei, unde își arată nemărginita și imensa bucurie de a citi cărți și de a scrie, și nu numai. De asemenea, am avut onoarea de a o cunoaște în persoană, atunci când a luat parte la lansarea cărții mele, Toate sfârșiturile sunt la fel, la București. M-am bucurat să întâlnesc un om cu aceleași pasiuni, cu aceleași dorințe. De când am aflat că scrie o carte, nu m-am îndoit niciodată, nici măcar puțin, că visul ei are să devină realitate. Când citești cu atâta pasiune, e imposibil să nu scrii cu aceeași pasiune. Ei, iată, cartea de față, Cronica unei despărțiri, este materializarea efortului, muncii, dorinței și pasiunii ei. Și, credeți-mă, este o carte care-ți răscolește sufletul pe măsură ce te adâncești în trăirile personajului. Nu știu cât din carte e ficțiune, pentru că totul pare a fi scris sub forma unui jurnal, sub forma unei confesiuni veridice: subjugând realitatea, trăgându-și firele din trecutul veridic, Andreea Chiaru scrie o istorie a unei relații, o istorie a unei despărțiri, trăind o iluzie a iubirii neîmplinite și, totuși, existente. Materializarea emoțiilor capătă o formă extrem de precisă și frumoasă pe hârtia albă, pură, precum trăirile personajului. Am să vă spun mai jos de ce mi-a plăcut, dar și de ce i-am dat doar patru steluțe și nu cinci.

„Îmi trec degetele peste petalele uscate ale trandafirului și închid cartea. Știu că m-a mințit, dar încă nu sunt pregătită să arunc nici măcar o amintire frumoasă.”

Înainte de toate, mulțumesc faptul că mi-a trimis romanul, parte din sufletul ei. Citindu-l, mi-am dat seama că am ajuns s-o cunosc, doar printre litere și din cuvinte, mult mai bine pe Andreea. Mi-am dat seama de un lucru: autoarea are încredere în cititor, îi oferă tot creditul ei și toată speranța că acesta, în cele din urmă, are s-o înțeleagă și să-i accepte povestea. Poate să arate urme de compasiune. De prietenie. Îmi aduc aminte că, în carte, zicea la un moment dat că unii scriu ca să-și amintească, iar eu scriu ca să uit. Ei bine, o înțeleg în toată deplinătatea acestor cuvinte. Autoarea trăiește inefabilul iubirii, dar, în același timp, drama despărțirii. Prin scris, ea încearcă să se regăsească, să-și pună în ordine viața, să-și smulgă emoțiile din piept și, poate, să le arunce, sau să le dea altcuiva. Alex, personajul masculin, manifestă un control aproape brutal, violent asupra personajului feminin. Cred că asta-i partea care nu prea mi-a plăcut, faptul că, mereu, mereu, ea se întorcea la el, deși el nu merita poate acest lucru. Era ca și cum întregul univers gravita nu doar în jurul lui Alex, ci doar pentru el. Iar autoarea, prin ochii personajului, ținea să ne precizeze acest lucru: pentru ea, universul era un singur om, întreaga lume se concentra în ființa lui Alex. În ochii lui. În zâmbetul său. În Kent-ul lung fumat pe jumătate, în cafeaua băută dintr-o ceașcă demult ciobită la un colț. Frumos, nu pot să spun, asta înseamnă deplinătatea iubirii, însă mi s-a părut exacerbată această manifestare dură a simțului proprietății. 

„Uneori m-am întrebat cum m-aș fi simțit astăzi dacă ne-am fi despărțit la timpul cuvenit. Să facem din dragostea asta mare o prietenie frumoasă și, la nevoie, să ne povestim viețile ca doi oameni care au împărțit cândva totul. Poate că ar fi fost mai bine să nu luptăm cu morile de vânt și să acceptăm că așa a fost să fie; că uneori și oamenii care se iubesc din tot sufletul se despart. Dar noi am luat cadavrul iubirii și l-am mutat dintr-o cameră într-alta, sperând la o minune dumnezeiască.”

Cred că aceasta este drama personajului feminin: speranța. Ah, Doamne, ce poate fi mai parșiv decât speranța? Speranța că el are să se întoarcă, incertitudinea momentului, că el, Alex, nu are să meargă de mână cu altă fată, să ducă altă fată în acele locuri în care noi mergeam cândva, că el n-are să consume iubirea alături de alt trup, de alte buze, alte mâini. Un zbucium interior efervescent, crescând, crescând, până la o stare exhaustivă, epuizantă, când nici de speranță nu te mai poți agăța, și, până la urmă, rămâne să crezi doar în acea minune dumnezeiască. Stilul autoarei este unul foarte frumos, lin, deloc greoi, drept dovadă fiind faptul că am citit această carte cam în vreo două ore și ceva, dacă nu mă înșel. Mi-a plăcut modul în care Andreea Chiuaru alegele cuvintele, modul în care le combină, și nu am putut să nu observ experiența literară care-i numără anii trecuți. Se vede că-i place să citească, are o pasiune pentru Cella Serghi (o pasiune pe care o înțeleg cu desăvârșire), și se vede că, în egală măsură - poate chiar mai mult - îi place și să scrie. Să scrie ceea ce simte și vede, ceea ce visează și dorește.

„Poate că într-o zi ne vom întâlni pe stradă și va fi de ajuns o privire ca să înțelegem că sentimentele ne sunt exact așa cum le știam; vom avea certitudinea că suntem făcuți unul pentru celălalt și vom blestema zilele irosite încercând să intrăm în alte roluri. Dar până atunci? Poate că ne vom pierde prin alte paturi, vom săruta alte buze și vom șopti promisiuni altor urechi, sperând cu naivitate că vom putea relua povestea de parcă ar fi un film întrerupt de o pauză publicitară.”

Atitudinea autoarei, de-a lungul cărții, este una aproape pioasă, este una tristă, speră, speră, speră, ea tot speră că Alex se va întoarce, nu-i pasă de ceea ce face el în tot acest timp, Alex este o obsesie, manifestă un control halucinant (aș putea spune), și, totuși, pare atât de nepăsător, atât de delăsător, ca și cum el are întreaga putere de a alege - și, sincer, chiar o are. Personajul feminin este în stare să aștepte o viață întreagă pe omul în care universul i se naște, pe omul care i-a fost alături atâta timp. La o adică, nici nu prea am înțeles bine de ce s-au despărțit, dar e irelevant, deși ăsta constituie motivul apariției cărții, a jurnalului în care autoarea consemnează aceste adevăruri (?). Chiar ea se întreabă, la un moment dat, în paginile cărții, de ce revin mereu la el? Știu prea bine că nu vom fi niciodată fericiți împreună. Nu așa cum am fost. Am înălțat ziduri care nu mai pot fi dărâmate (...). Acum, stau și mă întreb, chiar așa, de ce? De ce reveneai, Andreea, mereu la el? Mă gândesc că, scriind cartea, ai vrut de fapt să-ți răspunzi la această întrebare. Ai reușit? Sau, de fapt, încă lupți cu acele mori de vânt despre care spuneai? Nu știu ce să cred, dar mă bucur, mă bucur că ai reușit să scrii această carte. 

„Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!” (pagina 239)

Sincer, aș scrie toată pagina 239 aici, pentru că pur și simplu ea a fost punctul de maximă frumusețe al acestei cărți. Părerea mea subiectivă! :) Mi-a plăcut enorm cum gândește Andreea, m-am regăsit în scriitura ei, în emoțiile ei, în tot ceea ce înseamnă experiența ei de viață. Și, Andreea, dacă mai vii pe la Iași pe la vreun concert, să-mi zici, mi-ar face plăcere să ne mai vedem! Mulțumesc încă o dată pentru încredere și pentru această carte minunată! Abia aștept următoarele tale scrieri și creații. Ține-o tot așa și vei ajunge departe, către piscuri. :) Dragi cititori, să aveți parte de lecturi frumoase și pline de spor! Ca mine, hehe!

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig- Recenzie

Editura: Polirom

Număr de pagini: 176

Rating: 5 din 5 steluțe

Născut în familia unui industriaș înstărit, Stefan Zweig (1881-1942) și-a făcut studiile la Berlin și la Viena. Călătorește mult încă din tinerețile sale - SUA, Franța, Anglia, India -, o cunoaște pe prima sa soție, Friederike von Winternitz, și se stabilește la Salzburg. În anul 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestseller aproape imediat după apariție. Odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Zweig părăsește Austria, pentru diverse destinații: Londra, Bath, NY, Ossining, și, mai târziu, Rio. A scris proză - Scrisoare de la o necunoscută, Frica, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, a scris biografii - Maria Antoaneta, Maria Astuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan, dar și memorialistică - Lumea de ieri. În 1942, când se sinucide, alături de cea de-a doua sa soție, Lotte, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), câștigător a Premii Oscar și cinci Premii Bafta.  

Cartea de față cuprinde două creații în proză. Frica, prima, și Scrisoare de la o necunoscută, a doua. Vă pot spune că nu le-aș putea compara, pentru că fiecare mi s-a părut pur și simplu superbă, iar dacă Zweig ar fi scris proză scurtă (ceea ce, de fapt, a făcut, într-o măsură), cu siguranță l-aș ridica la rangul lui Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru literatură în anul 2013, a cărui stil se concretizează în proza scurtă. Pentru că pur și simplu citești ceea ce-a scris Zweig și te minunezi, efectiv, de talentul său. Măiestria cu care își alege cuvintele îi confirmă locul printre marii scriitori ai lumii. Zău!

„(...) Tresărea ori de câte ori suna telefonul sau se auzea soneria și se surprindea de multe ori că pândește strada de după perdea, tânjind după prezența oamenilor sau vrând măcar să-i urmărească de la distanță, tânjind după libertate, dar cu frica în sân, temându-se că are să descopere, printre fețele acelea trecătoare, chipul care o bântuia până și-n vise. Simțea cum, brusc, viața ei liniștită se dizolvă și se preface în scrum, iar sentimentul de neajutorare o lasă să înțeleagă deja de pe acum că viața ei are să fie distrusă irevocabil.”

Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa soție a unui avocat prosper, găsește viața plictisitoare, simte că nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o împinge să-și caute ocupații noi. Într-o zi cunoaște un tânăr pianist cu care intră într-o relație ferită de indiscrețiile lumii și îndepărtată de căldura cuminte a familiei. Legătura clandestină o ajută să se regăsească într-o altă ființă, îi dă speranțe noi, o face să se simtă mai vie ca niciodată. Până într-o zi când, ieșind de la iubitul ei, întâlnește o femeie ciudată. Din acel moment neașteptat, mica aventură salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama, Frica, se insinuează în liniștea fiecărei zile. Irene nu mai are siguranța propriului cămin, începe să se interiorizeze, tresare la orice ciocănitură în ușă, încearcă cu tot sufletul să-și protejeze secretul. Tâmpitul secret. Nu vrea să-și strice familia, vrea să scape de amantul ei, ar fi vrut să nu facă asta niciodată. Dar prea târziu este ca să regrete, iar fapta este consumată. 

„(...) Și apoi, totul era aici, copiii ei, soțul ei, casa ei, toate lucrurile de-a căror existență își dădea seama abia acum, când era pe cale să le piardă, și simțea că fac parte din viața ei, că sunt însăși esența ei. Tot ce în trecut i se păruse de la sine înțeles, lucruri pe care le atingea în treacăt doar cu tivul rochiei, deveniră acum nespus de importantă și ideea că o vagaboandă care o pândea de undeva de pe străzi ar fi avut puterea de a arunca în aer starea aceasta caldă de lucruri printr-un singur cuvânt i se părea absurdă, ceva la fel de ireal ca un vis.”

Cine este această străină care știe cel mai ascuns secret al lui Irene? Ce caută, de fapt, ea, în afară de banii acesteia? Șantaj. Minciună. Teroare. Stres și durere. Irene va fi nevoită să facă orice îi spune această vagaboandă de pe străzi, doar pentru a-și păstra imaginea de mamă mândră și soție devotată. Va reuși, oare, Irene, să țină ascuns acest secret care-i poate distruge căsnicia, chiar propria viață socială? Va fi în stare să ascundă tot zbuciumul ce-i încearcă pieptul și nu-i dă pace să-și trăiască viața? 

„- Vrei să spui... că de fiecare dată... că doar frica e... cea care îi împiedică pe oameni să spună adevărul? Nu poate fi... nu crezi că ar putea fi din cauza rușinii... a rușinii de a se expune în fața atâtor oameni? (...)

- Din cauza rușinii, zici... ei bine, rușinea e tot un soi de frică... dar una mai bună, o frică nu de pedeapsă, ci de... da. Înțeleg...”

Neașteptată este și clipa când un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscută, primește un plic de la o admiratoare pe care nu ține minte s-o fi întâlnit. Parcurge lungul mesaj și află că femeia care-i scrie și  care îl iubise în taină încă din copilărie a făcut sacrificii de neimaginat ca să-i poată fi în preajma, ca într-o bună zi, fără să-i spună nimic despre pasiunea ei, au împărțit întâi câteva pahare de vin, apoi plăcerea unei nopți din care după nouă luni s-a născut un copil. Povestea propriei vieți zugrăvite de admiratoarea necunoscută se sfârșește la câțiva ani după teribila epidemie de gripă din 1918 si culminează cu un sacrificiu pe care el, fără să știe, fără să fi avut măcar de ales, l-a provocat. 

„(...) Dar, crede-mă, nimeni nu te-a iubit cu atâta dăruire, ca o sclavă, ca un câine, precum ființa asta care am fost eu și care mai sunt și acum, pentru că nimic pe lumea asta nu se poate măsura cu dragostea din umbră, neobservată, a unui copil, tocmai pentru că dragostea unui copil poate fi atât de lipsită de speranță, atât de supusă și de umilă, atât de atentă, de pasională, cum niciodată nu poate fi dragostea inconștient exigentă și plină de pretenții a unei femei adulte. Doar copiii singuri își pot concentra întreaga pasiune în acest fel: ceilalț își risipesc sentimentele în vorbărie, le tocesc când se dedau în confesii, au auzit și au citit și știu multe despre iubire, și cred că e ceva sortit tuturor.”

Vă pot spune că cele cam șaptezeci pagini surprind o poveste pur și simplu dureroasă despre o iubire neîmplinită, neîmpărtășită, surprinsă într-o frică a manifestării, având un ax central al speranței, al acelei speranțe că poate, cândva, această iubire are să sporească și să înflorească. Declarația necunoscutei este o odă pentru persoana iubită, manifestând o atitudine covârșitoare, aproape pioasă, milostivă: ea încă ar căuta împlinirea, încă ar vrea să poate fi iubită de către cel pe care l-a urmărit ani în șir, însă imposibilitatea nu stă doar în distanță, ci și în ceea ce a însemnat trecutul lor. Totul se învârte într-un cerc în care împlinirea iubirii nu mai este posibilă, ci doar memoria ei, conștiința ei mai poate germina în sufletele personajelor. Paginile pline de mărturisiri nu-l surprind doar pe destinatar, ci și pe cititor (în egală măsură, destinatarul cărții, al mesajului), prin fervoare, prin patosul sentimentului și al cuvântului, prin toată dragostea pe care o necunoscută, scoțându-și sufletul, își așterne emoțiile și sentimentele pe hârtie. Doare, ceea ce scrie în aceste rânduri pur și simplu doare, dar este adevărul care ar putea face parte din viața fiecăruia dintre noi: imposibilitatea împlinirii iubirii, dar așteptarea, speranța că poate, cândva, totul are să fie bine. Pentru ca mai apoi să urmeze regretul. Regetul că n-a fost cum am vrut, ce-ar fi fost dacă, cum ar fi fost și de ce n-a fost. Însă, na, știm prea bine: regretele vor trece, întotdeaua vor trece.

„Copilul meu a murit azi-noapte - de acum o să fiu iar singură dacă într-adevăr îmi va fi dat să mai trăiesc. Mâine o să sosească niște bărbați străini în negru, niște neciopliți, și o să aducă un sicriu în care o să-l culce pe bietul, pe unicul meu copil. Poate o să vină și prieteni și o să aducă coroane de flori, dar ce mai contează niște flori pe un sicriu? O să mă consoleze și o să-mi spună câteva cuvinte, vorbe goale; cu ce m-ar putea ajuta pe mine cuvintele lor? Știu că după ce pleacă o să rămân tot singură.

Și nimic nu e mai groaznic de cât să fii singur printre oameni.”

Mie mi-au ajuns la suflet cuvintele necunoscutei. Scrisoarea ei este o scrisoare adresată cititorului, fiindcă-i răscolește întreg sufletul, îi străpunge gândirile și-l lasă perplex, cu ochii înlăcrimați. Atâta pasiune, atâta emoție și trăire este surprinsă în această scrisoare, încât nu mi-a fost dat să văd așa ceva în vreo altă carte. Pe cuvânt de cititor. Cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta - acumulând cele două scriituri, Frica și O scrisoare de la o necunoscută -, fiindcă au făcut apel la întreaga mea experiență culturală: am reverbat cu ceea ce-a scris Stefan Zweig, am trăit emoția personajelor lui, am simți alături de ele și mi-a fost răscolit sufletul de tot ceea ce au spus. Talentul lui Zweig este, într-adevăr, incontestabil. De departe, unul dintre noii mei autori preferați.

„Am urcat la tine. Iartă-mă, dragul meu, dacă își spun că n-ai cum înțelege ce a însemnat pentru mine acest drum, aceste trepte pentru mine, ce beție, ce aiurare, ce bucurie copleșitoare, chinuitoare, aproape mortală! Nici acum nu mă pot gândi la asta fără să-mi dea lacrimile - și nici măcar nu mai am lacrimi. Dar imaginează-ți că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă încărcat cu pasiunea mea, totul era un simbol al copilăriei mele, al pasiunii mele: poarta, în fața căreia te-am așteptat de mii de ori, scările de pe care te urmăream până când mnu mai puteam, preșul din fața ușii tale, pe care am îngenuncheat odată, scârțâitul cheii la auzul căruia săream în sus din ascunzișul meu. Întreaga mea copilărie, întreaga mea pasiune (...).”

Stefan Zweig are o metodă literară și psihologică remarcabilă, strălucitoare. El este de o raționalitate extrem de precisă, încât nu pierde cititorul într-un amalgam de detalii inutile. Personajele sale sunt complexe, iar autorul le analizează și le înșiruie sufletul în cărțile sale. Le iubește frustrările, trăirile, minciunile, le dedublează și alege ce-i mai bun din miezul firii lor. Le tratează cu afecțiune și cu înțelegere. Cu încredere și afinitate! Povestirea Scrisoare de la o necunoscută a inspirat în 1948 o producție cinematografică în regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut în distribuție pe Joan Fontaine, Louis Jourdan și Mady Christians.

Vă recomand acest volum cu toată căldura. Sunt sigur că o să vă placă, dacă sunteți în căutarea a ceva profund, bun, care să vă solicite câtuși de puțin și să vă dea de gândit. Mie mi-a plăcut enorm, îs subiectiv, na, nu garantez că și vouă o să vă placă, dar chiar merită să-i dați o șansă! :) Pentru copertă, măcar - ador colecția aceasta de la Polirom! Lecturi frumoase și o seară plăcută!

Anndrei