Daisy Jones & The Six, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 448

Traducere: Maria Adam

Rating: 5 din 5 steluțe 

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna?, Poate într-o altă viață și Uniți pe vecie au fost publicate în România de Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„Îmi amintesc că am văzut-o într-o seară pe Daisy pe ringul de dans de la Whisky. Toți o vedeau. Ochii ți se duceau direct la ea. Dacă restul lumii era de argint, Daisy era de aur.”

Un roman cuceritor despre ascensiunea fulgerătoare și destrămarea oarecum previzibilă a unei trupe rock în timpul zbuciumaților ani 1970. Toată lumea a auzit de celebrul grup rock Daisy Jones & The Six, dar nimeni nu a reușit să afle până acum motivele care i-au făcut pe membrii săi să își spună adio în timpul unui mult așteptat turneu mondial. Cine a fost de vină? Billy, cântărețul talentat și fermecător, dar înclinat să calce strâmb, sau aparent aeriana și fragila Daisy, care își dorește să fie apreciată nu pentru frumusețea năucitoare cu care a fost înzestrată, ci pentru talentul muzical? O poveste despre sex, droguri, rock ’n’ roll, dar și despre prețul succesului și sacrificiile pe care sunt nevoiți să le facă artiștii și familiile lor. Construit sub forma unui interviu extins cu toți cei implicați, romanul reușește să surprindă cu fidelitate o perioadă istorică deopotrivă fermecătoare și controversată.

„Daisy nu prețuiește nimic din ce a obținut ușor. Banii, înfățișarea, chiar și vocea ei. Voia ca oamenii să o asculte.”

Vreau să spun, înainte de toate, că am avut un extraordinar de mare șoc - pe bune! - când am aflat că, de fapt, întregul roman este o ficțiune pură. Pur și simplu, de-a lungul celor aproape patru sute cincizeci de pagini, am avut impresia că citesc o poveste adevărată, puțin înflorită și estetizată de dragul literaturii și a ficțiunii. Dar, pentru Dumnezeu, ce e cu atâtea chestii fan-made pe internet? De ce am găsit până și cover-ul albumului ”Aurora”? Deci, efectiv, am trăit într-o adevărată minciuni; totuși, sincer să fiu, dacă această poveste chiar nu e adevărată, atunci cu siguranță, într-un alt Univers, este. Am devorat, la propriu vorbind, Daisy Jones & The Six, în primul rând pentru că am avut așteptări enorm de mari de la această carte. Și nu numai că mi-a atins așteptările, dar le-a și întrecut. De la început, până la sfârșit, n-am mai putut s-o las din mână. Pentru mine, și-o spun sincer, cred că va fi una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și, again, haide să purtăm un moment de reculegere, noi, toți cititorii înrăiți care apreciem o carte și după copertă, pentru această copertă superbă! Well done, Editura Corint, well done!

„Nu voiam să citesc contracte și să acord atenție cui trebuia să dau bani și la ce se aștepta de la mine. Voiam să scriu cântece și să mă droghez.”

Taylor Jenkins Reid ne spune povestea lui Daisy Jones, o tipă înzestrată cu un talent muzical deosebit, frumoasă, sexy, energetică și efervescentă, dar totuși aeriană, spontană, chiar ciudățică, și a trupei The Six, în care aceasta intră desăvârșind, astfel, succesul acestora. Bun, dincolo de asta, se-ntâmplă lucruri destul (ne)așteptate în carte - ba cineva se îndrăgostește de cineva, ba se mai înșală puțin, se lasă cu lacrimi și băutură și droguri și cântece compuse pe șervețele și-apoi înregistrate în studiu. Se lasă cu bani și faimă și... multă, multă, multă dramă! Cel mai mult la această carte mi-a plăcut felul în care a fost scrisă - mi s-a părut ceva original, nou, autentic: scrisă sub forma unui interviu, în care replicile personajelor alternează, cartea îți oferă o perspectivă completă asupra anumitor întâmplări și circumstanțe, în aceeași măsură în care, de fapt, te face și mai confuz - unele flashback-uri și amintiri par să se bată cap în cap. Cineva spune ceva, altcineva este de părere că, de fapt, s-a întâmplat exact opusul. În cele din urmă, nu știi ce să mai crezi. Dar nu contează, că, oricum, cartea nu urmărește un fir epic singular, încât să trebuiască să fii minuțios atent la detalii (care, de altfel, nu-s multe și nici nu obosesc). Dimpotrivă, mi s-a părut că romanul are o dinamică ficțională rapidă, alertă și alarmantă. Probabil se datorează modului în care a fost scrisă, întrucât „sari dintr-o minte în alta”, să spun așa. Și te-atașezi al dracului de rapid de personaje. Pe bune, Billy & Daisy au fost absolut delicioși. Și nu numai.

„Era o lume a bărbaților. Toată lumea era o lume a bărbaților, inclusiv industria muzicală... Nu era ușor. Trebuia să obții aprobarea unui bărbat să faci aproape orice și mi se părea că erau două feluri prin care puteai avea câștig de cauză. Ori te prefăceai că ești una de-a lor, adică metoda găsită de mine. Ori te purtai foarte feminin și flirtai, și fluturai din gene. Le plăcea chestia asta.”

Atmosfera romanului mi-a plăcut mult, mult de tot - a fost exact ce a trebuit, având în vedere perioada reiterată în Daisy Jones & The Six și, mai ales, toată efervescența întâmplărilor. Știu că am mai citit cărți de la această autoare, dar celelalte nu m-au impresionat atât de tare cum a reușit s-o facă acest roman. După cum am spus, chiar am avut niște așteptări foarte mari, deoarece am văzut că este extrem de apreciată și extrem de bine cotată pe Goodreads. Acum, după ce am citit-o, chiar îmi dau seama de ce: este scrisă excepțional de bine, cu pasaje profunde și emoționante carte alternează cu secvențe aproape violente, de realitate dură, și-aici vorbesc de droguri și alcool și comportamente distructive. Chiar mi-au plăcut unele cugetări inserate, m-au atins și m-au emoționat. Dar, de fapt, povestea în sine este una extrem de profundă - este povestea unei deveniri, a unui apogeu, a unei decăderi magistrale. Este vorba despre prietenie, devotament, tovărășie, la fel cum este vorba și despre trădare, dezbinare și destin. Taylor Jenkins Reid a scris o carte pe care n-aș putea s-o încadrez într-un anumit gen; a scris o carte multilaterală, dacă pot spune așa, în care abordează multe subiecte și pune sub lupă o tipologie umană extrem de variată. Și cred că asta, în cele din urmă, mi-a plăcut enorm de mult la acest roman - este o carte reală (deși, după cum v-am spus, e pur fictivă), în ideea că acești oameni, aceste personaje sunt dominate de anumite adicții (fie ele bune sau rele), de anumite comportamente, promovând anumite valori și având anumite idealuri. 

„Purtam ce voiam, când voiam. Făceam ce voiam, cu cine voiam. Și dacă nu-i plăcea cuiva, dracu' să-l ia!”

Fiecare este o verigă importantă a trupei din care face parte. Dacă e să se întâmple ceva cu cineva, are să se perturbe un echilibru care, în cele din urmă, va duce la colosala și inevitabila destrămare. Astfel, întregul destin al trupei depinde de cât de bine se-nțeleg, cât de bine comunică și cât de multe sacrificii are de gând fiecare să facă. Totuși, întregul destin al trupei pare să atârne de un firav și subțire fir de păr. În ce direcție vor merge toate, care va fi deznodământul, care vor fi motivele - toate acestea fac din Daisy Jones & The Six cu adevărat un roman efervescent și, într-o măsură, dramatic. Chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot - da, știu, sunt impresionist - dar îl recomand cu mare drag tuturor celor care vor să citească o carte (1) bine scrisă, (2) cu personaje geniale, puternice și solid conturate și (3) cu o poveste extrem de diferită față de ce am citit până acum. În cele din urmă, s-o mai spun și pe asta, este o carte despre artiști. Cui nu-i plac cărțile cu și despre artiști? Hello, condiția artistului, remember orele de literatură din liceu? Eu zic că da.

„Ți se întâmplă uneori să întâlnești pe cineva care pare să plutească prin viață? Daisy plutea cumva prin lume, neștiind cum mergeau lucrurile cu adevărat.”

Vreau să le mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Daisy Jones & The Six, de Taylor Jenkins Reid, pe care o găsiți AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire și pe site-ul lor - ca întotdeauna, ne încântă cu o mulțime de apariții literare așteptate și de cărți de tot felul. Eu am pus deja ochii pe câteva! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Un an fără tine, de Nina de Pass - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Anul apariției: 2020

Traducere: Pavel Cazacu

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Nina de Pass a început să lucreze la Un an fără tine, romanul ei de debut, în timpul unui curs de scriere creativă de la Academia Faber. Are un masterat în franceză și spaniolă de la Universitatea din Edinburgh, iar în prezent locuiește și lucrează la Londra. Pentru mai multe informații despre autoare, vizitați site-ul www.ninadepass.com.

„Cum pot să-mi maschez tristețea aici? Cum le voi răspunde întrebărilor despre cum de am ajuns aici abia în ultimul an de școală? Ce se întâmplă dacă vom merge undeva cu mașina din nou?”

San Francisco. Ajunul Anului Nou. Cea mai promițătoare petrecere se sfârșește cu o tragedie. Cara supraviețuiește. Dar G, cea mai bună prietena a ei, își pierde viața. Nouă luni mai târziu, Cara e încă zbuciumată, chinuită de durere și de un secret întunecat pe care ar prefera să-l dea uitării. Sperând să-i ofere un nou început, mama ei o expediază la o școală cu internat din Elveția, unde nimeni nu știe ce s-a întâmplat — și unde Cara intenționează ca lucrurile să rămână așa. Însă noii ei colegi de clasa, Ren și Hector, nu îi vor îngădui să se închidă în ea. Ba mai mult, cei doi sunt hotărâți să doboare zidurile pe care Cara le-a clădit cu atâta grijă în jurul ei. Și poate că tânăra își dorește ca ei să reușească… Mai ales Hector, care pare s-o înțeleagă așa cum nimeni altcineva n-o face. Dar cu cât se apropie mai tare de Hector, cu atât amintirea lui G pălește. Să meargă mai departe înseamnă să renunțe la trecut — și să recunoască ce-a făcut în acea noapte fatidică —, dar Cara nu știe cum. O așteaptă acum o a doua șansă, dar numai dacă va găsi în ea puterea de care are nevoie.

    „(...) nimic nu contează mai mult pentru mine decât să trec neobservată printr-o zi (...).”

Let's take a moment to admire this beautiful book cover. Serios, acum, coperta e chiar reușită - doar am simțit nevoia să spun asta, probabil pentru că nu vreau să intru, încă, în recenzia propriu-zisă, fiindcă n-ar fi prea multe de lăudat. Înainte de toate, eu n-am avut așteptări de la romanul de debut al Ninei de Pass. Pur și simplu nu știam nimic despre el, nici nu citisem descrierea înainte să mă apuc de carte (de obicei citesc descrierea în timp ce citesc cartea, dar doar dacă nu reușesc să mă prind, de la bun început, despre ce este vorba sau în ce direcție se îndreaptă toate lucrurile). Ei, bine, n-a fost cazul, pentru că este încă de la început extrem de clar despre ce este această carte: demonii interiori ai Carei, amintirile care o sfâșie și nu-i dau voie, astfel, să trăiască așa cum o făcea înainte, tăindu-i cheful de viață și hrănind-o cu gânduri urâte și lipsite de speranță, închizându-se în ea și în ceea ce, după o anumită întâmplare, a mai rămas din viața ei. Sau, în fine, ceea ce, după părerea ei, abia se mai poate numi viață. Bun. Idee sănătoasă (să zicem așa), însă, după părerea mea, execuția n-a fost tocmai una care să mă atragă. Too much drama for me - deși, la origine, ador dramele, dar nu tipul acesta de dramatism adolescentin sau, în fine, cum o fi el. De fapt, cred că, întocmai, această carte este una pentru adolescenți - fiind, de fapt, cu și despre adolescenți -, deci mi-a fost destul de greu să reușesc să mă identific sau, oarecum, să mă atașez și să mă regăsesc în vreunul dintre personaje. Sincer. Cred că am depășit acea perioadă - și asta, de altfel, nu știu dacă e tocmai de bine sau e de rău. Cert este că această carte cu siguranță s-ar fi pliat mult mai bine pe natura mea dacă aș fi citit-o acum câțiva ani. Și nu la la vârsta mea.

„- Părerea mea, continuă ea, este că fericirea ta aici depinde de lucrurile care contează pentru tine. Vreți să-ți faci prieteni aici? Vrei să înveți destul de bine încât să poți intra la universitate? Vrei doar să fii departe de casă? Ce îți dorești tu?

- Nu contează ce îmi doresc, îi răspund, nervoasă. Am renunțat la dreptul de a-mi mai dori lucruri pentru mine acum nouă luni.”

Ajunsesem în punctul în care să mă simt prost că nu rezonez cu Cara. Că nu reușește să mă convingă. Nu știu. Parcă a lipsit ceva care să facă clic și să facă apel la emoțiile mele. Da, după cum v-am spus, este o carte care, cu ușurință, s-ar încadra în lecturile favorite ale adolescenților, sau dacă nu favorite, măcar cât de cât remarcabile. Personajele, la o adică, chiar sunt interesante - Ren e o tipă efervescentă, Hector, ce să zic, destul de bizar și pe alocuri cringe, iar Cara chiar e o tipă cu un caracter mișto, dacă n-ar fi atât de dramatică. Acum, că scriu recenzia, iarăși mă simt prost pentru ceea ce scriu - dar, sincer, mi s-a părut puțin exagerată atitudinea ei (bineînțeles, n-am cum să-nțeleg, pe bune, prin ce a trecut, oricât de empatic aș fi - și, de fapt, nici n-aș vrea vreodată să înțeleg, cu adevărat, prin ce a trecut). Cartea nu e tocmai un romance, e un fel de jurnal al încercării de a depăși anumite bariere din viață, un fel de călătorie spre regăsirea puterilor proprii, a identității pierdute, a încercării de a lupta cu monștrii întunecați ai trecutului care-i bântuie amintirile Carei - imposibilitatea, de unde, de fapt, și drama romanului. Da, e un roman dramatic, dar cu un dramatism, după gusturile mele, ușor exacerbat și neconvingător. Poate, de fapt, la cartea aceasta este frumos de urmărit parcursul Carei, drumul ei, ideea că acea Cara de la începutul romanului pare-se a nu mai fi Cara de la sfârșitul romanului. 

„(...) La urma urmei, e imposibil să fii zdrobit când ești deja sfărâmat într-un milion de bucățele. Cât de rău poate să mai fie?”

Un an fără tine, și-aici concluzionez, este o carte pentru adolescenți. Cu adolescenți. Știu că sunt multe persoane cărora le-a plăcut, dar eu nu mă regăsesc printre ele. Mi-ar fi plăcut să fie puțin mai reală, de o profunzime anumite, cu personaje ceva mai convingătoare. Dar, în fine, a fost totuși o călătorie interesantă într-o astfel de lume care, din păcate, oricând ar putea deveni realitatea imediată a cuiva. Aș fi vrut să mă emoționeze mai mult, să-mi stârnească anumite trăiri și stări. Însă, în cele din urmă, m-am bucurat de sfârșitul efervescent al cărții, de faptul că, parcă, mi-a dat un oarecare curaj, o oarecare zvâcnire și mi-a demonstrat că, încă o dată, într-un întuneric dens de-l tai cu cuțitul, speranța luminează precum un nou soare. 

„- Cu toții purtăm cicatrici, Cara (...). Știi mai bine decât oricine că viața e un lucru fragil și trecător - agață-te de unde poți de ea. Trebuie să crezi că lucrurile se vor schimba.”

Vreau să le mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Un an fără tine, de Nina de Pass, pe care o găsiți AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire și pe site-ul lor - ca întotdeauna, ne încântă cu o mulțime de apariții literare așteptate și de cărți de tot felul. Eu am pus deja ochii pe câteva! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Oameni normali, de Sally Rooney - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Traducere: Mihaela Buruiană 

Număr de pagini: 273

„Connell a râs și mai tare. Marianne, a zis el, nu sunt religios, dar uneori cred că Dumnezeu te-a creat special pentru mine.”

Sally Rooney (n. 20 februarie 1991, Castlebar) este o scriitoare irlandeză care locuiește la Dublin. Opera sa de debut, Conversations with Friends, a fost publicată în 2017. Al doilea roman al ei, Normal People, a fost publicat în 2018 și a primit mai multe premii. Sally Rooney a crescut într-o casă de tip marxist, a parintilor din Castlebar. Are un frate mai mare și o soră mai mică. Mama ei este șefa unui centru cultural, în timp ce tatăl ei, după privatizarea companiei de comunicații de stat Telecom Éireann, se retrage devreme la pensie. În 2009, Rooney a început să studieze limba engleză la Trinity College Dublin. După ce a luat diploma de licență, a început un master în științe politice, la care a renunțat. În schimb, a absolvit o teză despre politica americană în literatura americană.

„Marianne avea impresia că viața ei adevărată se desfășoară undeva departe, în lipsa ei, și nu știa dacă va afla vreodată unde și dacă va lua parte la ea. Adeseori, avea senzația asta la școală, dar nu era însoțită de vreo imagine anume sau despre cum ar putea să arate sau să simtă viața adevărată. Nu știa decât că, atunci când va începe, nu va mai fi nevoie să și-o închipuie.”

Marianne este fiica unei familii înstărite și locuiește într-un conac impunător dintr-un orășel irlandez. Introvertită, cu o inteligență uneori prea ascuțită și cu o înfățișare incertă, are toate însușirile pentru a fi marginalizată de colegi. Connell, fiul menajerei, este chipeș și deștept, popular în tot liceul. Atracția care se naște între cei doi adolescenți are o forță magnetică. Cum vor evolua ei de-a lungul anilor de facultate și prin ce transformări va trece relația lor? Ce se va întâmpla atunci când diferențele sociale vor ridica ziduri între ei, când experiențele de viață îi vor strivi sub implacabilul lor? Cum își vor confrunta cei doi tineri demonii interiori? Cu Oameni normali, Sally Rooney își confirmă talentul portretistic dovedit încă de la bestsellerul Conversații cu prieteni, făcând radiografia celor mai mărunte detalii ale vieții emoționale a personajelor. Povestea este alertă și captivantă, scrisă nemilos, dar cu inflexiuni de tandrețe: nu atât un roman de dragoste, cât mai ales unul de maturizare – despre cunoașterea de sine, despre metamorfozele prieteniei, despre influențele familiale și sociale, precum și despre barierele dintre noi, cei dintr-o lume conectată, aparent fără bariere.

„Connell se uită din nou lung la pagina web. În ultima vreme, îl tot frământă gândul că, în realitate, este format din doi oameni distincți și că va fi nevoit în curând să decidă care dintre ei să fie el în permanență, încât să-l lase-n urmă pe celălalt.”

Vorbeam zilele trecute cu cineva despre o carte, nu mai știu sigur, ceva thriller pe care mi l-am cumpărat la recomandarea ei. La un moment dat, mă întreabă - de fapt, îmi spune - să citești Oameni normali, este exact genul tău de carte. Și-atunci, de fapt, mi-am dat seama cât de multă dreptate are: într-adevăr, romanul lui Sally Rooney a fost (de fapt, este) genul meu de carte. Am citit-o anul trecut, undeva prin decembrie, și deși îi fac recenzia abia acum, știu că este o carte despre care n-aș putea vorbi prea mult. De ce? Pentru că, simplu, este - iarăși - genul acela de carte despre care nu poți vorbi, fiindcă, pur și simplu, nu are rost să faci asta; este genul de carte pe care o simți, te atinge, te emoționează și te frustrează, te ridică și te coboară, te poartă printr-o confuzie de emoții și trăiri și sentimente și stări. La o adică, este genul de carte pentru care nu-ți găsești cuvintele - nu poți spune decât ia și citește-o, eu nu îți pot spune de ce mi-a plăcut (chiar dacă mi-a plăcut la nebunie, deci ar trebui neapărat s-o citești). Este foarte, foarte posibil, de fapt, mai mult decât probabil, ca ție să nu-ți placă - poate abordezi alt gen literar, nu ești familiarizat cu scriitura densă, portretizantă, detaliată, poate chiar confuză în ceea ce privește cronologia și dinamica evolutivă a personajelor. Pentru mine, unul, Oameni normali cred că a fost una dintre cele mai mari surprize literare ale anului 2020.

„(...) Nu s-a considerat niciodată demnă de a fi iubită. Dar acum are o viață nouă, care începe cu acest moment, și chiar după ce vor fi trecut mulți ani, se va gândi: Da, exact așa a fost, atunci a început viața mea.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult, în special, psihologia cărții. Demersul devenirii personajelor. De fapt, mi-a plăcut cât de simplă, în cele din urmă, este această carte. Dar, Dumnezeule, cât de profundă, reală, verosimilă, veridică, adevărată - ați prins ideea. Cât de atent, cât de plastic și expeditiv a urmărit Sally Rooney relația dintre Marianne și Connell, schimburile de replici dintre ei. Maturizarea. Încercarea de cunoaștere și de acceptare a naturii interioare. Metamorfozele lor - mi-am dat seama, în cele din urmă, că nu e vorba despre o devenire în această carte. Nu. Nicidecum. Personajele de la începutul cărții erau fix aceleași de la sfârșitul cărții - păstrând linia și rațiunea iubirii, dar depășind barierele crezute a fi existente, într-o lume nesfârșit de spontană, plină de surpriză. Într-un univers plin de atâtea povești de doldora de efervescența vieții, a tinereții și emoțiilor. Sincer, nici nu știu ce să spun - poate nu-mi amintesc, întocmai, acțiunea romanului (cred că aici ar merge să mă uit la ecranizare, nu?, pentru că romanul lui Rooney a fost ecranizat de HBO), dar îmi amintesc cu certitudine cum m-a făcut să mă simt: citeam, și recunosc că nu a fost tocmai o acțiune alarmantă, de o dinamică neașteptată, ci a fost mai mult un fel de roman al pistonării, să spun așa, Sally Rooney concentrându-se mai mult pe ideea de luptă interioară, augumentând personalitățile celor doi (care, de altfel, se găsesc în condiții sociale și familiale care le influențează viețile), scoțând în evidență natura cognitivă a acestora. Eu, sincer, l-am găsit ca un fel de roman psihologic - extrem, extrem, extrem de bine scris.

„În general, observ că bărbații sunt mult mai preocupați să limiteze libertățile femeilor decât să-și exercite propriile libertăți, zice Marianne.”

Am rămas cu un gust plăcut, sincer, după ce am terminat romanul. Aici sunt multe de spus, dar nu vreau să intervin în povești ce țin de propria mea viață. E un roman, deși am spus că simplu, extrem de complex. Pentru că, până la urmă, ceea ce cândva am fi considerat clișeic, și încă, cu desăvârșire și fără să ne dăm seama, încă am putea considera, se dovedește a fi de o importanță extraordinară - oamenii din viața noastră sunt cei care, în cele din urmă, ne definesc devenirea, ne conturează natura interioară, ne stârnesc emoții și sentimente, stări și trăiri. Și, dincolo de asta, acolo unde începe iubirea, acolo unde speranța își face corp comun cu omul, nu rămâne decât să spunem povești - povești frumoase despre doi oameni care, poate, niciodată nu ar fi crezut că își vor trăi împreună viața. Oameni normali pune sub lupă sentimentel umane, în întreaga lor splendoare, iar autoarea, cu o precizie chirurgicală, reiterează natura umană, cu toată efervescența ei, cu bune și rele, cu rele și bune. Că, până la urmă, cine e cea mai fictivă ființă, dacă nu omul?

„Cred că felul mei de a fi nu poate fi iubit. Am o fire rece, e greu să mă placă cineva... Își ridică în aer una dintre mâinile lungi, subțiri, de parcă ar aproxima ce vrea să spună, în loc să identifice exact.”

Le mulțumesc tare, tare mult prietenilor dragi de la Curtea Veche pentru romanul de față, Oameni normali, de Sally Rooney, pe care îl puteți găsi AICI. Da, știu că aș fi putut posta această recenzie acum mult timp, însă, sincer, nu mi-am găsit cuvintele (cum, de fapt, nu mi le-am găsit nici acum, dar nu am vrut, pur și simplu, să mai treacă o zi fără să scriu despre această carte). V-o recomand cu mare drag, chiar v-o recomand; nu știu sigur dacă se va număra printre lecturile care să vă marcheze, însă știu, chiar știu că, măcar câtuși de puțin, vă va atinge și vă va stârni o emoție. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Agata murind, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2003

„(...) acel tip de frumusețe exersată neîncetat, expusă cu tact de persoana care părea să cunoască regulile, pentru că frumusețea, nu-i așa, nu e un dat imuabil, ea e amenințată de degradarea până la dispariție (...).”

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

„În stradă! Gândul li se întâlnește, uluit. În stradă, adică afară, afară, adică pe marginea mormintelor, ar spune amândoi, deși nu și-o mărturisesc, pentru că toți, dar absolut toți cei din hotel au sentimentul că aici cimitirul e adevăratul oraș, indubitabila casă, adăpstul sigur, pe când orașul e doar biata lizieră, sau faleza în sfărmare, sau anticamera, avanpostul timpului etern, trambulina prăbușirii ultime, atât de detestată și-atât de acceptată, atât de gândită și-atât de ignorată, atât de necesară și...”

Aflat în pericol de surpare din cauza alunecărilor de teren, vechiul cimitir al orașului D. trebuie mutat în altă parte. Printre rudele persoanelor decedate, convocate aici de către Primărie pentru a fi martore la operațiunea de strămutare, se află și tânăra violonistă Augusta Degan. Chiar înainte de revenirea în orașul natal, Augusta încheiase un tratament psihanalitic cu terapeutul căruia continuă să i se confeseze și acum. Trauma care a stat la baza labilității psihice a protagonistei a fost moartea prematură a surorii sale Agata, petrecută în copilărie. Însă abia deshumarea la care tânăra este silită să asiste va constitui adevărata experiență a vindecării sale, ieșirea deplină din criză. În fața teribilei situații, Augusta își va retrăi întregul trecut, dar va descoperi și feminitatea. Scenele coșmarești din cimitir vor declanșa și o exhumare a instinctelor sale, care o vor arunca într-o sexualitate frenetică, dezlănțuită. Deopotrivă erotic și morbid, Agata murind este un roman al eliberării de vinovății și spaime, scris într-o manieră cât se poate de provocatoare. Romanul a fost distins în 2003 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2013 a apărut în versiune spaniolă la Madrid.

„(...) eu, care am obosit să tot văd cutia suspendată în mijloc, pe care o văd de atâția zeci de ani când sunt singură și goală, chircită pe cearșaf, tremurând, și ceasul aproape de miezul nopții, când golul din încăpere e rece, palmele și tălpile mele reci, și jeturile de frig nu încetează să mi se prelingă peste față din cutie...”

... scris într-o manieră provocatoare și cât se poate de originală, aș îndrăzni să spun. Cum aș mai îndrăzni, de asemenea, și mi-o asum când spun, pentru că, prin excelență, părerea mea este a mea, deci subiectivă (deși știu, chiar știu cât de ușor ar putea fi și a voastră), Dora Pavel este autoarea cu cea mai autentică voce din literatura noastră națională contemporană. Pentru mine, cel puțin. Am citit aproape toate cărțile semnate de dumneaei, Do not cross, Captivul, Pudră, Agata murind (recitită, chiar) și mai am o carte, ultima creație literară a autoarei, Bastian, care aștept „să mă cheme”, deoarece știu, cu certitudine, că nu trebuie s-o citesc până nu mă simt pregătit. În fine, voi vorbi despre romanul de față, pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care, de curând, l-am recitit - deși, dacă știți, eu nu recitesc, în general, cărți. Dar am simțit nevoia să recitesc această carte, deși n-aveam în plan - am văzut-o în bibliotecă și, mi-am zis, i-a revenit timpul! Și-așa a fost, iar concluzia pe care am tras-o, după ce am terminat-o, a fost aceea că, după anumite experiențe de viață, după anumite întâmplări, după anumite lovituri, cărțile Dorei Pavel, în speță romanul de față, te ating diferit. Le simți mult mai profunde decât le-ai simțit prima dată. Pentru mine, scriitura Dorei Pavel este de o profunzime abisală, întunecată, într-un stil romanist aproape gotic, sufocant, dens, da, foarte dens. Și, dincolo de asta, emoționant și incisiv, incisiv și emoționant (nu în sensul clișeic al cuvântului - este vorba de o emoție sui generis, nu știu cum să-i spun, care-ți transcede sufletul și stăruiește acolo mult, mult timp după ce vei fi terminat cartea - sau cărțile, în fine).

„Am izbutit! Cruzimea mi-a izbutit! Vedeam numai ce voiam eu să văd. Înțelegeam numai ce alesesem eu să înțeleg. Gardul viu din capul cimitirului mă privea somnolând, adormind ca o coamă de pădure învăpăiată în asfințit.”

Agata murind nu este, nicidecum, un roman tipic. Pentru mine a fost ca un fel de noutate literară - repet, scriu acum nu doar din perspectiva faptului că am recitit romanul, ci și din perspectiva faptului că, acum câțiva ani, l-am citit pentru prima oară (însă nu i-am făcut o recenzie), cum nici nu știu dacă ce scriu acum se poate, de fapt, numi recenzie. Sunt de părere că există anumite cărți, anumite lecturi despre care chiar nu poți vorbi (sau, în orice caz, despre care nu poți scrie), pentru că n-ai avea cum să surprinzi, într-o manieră viabilă sau plastică sau expeditivă, ceea ce ai simțit și trăit citind cartea. Așa e și acum. Scriind ce scriu aici nu fac altceva decât să-mi stăpânesc și mulțumesc piticii cerebrali, care-mi spun că trebuie să scriu despre această carte chiar dacă, în speță, nu scriu nimic despre această carte. Că, pe bune, chiar n-aș avea ce să scriu. N-am să m-apuc să vă povestesc despre ce este - la o adică, poate fi despre nimic, la fel de bine cum ar putea fi și despre tot. Poate să-ți vorbească despre cât de importantă și frumoasă și sublimă este viața, la fel de bine cum poate să-ți arate și că, de fapt, adevărul acestei lumi poartă numele de moarte. Poate să-ți descrie despre regăsirea propriei identități, despre himerica încercare de a-ți descoperi natura și cosmosul interior, la fel de bine cum poate să-ți transmită și faptul că, în cele din urmă, nu suntem decât niște semne de întrebare dinamice și mobile în această lume plină de posibilități. Poți să iubești, cu toată ființa ta, acest roman - în aceeași măsură, repetându-mă, poți să-l găsești dizgrațios și plictisitor. Ce anaforă minunată am făcut, nu?

„Nu era asfințitul. Nu era decât o dimineață a mea, încă o dimineață abjectă a meași pe care, pe moment, izbutisem să o îmblânzesc așa cum doream eu, o întemnițată ca mine, fără gratii.”

Nu voi spune multe, chiar nu. Nu are niciun sens. Agata murind este cartea aceea despre care nu vrei să vorbești, pe care nu vrei s-o recomanzi decât oamenilor care au mai citit-o pe Dora Pavel și care, întâmplător sau nu, nu au citit și romanul de față. Pot spune doar că stilul scriitoricesc al autoarei, după părerea mea, dincolo de a fi unul original, este unul cu care mulți ar putea să nu fie prieteni. Scriitura densă care uneori ar putea plictisi - la mine, unul, nu e cazul - dând în inadecvare logică, care parcă te poartă într-o atemporalitate și într-un Univers aspațial, personajele puternice, alcătuite din lumini și umbre, misterioase (e tare ciudat cum cartea de față, pentru mine, a însemnat în mare măsură și un fel de thriller, în care domina un mister ciudat, aducându-mă în situații pe care, cu greu, mi le-am putut explica). Este o carte care te lovește, pur și simplu, te ridică și te înalță, te izbește de pământ și, să zaci, te lasă acolo fără să-ți întindă, măcar, o mână. Dar știi, după ce o vei fi terminat, știi că vei avea nevoie de cel puțin câteva săptămână pentru a-ți reveni. Și mai știi, de asemenea, că, într-adevăr, Dora Pavel este o  maestră a acestui gen literar (pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez): să spunem, cu curaj doar, că Dora Pavel într-adevăr scrie, zău, extrem de bine.

„Mi-a fost de-ajuns să revin în prima noapte, ca să-mi dau seama ce mă atrăgea: da, da, culmea, va trebui s-o recunoști și tu, culmea, chiar promisiunea vieții!”

După cum am spus, eu nu recitesc cărți. Doar Micul prinț e una dintre cărțile pe care, în fiecare an, o recitesc. În schimb, nein, nu fac asta. Dar am așa un chef nebun de a reciti și celelalte cărți ale Dorei Pavel - după cum v-am spus, pe multe dintre ele le-am citit acum ceva ani. Când, poate, eram încă necopt. Eram mai tânăr, să zic așa. Cum anii au trecut, noi experiențe și-au făcut loc în viața mea - noi întâmplări, mai bune sau mai puțin bune, mai frumoase sau mai puțin frumoase - în orice caz, fiecare a însemnat o nouă cărămidă adăugată în întregierea dimensiunii și identității mele psihologice. Agata murind, citită după ani buni, m-a lovit în cel mai sensibil punct al ființei mele - și va rămâne mult, mult timp, în inima mea. N-o voi recomanda cuiva, nu, eu cred că această autoare trebuie descoperită spontan, pur și simplu, nu băgată pe gât cuiva. Eu am citit prima carte de la dumneaei dintr-o întâmplare, deoarece am vrut să descopăr cât mai mulți autori români - că, până la urmă, ei fac parte din patrimoniul nostru cultural național. Și tare, tare mă bucur că am descoperit-o! Nu vă mai rețin, vă las cu bine și cu gândul că, poate cândva, Dora Pavel își va face loc în bibliotecile voastre. Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pline de spor și pe placul vostru!

Don Camillo. Lume măruntă, de Giovannino Guareschi - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2008

Traducere: Geo Vasile

Giovannino Guareschi (1908-1968) s-a născut în Fontanelle di Roccabianca, Italia. În 1929 devine editor al ziarului satiric Corriere Emiliano, iar din 1936 până în 1943 este editor șef al unei publicații cu același profil - Bertoldo. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cirtică politica lui Mussolini, iar în 1943 se înrolează în armată, lucru care îl ajută să scape de represiunile fasciștilor. Odată cu semnarea de către Italia a armistițiului cu Aliații, este arestat și închis într-un lagăr de prizonieri din Polonia, experiență relatată în Diario Clandestino. După război, Guareschi se întoarce în Italia unde fondează revista satirică Candido. I-a ridiculizat pe comuniști, dar și deciziile Partidului Democrazia Cristiana, pe care inițial îl susținuse. În 1954 este acuzat de calomnie și condamnat la douăsprezece luni de închisoare, după ce publică o falsă scrisoare din timpul războiului, pe care i-o atribuie liderului Rezistenței, Alcide De Gasperi. Giovannino Guareschi a devenit cunoscut în toată lumea prin personajul său - Don Camillo - preotul dintr-o bucată căruia Fernandel i-a dat viață pe marile ecrane. 

„- Cultura nu face doi bani, don Camillo, i-a zâmbit Cristos. Contează ideile. Frumoasele discursuri nu înseamnă nimic dacă acele cuvinte nu conțin idei practice. Înainte de a judeca pe cineva, să-l punem la încercare.”

Don Camillo, un preot atipic, şi Peppone, primarul comunist sunt cele două personaje pitoreşti care dau coerenţă acestui volum de proze scurte. Fiecare text surprinde câte una dintre disputele încrâncenate ale celor doi, iar rezultatul este o cascadă de râs. Asemeni unor copii răsfăţaţi şi arţăgoşi, cei doi se “ţin scai”, având întotdeauna câte ceva de reproşat unul altuia. Farsele şi încurcăturile amuzante se înlănţuie, fiecare povestire fiind scena a noi şi noi răsturnări de situaţie. Don Camillo. Lume măruntă este o carte relaxantă, scrisă cu mult umor şi cu o fină ironie. Printre rândurile ce descriu lumea măruntă a satului Bassa sunt ascunse valori ca prietenia, generozitatea, plăcerea de a trăi, caracteristice atât preotului iute la mânie cât şi primarului încăpăţânat.

„- Știu, în orice caz nu trebuie niciodată să te bizui prea mult pe propria credință. Uneori orgoliul ne nenorocește.”

Probabil Don Camillo. Lume măruntă, cartea italianului Giovannino Guareschi, este una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. A fost, pur și simplu, o carte delicioasă, extrem de amuzantă, efervescentă în ceea ce privește dinamica scriiturii și a povestirilor (cartea surprinde un cumul de povestiri de scurte dimensiuni - dar care, în cele din urmă, adunate, pot să contureze un adevărat roman), cu personaje bine conturate, rotunde, complexe, care se regăsesc în situații atât banale (dar cu o însemnătate aparte), cât și bizare; o carte care m-a regăsit, deseori, răzând cu adevărat și care chiar mi-a plăcut. Zău, mi-a plăcut tare mult, și m-am atașat extrem de mult de simpaticul, atipicul, neghiobul, carismaticul, ironicul și sarcasticul Don Camillo, un preot cu adevărat atipic, care pare-se că are ceva de împărțit cu domnul Peppone, primarul satului Bassa, și nu doar convingerea politică, pe cât ceva oarecum personal. Dar amândoi, prinși într-o cocârdășie tare nostimă, fac din romanul lui Giovannino Guareschi o carte, într-adevăr, memorabilă.

„- Liniștește-te, don Camillo, îl mustră cu blândețe Cristos. Prin violență nu se obține nimic bun. Lumea trebuie convinsă pe cale rațională, iar nu scoasă din minți prin acte de violență.

- Adevărat, oftă don Camillo. Lumea trebuie făcută să raționeze. Numai că în timp ce lumea e poftită să raționeze, vacile crapă.”

Sincer, nu știam nimic despre ea. Știam doar că cei de la Editura Vellant n-au cum să mă dezamăgească, așa că am vrut neapărat s-o citesc. Da, și-o spun cât de sincer pot, rareori spre niciodată am fost dezamăgit de o carte apărută la ei. Pentru mine, este o editură de calitate care traduce scriitori care, surprinzător, mi-s tare pe plac. În fine, asta este altă poveste, și să nu mă întind prea mult cu vorbăria! Am intrat în lumea romanului cu o plăcere deosebită care m-a încercat și pe care am simțit-o pe întreg parcursul celor două sute și ceva de pagini. Dincolo de ciondănelile delicioase (cred că voi folosi cuvântul acesta destul de des) dintre Peppne și Don Camillo, am simțit, citind această carte, plăcerea vieții. Umorul fin, ironia atât, dar atât de subtilă și antrenantă, prietenia, generozitatea, nu știu, viața aia simplă la care ne gândim cu toții, plină de întâmplări cotidiene care, de fapt, ar părea clișeice, însă sunt atât de intense. Și totuși, după cum și Guareschi o spune, la începutul romanului, „rebuie să ne dăm seama că (...) este cu putință să se-ntâmple lucruri care nu se pomenesc în alte părți. Lucruri care nu distonează nicicând cu peisajul. Este în zonă un aer deosebit, prielnic pentru vii și pentru morți, și tot acolo până și câinii au un suflet. Astfel o să-i înțelegem mai bine pe don Camillo, pe Peppone și toate câte se mai vântură pe-acolo. Și nimeni nu se miră că Cristos vorbește și că un individ e în stare să-i crape țeasta altuia, dar asta în chip onest: adică fără ură”. 

„- Nu-ți face sânge rău, don Camillo, îi spuse într-o zi Cristos din altar. Cu ce e mai prejos o parohie dacă turnul bisericii ei are un clopot în plus sau în minus? În ale sufletului nu contează tărăboiul, de vreme ce Dumnezeu are o ureche extrem de fină și aude foarte bine chiar și atunci când este chemat cu un clopoțel cât o alună.

- Înțeleg, răspunse oftând don Camillo. Oamenii însă sunt tari de ureche și clopotele slujesc mai ales să-i cheme pe oameni. Cu oamenii trebuie vorbit tare: masele ascultă de cine face mai mult tărăboi.”

Trebuie să vă mai spun că mi-a adus tare bine aminte de Caragiale, dramaturgul nostru autentic. Deși nu-s fan al lucrărilor sale, nu pot să nu spun că geniul său literar, de evidențiere a moravurilor, tipologiilor umane, nu este unul într-adevăr aparte. Așa mi s-a părut și don Camillo, un maestru al măștilor, care, prin scriitura sa, a reușit să contureze diferite caractere umane: de la minciună, la teme politice, voracitate și chiar prostie crasă. Și, încă o dată, mi s-a părut atât de autentică maniera în care m-a introdus Giovannino Guareschi în roman, felul în care s-a jucat cu vocile personajelor. De aici, adaug încă o notă a autorului, care mi s-a părut tare, tare faină: „ajunși aici, se cuvine o lămurire - dacă preoții se simt ofensați din cauza lui don Camillo, au tot dreptul să-mi facă cucuie cu o lumînare din cele mai groase, dacă se simt ofensați comuniștii din cauza lui Peppone, aceștia au tot dreptul să rupă un baston pe spinarea mea. Dar dacă altcineva se simte ofensat de vorbele spuse de Cristos, nu mai e nimic de făcut; căci cel care vorbește în povestirile mele nu este Cristos, ci Cristosul meu: adică glasul conștiinței mele.”

„- Don Camillo, a răspuns Cristos oftând, totul e cu putință când își bagă coada politica. În război, omul poate să-l ierte pe vrăjmașul care cu puțin înainte încercase să-l omoare și poate să-și împartă cu el bucățica de pâine, în schimb, în lupta politică omul își urăște adversarul, fiul își poate ucide tatăl și tatăl își poate ucide fiul pentru un cuvânt.”

Talentul scriitoricesc, narativ al lui Guareschi este, efectiv, incontestabil. Cu un discurs pe care-l stăpânește magistral, un talent de orator cum rar am reușit să citesc, o lectură care nu m-a plictisit deloc, dar deloc, ba chiar m-a antrenat și mi-a stârnit enorm de multe stări, Don Camillo. Lume măruntă este o carte pe care nu o voi uita curând. Sau, mai bine spus, pe care nu o voi uita vreodată. Și sunt sigur că mă voi întoarce asupra lecturii, cândva, deși obișnuiesc să nu recitesc cărți. Dar a fost o carte care mi-a satisfăcut, ca cititor, toate așteptările: emoție, trăiri, sentimente, personaje frumoase, întâmplări care să mă amuze și să mă antreneze, idei, totul a fost exact pe placul meu. Și, s-o mai spun încă o dată, don Camillo, Peppone și Cristos, cele trei personaje principale ale cărții, au fost, drept să vă spun, delicioase. Tare-aș vrea să citesc și alte cărți scrise de acest autor, dar nu știu dacă se găsesc traduse și la noi. Totuși, mă voi interesa. Iar dacă nu sunt traduse, sper ca, undeva în viitor, să facă ceva Cristos încât să se întâmple și această minune.

„Sunt lucruri care se întâmplă acolo, în acel ținut trăsnit, în care soarele lovește cu barosul în moalele capului și lumea judecă mai mult cu bâta decât cu creierul, dar în care cel puțin morții sunt respectați.”

Nu vă pot spune mai multe, dar chiar vă recomand să o citiți. Sigur o să vă placă, deoarece este o carte care îți aduce zâmbetul pe buze și care are, în cele din urmă, un substrat profund. Este o carte reală, dar nu neapărat prin întâmplări, ci prin convingerile pe care, prin intermediul personajelor, Giovannino Guareschi le livrează cititorului. Vreau să le mulțumesc mult celor de la Editura Vellant pentru faptul că au tradus această carte, Don Camillo. Lume măruntă, scrisă de Giovannino Guareschi, pe care o găsiți AICI, la prețul de doar 10 lei. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!