Don Camillo. Lume măruntă, de Giovannino Guareschi - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2008

Traducere: Geo Vasile

Giovannino Guareschi (1908-1968) s-a născut în Fontanelle di Roccabianca, Italia. În 1929 devine editor al ziarului satiric Corriere Emiliano, iar din 1936 până în 1943 este editor șef al unei publicații cu același profil - Bertoldo. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cirtică politica lui Mussolini, iar în 1943 se înrolează în armată, lucru care îl ajută să scape de represiunile fasciștilor. Odată cu semnarea de către Italia a armistițiului cu Aliații, este arestat și închis într-un lagăr de prizonieri din Polonia, experiență relatată în Diario Clandestino. După război, Guareschi se întoarce în Italia unde fondează revista satirică Candido. I-a ridiculizat pe comuniști, dar și deciziile Partidului Democrazia Cristiana, pe care inițial îl susținuse. În 1954 este acuzat de calomnie și condamnat la douăsprezece luni de închisoare, după ce publică o falsă scrisoare din timpul războiului, pe care i-o atribuie liderului Rezistenței, Alcide De Gasperi. Giovannino Guareschi a devenit cunoscut în toată lumea prin personajul său - Don Camillo - preotul dintr-o bucată căruia Fernandel i-a dat viață pe marile ecrane. 

„- Cultura nu face doi bani, don Camillo, i-a zâmbit Cristos. Contează ideile. Frumoasele discursuri nu înseamnă nimic dacă acele cuvinte nu conțin idei practice. Înainte de a judeca pe cineva, să-l punem la încercare.”

Don Camillo, un preot atipic, şi Peppone, primarul comunist sunt cele două personaje pitoreşti care dau coerenţă acestui volum de proze scurte. Fiecare text surprinde câte una dintre disputele încrâncenate ale celor doi, iar rezultatul este o cascadă de râs. Asemeni unor copii răsfăţaţi şi arţăgoşi, cei doi se “ţin scai”, având întotdeauna câte ceva de reproşat unul altuia. Farsele şi încurcăturile amuzante se înlănţuie, fiecare povestire fiind scena a noi şi noi răsturnări de situaţie. Don Camillo. Lume măruntă este o carte relaxantă, scrisă cu mult umor şi cu o fină ironie. Printre rândurile ce descriu lumea măruntă a satului Bassa sunt ascunse valori ca prietenia, generozitatea, plăcerea de a trăi, caracteristice atât preotului iute la mânie cât şi primarului încăpăţânat.

„- Știu, în orice caz nu trebuie niciodată să te bizui prea mult pe propria credință. Uneori orgoliul ne nenorocește.”

Probabil Don Camillo. Lume măruntă, cartea italianului Giovannino Guareschi, este una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. A fost, pur și simplu, o carte delicioasă, extrem de amuzantă, efervescentă în ceea ce privește dinamica scriiturii și a povestirilor (cartea surprinde un cumul de povestiri de scurte dimensiuni - dar care, în cele din urmă, adunate, pot să contureze un adevărat roman), cu personaje bine conturate, rotunde, complexe, care se regăsesc în situații atât banale (dar cu o însemnătate aparte), cât și bizare; o carte care m-a regăsit, deseori, răzând cu adevărat și care chiar mi-a plăcut. Zău, mi-a plăcut tare mult, și m-am atașat extrem de mult de simpaticul, atipicul, neghiobul, carismaticul, ironicul și sarcasticul Don Camillo, un preot cu adevărat atipic, care pare-se că are ceva de împărțit cu domnul Peppone, primarul satului Bassa, și nu doar convingerea politică, pe cât ceva oarecum personal. Dar amândoi, prinși într-o cocârdășie tare nostimă, fac din romanul lui Giovannino Guareschi o carte, într-adevăr, memorabilă.

„- Liniștește-te, don Camillo, îl mustră cu blândețe Cristos. Prin violență nu se obține nimic bun. Lumea trebuie convinsă pe cale rațională, iar nu scoasă din minți prin acte de violență.

- Adevărat, oftă don Camillo. Lumea trebuie făcută să raționeze. Numai că în timp ce lumea e poftită să raționeze, vacile crapă.”

Sincer, nu știam nimic despre ea. Știam doar că cei de la Editura Vellant n-au cum să mă dezamăgească, așa că am vrut neapărat s-o citesc. Da, și-o spun cât de sincer pot, rareori spre niciodată am fost dezamăgit de o carte apărută la ei. Pentru mine, este o editură de calitate care traduce scriitori care, surprinzător, mi-s tare pe plac. În fine, asta este altă poveste, și să nu mă întind prea mult cu vorbăria! Am intrat în lumea romanului cu o plăcere deosebită care m-a încercat și pe care am simțit-o pe întreg parcursul celor două sute și ceva de pagini. Dincolo de ciondănelile delicioase (cred că voi folosi cuvântul acesta destul de des) dintre Peppne și Don Camillo, am simțit, citind această carte, plăcerea vieții. Umorul fin, ironia atât, dar atât de subtilă și antrenantă, prietenia, generozitatea, nu știu, viața aia simplă la care ne gândim cu toții, plină de întâmplări cotidiene care, de fapt, ar părea clișeice, însă sunt atât de intense. Și totuși, după cum și Guareschi o spune, la începutul romanului, „rebuie să ne dăm seama că (...) este cu putință să se-ntâmple lucruri care nu se pomenesc în alte părți. Lucruri care nu distonează nicicând cu peisajul. Este în zonă un aer deosebit, prielnic pentru vii și pentru morți, și tot acolo până și câinii au un suflet. Astfel o să-i înțelegem mai bine pe don Camillo, pe Peppone și toate câte se mai vântură pe-acolo. Și nimeni nu se miră că Cristos vorbește și că un individ e în stare să-i crape țeasta altuia, dar asta în chip onest: adică fără ură”. 

„- Nu-ți face sânge rău, don Camillo, îi spuse într-o zi Cristos din altar. Cu ce e mai prejos o parohie dacă turnul bisericii ei are un clopot în plus sau în minus? În ale sufletului nu contează tărăboiul, de vreme ce Dumnezeu are o ureche extrem de fină și aude foarte bine chiar și atunci când este chemat cu un clopoțel cât o alună.

- Înțeleg, răspunse oftând don Camillo. Oamenii însă sunt tari de ureche și clopotele slujesc mai ales să-i cheme pe oameni. Cu oamenii trebuie vorbit tare: masele ascultă de cine face mai mult tărăboi.”

Trebuie să vă mai spun că mi-a adus tare bine aminte de Caragiale, dramaturgul nostru autentic. Deși nu-s fan al lucrărilor sale, nu pot să nu spun că geniul său literar, de evidențiere a moravurilor, tipologiilor umane, nu este unul într-adevăr aparte. Așa mi s-a părut și don Camillo, un maestru al măștilor, care, prin scriitura sa, a reușit să contureze diferite caractere umane: de la minciună, la teme politice, voracitate și chiar prostie crasă. Și, încă o dată, mi s-a părut atât de autentică maniera în care m-a introdus Giovannino Guareschi în roman, felul în care s-a jucat cu vocile personajelor. De aici, adaug încă o notă a autorului, care mi s-a părut tare, tare faină: „ajunși aici, se cuvine o lămurire - dacă preoții se simt ofensați din cauza lui don Camillo, au tot dreptul să-mi facă cucuie cu o lumînare din cele mai groase, dacă se simt ofensați comuniștii din cauza lui Peppone, aceștia au tot dreptul să rupă un baston pe spinarea mea. Dar dacă altcineva se simte ofensat de vorbele spuse de Cristos, nu mai e nimic de făcut; căci cel care vorbește în povestirile mele nu este Cristos, ci Cristosul meu: adică glasul conștiinței mele.”

„- Don Camillo, a răspuns Cristos oftând, totul e cu putință când își bagă coada politica. În război, omul poate să-l ierte pe vrăjmașul care cu puțin înainte încercase să-l omoare și poate să-și împartă cu el bucățica de pâine, în schimb, în lupta politică omul își urăște adversarul, fiul își poate ucide tatăl și tatăl își poate ucide fiul pentru un cuvânt.”

Talentul scriitoricesc, narativ al lui Guareschi este, efectiv, incontestabil. Cu un discurs pe care-l stăpânește magistral, un talent de orator cum rar am reușit să citesc, o lectură care nu m-a plictisit deloc, dar deloc, ba chiar m-a antrenat și mi-a stârnit enorm de multe stări, Don Camillo. Lume măruntă este o carte pe care nu o voi uita curând. Sau, mai bine spus, pe care nu o voi uita vreodată. Și sunt sigur că mă voi întoarce asupra lecturii, cândva, deși obișnuiesc să nu recitesc cărți. Dar a fost o carte care mi-a satisfăcut, ca cititor, toate așteptările: emoție, trăiri, sentimente, personaje frumoase, întâmplări care să mă amuze și să mă antreneze, idei, totul a fost exact pe placul meu. Și, s-o mai spun încă o dată, don Camillo, Peppone și Cristos, cele trei personaje principale ale cărții, au fost, drept să vă spun, delicioase. Tare-aș vrea să citesc și alte cărți scrise de acest autor, dar nu știu dacă se găsesc traduse și la noi. Totuși, mă voi interesa. Iar dacă nu sunt traduse, sper ca, undeva în viitor, să facă ceva Cristos încât să se întâmple și această minune.

„Sunt lucruri care se întâmplă acolo, în acel ținut trăsnit, în care soarele lovește cu barosul în moalele capului și lumea judecă mai mult cu bâta decât cu creierul, dar în care cel puțin morții sunt respectați.”

Nu vă pot spune mai multe, dar chiar vă recomand să o citiți. Sigur o să vă placă, deoarece este o carte care îți aduce zâmbetul pe buze și care are, în cele din urmă, un substrat profund. Este o carte reală, dar nu neapărat prin întâmplări, ci prin convingerile pe care, prin intermediul personajelor, Giovannino Guareschi le livrează cititorului. Vreau să le mulțumesc mult celor de la Editura Vellant pentru faptul că au tradus această carte, Don Camillo. Lume măruntă, scrisă de Giovannino Guareschi, pe care o găsiți AICI, la prețul de doar 10 lei. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!