Suflete pereche, de John Marrs - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Mihaela Apetrei

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move și The Passengers. Suflete pereche, publicat în 2016, s-a tradus în 23 de limbi, a fost desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal și a fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrs.com.

„În sfârșit, se simțea și ea bine că are niște vești îmbucurătoare pe care să le împărtășească familiei în legătură cu viața ei amoroasă. (...) Mandy era o femeie divorțată, de 37 de ani, și se simțea de parcă n-ar fi fost niciodată altcineva. În orice caz, de când intrase Richard în viața ei - cu toate că nu ca persoană, nu încă -, situația se îmbunătățise, și singurul lucru la care se putea gândi era felul în care viața urma să i se schimbe în bine.”

Cum îţi găsești perechea? Foarte simplu: îţi faci un test ADN și, în scurtă vreme, urmează să fii potrivit cu partenerul perfect. Aceasta este promisiunea companiei Potrivește-ţi ADN-ul, care a descoperit gena capabilă să determine sufletul pereche. Milioane de oameni din întreaga lume au beneficiat de serviciile companiei. Dar există și dezavantaje: distrugerea multor relaţii și schimbarea concepțiilor despre iubire și romantism. Cinci oameni au primit vestea că au fost „Potriviți. Fiecare urmează să-și cunoască adevărata dragoste, dar nu tuturor le este garantată fericirea. Pentru că până și sufletele pereche pot avea secrete înfiorătoare.

„(...) Totul a început acum 12 ani, când abia terminasem facultatea. Participam la o cercetare independentă, într-un laborator din Cambridge, examinând legătura dintre ADN și depresie. Într-o zi mi-a trecut prin cap discuția pe care o avusesem cu sora mea, Maggie, despre motivul pentru care se căsătorise cu John, soțul ei. Era convinsă că fusese dragoste la prima vedere, și chiar dacă nu avea decât14 ani când s-au cunoscut, știau că își vor petrece restul vieții împreună.”

Cel mai bun thriller (de ce SF, alo?) citit anul acesta. Sau ever. Pe bune. Și cred că va rămâne nu doar cel mai bun roman de acest gen, dar și una dintre cele mai bune cărți citite. Pentru că Suflete pereche a avut de toate, dar mai ales o intrigă extrem de originală și o scriitură atât, atât de bună. Mulțumesc, Roxana, pentru faptul că mi-ai recomandat această carte - ai fost picătura care a umplut paharul, cum s-ar spune, ca oricum deja era destul de plinuț, dat fiind faptul că am văzut această carte extrem de mult pe Booksgram și în online. Ceea ce, evident, mă bucură, mai ales că am văzut doar păreri bune despre ea. Și hype-ul chiar e viabil, din moment ce e o carte așa de faină. M-am apucat de ea într-o zi, n-am mai putut s-o las din mână, iar la sfârșitul zilei o și dădusem gata. Pentru că m-a purtat într-o aventură care m-a captat și m-a ținut în priză, să spun așa, fără să mă plictisească măcar o singură secundă. Știu că erau momente în care îmi ziceam că ar trebui să mă opresc, gata, să fac și altceva, dar are John Marrs un anumit stil de a-și încheia capitolele, încât nici dacă vrei nu poți să lași cartea din mână. Pe nerăsuflate, repet, am citit-o, and I needed more and more and more.

„(...) Sunt om de știință, așa că prin natura mea sunt sceptică în legătură cu genul ăsta de lucruri, dar mi-a dat de gândit - dacă avea dreptate? Dacă dragostea la prima vedere chiar există? Poate că există ceva tangibil în noi, confundat cu atracția sexuală. Fiindcă nu experimentasem acest lucru personal, nu-mi puteam imagina cum poți doar să te uiți sau să vorbești cu cineva și să știi imediat că el este alesul.”

Suflete pereche are la bază o anumită aplicație care-ți potrivește, evident, dacă-ți iei un exsudat nazal, îl trimiteți pentru niște analize genetice unei companii milionare, perechea, totul pe baza potrivirii genetice dintre voi doi. Astfel, scapi de povara întâlnirilor cringe și plictisitioare și-ți iei, cum s-ar spune, o piatră de pe inimă: tu ești alesul (sau aleasa) mea, deci nu tre' să mai caut. Vino-ncoa și haide să fim fericiți. Toate bune și frumoase. Dar ce ne facem cu cei care erau deja împreună, când nu exista aplicația de potrivire. Cum au ei certitudinea că, într-adevăr, sunt predestinați genetic, că sunt potriviți? E simplu. Fă-ți testul. Află adevărul. Pentru că, da, se pare că aplicația nu dă rateuri, și tot ce-i care-s împreună chiar se pare că se înțeleg și-s predestinați. Bun. Și totuși, pentru că mereu există un totuși, ce faci atunci când cel predestinat ție e cineva la care te-ai aștepta mai puțin? Cineva cu probleme de ordin psihic? Cineva care te face să-ți reconsideri identitatea sexuală? Cineva la care nu te-ai fi așteptat vreodată și pe care, aparent, chiar nu-l poți iubi? Ești gata să faci sacrificii? Ești gata să-ți pierzi identitatea? Pentru că, așa cum bine știi, aplicația nu minte. Potrivirea e potrivire - stă scrisă-n genele tale. 

„ - Atunci când vezi pentru prima dată pe cineva, știi dacă îți place sau nu. Ei bine, am început prin a căuta ce anume ne place la diferiți oameni, fie că este chipul lor, corpul, felul în care se poartă etc. Și apoi am încercat să văd dacă este mai mult decât o atracție instantanee... Dar acei oameni care sfârșesc prin a se cupla cu cineva care nu este deloc genul lor? M-am întrebat dacă există vreun element sau vreo genă care face să ne reacționeze întreg corpul, trecând peste ce spune creierul. Putem fi oare legați intrinsec - științific - unul de celălalt?”

Bun, bun, nu merg mai departe, fiindcă n-am de gând să dau spoilere și încerc, pe cât posibil, să mă feresc de ele - cred că vă dați seama, în această măsură, că e destul de greu să vorbești despre o carte fără să intri (prea mult) în acțiune, în ideea de a nu știrbi din eventuala plăcere a cititorului care vrea să citească respectiva carte. Mi-a plăcut mult la romanul lui John Marrs faptul că este alert, alarmant, dinamic, că nu bate pasul pe loc și la fiecare pagină am avut de-a face cu noi situații, cu noi intrigi, cu noi personaje. Capitolele reprezintă vocile a mai multor personaje, și-avem de-a face cu multe, foarte mult: creatoarea aplicației, care ascunde niște secrete întunecate, un bărbat aparent simplu de care aceasta se îndrăgostește și care-i dă lumea peste cap, un criminal în serie cu tulburări cognitive, o polițistă care, culmea, se pare că e potrivită cu acest criminal, un bărbat căsătorit a cărui potrivire pare-se a fi, surprinzător, un alt bărbat, o femei este gata oricând să renunțe la propria-i fericire doar pentru a face fericit pe altcineva. Persoane cu interese ascunse, situații critice, extrem de neașteptate, un stil alert și o atmosferă deseori sumbră, densă, în care autorul scoate la iveală, încetul cu încetul, trecutul necurat al fiecăruia. Iar deznodământul, ohoh, n-are cum să fie unul bun. Deloc!

„(...) Am examinat ADN-ul a sute de cupluri și aceia care împărtășesc aceeași genă sunt cei care spun că s-au îndrăgostit unul de celălalt în momentul în care s-au întâlnit. Mi-am extins cercetările la nivel global și am inclus în baza mea de date mii de voluntari; am continuat să găsesc același și același lucru - doar o persoană pe lume împărtășește acea genă cu tine. Iar persoana aceea este Potrivirea ta ADN.”

Mi-a plăcut la nebunie, repet. Mi-a plăcut alternanța dintre voci, dintre aceste perspective narative - deși-s multe, nu m-au plictisit nici măcar o secundă. Capitolele nu-s tocmai lungi, ceea ce constituie nu numai un plus de dinamism, dar și un anumit dramatism - nu poți să digeri prea mult ceea ce ai citit, pentru că ești antrenat, deodată, în mintea altcuiva. Este clar, astfel, că John Marrs este un cunoscător al psihologiei umane și are grijă, cu mare atenție, de personajele sale și de ce livrează (și cât) cititorului său, astfel încât să nu-l plictisească și să nu intervină monotonia (care, deseori, intervine în situații de genul, când ai impresia că citești, efectiv, despre nimic relevant pentru desfășurarea acțiunii). Nu e vorba de a creiona decoruri ale acțiunii, nicidecum, ci este vorba despre a reitera cât mai precis și cu un talent irefutabil o atmosferă care intrigă, care îți insuflă un anumit pericol nejustificat (trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult să intru în mintea unui criminal, să-i explic comportamentul - bineînțeles, inexplicabil de altfel) care te convinge și te antrenează, din ce în ce mai tare, în lumea romanistă a lui Marrs.

„(...) Dacă ar fi fost altcineva, cu care să nu fii Potrivit, atunci aș fi ieșit din luptă. Dar nu mă pot bate cu genetica. Este un război pe care nu-l pot câștiga.”

Am încercat să mă uit și la serial, recunosc, dar nu l-am dus până la capăt. Din ce-am reușit să văd - cred că primele două sau trei episode - nu prea are vreo treabă cu romanul. În serial, intriga e cu totul și cu totul alta, într-o măsură, și cred că lipsesc anumite aspecte din carte (de fapt, sunt sigur dar nu în proporție completă, întrucât nu am văzut toate episoadele, dar am auzit pe ici, pe colo că nu e o ecranizare tocmai reușită). Mă bucur că am citit în schimb cartea și, actually, a fost ca și cum m-aș fi uitat la un serial - totul a mers atât de rapid, atât de dinamic, atât de alarmant și-atât de bine scris, încât în capul meu se derulau scene, figuri și înfățișări, situații limită și, ca în orice thriller bun, întorsături de situație deloc previzibile și extrem de neașteptate. Frățioare, cât de mult mi-a plăcut!

„(...) nu era doar Potrivirea ei; era și dușmanul ei.”

Nothing more to say here, decât că vi-l recomand cu cel mai mare drag, și-mi asum dacă n-o să vă placă - de fapt, n-are cum să nu-ți placă. Are și un rating tare bun pe Goodreads și, așa cum v-am spus, nu știu pe nimeni căruia să nu-i fi plăcut. Și știu destul de multe persoane care au citit această carte și care, în general, au așteptări mari de la cărțile din această tagmă. Deci, e păcat să ratați o carte atât de bună, credeți-mă. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Suflete pereche, de John Marrs, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Să reîncepem să visăm, de Papa Francisc - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Traducere: Maria Adam

Număr de pagini: 192

„În momente de criză, ai parte și de bune, și de rele: oamenii se dezvăluie drept ceea se sunt. Unii se epuizează în slujba celor aflați la nevoie, alții se îmbogățesc din neovile altora. Unii se deplasează ca să-i întâmpine pe ceilalți - în moduri noi și creative, fără a-și părăsi casele - în vreme ce alții se retrag în spatele armurii de apărare. Inima arată alatul din care sunt făcuți.”

În plină criză COVID, păstorul a peste un miliard de catolici a văzut cruzimea și inechitatea societății noastre mai prezente decât oricând. El a văzut, de asemenea,în rezistența, generozitatea și creativitatea multor oameni, mijloacele de a ne salva societatea, economia și planeta. Papa Francisc ne îndeamnă să nu lăsăm suferința să fie în zadar, să explorăm ce ne poate învăța această criză despre cum să rezolvăm tulburările de orice fel din viețile noastre și ale lumii în general. Cu o sinceritate fără precedent, el dezvăluie cum trei crize din propria sa viață l-au schimbat dramatic în bine. Prin natura sa, criza ne oferă o alegere: comitem o greșeală gravă dacă încercăm să ne întoarcem la starea de dinainte de criză. Dar dacă avem curajul să ne schimbăm, putem ieși din criză mai bine decât înainte.

„Nu doar anumite persoane sunt puse la încercare, ci și popoare întregi.”

Jorge Mario Bergoglio s-a născut în Buenos Aires, Argentina, pe 17 decembrie 1936, fiul unor emigranți italieni. A fost hirotonit preot în Societatea lui Iisus (Iezuiții) în 1969, numit Pronvicial în 1973 și rector la Colegio Máximo în Buenos Aires în 1980. A fost consacrat episcos în 1992, a devenit Arhiepiscop în Buenos Aires în 1998 și a fost numit cardinal în 2001. În martie 2013 a fost ales Episcop de Roma, al 266-lea papă al Bisericii catolice. Dr. Austen Ivereigh, scriitor și jurnalist britanic, este autorul a două biografii ale Papei Francisc: The Great Reformer (Marele reformator), 2014, și Wounded Shepherd (Păstorul rănit), în 2019. Este membru al Departamentului de Istorie a Bisericii Contemporane la Campion Hall, Universitatea Oxford. 

„Cred că ceea ce ne-a convins este mitul autosuficienței, acea șoaptă la urechile noastre că pământul există pentru a fi prădat, că alții există doar ca să ne satisfacă nevoile, că ceea ce am câștigat sau ceea ce ne lipsește este ceea ce merităm, că răsplata mea sunt bogățiile, chiar dacă asta înseamnă că soarta altora va fi sărăcia.”

Am citit această carte dintr-o singură suflare, pentru că am simțit că a fost exact ce a trebuit să fie. Deși nu știam nimic despre ea, le mulțumesc din tot sufletul prietenilor de la Editura RAO pentru faptul că m-au surprins plăcut - iarăși - și mi-au trimis această nouă apariție editorială. Poate, sincer, nici n-aș fi citit-o vreodată, dat fiind faptul că nu cred că mi-ar fi atras vreodată atenția. Dar, uite, așa a fost să fie - mi-a căzut în mână și mi-a hrănit sufletul, mi-a deschis ochii, m-a luminat și m-a ridicat. Pentru că a fost o lectură atât, atât de plină de înțelepciuni, atât de curată, atât de valoroasă și atât de emoționantă. Papa Francisc chiar este un om plin de bunătate, o dovadă a faptului că înțelepciunea vine cu vârsta, iar este dă dovadă de o înțelepciune nețărmurită, precum și de o capacitate multilaterală de gândire, de raționalizare.

„Poate pentru că am recuperat, în perioada izolării, puțin din acea fraternitate după care inimile noastre au tânjit atât de mult, mulți dintre noi am început să simțim o speranță nerăbdătoare că lumea ar putea fi organizată diferit, ca să reflecte acel adevăr.”

Poate, sincer, m-aș fi gândit că voi avea parte de o lectură care tinde să îndoctrineze, mult prea religioasă pentru mine, mult prea plină de anumite tipuri de pledoarii, care să mă convingă, într-o anumită direcție, să adopt aceleași păreri și să am aceleași convingeri. M-am simțit rușinat, după ce am terminat-o, că am putut să gândesc altfel. Cred că această carte a fost scrisă ca „un răspuns” la situația pandemică actuală prin care trecem și care, din nefericire, ne-a schimbat - tuturor - lumea, poate ne-a știrbit credințele, ne-a revoluționat viețile și modul în care, în general, privim normalitatea. Această pandemie care ne ține în case și care ne face să ne simțit neputincioși, în imposibilitatea de a fi alături de cei dragi nouă și sufletelor noastre, privați de libertatea de care, ca ființe sociale, avem nevoie. Privați de prieteni, ieșiri în natură, privați de ceea ce, cândva, era arhetipal, normal. În Să reîncepem să visăm, Papa Francisc, în dialog cu Austen Ivereigh, redă întocmai ce crede el despre situația prin care trecem, și nu într-un mod superficial, ci trecând prin proriu-i ochean tot ceea ce, de fapt, înseamnă această criză: nu doar sanitară, socială, ci și o criză economic, o criză ecologică, tehnologică, o criză a moralității și a spiritului. Vorbește despre schimbare, despre cum acei oameni care se află acum la periferie pot deveni protagoniștii schimbării sociale. 

„(...) media are și ea patologiile ei: dezinformarea, defăimarea și fascinația pentru scandal. Unele medii de presă sunt captive în cultura post-adevăr, unde faptele contează mult mai puțin decât impactul lor și folosesc relatarea ca armă a puterii. Cele mai corupte surse de mass-media sunt cele care satisfac cititorii și spectatorii, deformând faptele ca să se potrivească cu prejudecățile și temerile lor.”

Dacă este să ieșim mai buni din această criză, trebuie să reușim să vedem limpede, departe de orice interese, să alegem bine și să acționăm, întocmai, exact așa cum se cade. „Să îndrăznim să visăm”, să remodelăm economia astfel încât să poată oferi fiecărui om posibilitatea unei existențe demne, în timp ce, cu toții, protejăm natura și o ajutăm să se regenereze, să-și „reîncarce bateriile”. La întrebarea „care este cel mai mare rod al unui Covid personal”, Papa Francisc spune că răbdarea, presărată cu un simț sănătos al umorului, care ne permite să îndurăm și să lăsăm loc schimbării să aibă loc, să se producă. Nu posedăm adevărul, nicidecum, ci mai degrabă exact invers - adevărul ne posedă pe noi, exercitând permanent o atracție, prin bunătate și frumusețe, asupra noastră. Păcatul este o respingere a limitelor de care are nevoie chiar și iubirea, iar cea mai mare putere a noastră nu se află în respectul pe care îl au alții pentru noi - aceasta este doar o formă infatuată de aroganță. Și cui îi place aroganța? Cea mai mare putere a noastră se află în serviciul pe care îl oferim altora, fără a aștepta laude în schimb, fără a aștepta, de fapt, orice altceva în schimb. Este vorba despre acțiuni întreprinse, necodinționat, în sânul unei comunități, în direcția firească și frumoasă a lucrurilor. 

„Din nefericire, nici de această dată nu-i putem ignora pe cei din propria noastră Biserică, care au adoptat aceeași mentalitate. Unii preoți și laici au dat un exemplu negativ, pierzându-și simțul solidarității și fraternității față de frații și surorile lor. Au transformat într-o luptă culturală ceea ce era de fapt un efort de a asigura protejarea vieții.”

Chiar am postat ceva pe Instagram azi, în care spusesem că, atât timp cât reușim să ne dăm seama că acel „noi” comunitar, cumulativ, fie că este vorba despre o familie, despre o comunitate, despre un grup de prieteni, un popor, o țară, mereu va transcede „eul” dominat de individualitatea intereselor, de egoismul - poate justificat - intereselor personale. Atunci când vom reuși să ne dăm seama că mână de la mână de la mână de la mână înseamnă comuniune și sinergie, vom fi capabili să realizăm lucruri de care nu doar noi, ci și cei care urmează nou, se vor bucura. Dar aici sunt doar vorbe, vorbe mici, care se pierd pe-o pagină de blog și care, poate, vor fi citite de oameni care nu-s de-acord cu mine și mă consideră copil, visător. Dar știu că puțin cu puțin se face mult. Și este vorba despre timp, la fel cum este vorba și despre conștientizare. Atunci când va începe schimbarea în mine, voi ști unde am fost. Voi ști ce am spus. Și voi ști ce am făcut. Oricât de puțin a însemnat, știu că voi fi făcând parte din epicentrul unei schimbări în bine.

„Putem reorganiza felul în care trăim împreună pentru a alege mai bine ceea ce contează. Putem lucra împreună ca să reușim. Putem învăța ce ne duce mai departe și ce ne trage înapoi. Putem alege.”

Chiar vă recomand să citiți cartea Să reîncepem să visăm. Este deosebit de frumoasă, plină de cuvinte înțelepte. Nu e o lectură greoaie, dar e o lectură plină de adevăruri pe care poate le evităm, pe care poate nu vrem să le acceptăm și să le trecem prin filtrul propriei noastre rațiuni. Adevăruri grele, dar care constituie, din păcate, realitatea noastră imediată. Și mai mult nu pot să spun, decât că, cu siguranță, veți simți această carte. Le mulțumesc, în ultimă instanță, prietenilor dragi de la Editura RAO nu doar pentru că mi-au trimis această carte, Să reîncepem să visăm, ci pentru că au și tradus-o. O găsiți AICI, iar pe site-ul lor găsiți nenumărate cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac! Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!

Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, de Patrick Dennis - Recenzie

Editura: Act și Politon

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco

„Eu și tușa Mame am învățat să ne îndrăgim reciproc în cel mai scurt timp cu putință.”

Edward Everett Tanner III (1921 – 1976) numele real care se ascunde sub pseudonimul de Patrick Dennis va rămâne în istoria literaturii drept autorul uneia dintre cele mai bine vândute cărți a secolului XX. În anul publicării,1955, Tușa Mame: O aventură ireverențioasă s-a vândut în peste două milioane de exemplare și s-a menținut în topul bestsellerurilor New York Times timp de 112 săptămâni. Succesul extraordinar al cărții a atras după sine punerea ei în scenă sub forma unui spectacol pe Broadway și a unui musical (Mame), dar și adaptarea ei pentru marele ecran într-un film fabulos având-o în rolul principal pe marea divă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, Rosalind Russell. În 1958 Patrick Dennis a publicat o continuare a volumului de față, intitulată Around the World with Auntie Mame (În jurul lumii cu Tușa Mame) care nu s-a mai bucurat însă de același succes răsunător. În această a doua carte, autorul povestește aventurile tușii Mame alături de nepotul ei Patrick din călătoria în jurul lumii pe care au făcut-o pe când băiatul avea 17 ani și urma să înceapă colegiul. Patrick Dennis, originar din Chicago (SUA) a lucrat ca șofer de ambulanță în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind rănit de două ori, după care s-a stabilit la New York începând să scrie romane comice. În 1971, după ce a publicat 12 romane sub pseudonimul de Patrick Dennis și patru sub cel de Virginia Rowans, a renunțat la scris, considerând că a spus tot ce avea de spus, și a devenit majordom. Una dintre familiile pentru care a lucrat în această calitate a fost cea a lui Ray Kroc, fondatorul McDonald's. A fost căsătorit cu Louise Stickney cu care a avut doi copii.

„De altfel, era lesne de prevăzut că personalitatea ei uimitoare, care fascinase câteva mii de persoane înaintea mea, avea să mă cucerească și pe mine. Avea un farmec aiuritor, dar legendar, și în plus era primul membru al familiei pe care îl cunoșteam cu adevărat. Faptul că îi păsa de un băiețel nesemnificativ și neinteresant de zece ani, era pentru mine o sursă constantă de surpriză, încântare și, totodată, de confuzie. Dar îi păsa, și am crezut întotdeauna că, în pofida popularității, a intereselor și a nenumăratelor sale preocupări, tușa Mame se simțea singură.”

Tușa Mame: O aventură ireverențioasă este o comedie de moravuri savuroasă care te va scoate cu ușurință din atmosfera, parcă tot mai sumbră, a prezentului și te va transborda în lumea bună a Americii interbelice și postbelice prin intermediul celei mai iubite, zăpăcite, devastator de sofisticate și fermecătoare mătuși, tușa Mame. Tușa Mame este fără îndoială unul dintre cele mai memorabile personaje cu care ai făcut cunoștință vreodată, răspunsul diabolic al Americii la Mary Poppins, după cum spune Paul Rudnick în introducerea cărții, despre care unele voci au afirmat că ar fi fost inspirată de o mătușă reală a autorului pe nume Marion Tanner. Patrick Dennis a negat însă acest lucru, așa cum a negat și faptul că romanul de față ar fi fost inspirat din biografia sa, deși este scris la persoana I, mărturisind în repetate rânduri că faptele din acest volum reprezintă pură ficțiune. Citind însă biografia scriitorului vei constata că tușa Mame are mai degrabă mai multe caracteristici în comun cu autorul decât cu această mătușă Marion, cel puțin în ceea ce privește excentricitatea, spiritul de aventură, frivolitatea sau popularitatea.

„Gurile rele spuneau că pentru ea nu eram decât o altă bucată de lut pe care s-o frământe, s-o întindă și s-o modeleze după pofta inimii, și adevărul este că tușa Mame nu rezista niciodată să-și vâre nasul în viața celorlalți. Dar avea și o seriozitate de o inconstanță fără cusur. Așadar, am sfârșit prin a ne îndrăgi reciproc și, pentru amândoi, a fost o experiență irepetabilă.”

Da' zău că nu știu de unde să-ncep această recenzie. Și nu prea știu ce-aș putea spune, în afara faptului că, Doamne, cât de mult mi-a plăcut această carte, cât de efervescent a fost totul, cât de aventuros, palpabil, amuzant, teatral, cât de emoționante au fost unele scene și cât de mult mi-au plăcut aventurile lui Patrick și ale Tușei Mame. Dar, departe de toate, cât de mult am adorat-o pe Tușa Mame, cât de mult mi-au plăcut tabieturile ei, replicile acide, ironice și sarcastice, totuși pline de umor, atât de reale și atât de incisive, stilul ei autoritar, caracterul complex, poetic, liric, însă uneori superficial, duritatea și înțeparea, convingerea și devotamentul, of, Tușă Mame, ce dor o să-mi fie de tine. Zău că nu mint! Am citit Tușa Mame: O aventură ireverențioasă știind, încă de la început, că urmează să citesc ceva bun. Habar n-am, pur și simplu am avut certitudinea că mă voi aventura într-o carte care o să-mi placă. Și-așa a fost, fiindcă chiar mi-a plăcut. I-am dat patru steluțe, nu cinci, pentru simplul fapt că aș fi vrut ca totul să se lege ca o întreagă poveste și, deși s-a încercat asta, n-am putut să nu simt trecerea (parcă mult prea) bruscă dintre capitole (care înfățișează situații diferite din viața Tușei Mame și a nepotului ei drag, Patrick). Totuși, în sufletul meu are cinci steluțe cu desăvârșire, însă a trebuit să fac o oarecare distincție între această carte și altele care au personaje absolut delicioase și memorabile - exact ca Mame. 

„Personaj memorabil? (...) N-are de unde să știe ce înseamnă un personaj memorabil dacă n-a cunoscut-o pe tușa Mame. Nimeni n-are de unde să știe.”

Romanul lui Patrick Dennis este o colecție de povestiri din viața lui Patrick, un orfan de zece ani care ajunge în grija Tușei Mame, într-un apartament „înfiorător de înzorzonat” din Beekman Palace, unde, după o situație confuză, ajunge să crească, dându-și seama că, în sfârșit, se află în siguranță. Tușa Mame este un personaj pur și simplu memorabil, savuros, delicios, convingător, este atât de efervescentă, autoritară și permisivă, delăsătoare și geloasă, excentrică, altruistă, fermecătoare prin însăși simpla-i prezență, înzorzonată din cap până-n picioare, dar fără să fie chicioasă, se pricepe de minune să intre în situații nesăbuite și, cu grație, să iasă din ele lăsând în urmă doar fălci până-n pământ. Deși nu pare să aibă calitățile materne necesare pentru a avea grijă de nepoțelul său de 10 ani, pe care fratele i-l lasă în grijă prin testament, Tușa Mame dă dovadă de o grijă aparte pentru micuțul Patrick, pe care-l crește așa cum știe ea mai bine (repet, așa cum știe ea mai bine), astfel încât, dintr-un punct, toată această aventură devine, pentru amândoi, memorabilă. Și nu doar pentru amândoi, ci și pentru cititorul care asistă, de-a lungul celor aproximativ patru sute cincizeci de pagini, la niște întâmplări neașteptate de-a dreptul pline de aventură. N-am să vă dau spoilere, dar vorbesc despre niște situații care mi-au stârnit, deseori, râsul, încât, pe bune, chiar uitasem cum e să râzi și să te amuzi atât de copios atunci când citești o carte. Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, chiar a reușit să-mi aducă un mare, mare și sincer zâmbet.

„- Cuvântul pe care tocmai l-ai auzit, dragul meu, este lepădătură, spuse ea cu gingășie. Se scrie l-e-p-ă-d-ă-t-u-r-ă și înseamnă regretatul tău tată! Acum șterge-o de-aici și du-te și te-mbracă!”

Tușa Mame is an icon. Chiar și azi. Și mâine. Și peste o lună. Pe bune, e un personaj despre care chiar aș vrea să mai aud, care aș vrea să mă poarte în și mai multe aventuri. Mondenă, nesăbuită, nonconformistă, teatrală, plină de pilde și mereu gata să-ți arunce câte vorbe de ocară, Tușa Mame este, de departe, un personaj care mi-a ajuns la inimă, un personaj pentru care „un vocabular bogat este o trăsătură esențială a oricărui intelectual”, cu o logică în stare să aducă pe oricine în pragul nebuniei și confuziei - și, credeți-mă, Tușa Mame chiar are un vocabular complex, dacă mă înțelegeți, cu o predilecție pentru savuroasa și eleganta limbă franceză. Cred că, până la urmă, dincolo de faptul că povestea este narată din perspectiva orfanului Patrick, această carte este despre Tușa Mame, nu? Eu abia așteptam să văd în ce bucluc o să mai intre, ce dezamăgiri o să mai aibă, pe cineva va mai întâlni. Mi-a stârnit curiozitatea de la prima pagină, și mi-a păstrat-o până la ultima, când am închis cartea cu un oarecare regret, știind că nu voi mai putea să mă aventurez, alături de Mame, în minunata lume romanistă a lui Patrick Dennis. I will miss you, Tușă Mame, I really will! Nu mă interesează că celălalt roman al lui Dennis nu a avut același succes ca și primul, eu vreau doar să știu că această carte n-a fost singurul meu contact cu Tușa Mame! 

„- Așa! O fată de doar patruzeci și patru de anișori, pusă pe fugă de polițiști pentru că a făcut fleașcă jumătate din campus cu un pistol cu apă.

- Mi-aș dori să am acum un pistol din ăsta, a spus ea printre dinți. Plin cu acid sulfuric.”

Chiar nu știu ce aș mai putea spune. Cartea aceasta chiar a fost una bună, care mi-a plăcut extrem de mult. O recomand cu mare drag tuturor celor care vor să citească ceva memorabil, care vor să se aventureze într-o lume incitantă, plină de aventuri, alături de un personaj la fel de memorabil. Tușă Mame, închin un pahar în cinstea ta și a tuturor podoabelor care-ți zornăiau când te furișai, tiptil, pe lângă uși, ca s-auzi ce se mai discută despre tine. Că, până la urmă, mereu a fost vorba despre tine, nu-i așa? Of, ce ciudat că mă-ncearcă un sentiment de melancolie, nu? Doar citind o carte! Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Act și Politon pentru această carte, Tușa Mame: O aventură ireverențioasă, scrisă de Patrick Dennis, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, pe site-ul lor găsiți o mulțime de cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac, din multe domenii. Vă recomand, în special, cartea Fata de la Savoy (recenzia AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult atunci când am citit-o și care a intrat în topul celor zece cărți citite în acel an. Soluția zonelor albastre (recenzia AICI) și Mănâncă gras, fii suplu (recenzia AICI) sunt alte două cărți pe care le-am citit pe nerăsuflate, care abordează într-o manieră incitantă industria alimentară și tot ceea ce ține de macronutrienți și un stil de viață (ne)sănătos. Vi le recomand cu mare drag, alături de cartea de față. Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți! 

Dublura, de Sophie Hannah, Clare Mackintosh, B.A. Paris, Holly Brown - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandra Fusoi 

„În viață nu cauți întotdeauna absolut cel mai bun lucru, să știi. Uneori, oamenii nu vor decât să fie ferciți.”

Sophie Hannah este autoare de bestselleruri Sunday Times și New York Times, publicate în 49 de limbi și vândute în milioane de exemplare în lumea întreagă. Clare Mackintosh a lucrat 12 ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant pentru social media. Scrie thrillere care au fost publicate în peste 40 de țări și s-au vândut în milioane de exemplare. La Editura Trei au apărut După sfârșit, Lasă-mă să mint, Te las să pleci și Te văd. B.A. Paris este autoare de bestselleruri Sunday Times și New York Times; primul dintre romanele ei, În spatele ușilor închise, a fost tradus în peste 36 de limbi și a fost publicat la Editura Trei în 2017. Holly Brown, specializată în terapie de cuplu și familie, scrie în general cărți inspirate de evenimente și fenomene contemporane (Try to Find Me, A Necessary End, This is Not Over, How Far She's Come).

„Știi ce sunt actorii? Mincinoși. Gândește-te puțin: își petrec toată viața prefăcându-se că sunt altcineva, convingând un public că vede ceva adevărat. Ascunzându-se în spatele costumelor, al perucilor, al machiajelor. Schimbându-și vocea, cocoșându-șe, șchiopătând. Mințind.”

Cât de departe ai merge ca să-ți protejezi fiica? Patru femei trebuie să identifice, până nu e prea târziu, sursa amenințării de la școala fiicelor lor. Carolyn, Bronnie, Elise și Kendall au un singur lucru în comun: fiicele lor sunt prietene bune și urmează toate patru cursurile Academiei de arte ale spectacolului Orla Flynn. Deși grupul se destrămase din cauza unor neînțelegeri și acuzații reciproce, fetele s-au împăcat în cele din urmă. Mamele însă n-au reușit să-și revină. Totuși, când intră în scenă o elevă misterioasă și se ivesc noi amenințări, mamele decid să rezolve singure problema. Ca să afle adevărul, vor putea oare să-și dezvăluie propriile secrete? Un roman remarcabil, scris de patru maestre ale suspansului.

„Mințim ca să ne apărăm, să ne apărăm unii pe alții, ca să nu ne rănim sentimentele. Mințim fără să ne gândim și mințim din motive aparent mici și nesemnificative, când nu prea contează dacă suntem dați în fapt. Numai că uneori contează. Uneori, nimeni nu trebuie să știe adevărul.”

Înainte de toate, vreau să apreciez faptul că patru autoare, da, patru, s-au gândit să-și unească talentul scriitoricesc pentru a crea, într-o sinergie atât de palpabilă, un roman. Și spun asta pentru că eu, la rândul meu, scriu, și uneori abia reușesc să mă înțeleg cu mine însumi. Așa, în fine. În al doilea rând, mai apreciez și faptul că, de-a lungul lecturii, am putut să fac o distincție clară între stilurile autoarelor - ceea ce, de altfel, a adus un plus lecturii romanului Dublura dându-i o tentă mai autentică, întrucât fiecare dintre cele patru autoare era vocea unei anumite mame din carte, deci tranziția între capitole (fiecare capitol fiind scris din perspectiva unei anumite mame) nu era evidentă doar din temperamentul și personalitatea fiecăreia dintre ele, ci și în ceea ce privește modul în care era scris romanul. Asta mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut și m-a incitat. Recunosc că am avut, de altfel, și-o anumită plăcere pentru o anumită autoare (Clare Mackintosh, în special), dar pot spune că, pe bune, fiecare și-a adus cu desăvârșire o contribuție anumite în scrierea acestui roman. Până aici toate bune și frumoase, dar dintr-un punct lucrurile încep să scârțâie, cel puțin pentru mine: romanul acesta nu m-a surprins pe cât voiam, și spun asta deoarece aveam așteptări destul de mari de la el. Titlul sună chiar bine, iar coperta chiar incită la ceva interesant, ceva dark și neașteptat și plin de neașteptat. Dar n-a fost să fie, într-o anumită măsură.

„(...) dacă e adevărat, înseamnă că Bronnie nu e cine credeam eu că e. Niciuna dintre noi nu e.”

Totul începe când la Academia de arte Orla Flynn apare o elevă nouă, care pare să distrugă echilibrul care există, deja, între cele patru prietene: Ruby, Jess, Bel și Sadie. Încep să se întâmple lucruri destul de ciudate, sincer, puțin cam inexplicabile, iar totul ia o întorsătură și mai ciudată în urma anumitor cercetări și acuzații care se fac în cercul de mame. Aia-i vinovată, ba nu, cealaltă, că fiică-mea e mai bună decât a ta, a mea are mai mult talent, e mai frumoasă, încearcă să-i pună bețe-n roate, că mereu ai fost o mincinoasă, ba mai avem și puține probleme în cuplu, ba avem niște secrete care e mai bine să rămână, pentru totdeauna, secrete, că toată lumea minte, că nimeni nu-i ceea ce pare, chestii de acest gen și așa mai departe. Bun. Romanul acesta este și despre cele patru mame, poate mai mult decât este despre cele patru prietene (acum cinci, odată cu venirea lui Imogene, noua elevă, la Orla Flynn). Bun. Evident, cum avem de-a face cu patru autoare de thriller, e clar că direcția acestui roman se vrea a fi una, v-ați prins, thriller. Și chiar a fost. Sau, de fapt, chiar ar fi putut fi. Ba nu, chiar a fost, dar poate nu așa cum s-a vrut să fie: până într-un punct, chiar m-am gândit, mamă, cartea asta chiar are un zvâc interesant, are o intrigă care poate recomanda chiar o scriitură bună, promițătoare. Și chiar a avut niște aspecte care, după părerea mea, ar fi putut fi fructificate mult mai bine. Dar n-a fost să fie, așa că am simțit doar că citesc un thriller basic, care m-a antrenat într-o măsură, dar m-a și plictisit într-o aceeași măsură, mai ales când mi-am dat seama de anumite lucruri, și-apoi n-am făcut decât să aștept și să citesc exact despre concluziile la care ajunsesem de unul singur.

„(...) Totuși e important să știi toate detaliile poveștii tale, chiar și pe cele pe care s-ar putea să n-ai niciodată nevoie să le spui. Trebuie să ai totul limpede în cap. Detaliile contează. Și faptele contează, sigur, dar unul e de departe mai important decât celelalte: nimeni nu înțelege agonia pierderii până nu o trăiește pe propria piele. (...) Nu peste multă vreme o să-i fac și pe cei mai neimplicați dintre ei să înțeleagă.”

Poate aș fi vrut ca ideea cu această Imogen să fie dusă puțin mai spre zona de dark, chiar de paranormal. Chiar aveam impresia, la un moment dat, că acolo se îndreaptă lucrurile - și chiar îmi plăcea, de altfel, vibe-ul pe care mi-l dădea romanul Dublura. Nu vreau să spun mai multe, n-are rost să dau spoilere și nici nu vreau. Cred că, repet, romanul acesta chiar are un punct de plecare destul de sănătos, care poate promite multe, are o intrigă chiar interesantă - dar ideea în care a decurs totul, punctul central în care aveau să ajungă toate căutările și cercetările și toate situațiile, parcă nu m-a convins prea mult. Da, într-adevăr, a fost ceva neașteptat (în sfârșit ceva ce n-am putut să bănuiesc), dar nicidecum incredibil, mindblowing, spectaculos și exploziv, așa cum mă așteptam de la, o mai zic o dată, patru autoare care, aparent, sunt destul de bine vândute. Eu cred că se putea mai bine - când lucrezi, sinergic, la un asemenea roman, eu cred c-ar trebui să-ți dai toată silința să scoți, zău, tot ce e mai bun din tine, fără doar și poate. OK, poate cartea a fost un experiment, cine știe, dar chiar am fost puțin dezamăgit dat fiind faptul că am avut așteptări mari de tot. 

„(...) Vremurile grele sunt cele care ne modelează. Învățăm din cicatricile noastre.”

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost modul în care au fost create personajele. Am simțit o maximă autenticitate în fiecare dintre cele patru mame reprezentate, așa cum am spus, de câte una dintre scriitoare. Kendall (Holly Brown), o mamă cu un trecut misterios, plin de secrete, nevoită să se mute dintr-o țară în alta, Elise (Clare Mackintosh), Carolyn (Sophie Hannah), Bronnie (B.A. Paris) - fiecare a avut ceva aparte, ceva care stârnea curiozitate, și, mai mult decât atât, mi s-au părut a fi reale, adevărate, palpabile. Fiecare a avut ceva de ascuns, fiecare a avut un secret care s-a dovedit definitoriu în desfășurarea acțiunii romanului. Clădind fiecare pieză de puzzle, cele patru femei au reușit să dovedească un spirit justițiar impresionant, chiar dacă, la fiecare încercare, părea că una dintre ele le ține tot mai departe de adevăr. Este vorba despre interese ascunse, despre secrete ciudate, întâmplări tragice și spirit matern. Așa cum o spune și descrierea, cât de departe ai putea merge pentru a îți proteja propriia fiică? Atât de departe încât să riști viața unui alt om? Și-atunci când, în scenă, apare un personaj cheie, lucrurile iau o întorsătură dezastruos de neașteptată. Da, trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult de tot întorsătura pe care, spre sfârșitul cărții, a luat-o acțiunea. Nu mă așteptam!

„(...) Există limite dincolo de care n-o să trec niciodată. Ar putea și ele să spună același lucru? Una dintre ele s-ar putea să fi încercat să omoare un copil. Copilul meu.”

Din câte mi-am dat seama, întrucât sfârșitul cărții a fost unul deschis, lăsând loc de o continuare, cred că Dublura urmează să mai aibă un volum. Ar fi cam ciudat să lase totul atât de în aer. Poate nu e tocmai lectura mea preferată, dar mă bucur mult că a mers destul de rapid și chiar a reușit să mă țină alert și captivat. Dacă n-aveam așteptări atât de mari, poate i-aș fi dat un rating ceva mai mărișor, dar cred că și trei steluțe sunt destule. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Dublura, de Sophie Hannah, Clare Mackintosh, B.A. Paris, Holly Brown, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Cartea oamenilor, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducere: Constantin Vlad

Colecția: Co-Lecția de Știință

Anul apariției: 2020

„Evoluția este lentă, iar Pământul a găzduit viață în cea mai mare parte a existenței sale. Intervalele de timp vehiculate senin în știință sunt de fapt foarte greu de înțeles. Chiar dacă am apărut foarte recent în istoria vieții terestre, specia noastră are o vechime de peste 3000 de secole. Am traversat acel ocean temporal preponderent neschimbați.”

Adam Rutherford este scriitor și realizator de emisiuni pe teme științifice. A studiat genetica la University College London, iar în cursul studiilor doctorale privind dezvoltarea ochiului a făcut parte dintr-o echipă care a identificat prima cauză cunoscută a unei forme de orbire infantilă. Pe lângă articolele științifice pe care le scrie pentru The Guardian, a mai conceput și prezentat multe emisiuni și seriale documentare pentru BBC, printre care Inside Science (Radio 4), The Cell (BBC Four) și Playing God (despre emergența biologiei sintetice), un episod al importantului serial științific Horizon. Este și autorul cărților Scurtă istorie a tuturor (Publica, 2017), finalistă la categoria nonficțiune a National Book Critics Circle Award, și Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, nominalizată pentru Wellcome Book Prize.

„Din punct de vedere fizic, omul modern nu diferă radical de un Homo sapiens de acum 200.000 de ani, din Africa. Și atunci, ca și acum, eram la fel de capabili fizic de vorbire, iar dimensiunile creierilor nu diferă nici ele semnificativ.”

Teoria evoluției a stabilit de foarte multă vreme că oamenii sunt animale: Homo sapiens modern este o primată care are un strămoș comun cu alte primate mari și cu maimuțele. Genomul nostru este identic în proporție de 98% cu cel al cimpanzeilor. Și totuși ne place să credem că suntem excepționali. Suntem oare? În acest expozeu original și incitant al istoriei vieții, Adam Rutherford explorează paradoxul profund al „omului animal”. Căutând răspunsuri pe întreaga întindere a regnului animal, el descoperă că multe aspecte cândva considerate exclusiv umane nu sunt deloc așa: în Australia, răpitoarele au fost văzute pornind focuri pentru a împinge spre ele prada; în Zambia, o femelă cimpanzeu botezată Julie a inițiat o „modă” cu un fir de iarbă înfipt într-o ureche. Nu suntem singura specie care comunică, folosește unelte sau face sex în alte scopuri decât procrearea. Dar am dezvoltat o cultură mult mai complexă decât toate celelalte pe care le putem observa. Cum s-a întâmplat așa ceva – și ce spune asta despre noi? Cartea oamenilor este o nouă istorie evolutivă – o sinteză a celor mai recente cercetări din domeniul geneticii, sexului, migrației și multor altor aspecte de maxim interes. Ea ne arată de ce suntem indubitabil animale – și de asemenea de ce suntem realmente extraordinari.

„Genele noastre au reacționat în mică parte la schimbările de mediu și de alimentație pe măsură ce am migrat prin Africa și în afara acesteia, iar aceste variații genetice subtile sunt responsabile de procentajul minuscul de ADN care diferențează indivizii și le conferă cele mai superficiale dintre caracteristici - culoarea pielii, textura părului și alte câteva.”

Nu e prima mea întâlnire cu Adam Rutherford cum, de altfel, sper din toată inima că nu și ultima (de altfel, a și lăsat, într-un paragraf din această carte, premisa - sănătoasă, zic eu - petru o altă carte). Am mai citit de la el și Scurtă istorie a tuturor (recenzia o găsiți AICI) și, zău, I can not have enough of Adam Rutherford. Îmi place patologic de mult cum scrie: curios, intrigant, plin de cunoștințe, cercetat, asumat, glumeț, impresionant și interesant, lăsând loc pentru intrigi și întrebări, dând răspunsuri întrebărilor pe care mereu, poate, ți le-ai pus, dar pentru care niciodată nu găseai un răspuns viabil, sănătos, irefutabil. Pur și simplu ador cum scrie Rutherford, iar cartea de față, o „scurtă istorie a culturii, sexului, războiului și evoluției noastre”, nu numai că mi-a plăcut la nebunie, dar mi-a răspuns la o mulțime, și repet, o mulțime, de întrebări. Chiar dacă a fost cam scurtuță, ce-i drept, și-am dat-o gata într-o singură zi - n-am mai putut, efectiv, s-o las din mână -, m-au impresionat inteligența și spiritul critic al lui Rutherford care, de altfel, nu se axează numai pe cercetarea și revizuirea anumitor articole științifice (surprinse într-o vastă bibliografie), cum fac poate alții, ci trece și prin propriul său filtru anumite idei, anumite teorii, înainte de a le lua drept, să spun așa, axiome. Chiar îmi place mult de Rutherford, sunt sigur că-i un om fain de tot.

„Însă evoluția ne-a mai cadorisit și cu un pachet de puteri cognitive care ne-au dat, ironic, impresia că suntem distincți de natură, pentru că respectivul pachet ne-a permis să ne dezvoltăm și să rafinăm cultura la un nivel de complexitate mult dincolo de cel al oricărei alte specii. Ne-a dat senzația clară că suntem speciali - și creați special.”

Este, probabil, de la sineînțeles despre ce este această carte, și e și mai clar dacă arunci un ochi în cuprinsul ei. În speță, Rutherford istoricește, sui generis, cum am ajuns noi să fim ceea ce fim (și, dacă-mi dați voie, oare ce suntem, de fapt?). Cui datorăm acest lucru? Această putere? Ce ne face pe noi să fim oameni? Degetele opozabile? Stațiunea și locomoția bipedă? Faptul că putem să raționăm? Să extrapolăm? Să gândim în viitor? Să scriem, să compunem să imaginăm, să scoatem sunete articulate? Ce ne face să fim atât de diferiți (atât de diferiți?!) de ceea ce ne înconjoară? Cum am ajuns să fim cine suntem, să construim, să distrugem, să construm și să distrugem iar, să ajungem pe Lună, efectiv, să reușim să descriem Universul? Ce ne face să fim atât de (ne)limitați în a ne pune întrebări și a căuta răspunsuri? O călătorie fascinantă printre astfel de întrebări, iar Rutherford, în acord cu convingerile sale științifice, ne oferă (pe cât poate, bineînțeles, și pe cât e posibil) răspunsuri viabile, neașteptate, surprinzătoare și atât, atât de convingătoare. Ne face sexul să fim... umani? Care-i treaba cu autoerotismul, cu homosexualitatea, și ce legătură există între sex și violență? Cum ne-a schimbat, de-a lungul timpului, agricultura? Bineînțeles, dacă înainte eram vânători-culegători, în momentul în care am descoperit agricultura, în momentul în care am început să domesticim și să creștem animale sălbatice, îngrădindu-le în țarcuri în vederea stăpânirii, nu că ne-am schimbat de-a binelea - social -, dar acela fost momentul în care însăși genele noastre au început s-o ia la sănătoasa spre ceea ce, în momentul de față, suntem. Am fost modelați de ceea ce, acum zeci de mii de ani, strămoșii noștri au făcut: îndeletnicirile, ocupațiile, stilul lor de viață - noi suntem rezultatul acestor atitudini. Omul de astăzi, în toată splendoarea lui, cu toată puterea lui, cu toate visurile și visele și idealurile și emoțiile și trăirile sale, poartă în sufletu-i întreaga istorie, a întregii lumi.

„(...) Ne-am deășit cu mult limitările fizice exploatând natura și inventând tehnologii. Dar multe animale folosesc și ele unelte. Am decuplat sexul de reproducere și aproape întotdeauna facem sex de plăcere. Oamenii de știință sunt reticenți să admită posibilitatea existenței plăcerii la animale, dar, chiar și-așa, o mare parte din activitatea sexuală la animale nu are și nu poate avea ca rezultat reproducerea. Suntem adesea o specie homosexuală.”

Rutherford este un autor convingător, asta v-o pot spune cu certitudine. Abordează subiecte sensibile, aș putea spune, cum ar fi homosexualitatea, masturbarea, necrofilie, subiecte pe care unii le-ar putea considera tabu, n-ar trebui să vorbești despre așa ceva. Bineînțeles, într-un grup de prieteni ar fi destul de ciudat să vorbești despre necrofilie, chestii de-acest gen, nu? Nu și-ntr-o carte, cel puțin nu una științifică. Făcând o paralelă cu lumea animală (nu că noi n-am face parte din ea, de altfel), Rutherford ne demonstreză cât de normală, de fapt, cât de naturală este homosexualitatea (de altfel, câd de des se întâmplă aceasta în natură - evident, fără posibilitatea de a lăsa urmași, fără posibilitatea concepției - care, în sine, este fundamentul actului sexual, dincolo de plăcere - oare asta ne face, în cele din urmă, oameni, și anume faptul că facem sex de plăcere?), cum anumite specii de insecte și animale, specii de nematode (așa-numiții „viermi cilindrici”) își devorează, pur și simplu, partenerul după ce actul copulativ a avut loc (în vederea „achiziționării” energiei necesare pentru „a duce sarcina”). Și, mai mult decât atât, este vorba despre cât de curioasă, infinită și incitantă este natura tuturor lucrurilor care ne înconjoară - cât de multe, de fapt, se întâmplă în jurul nostru și, în continuare, cât de puține știm despre ceea ce suntem, despre ceea ce am fost, despre ceea ce vom fi.

„Transmiterea culturală este o idee extraordinar de importantă în ceea ce privește evoluția noastră. (...) Există o distincție artificială care se face între evoluția biologică, care tinde să însemne codificare genetică, și evoluția culturală, care tinde să însemne ceva predat sau învățat. (...) Transmiterea culturală necesită și inovație, iar aceasta este cu adevărat rară.”

Știința oamenilor, știința istoriei oamenilor - niște domenii care încă își caută răspunsuri. Întrebările apar pe măsură ce se găsesc răspunsuri. Mai mult decât cum, este vorba despre de ce. Mai mult decât când, este vorba despre de ce atunci. Și așa mai departe. Nu este ușor să găsești răspunsuri, dar trebuie să apreciem faptul că știința a evoluat colosal, metodele de cercetare, tehnicile folosite s-au îmbunătățit enorm față de ultimul secol. Avem ce căuta, important este să știm unde. Într-un astfel de domeniu, și cu speță în domeniul antropologiei (care se ocupă, pe scurt, cu studiul științific al omului - Homo sapiens), s-au luminat lacune istorice prin aparent simpla (dar deloc simplă) cercetare a unui vestigiu dentar găsit într-o peșteră. Și multe se vor mai găsi. Nu-i caz de vânare de vânt, ci este vorba de răbdarea cu care cercetătorii, biologii, geneticienii, biochimiștii, ecologii, arheologii sunt înzestrați. Timpul, vreau să cred, le rezolvă pe toate, și odată cu trecerea sa vom fi capabili să găsim răspunsuri acelor întrebări privitoare la istoria originilor noastre. Și la ceea ce, în cele din urmă, ne face să fim cu adevărat speciali, umani, infiniți. Simbolici și atât, atât de frumoși.

„Viața este continuă pe Pământ, în nesfârșite forme frumoase. Căutăm să impunem clasificări discrete ale acestui continuum în încercarea de a desluși sensuri pe o planetă care a debordat de viață de-a lungul eonilor.Tu te afli undeva pe această traiectorie, căutând să-ți dai seama care îți este locul în această mare schemă.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Este o carte pe care, așa ca și Scurta istorie a tuturor, o recomand cu mare drag. Este o carte despre mine. O carte despre tine. O carte despre părinții tăi. Despre prietenii tăi dragi. O carte despre noi. Ei. Ele. Este o carte despre toți și toate, despre ceea ce suntem, am fost, poate mai puțin despre ce vom fi. Dar este o carte care-ți poate oferi răspunsuri neașteptate acelor întrebări pe care, eventual, nu ți le-ai pus niciodată. Dar care ar putea deschise multe căi, crea noi idei, măcar să dai bine la o petrecere între prieteni. Glumesc, bineînțeles. Chiar e o carte specială și-o recomand cu mare drag tuturor care vor să citească ceva nu doar bine scris, dar și bine argumentat. Nu doar de plăcere, dar și ca hrană pentru minte. Zău! Le mulțumesc din suflet prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Cartea oamenilor, de Adam Rutherford, pe care o găsiți AICI. Vă recomand maximum să oferiți o șansă cărților de non-ficțiune de pe site-ul lor; cele din Co-Lecția de Știință sunt exact pe placul meu. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!