Dragoste neagră, de Dominique Noguez - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2007

Număr de pagini: 192

Traducere: Costin Popescu

„Și mai erau și dinții, albeața lor magnifică, strungăreața mică și adorabilă (...). Și mai erau gura, pielea sânii.

Și mai era și sexul. Voi vorbi despre el mai încolo.”

Doctor în litere şi filosofie, Dominique Noguez a renunţat la cariera de profesor universitar la Montreal şi Paris, pentru a deveni scriitor. A publicat peste 30 de cărţi, începând din 1977, printre care o poveste pasionantă a vieţii lui Marguerite Duras, al cărei prieten intim a fost. A scris şi: Lénine, Dada, Sémiologie du parapluie, Tombeau pour la littérature, L'Embaumeur, Vingt choses qui nous rendent la vie infernale etc. A fost recompensat cu Prix Roger-Nimier în 1995, Prix Femina în 1997, Grand Prix de l'Humour Noir în 1999.

„(...) ochi inumani, de pasăre sau de linx, de duritatea marmurei sau a meteoriților, ochi care mă priveau fără să mă vadă, care nu mă iubeau și nu urmau să mă iubească vreodată, care nu iubea upe nimeni și nu urmau să iubească vreodată pe cineva, ochi dintr-altă lume.”

Laureată a Premiului Femina, Dragoste neagră este cronica unei pasiuni devoratoare, mai exact descrierea minuţioasă a sentimentelor pe care un bărbat le resimte faţă de iubita sa, o metisă cu ochii negri şi trupul de foc. Adoraţia şi dragostea pentru această femeie ating paroxismul şi furia, dar, în mod paradoxal, sporesc atracţia şi supunerea bărbatului. Măcinat de dorinţa de a se elibera, de a întoarce spatele acestei femei rebele şi înnebunitoare, eroul nu reuşeşte decât să se prindă şi mai mult în lanţul sentimentelor.

„Și mi-am spus, în timp ce aburul lacrimilor începea să-mi tulbure vederea și să-mi ascundă strălucirea teribilă a ochilor, că de-atunci înainte voi avea mult de suferit din cauza lor.”

Doamnelor și domnilor, vă prezint una dintre puținele cărți cărora le-am dat sub trei steluțe pe Goodreads. Irelevant, oricum, am simțit de la primele pagini că nu o să-mi placă, dar cum am obișnuința (poate inadecvată, având în vedere câte cărți necitite am) să nu las o carte neterminată, am zis că trebuie (mult spus) să termin și-această carte, vorba aia, „să-mi iau de-o grijă”. Plus că, iarăși, am găsit-o în biblioteca de acasă, știu că am încercat acum mulți ani s-o citesc însă am lăsat-o baltă (chiar am găsit și semnul de carte la pagina la care rămăsesem - nu departe, cred că citisem doar câteva pagini), și-am zis că, haide, o voi citi. Se pare că odată cu înaintarea în vârstă am căpătat mai multă răbdare fiindcă, într-adevăr, am avut nevoie de o mare răbdare pentru a citi romanul lui Noguez, un roman scurtuț, un fel de jurnal, habar n-am cum să-i spun, rememorarea, confesiunea autorului în ceea ce privește pasiunea sa pentru „fata-femeie” Laetitia, o iubire devastatoare, covârșitoare, patologică a acestuia, de fapt, o iubire cum n-a mai avut până atunci, pentru care este pregătit să moară și să omoară, pentru care ar face totul, totul, totul, și așa mai departe. 

„(...) Te iubesc atât, trebuia să ți-o spun mai puțin urât decât o faci de obicei. Ziua se ivește prin perdelele salonului; o nouă zi, iubire nou, în fiecare zi o iubire nouă pentru tine, mai limpede, mai mare, mai intensă, o iubire uriașă la picioarele tale. Te iubesc. Te iubesc în fiecare clipă, de-o eternitate, până la sfârșitul zilelor.”

Aș spune că e o confesiune destul de personală, oarecum, de o intimitate anume - dar asta nu m-a apropiat deloc de autor, sincer. Nu că nu  m-a convins, nu că nu m-a mișcat, dar totul mi s-a părut mult prea „pompos”, prea multă filosofie cu care nu-s familiarizat și cu care, oricum, nu vreau să fie, prea multă „contemplație” printr-un ochean parcă prea romantic, exhaustiv, plictisitor; OK, înțeleg, Laetitia asta te-a dat rău peste cap, dar aș fi vrut totuși să am parte de mai multă „acțiune”, de mai mult dinamism, nu să văd totul din perspectiva înamoratului de amor, din perspectiva îndrăgostitului atât de plin de patos, care arde la orice mică atingere a lui Laetitia. Sincer. Ajunsesem în punctul în care, efectiv, parcă trăgeam de mine să termin odată cartea asta; nici nu-i mai acordam atenție, știam că voi avea parte de același non nova sed nove, acel „păcat” al iubirii despre care au vorbit atâția și atâția și atâția autori, acel sentiment arzător și atât de, parcă, patogen. Iubirea, pentru Noguez, agentul etiologic al suferinței, al singurătății, or, ideea că iubirea în același timp e singurul sentiment real și așa mai departe. Laetitia, se pare că i-ai dau rău de tot lumea peste cap lui Noguez. 

„(...) își urma plăcerea răutăcioasă de a accentua tot ce ne diferenția, tot ce scotea în evidență cei doisprezece ani dintre noi.”

Nu știu ce-aș mai putea spune - nu este o carte care să urmeze schema unei cărți de tip „cauză-efect”, cu o intrigă, cu o desfășurare a acțiunii și așa mai departe. Este o confesiune, este un fel de jurnal, o rememorare permanentă a momentelor din viața autorului cu și fără Laetitia, implicit a „tărilor și stărilor și emoțiilor și convingerilor” pe care le are în funcție de circumstanțele respective. Repet, nu e o carte scrisă banal, nu e o carte superficială - dar e o carte care e mult prea epuizantă din punct de vedere al filosofiilor de viață pe care Noguez le inseră în ea, iar eu chiar n-aveam chef de o lectură de acest gen. Poate alții ar aprecia-o mult mai mult decât mine, mai ales dacă sunt familiarizați cu ideea de filosofie și așa mai departe. Eu, unul, abordez mai mult partea științifică dintr-o situație, dar nu neg că și filosofia are rolul și rostul ei. Spun doar că nu am avut starea necesară pentru a citi despre așa ceva.

„Să te rupi dintr-un cuplu și să redevii o ființă unică înseamnă să te eliberezi de o parte din povară. Ce bine respiri, ce liber, ce tânăr ești!” 

În ultimă instanță, mă bucur totuși că am citit-o. Chiar dacă nu mi-a plăcut - mi-am oferit totuși eventuala șansă ca această carte să se fi dovedit a fi una bună (evident, n-a fost cazul); plus că, așa cum am mai spus, o aveam de ceva ani în bibliotecă, deci i-a venit timpul acum. Încerc, pe cât pot, să epuizez cărțile pe care le am în bibliotecă (ei bine, asta n-o să se întâmple vreodată), înainte de a citi noi apariții (care apar și tot apar și tot apar - ceea ce, normal, mă bucură nespus). Așa că mă bucur când, printre lecturi ale cărților apărute din 2020 încoace, reușesc să strecor și o carte apărută acum ani buni. Luna trecută am citit câteva cărți din acest „registru”, dar mai am multe la care vreau să ajungă, și-am să-ncerc ca în această lună să abordez aceeași „schemă terapeutică”. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și de o duminică liniștită!

Femeia din cabina 10, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„I-am spus ce se întâmplase, făcând ca totul să pară mai amuzant și mai caraghios decât fusese în realitate. Am insistat mult pe imaginea cu mine lucrând cu pila de unghii la limbra broaștei și nu i-am spus despre mănuși sau despre senzația generală de groază neputincioasă sau despre amintirile terifiant de intense care mă asaltau întruna.”

Jurnalista Lo Blacklock tocmai a primit misiunea vieții ei: o călătorie de presă la bordul exclusivistului vas de croazieră Aurora Borealis, care pornește în voiajul său inaugural în Marea Nordului. La început, călătoria e cât se poate de plăcută: cabinele sunt luxoase, cinele sunt încântătoare, iar oaspeții — eleganți și șarmanți. Dar, pe măsură ce Aurora Borealis înaintează pe mare, atmosfera devine terifiantă, iar Lo e martoră la ceea ce pare un coșmar înfiorător: o femeie e aruncată peste bord. Și totuși, pare să nu lipsească niciun oaspete, așa că vasul își continuă voiajul nestingherit, în ciuda încercărilor disperate ale lui Lo de a-i convinge pe cei din jur că s-a întâmplat ceva extrem de grav.

„I-am povestit printre suspine. Tot ce nu-i spusesem lui Jude. Cum fusese totul, cum mă trezisem dându-mi seama că e cineva în apartamentul meu, dându-mi seama că nu mă aude nimeni dacă țip, dându-mi seama că nu aveam cum să cer ajutor și că nu aveam nicio șansă să mă lupt cu intrusul, că eram vulnerabilă așa cum înainte de noaptea aia nu crezusem niciodată că sunt.”

OK, nu știu ce să mai cred - sunt absolut sigur că am citit, cândva, această carte; de fapt, sunt sigur că am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware - în schimb, acum, după ce am citit această carte, pot spune că nu îmi amintesc de fapt să fi citit vreodată această carte. Oare, acum câțiva ani, am citit-o prea superficial, prea lipsit de interes? Oare n-am avut starea necesară? Oare a picat la momentul inoportun și, de fapt, am trecut prin ea ca gâsca prin apă? Nu știu ce să vă zic; în schimb, acum, după ce am început-o aseară și am dat-o gata undeva astăzi pe la amiază, știu că am citit un roman bun, un roman care chiar m-a prins și care mi-a plăcut mult, mult de tot, contrar părerilor mele legate de faptul că mie chiar nu-mi place Ruth Ware; mi-am confirmat, de fapt, că Ruth Ware chiar scrie bine, chiar știe ceea ce face și își tratează cărțile cu o seriozitate aparte. Nu știu de unde se inspiră, dar trebuie să vă spun că probabil începe să devină una dintre autoarele mele preferate în materie de thriller. Și-mi asum când spun asta, deși până acum chiar am spus-o tot timpul: Ruth Ware scrie plictisitor. Nu știu pe ce mă bazam când spuneam asta, în afară de o impresie vagă că i-am citit cărțile și m-au plictisit groaznic. Ei bine, acum le recitesc și, după cum am spus, revin pe parcurs cu recenziile aferente.

„Am văzut sângele, mi-am spus eu ferm. Și o fată care a dispărut. Explică asta (...). Și -am gândit că pe vasul acela există un criminal. Iar eu eram singura care știa.”

Femeia din cabina 10 pe spune povestea lui Lo, care este martora unui jaf în propria-i casă. Cred că totul, de fapt, pornește de la acest episod absolut îngrozitor - Lo începe să se teamă din ce în ce mai tare pentru viața ei (deși, în urma acestui jaf, ea nu pățește nimic, în afară de o lovitură - aș zice inofensivă, luând în calcul și celelalte scenarii nefericite care s-ar fi putut întâmpla) -, iar totul, de fapt, în viața ei, pare s-o ia razna. Așa că atunci când găsește „o portiță de liniște”, și anume o călătorie la bordul vasului Aurora Borealis în interes de serviciu, nu se împotrivește. Evident, vă dați seama: toată acțiunea romanului se va petrece în acest cadru restrâns (bordul vasului), care nu e tocmai restrâns, având în vedere că este întruchiparea unui complex de apartamente, parcă, cu multe camere ciudate și neașteptate. Cred că întotdeauna mi-au plăcut și îmi vor plăcea romanele ale căror acțiune se petrece într-un cadru limitat, încadrat, sufocant și claustrofobant, parcă apăsător. OK, aici toate bune și frumoase, până când Lo, protagonista, își dă seama că-i lipsește un rimel de care o absolută nevoie pentru a-și întregi ținuta dintr-o anumită seară; așa că merge în cabina alăturată, cea cu numărul 10, bate la ușă, îi răspunde o domnișoară, îi dă rimelul și pa-pa. Bun. Dar apoi, Lo este martora (sau crede că este martora) unui anumit incident - aude cum, peste bord, din dreptul cabinei 10, este aruncat ceva ce bănuiește că ar fi un cadavru. Mai mult decât atât, vede pete de sânge - oh, pentru Dumnezeu, asta n-are cum să fi bine, nu? Just wait for it!

„Era oare posibil să fie moartă?

Dar alternativa nu era mult mai bună. Pentru că, dacă nu era moartă, singura altă posibilitate - și, dintr-o dată, n-am mai fost sigură dacă asta e ai bine sau mai rău - era că eu îmi pierdeam mințile.”

Surescitată, merge să le spună celorlalți - neapărat trebuie luate măsurile necesare. Dar când ceilalți îi spun că, de fapt, în cabina 10 n-a fost niciodată cineva, nu figurează nimeni ca stând acolo, Lo o ia razna. Da, ce-i drept, și eu aș lua-o razna - până la urmă, Lo a vorbit cu ea, a împrumutat ceva de la ea. Deci acea femeie cu siguranță a existat; când este verificată cabina 10, totul pare neatins, ca și cum, într-adevăr, nimeni n-ar fi stat vreodată acolo. Și totuși, cine i-a împrumutat rimelul? Când și dovada existenței acestui rimel dispare, lucrurile încep să devină și mai ciudate, și mai întunecate, și mai obscure. Așadar, Lo este nevoită să lupte, într-un fel, cu morile de vânt - nu există niciun indiciu că a existat vreodată cineva în cabina 10. Nimeni n-o crede, iar viața ei, ba nu, a tuturor poate fi în pericol. În aceeași măsură, toți încep să se îndoiască de sănătatea mintală a lui Lo, care de altfel urma un tratament medicamentos care i-ar fi putut afecta, într-adevăr, chimia creierului în ceea ce privește asimilarea realității. La un moment dat, ca cititor, sunt sincer când vă spun că nici eu nu știam ce să mai cred - oare Lo chiar delirează, are vedenii? Sunt acestea efectele adverse nedorite (și totuși atât de exacerbate) ale medicamentației pe care o ai? Ei bine, lucrurile sunt mult mai interesante decât atât.

„În vis, fata plutea departe, sub valurile puternice și țipetele pescărușilor, în adâncurile reci și întunecate ale Mării Nordului. Ochii ei râzători erau albi și umflați de apa sărată, pielea ei alburie era încrețită, iar hainele, sfâșiate de pietrele ascuțite și transformate în zdrențe.”

N-am să mai vorbesc despre acțiune, dar vă pot spune că, da, chiar am avut din plin parte de aceasta. Tensiunea romanului a atins, bineînțees, apogeul undeva spre sfârșitul cărții, dar modul în care a reușit să „se joace” Ruth Ware cu personajele, ba mai mult, cu gândurile și așteptările cititorului, dialogul lor, scenele savuroase, tensionate, sumbre, cadrul în care s-a desfășurat totul, jocurile de culise (să spun așa), ideile, explicațiile - până la urmă, totul a reușit să mă convingă și n-am simțit măcar o clipă că m-aș fi plictisit. Totul a fost rapid, alarmant și intens, dramatic, o, da, chiar dramatic; iar sfârșitul, sincer să fiu, mi-a plăcut la enorm, mi s-a părut a fi ceea ce trebuie, exact cum trebuie. Personajele, iarăși, duplicitare, interesante, complexe, dinamice. Chiar ajunsesem în punctul în care am pus cartea deoparte, după ce am citit un capitol, spunându-mi „eu chiar nu mai înțeleg nimic, eu chiar nu știu ce să mai cred”. Trebuie să recunosc totuși că la un moment dat aveam o vagă bănuială în ceea ce privește un anumit aspect, ceea ce într-adevăr a fost viabil - așa s-a întâmplat. Dar nu m-a deranjat deloc, pentru că proza lui Ruth Ware m-a încântat în măsura în care depășisem „ceea ce se întâmplă”, și voiam doar să am parte de o atmosferă tensionată și alertă, să mă urc într-un tren „ruthwarenian” al emoțiilor și să-i dau bătaie. Și cursa, zău, a fost una lungă și plină de aventuri!

„Acum învățasem că nu puteam să am încredere deplină nici în mine însămi, cu atât mai puțin în altcineva.”

Pot spune că chiar îmi place Ruth Ware, deși aveam alte păreri până acum; cred, într-adevăr, că am citit cărțile ei într-o perioadă când poate aveam alte gusturi, poate eram prea solicitat de alte, drept care nu le-am dat atenția cuvenită, necesară. Dar nu-i vorba de atenție, pentru că acestea sunt genul acela de cărți pe care le citești la foc rapid, ca și cum te-ai uita la un film - nu cărți grele, care necesită prea multă atenție, ci cărți ușoare, dar care stârnesc în tine sentimente efervescente, reiterate de atmosfera tensionată, de acțiunea alertă, de personajele cărora nu știi dacă să le oferi încrederea ta sau nu; abia aștept și celelalte două cărți ale ei, sunt fiert pe thrillere în perioada asta. Ca întotdeauna, voi reveni cu păreri! Voi ați citit vreo carte scrisă de Ruth Ware? Dacă da, aștept cu drag părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și un început de săptămână minunat!

Unul câte unul, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Covaciu

„Parcă văd deja titlurile: CABANA MORȚII. Tot felul de lucruri vor ieși la iveală.”

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway.

„- Nu, sunt o aplicație, îmi răspunde Danny privindu-mă cu neîncredere. Chiar n-ai auzit de ei? Hai că știi... Snoop, aplicația aia de muzică. Care te lasă să... mă rog, să-i spionezi pe oameni. Genul ăla de aplicație.

- Pe cuvânt că nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești.”

Să rămâi înzăpezit într-o cabană rustică luxoasă din Alpii francezi nu pare chiar cea mai gravă problemă din lume. Mai ales când panorama este impresionantă, ai la dispoziție un bucătar și o menajeră, un foc domol și companie. Doar dacă nu cumva companie îți țin opt colegi de serviciu… fiecare având ceva de câștigat, ceva de pierdut și ceva de ascuns. Când cofondatorul unui startup londonez organizează o excursie de o săptămână în Alpi, totul pare normal: prezentări în PowerPoint și ședințe de strategie, întrerupte de activități obligatorii în echipă. Încet-încet, încep să iasă la iveală tensiunile, iar loialitățile sunt puse la încercare. Viscolul pornit din senin provoacă o avalanșă care taie legăturile grupului cu lumea. Cu fiecare oră care trece, panica se întețește, cabana devine tot mai rece, iar grupul tot mai mic, pentru că membrii lui dispar… unul câte unul.

„- Unii s-ar putea să-ți dea dreptate, răspunde Rik sec. Doar că cine râde la urmă, râde mai bine. Cele 10.000 de lire ar însemna acum în jur de 12 milioane - asta dacă preluarea ar avea loc.”

Deși trebuie să recunosc că relația mea cu Ruth Ware nu este tocmai cea mai strălucită, întrucât am citit și alte cărți scrise de ea care nu mi-au plăcut (cea care mi-a plăcut cel mai mult din cele citite este Moartea doamnei Westaway, recenzia o găsiți AICI), mi-am promis totuși că voi reciti și celelalte cărți deoarece, sincer să fiu, nu-mi mai amintesc nimic din ele, plus că știu anumite persoane cu care rezonez în ceea ce privește materia de thriller și cărora le-au plăcut foarte mult cărțile lui Ruth Ware. Și, încetul cu încetul, încep să cred că ori mi-a scăpat ceva din celelalte cărți, ori nu le-am citit când și cum trebuie. Dovadă este și romanul de față, Unul câte unul, care deși am simțit că a început destul de greoi, s-a dovedit a fi fost exploziv, extrem de neașteptat și, mai ales, plin de tensiune. Așa că o să-i (re)acord o șansă autoarei, deoarece sunt sigur că mi-a scăpat (grav!) ceva și din celelalte cărți scrise de autoare. 

„Ne-am adunat cu toții în jurul șemineului din living. Doar că nu suntem chiar toți - asta e problema.

Acum suntem zece.

Acum suntem nouă.

Acum suntem opt.

Cuvintele acestea se recită parcă singure în capul meu, un fel de numărătoare inversă funestă, apropiindu-se de zero... unul câte unul.” 

Totul începe de la Snoop, o aplicație care-ți permite să-ți păstrezi anonimatul și să asculți aceeași muzică pe care o ascultă prietenii, rudele, vedetele tale preferate, influencerii tăi influenți și așa mai departe. Nu, nu-i chiar basic, ideea e că poți asculta această muzică exact în același timp în care o ascultă și ei. Romantic, nu? Că nici nu există o droaie de aplicații de social media deja, haide să mai dăm și altora idei (sau, Ruth, încearc-o pe aia cu antreprenoriatul, cine știe, poate vei avea la fel de mult succes cum ai și cu scrisul). Bun. De-aici, un grupuleț de oameni, de fapt fondatorii și managerii și investitorii  (într-un singur cuvânt, dezvoltatorii Snoop) acestui proiect (nu mulți la număr, ce-i drept), se-adună într-o căbănuță de schi din Franța (frumos peisaj, vă imaginați, furtuni, avalanșe, mai pică curentul, e cam friguț, crivăț, șuierat de vânt etc., cadrul perfect pentru o atmosferă tensionată, deși aș spune că deja devine clișeică treaba cu muntele și cadavrul, cadavrul și muntele). Erin și Danny, cei care gestionează căbănuța și se asigură că totul decurge firesc, nu au nicio bănuială că, ei bine, de data aceasta totul va fi mult, mult diferit. Și cât de diferit avea să fie totul!

„Topher a crezut că sunt o bucată de plastilină în mâinile lui. Moale. Maleabilă. Pliabilă. A crezut asta bazându-se pe impresia pe care i-am făcut-o - o tânără sfioasă și tăcută, îmbrăcată prost, care nu a ucis vreodată nici măcar o muscă. 

În lumea lui Topher, oamenii au carapace dure, lustruite, exteriorul lor lucios ascunzând inadecvările și anxietățile din exterior.”

Când personalul Snoop se hotărăște să plece la schi înainte de sosirea unei furtuni (ce inspirați, nu?), totul pare să decurgă normal. Invitații se distrează, Erin le asigură cele necesare, Danny gătește cât poate el de bine și așa mai departe. Și totuși... La plecare, erau opt. La întoarcere - surpriză - sunt doar șapte. Ce s-a întâmplat cu celălalt membru? Ei, bine, aici am vrut s-ajung cu acțiunea cărții, pentru că am avut din acel moment certitudinea că totul are să se dinamizeze, să capete un ritm mai alert, mai întunecat, neașteptat - exact ce, de fapt, vreau de la un thriller. OK, înțeleg, nimic nu poate să înceapă prea ex abrupto, prea intempestiv și deodată - tre', la o adică, să te familiarizezi cu personajele, să le cunoști, să te împrietenești (cu cine poți, dacă poți) și așa mai departe. Pentru ca, mai încolo, să poți să-ți explici într-o măsură (iarăși, dacă poți) tensiunile dintre ele, conflictele care fierb într-o oală la foc mic. Și, oho!, aici n-au fost puține. Știu că ajunsesem în punctul în care n-am mai avut încredere în nimeni, lucru ușor de înțeles în cadrul dinamic al acțiunii: cei zece au devenit nouă, cei nouă au devenit opt, cei opt... Wait a minute, dar Rute chiar are de gând s-o țină așa toată cartea? Ei bine, nu chiar. Dar trebuie să recunosc că n-am putut să bănuiesc o secundă, măcar, cine-i the big boss care-i curăța pe ceilalți pe... pe pagină ce trece. Și, mai ales, după ce-am aflat, am rămas șocat și extrem de bulversat când Ruth a jucat ceea ce eu am numit cartea milei - într-adevăr, chiar o mutare inteligentă din partea ei. Deci, da, chiar are ceva interesant Ruth Ware, ceva ce parcă ar deosebi-o de alți autori de cărți thriller.

„Doar că Toper a făcut o greșeală. Nu a înțeles că unii oameni sunt opusul imaginii lor de suprafață. Eva însă... cred că Eva a înțeles. Și probabil că asta a ucis-o în cele din urmă.”

Recunosc, după aproximativ o sută de pagini știu că am vorbit cu cineva și i-am spus că romanul acesta merge mult prea greu, contrar așteptărilor mele (mai ales că aveam o poftă nebună de a citi un thriller bun); după câteva ore, am revenit cu un mesaj și i-am spus că-mi retrag cuvintele și că mi-era dor să citesc o carte cu o atmosferă atât de tensionată. Ah, da, am citit cartea aceasta extrem, extrem de repede - de fapt, după ce am ajuns la partea aceea (când intriga e deja conturată și pericolul se simte în aer, groaza citindu-se în replicile fiecărui personaj), n-am mai putut s-o las din mână. M-am suit în roller coaster-ul lui Ruth Ware, m-am lăsat vrăjit de personaje și de cât de alert e totul. De fapt, cred că, în punctul culminant al cărții, citeam și-mi țineam respirația, totul se derula în mintea mea ca la cinema: pericol, întuneric, frig, frig, pericol, tensiune, fugi, fugi, ca într-o developare fotografică în care fiecare capitol aducea cu sine și mai multă dramă, și mai multă tensiune. Da, da, acum, că scriu despre Unul câte unul, îmi dau seama că într-adevăr a fost un thriller care mi-a satisfăcut majoritatea așteptărilor.

„Două zile și patru ore. Dar avalanșa chiar pare să se fi petrecut într-o altă viață. Mă simt de parcă aș fi dintotdeauna captivă în locul ăsta. Iar acum acest coșmar se va sfârși. Ciudat este însă faptul că nu sunt sigură că sunt pregătită să mă confrunt din nou cu realitatea. Tocmai mi-a dat prin gând că această captivitate ar putea echivala de fapt cu un episod de o seninătate de-a dreptul idilică. Perce-Neige este o scenă a crimei. Iar noi suntem supecții. De cum vom reveni în lumea reală, ne vom confrunta cu un interes agresiv al presei. Vor urma o anchetă polițienească, reporteri, știri de prima pagină. Interviuri.” 

Nu am să spun mai multe, dar chiar vi-l recomand. Oricum, știu că mai toți cunoaștem cărțile lui Ruth Ware, mulți chiar o au drept referință și recomandare primă când vine vorba de cărți thriller. Încet, încep să-mi dau seama că, da, chiar scrie bine, deoarece și Moartea doamnei Westaway (citită mult mai recent decât celelalte) mi-a plăcut foarte mult (dacă îmi amintesc bine, chiar cred că i-am dat un rating de 5 steluțe). Mă voi apuca curând și voi reciti și celelalte trei cărți, și promit să vin cu păreri proaspete, la cald. Între timp, chiar vă recomand această carte, sunt sigur că o să vă placă, are ingredientele unui thriller chiar bun; și, mai mult decât atât, se potrivește perfect cu perioada aceasta (eu cred că perioada în care citești o carte, fie ea și una legată de climă, influențează foarte mult modul în care simți acea carte). Voi ați citit vreo carte scrisă de Ruth Ware? Dacă da, cum vi s-a părut? Lecturi frumoase să aveți! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Ann Patchett, apărute și pe blog: 

| Moartea doamnei Westaway | Jocul minciunii | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Într-o pădure întunecată | Unul câte unul |

Scriitori și îndrăgostiți, de Lily King - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Laura Karsch

Lily King a crescut în Massachusetts, a obținut o diplomă în literatură engleză la University of North Carolina at Chapel Hill și deține un masterat în scriere creativă la Syracuse University. Este autoarea a cinci romane, publicate în 20 de limbi și recompensate cu nenumărate distincții. Romanul său de debut, The Pleasing Hour, a câștigat Barnes and Noble Discover Award, Whiting Writer’s Award și a fost una dintre recomandările publicației New York Times. Al patrulea roman al său, Euforia, a fost recompensat cu Kirkus Award, The New England Book Award și a fost finalist la National Book Critics Award. Povestirile, eseurile și recenziile lui Lily King au apărut în publicații precum New York Times, Washington Post, Vogue, Los Angeles Review of Books și One Story. Locuiește cu soțul ei în Portland, Maine.

„Dar imediat după asta, după senzația că încă nu e totul pierdut, simt nevoia să-i spun mamei, să-i spun că azi sunt bine, că am simțit ceva asemănător fericirii, că s-ar putea să mai fiu capabilă să simt fericirea. Va dori să afle asta. Dar nu-i pot spune. Ăsta-i zidul de care mă izbesc într-o dimineață bună, cum e cea de azi. Mama își face probabil griji din cauza mea, iar eu nu-i pot spune că sunt în regulă.”

Lily King își uimește cititorii cu un roman devenit bestseller New York Times încă de la apariție: portretul memorabil al unei artiste la tinerețe. Luată pe neașteptate de moartea subită a mamei sale și devastată în urma unei recente povești de dragoste, Casey Peabody a ajuns în Massachusetts în vara lui 1997 fără să aibă niciun plan. Un fost copil-minune la golf, acum lucrează într-un restaurant din Harvard Square și stă cu chirie într-o cămăruță igrasioasă, în care scrie la romanul început în urmă cu șase ani. La 31 de ani, Casey încă se agață de ceva la care toți vechii săi prieteni au renunțat: hotărârea de a duce o viață creativă. Când se îndrăgostește de doi bărbați în același timp, lumea ei se fisurează și mai mult. Strădania lui Casey de a-și împlini ambițiile literare și de a găsi un echilibru între viață și artă este greu pusă la încercare, împingând-o aproape până în pragul dezastrului. Un roman uluitor, care explorează trecerea totodată înfricoșătoare și plină de exuberanță de la o anumită etapă din viața cuiva la începutul alteia.

„Sunt atât persoana tristă, cât și persoana care dorește s-o consoleze pe persoana tristă. Și atunci mă simt tistă pentru persoana aceea care are atâta compasiune, fiindcă e evident că a trăit și ea același lucru. Iar ciclul acesta se tot repetă (...). Așa mă simt, de parcă aș fi un infinit șir trist de eu.”

Cu siguranță nu genul de carte de la care aș fi putut să am așteptări incomensurabile, întrucât nu prea reușesc să mă împact cu acest gen literar - și vorbesc aici de perspectiva anterioară citirii acestui roman al lui Lily King, Scriitori și îndrăgostiți (parcă am regăsit un fel de paralelă, în titlul, cu romanul lui D.H. Lawrence, dar nu se pupă în ceea ce privește opera în sine), întrucât eu am crezut că o să am de-a face cu un romance, dar n-a fost așa. Sau, cel puțin, eu nu l-am perceput drept un roman de dragoste, romanțat până la un patetism insuportabil și (poate) grețos. Nu. Dimpotrivă, romanul lui Lily King mi-a plăcut extraordinar de mult prin realitatea pe care a reiterat-o, prin profunzimea personajelor și, iarăși, veridicitatea acestora. Prin gândurile lui Casey, dramele acesteia și încercările ei; de altfel, Casey cred că a fost eroina care, la sfârșit, a încununat opera lui King, c-aș zice mai mult Queen, și a conturat exact ceea ce, bănuiesc, a vrut ea (autoarea) să transmită: în cele din urmă, arta mereu va fi un mod de supraviețuire într-o lume în care, încetul cu încetul cu încetul, aceasta își pierde, din păcate, din importanța-i. Dar Lily King oferă cititorului nu doar o carte plină de curaj, ci chiar o lecție, o lecție în sine despre cum niciodată, dar niciodată, nu trebuie să renunțăm la visurile și visele noastre, oricât de mult poate ne-ar speria (or, cu atât mai mult, dacă ne sperie cu siguranță merită să facem în așa fel încât ele să devină realitatea nostră imediată), pentru că avem în noi tot ce ne trebuie pentru a le vedea îndeplinite. Și când zic tot, chiar mă refer la „tot”!

„- Știu cum te simți. Crede-mă. Dar e bine ca măcar o dată să fii obligată să te deschizi, spune. Nu poți iubi cu adevărat din interiorul unei cochilii mari și groase.”

Am început această carte aseară, undeva pe la ora 20. Și am terminat-o acum câteva ore; da, n-am putut s-o las din mână, și nu pentru că ar fi o carte care m-a ținut captiv, într-un ritm alert, nemaiputând s-o las jos deoarece mă rodea curiozitatea răspunsului „oare ce urmează să se mai întâmple?”; nu, ci pentru că, citind-o, am simțit o anume căldură, o anumită empatie, o anumit stare pe care aș numi-o revigorantă - nu știu dacă se datorează neapărat felului în care scrie Lily King (o scriitură curată, ușoară, elegantă, subtilă, confortabilă), sau personajelor care au fost pur și simplu delicioase; nu știu dacă se datorează dialogului care mi s-a părut atât de natural, atât de real; nu știu dacă se datorează profunzimii cu care Lily King și-a înzestrat personajele. De fapt, cred că toate se concretizează, în cele din urmă, și-mi permit să spun că într-adevăr Scriitori și îndrăgostiți chiar este o carte bună. Aș mai adăuga și faptul că, având în vedere că autoarea abordează și „ideea scrierii unui roman și cât de greu este s-o faci”, probabil m-am regăsit (mult mai) mult în personajul principal - eu, la rândul meu, scriu, și știu cât de înfricoșător este acel sentiment de a te așeza în fața laptopului, cu documentul Word deschis, așteptând inspirația care, uneori, se găsește să-și facă loc în tine în cele mai neașteptate (și, deseori, nepotrivite) momente. 

„Nu-ți dai seama câte eforturi ai depus pentru a îngropa anumite lucruri, până nu te apuci să le dezgropi.”

Evident, romanul este mai mult decât atât; Casey este un personaj pe care n-ai cum să-l iubești, de care NU ai cum să nu te atașezi, ea, o femei la „31 de ani”, cu „datorii de 73.000 de dolari”, care „de la absolvirea colegiului s-a mutat de unsprezece ori, a avut șaptesprezece joburi și diverse relații care n-au funcționat”, care s-a „înstrăinat de tatăl său din clasa a douăsprezecea”, și a cărei mamă „a murit anul acesta”, și al cărei frate „locuiește la peste trei mii de kilometri”, și a cărei singură speranță, a cărei singur pilon de salvare din ultimii șase ani a fost „romanul pe care l-a scris”. M-am împrietenit, așadar, cu Casey, și trebuie să recunosc că despărțirea de ea (a se citi: faptul că am terminat de citit această carte) mi-a fost destul de grea; dar mă bucur că, în cele din urmă, totul s-a așezat așa cum trebuie, firesc, iar roadele muncii sale se vor fi dovedit a fi dulci și zemoase. Evident, în carte avem și parte de dramă, întâmplări triste, dar toate nu fac decât să ajute la devenirea lui Casey, relevându-i lumea în cele mai neașteptate forme, învățând-o și punându-i întrebări. Ajutând-o să evolueze și, în cele din urmă, să depășească anumite situații, să iasă învingătoare din lupta cu fantomele trecute, din acel război pe care îl duce încă de când a descoperit anumite situații care, mai degrabă, ar fi rămas nedescoperite.

„Eu vreau doar să scriu ficțiune. Sunt o povară pentru sistem, târăsc în urmea mea datorii și visuri. E tot ce mi-am dorit. Și acum nu mai sunt în stare să fac asta.”

Concluzionând (de parcă aș fi făcut vreo pledoarie argumentativă), chiar vă recomand cu mare drag să citiți romanul lui Lily King, Scriitori și îndrăgostiți. Dacă nu mă îndoiesc, cred că, de fapt, a și câștigat ceva premiu pe Goodreads. E un roman îndrăzneț, pe alocuri romantic (dar trebuie să recunosc că n-a avut un romantism care să mă deranjeze, mult prea înflăcărat sau ceva de acest gen), copios și amuzant, convingător. În același timp, romanul abordează o temă destul de curajoasă - puterea femeilor, fidele convingerilor și idealurilor lor (Casey rămânând aproape singura fidelă procesului său de creație, inspirându-se din propria-i viață în scrierea romanulu la care lucrează). Cu alte cuvinte, o carte efervescentă, care mi-a oferit de toate, de la emoție profundă până la partide copioase de râs; o carte pe care, cu siguranță, o voi recomanda cu drag și care îmi va rămâne mult, mult timp în suflet. Voi ați citit-o? Dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Dosarele mamei mele, de András Forgách - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Dósa

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007), precum și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a. Pentru creația sa, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.

„Colaboratorul secret DOAMNA PÁPAI îți serbează în data de 3 decembrie a 60-a zi de naștere.

Din 1976 se află în relație operativă cu Direcția III/I și în toată această perioadă a furnizat mai multe informații valoroase privind agentul israelian și situația operativă, precum și în legătură cu demersurile mișcării sioniste. Ne-a furnizat materiale originale de la al 29-alea Congres Mondial Sionist și plănuim să o trimitem cu scop operativ la al 30-lea Congres Mondial Sionist.”

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

„- Eu, a spus doamna Pápai, v-am îndeplinit de atâtea ori, în numele democrației populare, cererile nenumărate și deloc ușoare, lăsând la o parte problemele personale foarte serioase. Și nu de puține orice v-am făcut recomandări specifice. (...) Păi, de ce să consider munca asta ca fiind importantă dacă atunci când eu spun sau recomand ceva, nimeni nu se arată interesat, doar se preface?”

„Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?” -  András Forgách

„Ea tebuie așadar dezobișnuită să-și pună convingerile mai presus decât munca. N-a încercat niciodată să-și ascundă antipatia față de statul evreu, ceea ce a și motivat-o în definitiv, astfel încât a trebuit ghidată cu răbdare către înțelegerea faptului că aceaste lucruri ar trebuie să fie separate, convingerile personale și servirea cauzei, interesele taberei socialiste și părerea persoanei operative.”

Frumusețea literaturii (pe lângă toate celelalte): să-ți placă o carte care știu că multora nu le-a plăcut. Iarăși, nu spun că nu înțeleg de ce celorlalți nu prea le-a plăcut cartea lui Forgách, motivele ar putea fi nenumărate (și-aș spune că, în principal, poate ideea că există cărți care nu sunt pentru oricine, nu în ideea inaccesibilității, ci pentru că, pur și simplu, unii caută altceva de la o lectură - nu o scriitură prea densă, prea detaliată, prea lungită sau prea lipsită de acțiune): că, dacă e să fiu sincer, multe din aceste prea-uri pe care le-am enumerat, parcă se găsesc în cartea lui Forgách; Dosarele mamei mele este o cartea prea atent cercetată, care abundă de detalii, note de subsol (extrem de relevante, din punctul meu de vedere, peste care - de data aceasta - n-am sărit, în ideea de a scurta lectura care, oricum, a fost una destul de lungă și greoaie, dar, atenție, NU plictisitoare). Dar mie chiar mi-a plăcut această carte, am citit-o cu o poftă avidă de cunoaștere (oare?), chiar dacă n-am fost familiarizat prea mult cu contextul politic, sau istoric, sau „social” al cărții. Nu. „M-am scuturat” de aceste detalii, de aceste încadrări istorice, și-am încercat să văd această carte exact ceea ce, din punctul meu de vedere, este: o pledoarie despre dragostea unui copil pentru mama sa, o încercare „de regăsire”, de catharsis, o carte despre iertare și despre eliberare, un manuscris, o „scirsoare teribilă de dragoste”. Și, da, chiar a fost o carte care m-a emoționat profund și m-a mișcat; și mi-am dat seama că Forgách este un autor extrem, extrem de sensibil și extrem de real, livrându-i-se cititorului în întreaga sa ființă; și-aș putea risca spunând că, scriind Dosarele mamei mele, „se expune” acestuia (cititorului), însă cu prețul că, în sfârșit, și-ar putea înțelege mama, o ființă care i-a fost atât de inaccesibilă atât de mult timp.

„De ce a ales tocmai numele de PÁPAI? N-a fost niciodată în orașul Pápa și nu avea niciun fel de legătură cu capul bisericii catolice. Nu aveam în el nimic «papal», fiind doar un simplu evreu necredincios. Era o alegere ciudată, dar Pápai fusese dintotdeauna dispus la astfel de schimbări excentrice ale identității, nu-l interesa faptul că nomen est omen.”

Cred că este o carte importantă nu doar în contextul istoric al Ungariei, ci poate și în contextul altor țări „ex-comuniste”. Uneori poate e bine să vorbim despre „demonii trecutului”, pentru a înțelege mai bine prezentul, pentru a specula mai bine viitorul. Cartea lui András Forgách se bazează pe o poveste adevărată: acesta a descoperit că, într-adevăr, mama sa, doamna Pápai, a fost informatoare în timpul regimului comunist. Ca urmare, după cum am spus, deși avem descrise nenumărate „cadre” privitoare la munca de informator a doamnei Pápai, pe care cititorii le-ar putea găsi plictisitoare, irelevante, greoaie, cartea lui Forgách este o „încercare literară” de a-și înțelege mama, de a face puțină lumină în trecutul acesteia, în „istoria ei de informator și activist”, o încercare de a se apropia de adevăr, dar și de a-i oferi mamei sale „o față umană”, de a o pune NU într-o lumină nepotrivită (cum, de la început, o face munca în care aceasta activa), ci de a o înfățișa în toată vulnerabilitatea-i, reiterând exploatarea la care a fost supusă. Cartea se bazează pe documentele reale ale poliției, prezentat și în roman, nu doar ca note de subsol, ci scrise și cu un font adecvat, ceea ce conferă cărții un cadru și mai convingător, ba chiar inovator. Deși, după cum am spus, este un roman care ușor ar putea cădea într-o direcție plictisitoare, „scris de umplutură” (am auzit aceste cuvinte, de fapt), eu cred că este un roman căruia trebuie să-i acordați o minimă șansă, deoarece chiar și eu aveam să mă las păcălit undeva din primele cincizeci-șaptezeci de pagini, pentru că aveam impresia că este o lectură mult prea greoaie pentru starea pe care o aveam. Însă s-a dovedit, dintr-un punct, și fără să-mi dau seama, că am dat-o gata în doar două zile; deși scriitura este densă, detaliată, te poți pierde foarte ușor în demersul cronologic al situațiilor (din moment ce pentru mine asta n-a reprezentat un interes, n-a fost nicio problemă), povestea, în ansamblu, este deosebit de interesantă. Iar atunci când vorbim și de experiența personală a lui Forgách, de gândurile sale față de propria-i mamă, față de tatăl său, de modul în care încearcă să explice toate aceste circumstanțe ale doamnei Pápai - romanul capătă o conotație tragică, profundă și sfâșietoare.

„(...) Dar așa e Tinerețea. Să alergi contra vântului. Să ai putere de imaginație. Acesta este Destinul. Importantă este ideea în sine. Idealul nu trebuie să fie neapărat realist. De fapt, cu cât e mai puțin realist, cu atât mai mult merită să devină realitate. Și mai are o idee genială. Un iepure scos din pălărie. O cursă contra cronometru. Cum să transformăm irealul în real (...).”

Poate, într-adevăr, de-a lungul cărții am avut un sentiment de „deconectare” față de personaje - interesul l-a reprezentat doar doamna Pápai și soțul ei (mi-au plăcut enorm de mult scrisorile dintre ei doi). Deci, este nevoie de puțină răbdare (puțin mai multă, de fapt) până când această carte te va prinde cu adevărat. Evident, nu garantez sub nicio formă că așa va fi - eu sunt genul de cititor care citește cam orice, dar am o predilecție anume spre cărți cu o scriitură densă, curată, cum am regăsit astfel în Dosarele mamei mele - un stil lucid, un basm cvasimitologic pe care András Forgách l-a construit sub forma unui amalgam de ficțiune, poezie (chiar o parte a cărții, care rememorează viața doamnei Pápai, și a domnului Pápai, este scrisă în registru liric), și jurnalism, care-și are rădăcinile într-o filă de istorie a unei țări; un roman autentic, puternic, curajos, dar în același timp parcă totuși atât de elegant și duios. Stilul romanist al lui András Forgách este unul puternic și profund, iar în romanul de față chiar se fac simțite toate aceste aspecte - eu, unul, mă declar mulțumit de ceea ce am citit, ba chiar mai mult, pot spune că este o carte pe care, cu siguranță, mi-o voi reaminti cu drag. Așa cum am spus, dând la o parte detaliile istorice care, în esență, pentru mine n-au fost cele mai relevante, și urmărind, în ansamblu, povestea, pot spune că am avut parte de o lectură care mi-a oferit momente de tot felul: m-a mișcat și, deseori, m-a enervat și frustrat. Dar apropierea, conexiunea pe care însuși Forgách a reușit s-o creeze cu cititorul - asta mi s-a părut de neînlocuit. 

„Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întâmplă nouă. Nu există nicio altă modalitate de ale descifra. Doar trăirea propriu-zisă ne oferă înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dacă fantezia noastră este suficient de îndrăzneață, putem să ne facem o idee, însă putem să înțelegem doar dacă ni se întâmplă cu adevărat. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu putem sau nu vrem să exprimăm ceea ce s-a întâmplat sau pentru că nici nu poate fi exprimat, pentru că formularea nici măcar nu se compară, ba mai mult, omoară, anihilează experiența dobândită.”

Nu știu ce aș mai putea spune; probabil nici nu mai am ce. După cum v-am spus, știu câteva persoane care au citit această carte, dar majoritatea au avut ceva probleme în a o lectura - „prea greoaie, prea plictisitoare, nu se întâmplă nimic și nu-mi place; eu vreau ceva mai dinamic, ceva care să mă prindă și să mă țină captiv până la sfârșit”. După cum am spus, înțeleg perfect toate aceste aspecte; dar cred că este o carte pe care trebuie s-o citești într-un anumit moment, atunci când ai certitudinea că-i poți oferi timpul și atenția necesare. Pentru că, tind să cred, dacă treci de un anumit punct al lecturii (și mai ales dacă citești și notele de subsol), totul începe să prindă contur, totul începe să se încadreze perfect (de asta chiar țin să menționez că citirea notelor de subsol este absolut necesară), iar lectura merge mult mai rapid și, zău, chiar te prinde. Mie, cel puțin, asta mi s-a întâmplat, și m-am bucurat de lectură așa cum te bucuri de o cană de ceai, într-o seară înfrigurată. Dacă ați citit-o, sunt tare curios cum vi s-a părut. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!