Suflete goale (Benzile Blackwood, #1), de Chuck Hogan și Guillermo del Toro - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 360

Traducere: Andrei Covaciu

Guillermo del Toro este unul dintre cei mai creativi și mai vizionari artiști ai generației sale. Și-a dovedit talentul remarcabil ca regizor, scenarist, producător și scriitor. Născut la Guadalajara, Mexic, s-a bucurat de recunoașterea mondială odată cu Cronos, un film horror cu accente fantastice. În 2004, a regizat și a fost coscenarist al thrillerului science-fiction Hellboy. Labirintul lui Pan a însemnat încă un succes internațional, filmul câștigând peste 40 de premii. În 2018, Forma apei a câștigat Premiul Oscar pentru Cel mai bun film. Chuck Hogan este scenarist, producător de televiziune și autor de bestselleruri New York Times. Cel mai cunoscut roman al său, Prince of Thieves, care a câștigat în 2005 Hammett Award, a fost numit de Stephen King una dintre cele mai bune cărți ale anului și a stat la baza filmului The Town. Povestirile sale au apărut în antologia The Best American Mystery Stories, iar articolele sale au fost publicate în Esquire și New York Times. Guillermo del Toro și Chuck Hogan au mai scris împreună trilogia The Strain.

„- Oamenii numesc asta regret, de fapt, este o conștiință, vorbi el mai departe. Este înțelegerea faptului că acțiunile sau inacțiunile tale îi afectează direct pe ceilalți. Ești complice. Eu sunt complice. Cu toții suntem complici. Definiția nu este «a fi implicat într-o crimă»; e mai mult vorba de a greși față de cineva. Tuturor ni se întâmplă asta (...). Uneori suntem invocați, nu facem noi invocația.”

O crimă oribilă care depășește orice imaginație. O tânără agentă FBI explorând un teritoriu periculos. Un erou care sfidează veacurile. Viața Odessei Hardwicke este zguduită când se vede obligată să-și ucidă partenerul, pe Walt Leppo, un agent FBI decorat, care devine brusc și inexplicabil violent în timpul arestării unui criminal sângeros. Nu o neliniștește tragedia în sine, cât prezența fantomatică pe care crede că a văzut-o ridicându-se din trupul neînsuflețit al agentului. Punând la îndoială viitorul său în FBI și propria sănătate mintală, Hardwicke acceptă o misiune minoră – aceea de a strânge bunurile din biroul newyorkez al unui agent pensionat. Ce va găsi acolo o va pune pe urmele unui personaj misterios, Hugo Blackwood, un om cu o avere uriașă, care pretinde că trăiește de secole și care fie are mințile rătăcite, fie este singurul apărător al omenirii împotriva unei teribile forțe malefice.

„- Așa că m-am cărat. Numai că totul s-a întors împotriva mea. Din noaptea aia, parcă se aruncase un blestem asupra mea, eram însemnat. Norocul meu se sfârșise. Mă pusesem cu chestii rele (...). Nimeni nu mă poate proteja, îi răspunse Mauro. Dacă vorbesc, sunt un om mort.”

Mamă-mamă-mamă! Ce carte, ce carte! N-aveți idee cât de mult mi-a plăcut Suflete goale, cât de mult m-a surprins și prin câte stări m-a trecut; nu știam nimic despre ea, nimic. N-am citit descrierea înainte, pur și simplu m-am lăsat condus de intuiție și de faptul că geniul lui Guillermo del Toro nu îmi este necunoscut (de celălalt autor, în schimb, nu știam nimic) - așa că surpriza literară a fost mult mai mare. Efectiv, cred că este una dintre cele mai mari (și frumoase) surprize literare din acest an, în materie de thrillere. Cred c-o pot încadra la thrillere, deși este o carte care, pur și simplu, are de toate, și mai ales un mister cum rar mi-a fost dat să cunosc în cărțile de acest gen - del Toro și Hogan reușesc să creeze o atmosferă apăsătoare, ciudată, bizară, ieșită din comun, valorificându-și, amândoi, potențialul literar și scriitoricesc la maximum; pentru mine acest roman chiar a fost ceva spectaculos, mai ales că m-a făcut oarecum să-mi ies din zona de confort și să citesc ceva cu o tentă sublimă de horror. Chiar un roman fain!

„- Atunci... de ce vă aflați aici?

- Blestemul meu este că mă duc acolo unde e nevoie de mine. Iar acum se pare că este foarte mare nevoie de mine aici, în Gibbston, statul Mississippi.”

Totul începe când Odessa, o agentă FBI, își omoară colegul, Leppo, care într-o misiune o ia razna și devine el însuși un potențial criminal. În furia situației, nemaiștiind ce să facă, aceasta îl împușcă - deși în șocul situației, încă observă cum din trupul său pare „să se scurgă” un anumit fum, degajând un miros specific. Una peste alta, în timpul procedurilor juridice menite să investigheze ce s-a întâmplat, i se spune să-și mute biroul în fostul birou al unui agent pensionat, Solomon. Mai târziu, Odessa ajunge la Solomon și își dă seama că fostul detectiv ascunde un trecut tulburător, ba chiar mai mult: știe care e treaba cu acel „fum” care a părăsit trupul lui Leppo, moment în care Odessa realizează că nu i s-a părut că vede ceva, ci chiar a existat ceva care pare-se a fi pus stăpânire pe partenerul ei, Leppo, împingându-l să comită un act de violență care s-ar fi putut încheia oribil. De-aici încolo avem parte de o aventură fenomenală într-o lume dominată de paranormal, de practici oculte și religioase extrem de bizare, până la întâlniri cu personaje care au mai bine de 450 de ani - da, este vorba de nimeni altul decât Hugo Blackwood, un personaj pe care pur și simplu l-am adorat, care a fost un deliciu prin tot ce a însemnat: personalitate, limbaj, replici, comportament, spiritul de detectiv, curajul său și istețimea. Efectiv, Blackwood este un icon dacă pot spune așa: cu siguranță unul dintre personajele mele preferate ever. Poate sunt puțin impresionist când scriu această recenzie, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult Suflete goale.

„- Sunt cunoscuți sub numele de Suflete goale, spuse Blackwood. Ei sunt cei goi, cei mereu flămânzi. În folclorul mesopotamian se spune că s-ar fi născut din Udug Hul - adică din spirite spurcate. Nu te apropia de cercul de sare. N-ai vrea să-l atingi.”

Romanul are un ritm alert, tensionat - m-a prins chiar de la prima pagină, deși mă gândeam că va fi that kind of thriller care se lungește, apoi începe să fie alert, pentru ca-n final totul să explodeze în intensitate (da, stilul clasic), însă n-a fost așa: romanul lui del Toro și Hogan m-a prins de la primul capitol, iar ce-a urmat n-a fost decât să crească și mai mult în intensitate, într-un ritm alarmant cu care abia am putut ține pasul - crime oribile, spirite bizare, culturi religioase, profanări de morminte, situații inexplicabile și mult, mult pericol. Mi-a plăcut mult alternanța dintre capitole (aveam o parte în care Blackwood era încă tânăr - sau viu, nici nu știu cum să spun -, partea în care Solomon era un agent tânăr, abia intrat în cocârdășie cu Blackwood, și partea de prezent, în care Odessa face cunoștință cu Blackwood și își unesc forțele pentru a rezolva misterul morților ciudate care îngrozesc orășelul). Deci, m-a ținut în priză la curent continuu, nu alernativ, și m-a purtat printr-un carusel al emoțiilor. Mi-a satisfăcut și, mai mult decât atât, întrecut orice așteptare de la un roman de acest gen; după ce l-am terminat, n-am mai chibzuit și l-am recomandat tuturor celor cărora știu că într-adevăr le-ar plăcea. 

„- Tu fugi de ceva de care nu poți scăpa și vânezi ceva ce nu poate fi prins.”

O poveste fascinantă, în care elemente de supranatural, crime, fantasy, horror, ocultism, religie se împletesc într-o scriitură autentică, simbolică, plină de dinamism și cu o atmosferă atât de densă de-o poți tăia cu cuțitul. Chiar au fost unele imagini pe care le-am găsit greu de digerat, dar asta n-a făcut decât să mă facă să fiu și mai omniprezent în aventura lui Blackwood și a Odessei - voiam ca totul să revină la normal, pacea să fie restaurată și factorul perturbator să fie, în sfârșit, învins. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot și nu vor fi niciodată atât de ușoare - cei doi își pun viața în pericol și trec prin niște situații care-i aduc în proximitatea morții. Dar, atunci când lumea trebuie salvată de niște spirite oribile, blestemate, care bântuie nestingherite, nimic nu se dovedește a fi prea greu. Înarmați cu curaj, cu istețime și inteligență, Odessa și Blackwood vor da piept cu răul și, în cele din urmă, vor aduce liniștea și pacea în micul orășel. Asta, bineînțeles, nu pentru mult timp!

„Când polițiștii din Montclair au năvălit în dormitor, au găsit o femeie tânără stând pe podea și ținând în brațe o fetiță de nouă ani, care plângea cu sughițuri și avea la umăr o rană adâncă de cuțit. Un bărbat între două vârste, ucis cu două focuri de armă, zăcea prăvălit între noptiera și patul fetiței. Tânăra și-a desprins mâna de pe trupul fetiței agitate și înlăcrimate, arătându-le polițiștilor înarmați insigna ei de agent FBI.”

Abia aștept să citesc și alt volum din serie (din câte am înțeles, Chuck Hogan și Guillermo del Toro ne vor mai livra câteva dintre aventurile Odessei și ale lui Hugo Blackwood) - dar eu nu-mai-am-răbdare! Chiar a fost o carte care simt că mi-a oferit de toate și m-a mișcat prin intensitate, prin - pentru mine - subiectul autentic și original (recunosc, nu-s tocmai un fan al genului horror, poate și de asta m-am lăsat mai ușor impresionat de ce am citit). În schimb, până acum n-am mai citit ceva care să îmbine - cel puțin atât de bine - elemente atât de efervescente ca investigația unei crime, ocultismul, practicile religioase bizare, sacrificii și alte chestii de acest gen - deci, rețeta perfectă pentru romanul perfect (mai ales în această perioadă a anului). Vă recomand Suflete goale cu mare drag, sunt absolut sigur că veți avea parte de o lectură dacă nu la fel de intensă ca mine, măcar extraordinar de catchy! O zi de duminică liniștită și mult spor în toate!

How To/Cum să, de Randall Munroe - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Smaranda Nistor

Randall Munroe este autorul bestsellerurilor What If? (Editura Publica, 2015, ediția I) și Explicatorul de lucruri (Editura Publica, 2020, ediția I), clasate pe primul loc în topul New York Times, al blogului de întrebări și răspunsuri cu tematică științifică What If și al foarte apreciatului webcomic xkcd. Fost expert în robotică la NASA, a părăsit agenția spațială americană în 2006 ca să facă benzi desenate pe internet. Trăiește în Massachusetts.

„Pornim în viață fără să știm cum să facem lucrurile. Dacă avem noroc, atunci când trebuie să facem ceva, vom găsi pe cineva să ne arate cum. Dar alteori va trebui să descoperim singuri un mod de-a rezolva treaba respectivă. Asta înseamnă să te gândești la idei și apoi să încerci să te decizi dacă sunt bune sau nu.”

Pentru orice lucru pe care vrei să-l faci există o metodă corectă, o metodă greșită și una atât de monumental de complexă, de excesivă și de nerecomandabilă, încât nimeni n-ar încerca-o vreodată. How To este un ghid pentru cea de-a treia abordare. Debordează de sfaturi perfect imposibil de pus în practică, pentru orice: de la cum să faci un avion să aterizeze și până la cum să sapi o groapă. Randall Munroe îți explică modul în care poți prezice vremea pe baza pixelilor din pozele de pe Facebook. Te învață cum să-ți dai seama dacă ești din generația baby boomer a anilor 1950-1960 sau un puștan al anilor 1990, măsurându-ți gradul de radioactivitate din dinți. Îți dă indicii cum să-ți faci un selfie cu telescopul, să traversezi un râu făcându-l să fiarbă până se evaporă și să-ți alimentezi casa cu energie distrugând țesătura spațiu-timp. Iar dacă vrei să te descotorosești de cartea lui după ce ai citit-o, trece în revistă toate opțiunile de eliminare adecvată, inclusiv dizolvarea în apa oceanului, transformarea în vapori, folosindu-te de plăcile tectonice ca s-o împingi pe sub mantaua care îmbracă miezul Pământului, sau lansarea acesteia cu o rachetă spre Soare. Randall Munroe explorează cele mai complicate metode de a îndeplini sarcini simple, dar nu se mulțumește să facă totul cât mai dificil pentru el însuși și pentru cititorii lui. La fel de genial pe cât i-a reușit în What If?, Munroe ne invită să dăm o raită prin cele mai absurde extreme ale posibilului. Plină de infografice deștepte și de ilustrații amuzante, How To este un mod încântător de a-ți suci mintea în toate direcțiile, ca să înțelegi mai bine știința și tehnologia de la baza lucrurilor pe care le facem în viața de zi cu zi.

„[Nota autorului: Exonerare de răspundere] Autorul acestei cărți face caricaturi și benzi desenate pe internet, nu are competențe de specialist în sănătatea și securitatea muncii. Îi place când lucrurile iau foc sau explodează, deci nu se gândește la binele vostru.” 

Știință are un răspuns pentru - aproape - orice. Vrei să știi care e viteza cu care te-ai putea deplasa pe o stradă, pricopsit, totuși, cu propria-ți casă pe platforma mașinii, visând la brizele californiene și pescărușii care să te trezească dimineața, în timp ce, de altfel, vântul suflă potrivnic cu 70 de km pe oră? Vrei să știi de câtă lavă ai nevoie și cum să-i întreții arderea pentru a umple un șanț de vreo 3 m, în vederea asigurării unei „siguranțe” (mai mult sau mai puțin reale) împotriva huliganilor, pisicilor sau vecinilor deranjanți? Nicio problemă, există o formulă fizică pentru toate; dar, sincer să fiu, dacă te afli cumva într-o astfel de situație, cu siguranță ai dat de naiba sau ceva, pur și simplu, nu-i OK. Randall Munroe m-a vrăjit de la primele pagini, așa încât am dat gata How To/Cum să în doar câteva ore. N-am mai putut să mă desprind din lectură, una deloc solicitantă, ba care chiar m-a făcut să râd cum nu m-aș fi așteptat ca o carte - cu și despre știință - mă va face vreodată; un mare plus au fost și desenele din carte, glumițele, ironia fină, dovadă a unei anumite inteligențe, sarcasmul și toate acele situații relatable în care ne-am putea afla (sau chiar ne-am aflat) cu toții (să nu-mi spuneți că, atunci când ați făcut o curățenie dintr-aia generală și serioasă prin casă, n-ați găsit niște cabluri arhaice a căror întrebuințare nu numai că nu vă era cunoscută, dar v-a fost de-a dreptul obscură; și, din aceste motive, nici nu le-ați aruncat, iar ele zac acolo ca o zestre împachetată într-un pod). Sincer, mi-a plăcut la nebunie!

„Cartea asta explorează abordări neobișnuite ale unor sarcini des întâlnite și analizează ce ți s-ar întâmpla dacă le-ai încerca efectiv. Să îți dai seama de ce metoda nu-știu-care va funcționa sau nu poate să fie o chestie distractivă și o experiență folositoare, iar uneori te poate conduce spre concluzii surprinzătoare.”

E o carte care caută să găsească răspunsuri viabile din punct de vedere științific, absolut absurde (dar, repet, argumentate științific, deci - teoretic - posibile), neobișnuite și ciudate, la unele dintre cele mai banale întrebări: cum să organizezi o petrecere în piscină, cum să sapi o groapă, cum să traversezi un râu, cum să trimiți un pachet, cum să-ți alimentezi casa cu energie (pe Pământ, or pe Marte), cum să-ți imortalizezi chipul într-un selfie de zile mari, care ar impresiona chiar și cel mai priceput fotograf, cum să ajungi la timp (o problemă colosală a tuturor), cum să împodopești un pom și cum să construiești o autostradă; există și-un capitol care îți explică, de altfel, cum să-ți dai seama dacă ești născut în anii 1990. Deci, dacă ești îngrijorat că s-ar putea, în vreun anumit fel, ca a ta casă să fie luată pe sus de către vreun vânt hoinar, dacă te-ntorci de pe-o parte pe alta în timp ce dormi întrebându-te cum poți umpli piscina cu apă în doar câteva ore (considerând, de altfel, că ai o piscină mare) sau dacă, în general, cauți rezolvări ceva puțin mai neconvenționale la probleme banale, atunci cu siguranță cartea lui Randall Munroe, How To/Cum să a fost scrisă pentru tine.

„Cartea asta probabil n-o să te învețe cum să arunci o minge, cum să schiezi sau cum să te muți. Dar eu sper să înveți totuși ceva din ea. Dacă da, te numeri printre cei 10.000 de norocoși de azi.”

Da, cred că termenul care ar descrie potrivit această carte este neconvențional. Munroe este un tip super amuzant, cu un simț al umorului plastic, simțitor - mi se pare greu să inserezi glume într-o carte care, în cele din urmă, se dovedește a fi științifică. Dând dovadă de o efervescență creatoare aparte, autorul reușește să găsească rezolvări extrem de neașteptate situațiilor eventuale (deseori parcă imposibile) în care te-ai putea afla - evident, răspunsurile pot fi întotdeauna extrapolate și aplicate diferitelor situații (poate mult mai posibile) cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Normal, doar nu s-ar gândi nimeni să se mute și să-și care, ca un melc, casa în spate; or, e posibil să mă îndoiesc? De fapt, cred că nimic nu m-ar mai surprinde în ziua de astăzi. Poate doar ideea de a construi un șanț plin cu lavă în jurul proprie-i tale case - asta chiar ar fi puțin SF. Și brutal. Și puțin antic. Randall Munroe chiar a scris o carte pe care am citit-o dintr-un foc, dar cred că partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost că m-a făcut, cu adevărat, să râd: m-am bucurat enorm de toate „infograficele” pe care autorul le-a inserat; un fel de carte cu benzi desenate, cu ilustrații amuzante, cu informații care-ți sucesc mintea în toate unghiurile posibile și imposibile, unde știința și tehnologia și statistica și fizica se îmbină punând bazele unor răspunsuri extrem, extrem de deștepte. 

„Aceasta este o carte cu idei proaste.

Mă rog, majoritatea sunt idei proaste. Probabil să se fi strecurat, din nebăgare de seamă, și unele bune. Caz în care îmi cer scuze. 

Unele idei sună ridicol dar se dovedesc a fi revoluționare.”

Un manual de instrucțiuni pentru oameni creativi, care s-au plictisit de banalitatea rezolvărilor simple - haide să facem lucrurile mai complicate, it will be more fun. Un umor efervescent, ironic, care abordează tot felul de probleme; Munroe aduce soluții absurde, da, dar cu siguranță bine intenționate. După cum am spus, se observă cu certitudine cercetarea științifică solidă a autorului, deci aceste soluții chiar sunt fundamentate științific, viabile dar, totuși, destul de greu de acceptat. Aș spune că oarecum, din punct de vedere tehnologic și al resurselor necesare, unele soluții sunt de-a dreptul trăsnite, greu de aplicat. Dar asta-i și frumusețea cărții - mica escapadă din cotidian, care ne demonstreză că, în cele din urmă, nimic nu este imposibil atât timp cât te încrezi în știință, atât timp cât reușești să intuiești oarecum lucrurile și, na, atât timp cât dispui de  ceva care să foreze până în stratul de lavă al Pământului. În rest, mult succes în a-ți muta casa cu ajutorul unor elice. Crede-mă, este mult mai ușor decât (nu) pare. Chiar v-o recomand cu drag, How To/Cum să este o carte într-adevăr delicioasă, care cu siguranță vă va stârni zâmbete, poate chiar hohote de râs (am pățit-o, mai ales la partea legată de cum să te muți, fiindcă m-am regăsit în totalitate în anumite ipostaze), dar care vă va oferi informații utile (de ce nu), științific acceptate! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor!

Cum să combați un rasist, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Bărbulescu

Adam Rutherford este scriitor și realizator de emisiuni pe teme științifice. A studiat genetica la University College London, iar în cursul studiilor doctorale privind dezvoltarea ochiului a făcut parte dintr-o echipă care a identificat prima cauză cunoscută a unei forme de orbire infantilă. Pe lângă articolele științifice pe care le scrie pentru The Guardian, a mai conceput și prezentat multe emisiuni și seriale documentare pentru BBC, printre care Inside Science (Radio 4), The Cell (BBC Four) și Playing God (despre emergența biologiei sintetice), un episod al importantului serial științific Horizon. Este și autorul cărților Scurtă istorie a tuturor (Publica, 2017), finalistă la categoria nonficțiune a National Book Critics Circle Award, și Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, nominalizată pentru Wellcome Book Prize, precum și a volumului Cartea oamenilor (Publica, 2020).

„Nu putem compara evoluția omului cu un copac decât dacă ne referim la copacii cultivați de noi: tunși pentru a încuraja dezvoltarea; conduși pe spaliere - convinși să crească pe alte căi de migrație; și altoiți - obligați să se împletească cu alte ramuri. Poate nu este evident că suntem produsul nu al unui copac, ci al unei mase încâlcite. De aceea am inventat știința: ca să ne eliberăm de cătușele percepției, ca să vedem lucrurile (și oamenii) așa cum sunt de fapt.”

Rasele umane nu sunt o realitate biologică. Rasismul se hrănește din neștiința noastră. Pseudoștiința rasistă s-a răspândit atât de mult încât e greu de observat. Dar efectele sale toxice asupra societății sunt evidente: încurajează naționalismul, ațâță ura, pune în pericol vieți și otrăvește discuțiile pe orice temă, de la sport la inteligență. Până și cei cu intenții bune repetă stereotipuri „dovedite științific”, pentru că genetica de ultimă generație este greu de înțeles... și mult prea ușor de distorsionat. În mod paradoxal, concepțiile acestea greșite se înmulțesc chiar într-o epocă în care oamenii de știință fac descoperiri fără precedent în genetica umană, descoperiri care, odată înțelese corect, reprezintă dovezi puternice împotriva rasismului. Niciodată nu am știut mai bine cine suntem și de unde venim și totuși ducem o dureroasă lipsă de astfel de informații în discuțiile informale despre rasă. Cum să combați un rasist demontează ferm ideile perimate despre rasele umane, evidențiind ce poate și ce nu poate genetica modernă să ne spună despre diferențele dintre oameni. Acum știm că vechile categorii rasiale care încă ne dezbină nu corespund cu diferențele genetice observabile. De fapt, deosebirile dintre noi sunt atât de mărunte încât, mai mult decât orice, servesc drept dovadă a umanității noastre comune.

„Perspectiva noastră asupra realității, limitată în mod atât de profund, a fost cooptată într-o minciună politică intenționată. Spunem «negru» când e fapt vrem să spunem «descendent recent al unui continent cu mai multă diversitate genetică și pigmentară decât orice alt loc de pe Pământ».”

Primul meu contact literar cu Adam Rutherford a fost cartea Scurtă istorie a tuturor (recenzia AICI), care nu doar că mi-a plăcut extraordinar de mult, însă mi-a fost deosebit de utilă atunci când am avut de realizat un proiect pentru facultate și, în general, mi-a fost la fel de utilă și în viața de zi cu zi, fiindcă mi-a îmbogățit și extins universul cultural, dar și cel al intereselor proprii. A doua întâlnire cu autorul, Cartea oamenilor (recenzia AICI), a fost la fel de interesantă și complexă. Astfel, când am văzut că Rutherford a scris o nouă carte, apărută în traducere la Editura Publica, mi-am zis că, neapărat, trebuie să o citesc și pe aceasta. Și, citind-o, mi-am dat seama că probabil Adam Rutherford este autorul meu de non-ficțiune preferat, cu un stil de scriere expeditiv, clar, concis, spunând lucrurilor pe nume fără să se piardă într-un jargon specific domeniului său de activitate științifică; fără să folosească un limbaj incomprehensibil și greoi, autorul reușește să livreze cititorului nu doar informații de calitate, fundamentate științific, care pot fi dovedite, dar și o lectură încadrată, sistemică, care urmărește cu claritate niște „argumente” în vederea validării unei „concluzii” veridice. Ca în cartea de față, în care Rutherford încearcă să demonteze termenul - uzual, folosit mai de către toți - de „rasă”, aducând bineînțeles dovezi științifice, din domeniul acela care, în ultimele decenii, a cunoscut o adevărată „schimbare revoluționară” și a devenit, probabil, una dintre cele mai interesante și efervescente științe: genetica. Cum viața fiecăruia stă înscrisă într-un cod genetic; cum însăși istoria, de fapt, vorbește prin acest cod, și cum putem să găsim argumentele necesare pentru a combate, cu o reușită maximală și incontestabilă, „un rasist”. 

„Fiecare națiune de pe Pământ este unică și toate sunt la fel. Nu există puritate rasială, iar genetica a făcut de rușine astfel de afirmații. În toată lumea, populațiile au, într-adevăr, semnături genetice care indică structura actuală și, în oarecare măsură, pe cea istorică a popoarelor care le au în comun. Dar acestea corespund prea puțin cu ideea de rasă, ba chiar și cu cea de țară.”

Pornind de la adevăruri ale lumii actuale, de la întâmplări nefericite care au zguduit mapamondul (cazul lui George Floyd, spre exemplu, pandemia actuală), Rutherford se hotărăște să scrie această carte în încercarea de a aduce argumente convingătoare în ceea ce privește „rasismul”, „supremația de rasă”, sau alte concepte pe care unii le-au adoptat precum o religie, în ceea ce privește superioritatea și inferioritatea altor persoane, după considerații care vizează culoarea pielii, inteligența, capacitatea cognitivă, reușitele sportive și așa mai departe. Cum să combați un rasist aduce dovezi clare, irefutabile în ceea ce privește cât de mult, de fapt, ne înrudim între noi, cât de multe din istoria acestei lumi împărtășim, astfel încât, în cele din urmă, nu ajungem să fim decât „o altă familie mare”, dar care pe drum s-a despărțit, să zic așa, fiecare căpătând în cele din urmă un anumit fenotip funcție de mediul înconjurător, condițiile sociale (bineînțeles, atitudine favorizată și de selecția naturală). Mi-e greu să vorbesc în termeni explicativi, faptici, dar pot doar să vă spun că Rutherford reușește cu o genialitate aparte să livreze cititorului un text accesibil, frumos scris, în care deseori am simțit o voce acidă, tendențioasă, în ceea ce privește atitudinea rasiștilor față de diferite „tipuri de oameni” (ca să nu folosesc termenul de „rasă”, deși aș putea face-o în accepțiunea ideii că îl voi folosi pentru „a delimita” - ceea ce, deja, greșit din punct de vedere științific, întrucât nu se pune cazul vreunei delimitări - ceea ce vreau să spun după ce am citit această carte, față de ceea ce unii dintre voi știu). 

„Nu te definești nici prin genele tale, nici prin strămoșii tăi. Majoritatea arborelui tău genealogic s-a pierdut și nu mai poate fi recuperat vreodată. De atâta lucru putem fi absolut siguri: te tragi dintr-o mulțime de oameni din lumea întreagă, din unii despre care crezi că știi și din mult mai mulți despre care nu știi nimic. De numeroși dintre ei nu ești legat în niciun fel relevant genetic. Acestea sunt datele biologiei.”

Știința ar trebui să fie aliatul fiecăruia, nicidecum dușmanul; în cele din urmă, dacă întâlnești un rasist vocal, care nu-și poate stăpâni efervescențele politice, rasiale sau orice alt tip de refulări, adu-ți aminte de acest lucru: el nu va lupta doar cu argumentele tale științifice, ci va lupta cu realitatea însăși. Discursuri rasiste am auzit de nenumărate ori, uneori right on point, fără ocolișuri, alteori „elegante”, subtile - deseori am tăcut, deoarece n-am vrut niciodată să mă bag, cum s-ar spune, unde nu-mi fierbe oala. Cred uneori că eu, unul, oricum n-am o anumită putere - nu trebuie eu să schimb credințele cuiva, pe cât de fapt el trebuie s-o facă. Cum era un proverb, și am să parafrazez fiindcă nu mi-l amintesc întocmai: dă-i unui înfometat un pește și va fi sătul o zi, învață-l să pescuiască și va fi sătul o viață întreagă. Cred că, întocmai, Cum să combați un rasist nu îți oferă doar argumentele necesare, fundamentate de știința geneticii, ci este și o carte pe care, ei bine, ar trebui s-o citească un rasist. Fiindcă, deseori, cred că unii pur și simplu habar n-au ce e cu viața lor, n-au argumente logice, n-au premise, n-au raționamente, dar aleg să fie rasiști că, ce să zic, e cool?! În cartea de față, Rutherford documentează cam tot ce are de spus știința despre rasă, concluzionându-se că, în cele din urmă, ea chiar nu există, ci a fost pur și simplu un termen care din păcate s-a perpetuat și a fost incubat de către lume, încă din momentul în care cineva l-a folosit pentru prima oară. Rasismul este greșit pentru că reprezintă un afront adus demnității umane - și în momentul în care habotnicismul rasial devine patologic, se pot întâmpla lucruri cu adevărat înfiorătoare! 

„(...) realitatea este că suntem ființe sociale care și-au deversat o parte considerabilă a comportamentului din hardware-ul organismului în software-ul culturii, iar lucru acesta nu este nicăieri mai vizibil decât în cazul inteligenței (...). Oamenii se nasc diferiți, cu capacități și potențiale înnăscute diferite. Modul cum se grupează abilitățile acestea în și între populații nu se poate explica cu ușurință nici cu ajutorul biologiei fundamentale, nici cu ajutorul geneticii. După cea mai asiduă sondare a datelor de care suntem capabili, răspunsurile se află nu în ADN, ci în cultură.”

Fiecare nazist are strămoși evrei. Fiecare evreu are strămoși naziști. Cartea lui Rutherford este o dovadă incontestabilă a faptului că, într-adevăr, conceptul de „rasă” chiar n-are ce să caute în știință, în lucrările a sute de autori postate pe ncbi sau pubmed. Odată cu o trecere în revistă a dovezilor furnizate de genetica umană, Rutherford își înzestrează cititorii cu arsenalul necesar pentru a discredita prejudecățile, convingerile greșite pe care le au rasiștii; după ce am citit această carte, simt cum aș fi deosebit de pregătit să particip, fără frică, la o dezbatere în ceea ce privește termenul de „rasă” și viabilitatea acestuia. Cum să combați un rasist este o carte de o relevanță aparte, mai ales în zilele contemporane nouă, când rasismul a devenit „un motiv”, un adevăr, ceva inevitabil care, din păcate, se concretizează în atât de multe întâmplări dureroase și pline de ură. Știința contrazice rasismul - și dacă știința o face, atunci cu siguranță are dreptate! Chiar vă recomand cu mare drag această carte; dacă sunteți fani ai genului, sunt sigur c-o să vă placă; și, de asemenea, dacă nu, oricum veți găsi o lectură accesibilă, plină de informații importante! Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

Orfană, monstru, spioană, de Matt Killeen - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Loredana Voicilă 

Matt Killeen s-a născut la Birmingham, în Marea Britanie. A avut parte de o educație timpurie valoroasă, ca de exemplu atunci când a desenat explozia unui robot intergalactic și i s-a atras atenția că asta nu înseamnă să scrie ceva, sau ca atunci când i s-a spus că a copia fluturașul de salariu al mamei sale nu înseamnă că a compus un eseu despre familia lui. A fost atras de mai multe cariere tentante, unele dintre ele implicând pistoale cu laser și chitare, dar până la urmă s-a întors la cuvinte și a încercat să își câștige existența din poziția de copywriter în publicitate și ziarist universal necunoscut, specializat pe muzică și sport. Căsătorit cu sufletul lui pereche, o portoricană din New York, Killeen este fericitul tată al unui adolescent ireal de isteț și al unui bebeluș care îi zdruncină principiile antisistem, scriind în mod repetat pe toți pereții. În 2016, s-a mutat din greșeală la țară. Urmăriți-l la @by_Matt_Killeen.

„- Nu am avut prieteni. Am avut cărți. Aveam o bibliotecă în casa din Berlin și nimic altceva de făcut.”

Naziștii văd în ea doar o fetiță blondă. Nu știu că este cel mai mare coșmar al lor. O cheamă Sarah. Este blondă, are ochi albaștri și este evreică în Germania anului 1939. Acțiunile ei de rezistență vor schimba lumea. După ce mama ei este împușcată mortal la un punct de control, Sarah, o fată de cincisprezece ani, întâlnește un străin misterios, cu accent ambiguu, care locuiește într-un apartament suspect de pustiu și are un seif plin cu arme. El este, de fapt, un membru al Rezistenței secrete împotriva celui de-Al Treilea Reich și are nevoie ca Sarah să se infiltreze într-o școală pentru fetele șefilor naziști, dându-se drept una de-a lor. Acolo ar trebui să se împrietenească cu fata unui om de știință important și să ajungă în casa acestuia, astfel încât să poată fura planurile unei bombe capabile să distrugă orașe întregi din Europa de Vest. Sarah se consideră pregătită pentru un astfel de rol, după ce a avut parte, ani în șir, de lecții de actorie de la mama ei, fostă actriță. Însă habar nu are ce luptă pentru supraviețuire o așteaptă în acea școală plină de colege nemiloase și cât de greu îi va fi să își păstreze secretele.

„Sarah și-a prins dorul și l-a strangulat, strivindu-i gâtul jalnic și anemic. Nu era în siguranță. Nu mai fusese în siguranță de nici nu-și mai putea aduce aminte când. Siguranța era o iluzie. Tot ce conta era să mergi înainte; dacă eziți, îți pierzi echilibru.”

Nu știam nimic despre această carte însă, când am văzut coperta, am zis neapărat că trebuie să o citesc. Trebuie să recunoaștem că, într-aevăr, este spectaculoasă - și, mai mult decât atât, se potrivește perfect cu conținutul cărții (pentru că mi s-a mai întâmplat să citesc cărți ale căror copertă să n-aibă nici măcar o infimă relevanță în ceea ce privește cum, de fapt, este cartea, și despre ce este). Mă bucur că primul contact cu mine (coperta), a fost la fel de frumos ca și ulteriorul contact, și-anume conținutul cărții: Orfană, monstru, spioană a fost o carte care probabil mi-ar fi depășit așteptările (asta dacă, așa cum am spus, le-aș fi avut; dar nu le-am avut, dat fiind faptul că habar n-aveam de existența ei), pentru că mi-a oferit o lectură efervescentă, cu de toate, un fel de ghiveci literar pe care „l-am halit” din câteva înghițituri (deși, recunosc, părțile de la început le-am digerat mai greu, deoarece mi se părea că nu reușesc să mă prindă, nu mă captivau și, parcă, mă și plictiseam puțin). Dar n-a durat mult până să intru în miezul acțiunii și să citesc cu o poftă de nestăpânit, martor la toate aventurile prin care Sarah, eroina noastră, trece.

„Trebuie să te dedici. Ai o misiune. Un rol pe care să îl joci. Publicul intră în sală și tu ești ascunsă, îmbrăcată deja în costum. Acesta este apelul de dinainte de ridicarea cortinei. Cine vei fi?”

Aș spune că romanul este un fel de historical fiction, întrucât autorul, la sfârșitul cărții, chiar scrie niște note editoriale în care afirmă acest lucru - sursele de inspirație, realitățile istorice; când am citit toate acestea, m-a lovit și mai tare intensitatea cărții. Deși este un YA, mi se pare că abordează niște tematici destul de sensibile, devenind astfel mai mult decât o carte pentru adolescenți; evident, Matt Killeen livrează cititorului toate acestea într-o manieră destul de ușor „de digerat”, convingătoare, interesantă. Dar dacă citești puțin printre rânduri și acorzi o atenție deosebită realității istorice, îți dai seama că „adevărurile” reiterate sunt extrem de dure și covârșitoare prin imposibilitatea de accepta că, de fapt, așa ceva chiar s-a întâmplat cândva. N-am să vorbesc prea mult despre ce s-a întâmplat în carte, despre experiențele prin care trece Sarah și toate acestea, fiindcă, după cum probabil vă gândiți, după cum probabil vă dați seama, it makes no sense. Și nici nu obișnuiesc s-o fac (de obicei, obișnuiesc să vorbesc cu cineva despre acțiunea cărții și chestii de acest gen doar dacă amândoi am citit respectiva carte, fără să risc să calc strâmb și, din greșeală, să dau spoilere cuiva).

„Sarah își petrecuse ani de zile pitindu-se. Ascunzându-se. Furișându-se. Când asta dădea greș, fugea - mai repede, mai mult și, dacă era nevoie, mai inteligent decât cei care o urmăreau. Acum, brusc, devenise faimoasă. Urmărită. Bârfită la adăpostul unor palme mici. I se aruncau priviri invidioase, pline de admirație sau de milă, de la un capăt al școlii la celălalt.”

Dar este o carte extrem de intensă. Alarmantă, alertă, plină de situații periculoase, cu o atmosferă tensionată. Sarah m-a vrăjit încă de la început, dând dovadă de curaj, de devotament, de o stăpânire de sine incredibilă. Sub dictonul călăuzitor al dorinței de a găsi răspunsuri, de a se răzbuna, de a face ordine în haosul care-i reprezintă realitatea imediată, Sarah devine o eroină înzestrată cu o putere care-și are rădăcinile în toate întâmplările dure și violente prin care a trecut sau cărora a trebuit să le fie martoră. Deprinderile învățate de la mama ei îi vor fi de un folos extraordinar în misiunea periculoasă și plină de situații neașteptate pe care trebuie s-o îndeplinească; chiar mi-a plăcut de Sarah, mi s-a părut a fi un personaj real, complex, alcătuit din lumini și umbre; modul în care deseori a trebuit să-și nege și să-și inhibe stările, emoțiile și sentimentele, dând dovadă de o capacitate de a fi duplicitară, poate egoistă, dar și plină de pasiune și gata oricând să sară în ajutorul prietenilor ei, m-au făcut să mă apropii și mai mult de ea, să fiu nu doar un simplu cititor, ci, parcă, un prieten care stă pe margine și vrea ca totul să iasă exact așa cum trebuie, exact conform planului. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot și nu vor fi niciodată atât de ușoare.

„- Trebuie să ai mare grijă. Ești o muscă pe un tigru. Poți să te păcălești crezând că faci parte din animal, dar dacă te miști prea mult, el o să te agațe cu gheara și o să se descotorosească de tine odată cu restul gunoiului.”

Chiar mi-a plăcut cartea. A fost o lectură care m-a antrenat și m-a captivat, m-a ținut alert și, în același timp, m-a și emoționat. Din câte am înțeles, mai există o continuare (dar e foarte posibil să mă îndoiesc, deoarece nu mă pricep deloc la serii și la a le pune în ordine - spre exemplu, dimineață era să mă apuc, din greșeală, de volumul al IV-lea dintr-o serie; nimic nou sub soare, deci), și abia aștept să văd prin ce aventuri va mai trece Sarah. Sper doar ca totul să se termine cu bine, deoarece chiar m-am atașat de acest personaj. Vă recomand cu mare drag Orfană, monstru, spioană dacă vreți să aveți parte de o lectură intensă, dar în același timp atât de sensibilă și emoționantă. După cum am spus, mi s-a părut un subiect extrem de interesant, pe care Mat Killeen l-a abordat cu o inteligență aparte și cu un desăvârșit talent de a fi, în același timp, accesibil cititorilor tineri și celor mai puțin (poate) pasionați de istorie. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Într-o pădure întunecată, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2016

Traducere: Laurențiu Dulman

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„(...) Clare ținea categoric de trecut - și voiam ca lucrurile să rămână așa. 

Dar o mică parte din mine - o parte mică și insistentă, care mă tot sâcâia - nu voia asta.”

Unele petreceri se pot termina foarte, foarte rău… Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend distractiv și liniștit undeva la țară capătă proporții sinistre în acest thriller psihologic întunecat și plin de suspans. Nora este o scriitoare de romane polițiste, care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe care n-a mai văzut-o de zece ani o invită să-și petreacă weekendul într-o casă izolată din pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm. Patruzeci și opt de ore mai târziu, se trezește într-un pat de spital, grav rănită, dar în viață, și convinsă că cineva a murit. Întrebându-se nu „ce s-a întâmplat?”, ci „ce am făcut?”, Nora încearcă să pună cap la cap întâmplările din weekendul care a trecut. Pentru a afla răspunsul la toate întrebările care o copleșesc, trebuie să scoată din nou la iveală acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut îngropate acolo unde e locul lor: în trecut.

„Banalitatea lucrurilor care-i motivează pe oameni e dezamăgitoare, dar, în același timp, e fascinant să le vezi rotițele și resorturile interioare.”

Acum știu de ce am avut o părere negativă legată de romanele lui Ruth Ware. Și de cum, în general, scrie: pentru că am mai citit acest roman, Într-o pădure întunecată, acum câțiva ani (dovadă rating-ul de 3 steluțe pe care deja îl avea pe Goodreads); nici atunci, de fapt, nu mi-a plăcut prea mult. Și, din păcate, nici acum; nici nu se compară, după părerea mea, cu Moartea doamnei Westaway și Femeia din cabina 10 (recenzia AICI, respectiv AICI). Nu știu, nu m-a prins deloc, mi s-a părut mult prea lungită toată treaba, mult prea multă umplutură care, de altfel, chiar nu-și avea locul (înțeleg, ceea ce unii pot considera umplutură poate fi în cele din urmă extrem de relevant pentru cum decurge acțiunea, pentru a înțelege personajele, pentru a crea atmosfera și culoarea locală a cărții și așa mai departe). Dar, în romanul de față, parcă a fost prea mult, totuși. Și, da, după cum am spus, am mai citit această carte acum câțiva ani, însă îmi aminteam extrem de vag totul - nu mai știam la ce să mă aștept, dat fiind faptul că mă confruntasem, o dată, cu „concluzia” cărții; dar oricum mi s-a părut totul mult prea banal, deloc intens (OK, poate doar puțin, spre sfârțitul cărții), și oarecum clișeic.

„Problema este că, aproape mereu, oamenii îți poartă pică a doua zi pentru că i-ai văzut goi și cu garda jos. Așa că am grijă să fiu rezervată și să mă implic cât mai puțin, nu cumva să se simtă încurajați de mărturisirile lor. Dar nu prea-mi iese.”

Am să-ncep prin a spune că, pe mine, un thriller trebuie să mă convingă. La o adică, nu poți să-mi împuști vreo două sute și ceva de pagini de „se-ntâmplă aia și aia, dar pentru că...”, și să-mi ascunzi motivul, iar apoi, bineînțeles, să mi-l livrezi așa, pam, ia uite, despre asta era de fapt vorba. Iar acest motiv să fie unul atât de neinteresant, atât de „mda, asta era?”, deloc convingător. Nu știu. Mă așteptam la ceva mai colosal, mai măreț, mai exploziv, după ce m-ai intrigat atâta timp cu toate aceste întâmplări și toate aceste gânduri care o bântuiau pe Nora, toate aceste „adevăruri” pe care tot a încercat să le ascundă. OK, înțeleg, ideea că această Nora se trezește deodată într-un pat de spital, nu-și mai amintește mare lucru, are doar niște flashback-uri cu o pușcă și sânge și o casă și diferite întâmplări mai mult sau mai puțin bizare, da, înțeleg, este interesantă (nicidecum autentică și nemaivăzută); dar după ce mă porți prin atâtea întâmplări (însă rare cele care chiar m-au făcut să devin mai curios), măcar dă-mi un motiv neașteptat, care să mă facă să exclam că, da, a meritat așteptarea. Pentru finalul ăsta, da, chiar a meritat. Pentru motivul ăsta a meritat să citesc romanul - dar, evident, n-a fost cazul. Și-mi pare rău, pentru că mă obișnuisem ca Ruth să arunce acea bombă nucleară undeva spre sfârșitul cărților ei, care să mă facă să exclam că, într-adevăr, ăsta-i un roman bun, cu un sfârșit neașteptat.

„Mă văd alergând, alergând prin pădure cu sânge pe mâini, pe față, pe haine...”

Aș spune că e oarecum puțin clișeic, date fiind anumite situații (de fapt, parcă am simțit redundanța aceasta în romanele ei - mai ales în Unul câte unul (recenzia AICI) și Femeia din cabina 10, pe care le-am citit înaintea acestuia): lipsa semnalului, cadrul de acțiune restrâns, dinamismul care se potențează mai spre final, starea aia de alertă care te încorsetează și te-ncearcă, de asemenea, spre finalul cărții, spre „deznodământul” tuturor lucrurilor. Dar n-a fost la fel de intens, n-a fost la fel de alarmant și efervescent ca celelalte (da, e inevitabil să compar cărțile între ele, să am un fel de etalon dat fiind faptul că am mai citit și alte cărți de la autoare și, de asemenea, sunt un fan al acestui gen literar). Dar i-a lipsit ceva, am simțit proza ca fiind mai șubredă; parcă unele aspecte au scârțâit, să zic așa, ceea ce bineînțeles s-a concretizat în faptul că nu m-am lăsat convins deloc de anumite situații. Dar e OK, a fost romanul ei de debut, și pot spune că într-adevăr se simte o evoluție în modul în care scrie Ruth Ware, în modul în care creează atmosfera și-i oferă, cititorului, personaje mai interesante, mai mincinoase, mai nebune și mai credibile. 

„Nu-mi aduc aminte, înțelegi? Pur și simplu nu-mi aduc aminte. Nu ascund nimic! Ce dracu', ăsta e adevărul: Nu. Îmi. Amintesc.”

Alternanța asta dintre „prezent” și „trecut”, iarăși, nu-i o noutate. Dar a potențat oarecum intensitatea romanului - tot voiam să știu ce, pentru Dumnezeu, s-a întâmplat în cele din urmă. În același timp, nu știam dacă chiar să am încredere în ce-și amintește Nora, dat fiind faptul că era oarecum confuz totul la un moment dat (ea spunea ceva, ceilalți susțineau altceva și așa mai departe). Dar trecând peste anumite aspecte (care, culmea, fac ca un roman thriller să fie chiar bun; iar, în cazul de față, Într-o pădure întunecată nu le îndeplinește), cred că acest roman ar fi mult mai potrivit celor care nu sunt tocmai familiarizați cu genul thriller - e un roman bun cu care să-ncepeți. Dar dacă citiți cu predilecție acest gen, cu siguranță vă veți fi găsit ușor dezamăgiți de el, fiindcă întrunește multe dintre criteriile unui thriller pe care, eu unul, l-aș considera basic, de duzină, care se citește rapid și care, totuși, nu-i decât o altă carte. Sunt curios dacă ați citit-o pe Ruth Ware și ce părere aveți de cărțile ei. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu mult spor!