Călătorie în jurul omului, de Alexandru N. Stermin - Recenzie

Editura: Humanitas

Domeniul: memorialistică & diaristică, știință

Colecția: Știință

Număr de pagini: 180

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

„Urmează să vă povestesc întâlnirea mea cu lumea în jurul căreia am călătorit, dar dincolo de toate, întâlnirea cu mine, cu noi, cu omul pe care l-am curprins cu întrebările firești. La început caut să văd de unde venim și cine suntem, apoi ce și cum este universul acesta al existenței noastre, dat de magie și imaginație, religie, etică și iubire, ca, spre final, să ajung să cuget la cea mai mare aspirație a lumii în care trăim - fericirea - și la cea mai mare frică a mea și a lumii - moartea.”

„Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle – jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite –, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine – din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice – explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici.” - Alexandru N. Stermin

„Ca să pricepem legătura noastră cu jungla nu trebuie neapărat să căutăm prin milioanele de pagini scrise de geneticieni, antropologi și arheologi, ci uneori e nevoie să fim atenți la ce simțim când ne întâlnim cu natura.”

Biologul și exploratorul Alexandru N. Stermin călătorește în jurul acestei lumi; dacă e să fiu sincer, ceea ce îmi doresc cel mai mult de la această viață pe care o trăiesc: să văd această lume în toată splendoarea ei, în toată efervescența biologică și în toată dinamica evolutivă, în toată complexitatea biodiversității ei, în toate formele-i de manifestare și-n tot comportamentul ei circadian - să o cunosc atât în lumina zilei, cât și în crepusculul nopții, s-o cunosc așa cum, poate, nu m-aș cunoaște vreodată pe mine; or, poate doar atunci, voi ajunge să mă cunosc cu adevărat sau, cel puțin, să-mi explorez natura interioară. Să „fac o călătorie în interiorul meu”, pășind în tainele naturii și cunoscându-i „cotloanele sufletului”. O, natura, ce poate fi mai frumos decât atât? Unde se poate simți omul mai liber, mai desăvârșit, mai complet, mai întregit, dacă nu în pântecul pădurii primitoare, care, ca o mamă, te primește cu brațele deschise și te strânge la pipetul ei curat și cald? Poate, dacă am prețui cu toții mult mai mult diversitatea care ne înconjoară, dacă nu am mai lua totul for granted, ca și cum ni s-ar cuveni, nouă, ca specie, lumea aceasta - cu tot ce înseamnă ea -, cu siguranță ar fi un loc mult mai primitor. Mult mai frumos. Și, de altfel, ceea ce contează cel mai mult, ar fi un loc unde am putea învăța cum să trăim sustenabil și cum să ne angajam în activități care să nu „ucidă” natura, care să nu „consume” natura - deoarece, în cele din urmă, despre Pământ se știe că este singurul loc care, momentan, este capabil să susțină viața. 

„Noi, oamenii, suntem parte a naturii și, astfel, întâlnirea cu oricare dintre formele ei - junglă, luncă, deal, mlaștină, plajă, livadă ori parc -, conștient sau nu, ne învăluie în ceea ce este ea în esență, o armonie nascută prin hazard din haos. Ne este însă greu să înțelegem în cel fel suntem parte din natură, pentru că de câteva generații încoace ne-am tot ascuns în spatele zidurilor și am uitat de unde am plecat sau, dacă tot vorbim despre junglă, nu mai vedem pădurea din cauza copacilor.”

În călătoria pe care Alexandru o parcurge, într-o explorare a frumuseții colosale a naturii și a infinității acesteia, totul capătă o intensitate aparte; în sine, călătoria devine nu doar o călătorie fizică (plec din punctul A și ajung în punctul B, bucurându-mă de experiențele de care am parte), ci devine și o călătorie spre sine, în sine, o „experiență a cunoașterii profunde”, o călătorie „în jurul omului” (vai, ce mult îmi place titlul acestei cărți). Astfel, Alexandru Stermin face o călătorie în lumea biologiei, în lumea neurobiologiei și a psihologiei, surprinzând în cartea sa idei pe care acesta le susține, idei și concepții despre univers, idei filosofice și științifice (în niciun caz nu „categorizez” știința și filosofia, ca și cum filosofia ar fi exclusă din tagma științifică; mai bine aș fi zis „științe umaniste” și „științe reale”), părăsind „tagma generală” și punând în centru „omul”, ca subiect de interes al ideilor sale: viața, moartea, iubirea, fericirea, „scopul”. Cu o inteligență evidentă, documentată, autorul face o incursiune în istoria noastră arhetipală, analizând comportamente biologice precum relația de cuplu, monogamia, biologia reproducerii („ne-am născut să fim monogami sau poligami?”), dar și aspecte ceva mai sensibile și tabu (la noi, cel puțin), cum ar fi religia, „familia tradițională”, biopolitica iubirii romantice, dar abordează și aspecte filosofice (despre fericire și moarte, „viața e o poezie”, „dansul vieții cu moartea”). Na, în orice caz, chiar mi-am dat seama că Alexandru Stermin este un om frumos și sensibil, cu care, cu siguranță, poți avea conversații efervescente și pline de înțeles.

„Putem spune că religia - comportamentul religios - a apărut ca un accident evolutiv, s-a format din suprapunerea hazardată a mai multor planuri din creierul nostru. Astfel, suprapunerea planurilor de stocare a informației cu capacitatea de a visa, cu nevoia de statul, caracterul social și universal sexual a născut un comportament nou, care își ia valențele din toate celelalte - comportamentul religios. E ca o nouă culoare apărută în urma unui amestec de mai multe culori.”

După ce am terminat cartea, mi-am spus: „ce lectură prețioasă”, cât de intensă a fost, mai ales prin ultimele pagini. Și, într-adevăr, așa este. Există anumite cărți pe care le simți mai aproape de suflet, mai personale, anumite cărți cărora știi că le acorzi încrederea ta deplină și care știi că, cum-necum, reușesc să se apropie de sufletul tău, să-și facă „o casă” acolo, într-o cămăruță caldă din interiorul tău. Nu știu, eu așa am simțit, după ce am terminat Călătorie în jurul omului, că s-a întâmplat: am simțit că i-am permis lui Alexandru Stermin să pătrundă în sufletul meu și să-mi schimbe, într-o măsură, natura interioară; asta, bineînțeles, într-o direcție mai bună. Sau poate, încă o dată, mi-am dat seama decât de frumoasă este viața trăită în comuniune cu natura, cât de intens, probabil, este totul, și cât de liber se simte omul în mijlocul, să spun așa, definiției libertății (adică natura). În orice caz, știu că nu este o carte pe care să nu o recomand și pe care să nu o consider una de căpătâi, una specială: dincolo de aspectele științifice pe care Alexandru Stermin le-a abordat, această carte are ceva mult, mult mai intim; și nu vorbesc doar de vocea narativă caldă, de informațiile livrate într-un mod extraordinar de accesibil, ci vorbesc despre „o experiență” anume pe care am avut-o citind această carte. O experiență pe care, în fine, n-o pot descrie, n-o pot defini, ci doar știu că am trăit-o și-atât! Și, probabil, asta contează cel mai mult!

„Acum știu sigur că, dacă în fiecare moment pe care îl trăiesc, aș ști să simt ca cel mai efervescent dintre hedoniști, să conștientizez ca cel mai profund dintre hermeneuți și să înțeleg ca cel mai luminat dintre înțelepți, mi-ar ajunge o viață cât o veșnicie.”

Știți cât de mult îmi plac cărțile de popularizare a științei și cărțile care vorbesc despre conexiunea și comuniunea dintre om și natură. În această direcție, vă recomand cu cel mai mare drag și cu toată încrederea volumul lui Alexandru N. Stermin, Călătorie în jurul omului. Este o carte extrem de bine scrisă, efervescentă, emoționantă și plină de înțelesuri, elegantă, rafinată și subtilă care, deși are doar 180 de pagini, surprinde idei inteligente și înțelepte, atitudini sănătoase de viață lecții pe care, eu unul, mă bucur că le-am putut asimila și, probabil, le voi fi integrat în propria-mi viață în viitorul ce urmează. Chiar este o carte intensă, o carte prețioasă și calitativă, memorabilă nu neapărat prin „povestea” surprinsă (călătoria propriu-zisă), pe cât datorită ideilor de viață pe care autorul, cu încredere, le-a surprins între paginile ei. Mă bucur mult că am avut ocazia să o citesc și să o simt atât de frumos; dacă o veți citi, să-mi dați de știre, sunt tare curios ce părere veți fi avut! Să aveți lecturi doar frumoase și pe placul vostru, pline de profunzime! 

Ęlęgbara, de Alberto Mussa - Recenzie

Editura: Univers

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 126

Anul apariției: 2015

Traducere: Laura Bădescu și Anca Ferro

Alberto Mussa s-a născut în Rio de Janeiro, Brazilia, în 1961. A studiat matematica, apoi diverse limbi străine (între care araba, tupi şi yoruba), a predat pentru o vreme poezie preislamică la Universitatea din Rio de Janeiro, a lucrat ca lexicograf şi traducător. Datorită ascendenţei sale (provine dintr-o familie cu origini în Liban şi Palestina), Alberto Mussa a fost dintotdeauna interesat de cultura orientală şi în special de literatura arabă. A debutat în 1997 cu volumul de povestiri Ęlęgbara, urmat de romanele O trono da rainha Jinga (Tronul reginei Jinga, 1999) şi Enigma lui Qaf (publicat în 2004, tradus în engleză, franceză şi în alte câteva limbi străine, a câștigat premiile „Casa de las Americas” și Premiul Criticilor de Artă São Paulo). Mişcarea pendulară (2011) a obţinut Premiul „Machado de Assis” pentru cel mai bun roman. Toate aceste titluri au apărut la Editura Univers. 

„- (...) tu disprețuiești plăcerea pentru că spectacolul vieții nu-ți mai spune nimic. Nu mai mănânci. Nu te mai întorci la soțiile tale. Oricum, te-au părăsit. Toată lumea te-a părăsit. Ești un laș; un ratat; un om în care nimeni nu mai crede. Uită-te bine la animalele astea pe care le numești strămoși; recunoaște-ți greșeala; gândește-te la prostia ta.”

Cele zece povestiri din volumul de debut al lui Alberto Mussa, Ęlęgbara, amestecă, într-o maniveră care, definitoriu, va deveni marca scriitoricească și romanistă a scriitorului, evenimentele istorice, mitologia și ficțiunea, plimbându-l pe cititor din zorii omenirii până în contemporaneitate și din Europa până în Africa și Brazilia, oferindu-i un tablou fantastic și uneori crud, creat de întâlnirea dintre aceste culturi, dintre aceste lumi atât de polarizante și atât de opuse, însă care-și găsesc convergența în mintea unui scriitor talentat, efervescent, melancolic și incisiv, sarcastic, profund vrăjit de mitologia orientală și literatura arabă, păstrând „vocile celor de dinainte”, cei care „au fost” și, parcă, vorbesc prin proza originală a lui Alberto Mussa. 

„- Eternul corp care nu îmbătrânește. Proști sunt cei care cred în spirit și în lumea de dincolo de cer. Doar ceea ce poate fi văzut și atins există cu adevărat. În burta unui jaguar, destinul omului e să se transforme în rahat.”

Aveam această carte de ceva ani în bibliotecă, iar azi dimineață, din întâmplare, am văzut-o; mi-am zis că a așteptat prea mult timp, așa că ar fi cazul s-o citesc (nu plănuiam s-o fac prea curând, dar având în vedere numărul destul de mic de pagini, mi-am zis că are să meargă rapid și că, na, „am să-mi iau de-o grijă și cu această carte”), cine știe, poate descopăr vreun nou autor care să-mi stârnească interesul prin cărțile scrise; mna, nu prea a fost cazul, din nefericire, deși am observat că Mussa mai are ceva cărți traduse la noi, și totuși poate este prematur să trag concluzii deloc viabile doar citind această carte (care, de altfel, e și volumul de debut al autorului), spunând că știți, Mussa nu scrie bine. Fiindcă, cine știe, poate cărțile celelalte sunt mai interesante; oricum, în Ęlęgbara, am descoperit o voce narativă destul de interesantă, autentică și mult diferită față de multe voci romaniste întâlnite; a avut acel ceva pe care știu că nu l-aș defini, și-n același timp nu știu sigur dacă vorbesc despre un acel ceva care să-mi placă sau nu, care să-mi satisfacă sau nu așteptările de cititor. Oricum, am plecat din lectură cu certitudinea că aceasta nu va fi ultima carte scrisă de Alberto Mussa pe care o citesc, fiindcă subiectele abordate și felul în care, plastic, au fost tratate, mi-au stârnit o curiozitate anume. 

„Pentru că era o pecete expresia acestor chipuri mai mult decât triste și mai puțin decât inexpresive: era semnul celor care ajunseseră la limita extremă a înțelegerii de sine. 

Volumul de față cuprinde un set de zece povestiri (sau nuvele, cum vreți să le spuneți) care abordează, într-un mod original, „geneza”, formarea multiculturală a identității braziliene, a identității orientale - nu știu pe cât am înțeles eu aceste povestiri (departe de mine, de fapt, documentarea în această idee, pe cât felul în care Mussa a reiterat ideile pe care le-a livrat cititorului), dar știu că, la un moment dat, chiar am fost vrăjit de anumite aspecte, de felul în care proza lui Mussa s-a împletit cu lirismul situațiilor, cu modul în care și-a creat personajele, dându-le viață și acoperindu-le cu un fel de mister sui generis; personajele lui Mussa au devenit stări, au devenit idei, au devenit moravuri și sentimente și trăiri și principii, renunțând la „carcasa de carne”, personajele lui Mussa au devenit însăși valori ale umanității. Alberto Mussa îmbină faptele istorice cu ficțiunea și mitologia, într-o operă efervescentă, lirică și dramatică, ce poartă cititorul printr-o călătorie densă, distractivă, inteligentă, conturând aspecte legate de cultura orientală, expansivă, misterioasă și deosebit de complexă: cultura braziliană, portugheză, africană.

„Cel mai ciudat dintre cranii - chiar cel asupra căruia medita în acel moment - prezenta o proeminență neobișnuită deasupra orbitelor, de parcă și ochii acestui individ ar fi trăit tot în niște caverne. Ipoteza că el și această ființă erau doar aspecte ale aceluiași continuum, supus doar legilor naturii, îi tulbura foarte profund spiritul.

- Dacă omul este făcut după chipui și asemănarea lui Dumnezeu, acest Dumnezeu este aproape o maimuță.”

Ar trebui să vorbesc puțin și despre traducere, care mi s-a părut extraordinară, reușind să redea într-o formă estetică și plastică proza lui Mussa (putem cu toții să cădem de acord asupra importanței unei traduceri bune, care să reușească să păstreze vocea narativă, originală, a autorului; poveștile lui Mussa au fost extraordinar de bine redate, într-o proză care, prin stilul caracteristic, uneori auster, lipsit de „podoabe stilistice”, parcă se apropie de categoria eseistică, documentând mituri și legende, într-o atmosferă etnică, care dă culoare acțiunii și vitalizează personajele, făcându-le mai credibile, mai convingătoare, mai interesante. Nu știu ce aș mai putea spune, chiar e o carte interesantă - probabil, dacă ar fi avut forma unui roman, mi-ar fi plăcut mai mult. Așa, fiind alcătuită din povestiri, am avut impresia că unele-s trunchiate, fragmentate, și n-a reușit să mă introducă prea bine în „tainele ascunse”, în sămânța lor; cu toate acestea, au existat câteva care mi-au plăcut, într-adevăr, la nebunie. Abia aștept să am și altă întâlnire cu Mussa, nu știu de ce am impresia că promite multe, iar Ęlęgbara a fost doar preambulul unui autor original! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Destrămarea întunericului (Sânge de stele, #2), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021

Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț 

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.

„Căldura mă ardea și totuși mă alimenta cu o forță incredibilă. Dar oare venea de la rochia țesută cu zâmbet de soare sau de la sângele de demon care îmi curgea prin vene? Sau, și mai rău, de la amândouă?”

Călătoria Maiei Tamarin pentru a face rost de cele necesare pentru a croi rochiile din zâmbetul soarelui, lacrimile lunii și sângele stelelor are urmări nebănuite. Tânăra se întoarce într-un imperiu aflat în pragul războiului. Edan, băiatul-vrăjitor pe care îl iubește, a dispărut – poate pentru totdeauna –, și, de îndată ce pune piciorul în Palatul de Toamnă, Maia este silită să îmbrace rochia din zâmbet de soare și să ia, în secret, locul viitoarei mirese a împăratului pentru a păstra pacea. Când rivalii suveranului află despre înșelăciune, sunt hotărâți să îi facă pe vinovați să plătească. Totuși, războiul care pornește  în jurul Maiei este nimic în comparație cu lupta care se dă în sufletul tinerei. De când a fost atinsă de maleficul Bandur, Maia a început să se transforme în demon: ochii îi sclipesc roșii în cele mai nepotrivite momente, și nu-și mai poate stăpâni magia, corpul sau mintea. Pentru că nu mai are mult timp la dispoziție, tânăra este dispusă la orice sacrificiu pentru a-l găsi pe Edan, a-și proteja familia și a aduce pacea pe meleagurile natale.

„- Simți că, în clipa asta, puterea te părăsește. Respiri greu și, încetul cu încetul, te sufoci: simți că focul din tine moare, a spus el cu voce seacă. Întreține focul, Maia! Lasă-l să ardă!”

Idk what to say man, cred că am în gură un gust dulce-amărui, că am termiant seria asta, fiindcă n-aș fi vrut să o termin atât de repede (oricum, eu nu sunt tocmai fan serii, ce-i drept, mereu am problema că nu știu care-i ordinea în care ar trebui citite sau așa mai departe, plus că părerea mea e că, uneori, de ce să scrii o carte proastă de trei ori, și nu o singură dată?!, iar unii chiar mai lungesc acțiunea și așa mai departe); însă se-ntâmplă, ca și-n cazul acestei duologii, Sânge de stele, care cuprinde volumele Urzeala zorilor (primul volum, recenzia o găsiți, dacă vă interesează, AICI) și Destrămarea întunericului, chiar să-ți fie greu să te desparți de personaje, să te gândești că nu vei mai avea de-a face cu ele și nu vei mai fi martor la aventurile lor, cu alte cuvinte, bye-bye Maia și Edan; și chiar, parcă, mă atașasem de ele, îmi deveniseră dragi și mi se păreau cool și faine și tot ce se-ntâmpla era pe placul meu, deși, iarăși, nu citesc fantasy atât de des. Dar, da, recunosc, seria aceasta este seria mea preferată, iar undeva mai jos se clasează cărțile lui Shelby Mahurin. Mai vreau, deci, cărți scrise de Elizabeth Lim, fiindcă nu vreau să mă gândesc că nu o să mai știu nimic de Edan și Maia și de aventurile lor geniale și periculoase și terifiante și pline de fantezie și magie!

„- Acum, că i-ai simțit gustul, te va măcina mai repede decât înainte. Nu mai ai mult timp, Maia Tamarin! Insulele Uitate întreabă de tine, a mai spus el , încolăcindu-și laba peste încheietura mâinii mele în timp ce ghearele i s-au înfipt în carnea mea. În mod sigur, ai auzit vocile.”

Da, recunosc, primul volum al seriei mi-a plăcut mai mult, oarecum, adică parcă m-a ținut mai captiv și a mers mult, mult mai rapid decât al doilea; mi-a oferit mai multă esență și magie, nu știu, a avut o intrigă mai curioasă și misterioasă, a avut ceva care a făcut ca atmosfera să fie mai sufocantă și tensionată; al doilea volum, evident, mi-a plăcut, că doar nu i-am dat cinci steluțe de dragu' de a da cinci steluțe (deși trebuie să recunosc că average-ul meu de rating pe Goodreads este undeva peste 4,3, la 172 de cărți citite) - la o adică, a fost despre Maia și Edan, care mi-s dragi de mor, însă parcă a avut niște lacune în acțiune, sau nu a reușit, în fine, să mă apropie pe mine, prea mult, de ceea ce autoarea a vrut să transmită - o lume magică, o lume a pericolului intempestiv și a vrăjilor, a demonilor, unde forțele se-mpart între bine și rău, iar moartea pândește pe oricine și nimeni, dar nimeni nu este în siguranță. Vă rog să nu citiți asta dacă n-ați citit primul volum al cărții (!!!), însă a existat și ideea de Maia care se transformă într-un demon bizar, care mi s-a părut interesantă oarecum, a fost așa puțin dark toată chestia cu transformarea și procesul, chiar mi-au dat palpitații anumite scene care deveneau din ce în ce mai intense și periculoase; și, în fine, cartea chiar a avut o evoluție interesantă, care m-a ținut în acțiune și, la sfârșit, m-a făcut melancolic gândindu-mă că, of, asta-i tot, acum va trebui să-mi iau rămas-bun de la eroii mei dragi.

„Nu aveam nevoie de zeița Amana să mă ajute. Aveam cu mine zâmbetul soarelui, lacrimile lunii și sângele stelelor: trei bucăți de magie la fel de vechi ca lumea însăși. Pur și simplu, nu știusem cum să le folosesc - până în clipa aceea.”

Unele aspecte au fost „fructificate” de-a dreptul magistral, sublim: elementele din cultura chineză, care au îmbogățit și înfrumusețat intriga, dând un aer istoric, ezoteric aceestei cărți, folosindu-se de mituri diferite și legende asiatice, oferă cititorului o proză completă, extrem de fluidă, bine scrisă, frumoasă, care încheie această serie fermecătoare, efervescentă și mesmerizantă. În al doilea volum, violența, tragismul situațiilor, dramatismul sunt potențate la maximum de luptele care se dau în sufletul Maiei, conflictele și dramele prin care trece, zbuciumul interior cauzat de multe dintre cele întâmplate în Urzeala zorilor, primul volum al seriei. O poveste de-o forță aparte, care ne vorbește despre curaj, despre putere și despre speranță, despre triumful iubirii într-o lume dominată de întuneric, de moarte și durere, cu niște personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care se dovedesc a fi întruchipări ale unor virtuți sufletești dintre cele mai de preț: iubirea față de cel apropiat și bunătatea. 

„- Demonul din tine devine tot mai puternic cu fiecare zi. Fiindcă tu ești creatoarea rochiilor, acestea vor ceda întunericului împreună cu tine. Rochiile sunt și salvarea ta, și declinul tău; ele sunt sursa puterii în amuleta ta. Dacă le vei distruge, te vei elibera de Bandur, a spus el și a făcut o pauză. Dar, a încheiat el, îți vei încheia și existența.”

Chiar a fost o duologie pe care o recomand cu cel mai mare drag; și cred că ăsta-i mare lucru, zic eu, având în vedere că în general nu prea citesc cărți fantasy. Pe cât am vrut să citesc această carte, Destrămarea întunericului, pe-atât am vrut să o amân, știind că mă voi despărți de prietenii mei dragi, Maia și Edan. Cred că, pentru prima dată, aș fi vrut ca această serie să cuprindă mai multe cărți, să mă poarte prin și mai multe aventuri efervescente, nebunești, neașteptate și periculoase, fiindcă m-am împrietenit cu cei doi, fiindu-le martor omniprezent în toate întâmplările care le-au pus viața în pericol și au făcut apel la curajul lor, la stâpânirea de sine, spiritul justițiar, presupunând sacrificii și multă, multă, multă magie și, deseori, un strop de nebunie. Chiar v-o recomand cu cel mai mare drag, sunt sigur că - mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen literar - o să vă placă la nebunie; eu nu-s fan, dar tot mi-a plăcut grozav de tare! Să aveți lecturi minunate și mult, mult spor!

Într-o noapte de iarnă (Trilogia Moscova, #3), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 552

Anul apariției: 2014

Traducere: Lucian Niculescu

„Vedea, când deja era prea târziu, că orice răsuflare avea consecințe în această lume.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„Pe urmă, forțele de ordine - miliția - se află acolo. Roșii la față, întrerupți din cântece și urări, milițienii au un aer confuz și vulgar, dar cel puțin preiau controlul mulțimii și o îndepărtează pe Serafima de cadavrele pe care nu se poate opri să nu le privească.”

Ce secrete teribile ar dezvălui copiii tăi, forţaţi să depună mărturie împotriva ta? Moscova, 24 iunie 1945. În timpul Marii Parade a Victoriei, pe unul dintre faimoasele poduri ale oraşului, tineri misterioşi în costume de epocă pun în scenă Jocul, inspirat de duelul lui Oneghin şi de cel al lui Puşkin. Răsună două focuri de armă şi pe caldarâm rămân două victime - un băiat şi o fată, „copii de aur” ai protipendadei comuniste şi elevi ai exclusivistei Şcoli 801. Să fie crimă? Un pact suicidal? O conspiraţie contra statului? Membrii Clubului Romanticilor Fatali sunt arestaţi şi interogaţi în Lubianka, fiind suspectaţi de a fi conspirat la răsturnarea regimului stalinist. Profesorii şi părinţii lor - colaboratori apropiaţi ai lui Stalin, devin şi ei ţinte ale poliţiei secrete. În atmosfera sufocantă, plină de teroare, suspiciune şi delaţiuni, două poveşti secrete de dragoste merg mai departe.

„Scântei argintii îi trec valvârtej prin fața ochilor când se uită iar la cadavre și pe urmă în sus, către stelele ca niște rubine ce trălucesc în vârful turnurilor Kremlinului. Ea știe că foarte curând, undeva în Kremlin, Stalin va fi informat că doi elevi de la Școala nr. 801 au murit violent și că acea forță feroce, vicleană, neobosită va căuta să dea un sens acestei morți, un sens care să servească propriilor scopuri înalte și misterioase.”

Uite așa, am citit și al treilea roman (deci ultimul), al acestei trilogii geniale: Sașenka (recenzia o găsiți AICI), Cerul roșu al amiezii (recenzia o găsiți AICI), și, în final, Într-o noapte de iarnă. Așa cum am mai spus și-n recenzia volumului anterior, aceste cărți pot fi citite și independent, singular, fără să fie nevoie să fi citit întâi cărțile „de dinainte”, întrucât nu pot spune că au o legătură prea mare unele cu altele, în ceea ce privește dinamica acțiunii - de-a lungul trilogiei se regăsesc, totuși, cam aceleași personaje, cu care autorul se comportă diferit în funcție de „interesele” poveștii. Mna, dacă ar fi totuși să trag o concluzie, aș spune că primul volum al seriei - Sașenka - este, de departe, cel mai intens, dramatic și emoționant, cu personajele cele mai dragi mie. Dar, în orice caz, și celelalte volume sunt extraordinar de bune, păstrând vocea narativă inconfundabilă a lui Simon Sebag Montefiore, un autor genial pe care l-am descoperit anul acesta și pe care, cu siguranță, îl voi avea în vedere de-acum înainte.

„Andrei era singur. Acum, se putea reinventa: a reconstrui era un principiu bolșevic. Stalin însuși dăduse asigurări că păcatele părinților nu se vor răsfrânge asupra copiilor, dar Andrei știa că tocmai contrariul era valabil - și încă cum.”

Rusia. 1945. Stalin și regimul său sunt adânc înrădăcinați în societatea rusească. Ceea ce, la început, pare un simplu joc banal al unor elevi cu o imaginație efervescentă, ceva făcut „ca să mai taie din plictiseală” se transformă rapid în ceva de-a dreptul periculos, soldat cu două morți și o posibilă conspirație de a-l răsturna pe mai marele Țar, Stalin, asfel încât lucrurile nu pot rămâne așa - cei bănuiți (uneori, fără existența vreunei dovezi palpabile) ca fiiind părtași la această „idee” sunt închiși și supuși unor interogări violente, inimaginabil de crude. Totuși, ceea ce este „interesant” în toată această situație este că elevii implicați în acest „joc” presupus politic fac parte din elite, din bârful Biroului Politic al lui Stalin. Încetul cu încetul, totul devine de-o tensiune palpabilă când anumite lucruri încep să iasă la iveală, anumite „secrete” care fac interesul politic al celor care trag sforile și încerc să se rupă, încet dar sigur, de contextul social și politic al Rusiei contemporane acțiunii. Într-adevăr, niște situații neașteptate și niște „deznodământuri” pe care nu le-aș fi bănuit. 

„- George, Geroge, calmează-te, i-a spus Lihaciov. Poți constata cu ochii tăi ce se întâmplă dacă nu ne spui ce știi. Nimeni nu se poate pune cu statul, indiferent cât e de grozav - nu-i așa, prizonier Babanava? Loșa e puternic ca un taur, dar tot l-am îngenuncheat.”

Cred că acest volum, Într-o noapte de iarnă, este volumul care ar fi cel mai iubit de către majoritatea cititorilor, întrucât are o poveste care include, în principal, adolescenți, o intrigă de-a drepul interesantă și convingătoare, ingenioasă (descoperirea unui așa-numit club al „romanticilor fatali”, care se bănuiește că ar fi alcătuit din cei care vor să-l coboare pe Stalin de la putere), dar și o dinamică total neașteptată; ar putea fi citit, așadar, ca un thriller extraordinar de bine scris (imaginați-vă, thriller istoric!), dar și ca o poveste despre sacrificiu, o poveste despre puterea schimbării și despre păstrarea speranței și a curajului în cele mai tensionate situații. Într-o perioadă în care nimeni nu avea libertatea gândirii, iar orice cuvânt, înainte de a fi spus, trebuia cântărit cu mare grijă în ceea ce privește înțelesurile pe care le-ar fi putut avea, fiindcă oricând se putea dovedi a fi fatal, personajele noastre dragi trec prin niște situații soră cu moartea, de-a dreptul brutale; doar pentru apărerea propriilor convingeri și idealuri. Și, uneori, chiar din neputință - pentru că dacă susțineai că nu știi ceea ce gărzile voiau să audă, și într-adevăr chiar nu știai, nu puteai scăpa decât în scenariul în care ai fi spus o minciună, riscând să-ți condamni la moarte un apropiat, sau dacă, într-adevăr, ți-ai fi asumat o vină care nu îți aparține. Într-adevăr, niște circumstanțe greu de acceptat!

„Dar și lacrimile pot minți. Fiindcă supraviețuirea era totul pentru Andrei. Mai avea o singură opțiune, să-și joace ultima carte, aceea care-l făcea să-i fie silă de el.”

Atâtea vieți pierdute; atât de multă durere în inimă și, totuși, atât de multă speranță. Contextul vieții de la Moscova este extraordinar de bine ilustrat (evident, așa cum ne-a obișnuit Simon Sebag Montefiore și în volumele anterioare), cu un talent desăvârșit de „a picta” locuri, de a construi atmosfere palpabile, încât cititorul ar putea să meargă, cu adevărat, pe străzile despre care Simon Sebag Montefiore, și chiar ar fi capabil să recunoască oamenii, locurile descrise în poveste, fără să mai fi fost acolo înainte. Moartea celor doi copii, din timpul Paradei, avea să dezlănțuie o serie de evenimente succesive, ca niște piese de domino care se prăbușesc în direcții diferite, căzând peste toți și toate: neîncrederea colectivă, înjunghierea în spate (fazual spus), trădarea, secretele, obiectivele egoiste și „jocurile de culise”; personajele lui Simon Sebag Montefiore devin întruchipări ale unor moravuri, sunt niște personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care întruchipează virtuți omenești și, în fundalul politic stalinist, luptă pentru propriile voci, pentru propriile credințe, pentru propriile sentimente și trăiri. Luptă pentru viabilitatea propriei lor libertăți, fiindcă, dincolo de iubire și pace, omul are nevoie să fie liber și nu prins și zdrobit de talpa unui bocanc din fier! 

„În oglinda de pe peretele din fund se vede pe el însuși, cum o ține în brațe pe Tamara, părul ei prins în coc, gâtul lung, umerii ei care tresaltă. Și el se privește adânc în proprii ochi și citește în ei o cumplită trădare. Consternat, își întoarce privirea spre fotografiile aliniate pe biroul său. Dar în locul copiilor și Tamarei nu vede decât chipul unei femei. Într-adevăr, plânge pentru Mariko, pentru George și Tamriko, dar este totodată un plâns egoist. Se plânge pe el. Și pe femeia de care s-a îndrăgostit cu disperare.”

O carte magnifică, bine scrisă, extrem de detaliată (dar nu cu detalii care ar putea fi percepute ca fiind greoaie, deci plictisitoare; deși am avut tendința de a crede că, într-adevăr, au fost introduse multe fapte istorice în narațiune, ceea ce bineînțeles că a necesitat crearea a parcă prea multe personaje; dar e în regulă, poți foarte ușor să faci abstracție de câteva fără să riști să pierzi din ideea cărții), scrisă într-un stil prozator excepțional, care te vrăjește și te captivează de la prima până la ultima pagină. Într-o noapte de iarnă, cartea în care Montefiore scrie despre iubire, despre devotamentul față de familie, despre dragostea adolescentină, despre adulter, despre viață și despre durere, despre libertate și lipsa ei, încheie această trilogie genială, care m-a încântat și mi-a satisfăcut orice așteptare. Un thriller istoric enigmatic, întunecat, captivant, în care ficțiunea și faptele istorice se împletesc echilibrat, oferind cititorului o lectură dintre cele mai de calitate. Dintre cele mai memorabile - ca întreaga trilogie, și anume Trilogia Moscova, de altfel. Chiar vă recomand cărțile cu mare, mare drag; îmi veți mulțumi mai târziu, când îmi veți da, cu siguranță, dreptate! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragii mei cititori!

Cerul roșu al amiezii (Trilogia Moscova, #2), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2018

Traducere: Alexandru Fusoi

„Cândva, lupul fusese un simbol al ferocității sălbatice; acum, nu mai era decât o altă făptură vânată, într-o lume unde omul depășise în cruzime lupul.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„- Dacă vă e frică, să n-o faceți, le strigă oamenilor săi. Dacă o faceți, să nu vă fie frică!”

O misiune sinucigașă în spatele liniilor inamice și o poveste de dragoste tulburătoare într-o Rusie devastată de război. Încarcerat în Gulag pentru o crimă pe care nu a comis-o, Benia Golden se alătură unui batalion disciplinar alcătuit din cazaci și condamnaţi, ce urmează să lupte împotriva naziștilor. Într-o zi caniculară din iulie 1942, el și camarazii lui sunt trimiși într-o misiune sinucigașă în spatele lini-ilor inamice. Dar oare e vreun trădător printre ei? Singurele două certitudini ale lui Benia sunt că înaintarea trupelor lui Hitler către răsărit va fi necruţătoare și că se poate încrede orbește în iapa sa, Șosete Argintii. Alternând între bătăliile la care ia parte Benia pe câmpiile din sudul Rusiei și planurile pe care le trasează Stalin la Kremlin, între povestea de dragoste a lui Benia cu o infirmieră italiană și aventura fiicei lui Stalin cu un jurnalist aflat și el pe Frontul de Est, romanul lui Montefiore este o poveste plină de pasiune și curaj, în care supravieţuirea e o luptă de zi cu zi, trădarea e omniprezentă, iar moartea pândește la fiecare pas.

„Benia se îndrepta călare către uciderea unui om sau poate a mai multor oameni și, presimțind catastrofa, era improbabil că va supraviețui. Dar continua să creadă în norocul lui. Era nevoit să creadă. Ei toți erau nevoiți să creadă.”

OK, deci, tocmai am aflat că, cică, aceasta ar fi a treia carte din seria Trilogia Moscova. Sincer, habar n-am, părerile sunt împărțite (oare nu l-a întrebat nimeni, oficial, pe Montefiore, care-i ordinea firească în care aceste cărți ar trebui citite?) - dacă e să fac o recomandare personală, aș spune că aceasta e a doua carte din serie, fiindcă, într-un fel, se leagă cu „destinul” lui Benia Golden, din a treia carte a seriei. În fine. Fără prea multă vorbă inutilă, vă spun că, în fine, cărțile ar putea fi citite independent, fără să fie afectată în vreun mod mult prea direct înțelegerea poveștii sau a dinamicii ei. Oricum, cert este că poveștile nu se leagă în mod clar și una de cealaltă, adică „viețile” personajelor principale dintr-un volum precedent nu își trasează înțelesurile și-n următorul volum (deci, ca să fiu mai explicit, Cerul roșu al amiezii, al doilea volum din serie, NU e despre Sașenka, așa cum e Sașenka, primul volum din serie - recenzia o găsiți AICI). Totuși, personaje din primul volum le reîntâlnim și în acest volum, iar în acesta este vorba, cu precădere, despre Benia Golden, un personaj destul de important din primul volum al cărții.  

„În țara asta, toți am fost crescuți împreună cu moartea, învățați să ucidem. Moartea a fost cetățeanul cu bocanci și centură ai cărui pași îi auzeam urcând pe scările noastre, tropăind prin pădurile noastre, vizitându-i pe vecinii noștri ca să tragă o dușcă de votcă noaptea. Să ucidă - ăsta era un lucru pe care Rusia îl face bine, zâmbi Benia. Da, chiar foarte bine.”

Pe scurt, acest volum îl are în centru pe eroul Benia Golden, care l-a cam supărat, într-un fel, pe Stalin, și este trimis în cele din urmă într-un Gulag, într-o închisoare în care viața este mai mult decât îngrozitoare și greu de imaginat. Pentru Benia Golden și tovarășii săi, se întrevede totuși o lumină de speranță, o cale de salvare în momentul în care li se transmite că-și pot spăla, cu sânge, păcatele - ceea ce înseamnă că, abordând o nouă tactică de război, un nou plan strategic, Stalin are să-și amplaseze în fața trupelor de atac, în prima linie de ofensivă, exact trădătorii, mincinoșii sau cei care, din motive uneori inexistente, sunt considerați niște turnători și niște gunoaie; deci, aceștia sunt cei care riscă să fie uciși încă de la primele focuri de armă. Dacă reușesc să scape cu viață (greu de crezut), au să fie „iertați” și eliberați de toate „păcatele”. Romanul surprinde povestea celor 10 zile în care Benia Golden și tovarășii săi duc această luptă împotriva armatei nemțești, împotriva lui Hitler; mi s-a părut interesant să citesc o carte care-mi oferă o perspectivă rusească asupra celui de-al Doilea Război Mondial, fiindcă, până acum, am citit doar cărți care îi aveau în prim-plan pe soldații Germaniei. Oricum, am regăsit destul de multe „idei” din prima carte a seriei, bineînțeles, expuse în contextul acestei cărți, dar ce mi-a plăcut cel mai mult - dincolo de povestea frumos construită, dinamică, tensionată și atât de palpabilă -, a fost vocea narativă a autorului, toate detaliile care au construit culoarea locală a cărții, atmosfera, totul în așa fel încât acțiunea să devină și mai credibilă, și mai frumoasă! 

„- Ca deținuți și lași nu aveți drepturi soldățești. Nu veți fi informați nici măcar cu privire la numele frontului vostru și nu veți avea hărți. Vă veți primi cu recunoștință misiunea și o veți îndeplini. Dacă eu sau Unitatea Specială observăm cea mai mică ezitare, abatere, nesupunere, un cuvânt, o privire, ba chiar și un gând, veți primi cele Opt Grame: veți fi executați pe loc!”

Benia Golden este eveu, scriitor; acesta este trimis în lagărele de muncă aflate sub gestionarea lui Stalin; așadar, în felul său, este trimis la o moarte sigură; „salvarea” devine posibilă în momentul în care Stalin îl trimite, alături de ceilalți prizonieri, într-o misiune aproape sinucigașă, împotriva patriei naziștilor și înaintării acestora din ce în ce mai violente; o misiune sinucigașă în numele cazacilor, în vara înăbușitoare și sufocantă a anului 1942, totul în numele patriei, în numele lui Stalin și a victoriei „țarului” din Kremlin. Montefiore, apreciat pe întreg mapamondul pentru lucrările sale de istorie, dovedește, de asemenea, un talent literar remarcabil, reușind să transpună între paginile romanului o realitate de-a dreptul desăvârșită, cu personaje puternice, complexe, memorabile, încât însuși romanul ar putea deveni, de altfel, un manuscris istoric de o valoare istorico-socială autentică. Simon Sebag Montefiore reușește să transmită, într-o formă estetică viabilă, plastică, informații istorice care, de altfel, într-o cu totul altă formă - lipsită de expresie, austeră și seacă -, ar putea fi recepționate greoi, chiar considerate plictisitoare. Dincolo de o carte de ficțiune scrisă foarte bine, Cerul roșu al amiezii, al doilea volum din Trilogia Moscova, este o carte istorică, inspirată din fapte reale, documentată de Simon Sebag Montefiore în cel mai prețios mod: o carte care conturează contextul social și politic, rusesc, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

„- Când te gândești prin ce am trecut, spune Benia. Am văzut cum au plecat dintre noi atâția oameni...

- Nu privi înapoi; nu privi înainte, răspunde Kapto. Ca în lagăr. Trăiești doar ziua de azi. Totul ne-a scăpat de sub control, dar chiar și aici un om poate salva un alt om.”

Nu am citit multe cărți istorice, cu precădere referindu-se la războaie, care să-mi ofere detalii despre bătăliile ruso-germane; habar n-aveam că, într-adevăr, a existat o cavalerie rusească, cu cai și toate cele implicate. Mi s-a părut interesant să fiu, timp de zece zile (cât „durează” romanul) prieten cu Benia Golden, zece zile brutale, cu scene destul de înfiorătoare, fiind martor la toate întâmplările prin care a trecut Benia Golden, acest bărbat al poeziei, care nu se consideră un ucigaș, care nu poate să ucidă, nu știe cum, însă realitatea crudă a războiului îl învață. Pe fundalul întunecat al războiului, al violenței, brutalității și morții, „înfloresc” 2 povești de dragoste, care parcă aduc puțină speranță și lumină în această lume a durerii: o poveste de dragoste între Benia și o asistentă italiană, Fabiană, și una între fiica lui Stalin, de 16 ani, și un reporter de război căsătorit (autorul, în notele de la sfârșitul cărții, chiar menționează faptul că fiica lui Stalin a avut o aventură cu un bărbat mai învârstă) - totuși, mi s-a părut că acestei povești i-a lipsit profunzimea și pasiunea dragostei dintre Benia Golden și Fabiana. O poveste de dragoste tulburătoare, care te mișcă și te zguduie, pe fundalul unei țări devastate de război, într-o lume în care speranța zbuciumă sufletele fiecărui muritor. 

„Erau rătăciți în spatele liniilor inamice și Benia Golden avea uneori sentimentul că erau ultimii oameni rămași în viață pe lumea aceasta. Însă micul lor escadron nu era o unitate tipică a Armatei Roșii. Erau bărbați condamnați, pe care ceilalți soldați îi numeai smertniki, cei sortiți morții. Dar bărbații aceștia nu aveau să moară niciodată în mintea lui Benia. Mai târziu, avea să constate că erau mereu alături de el, plini de viață, în visele lui - așa cum erau și în ziua aceea.”

Un roman puternic, emoționant și tragic, Cerul roșu al amiezii este plin de pasiune și melancolie, Simon Sebag Montefiore reușind să dozeze suspansul, drama, romantismul, făcându-l pe cititor să înainteze în lectură fără să-și dea seama că, încetul cu încetul, ajunge la finalul cărții cutremurat de tot ce a citit, de toată povestea căreia i-a fost martor și pe care, cu siguranță, nu o va uita prea curând. M-a captivat nemaipomenit de mult, mi-am dat seama, iarăși, cât de mult iubesc să citesc cărți de ficțiune istorică și că, în general, cât de mult mă pasiona cândva istoria. Simon Sebag Montefiore, un povestitor înzestrat, un istoric erudit și inteligent, aduce la viață istoria rusă într-o proză sclipitoare; Simon Sebag Montefiore dovedește, astfel, că istoricul adevărat e cel care caută adevărul și care nu trebuie să apeleze doar la cercetări minuțioase și documentări exhaustive, ci și la creativitate, livrând cititorului „adevăruri istorice” într-o formă ingenioasă! Chiar vă recomand cu mare drag această carte, știu că o să vă placă! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori!