Lacrimi care ard, de S.A. Cosby - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Dan Doboș

S.A. Cosby este un scriitor american din partea de sud-est a statului Virginia. A absolvit Christopher Newport University cu o diplomă în limba și literatura engleză. Și-a publicat lucrările în numeroase reviste și antologii. Prozele sale scurte au fost apreciate și răsplătite cu mai multe premii, printre care Premiul Anthony (2019). Când nu scrie, joacă șah. La Editura Crime Scene Press a mai apărut și romanul Pustiul de asfalt (2021, traducere de către Dan Doboș).

Premiul Barry 2022 pentru Cel mai bun roman de suspans. Doi tați. Doi fii uciși. O misiune de răzbunare. Ike Randolph a ieșit din închisoare de cincisprezece ani, iar de atunci nu a mai primit nici măcar o amendă rutieră. Dar un bărbat de culoare care se trezește cu poliția la ușă știe să se teamă. Ultimul lucru pe care se așteaptă să-l audă e că fiul lui a fost ucis împreună cu soțul acestuia, Derek, un tânăr alb. De cealaltă parte, Buddy Lee, tatăl lui Derek, încă mai are cunoștințe în lumea interlopă și vrea să afle cine i-a ucis băiatul. Ike și Buddy Lee, doi foști deținuți care nu au în comun decât trecutul de infractori și iubirea pentru fiii lor, se aliază în dorința lor disperată de a se răzbuna. În căutarea adevărului, cei doi bărbați înăspriți își vor înfrunta prejudecățile față de băieții lor, dar și unul față de celălalt. Provocator și alert, romanul lui S.A. Cosby este o poveste despre răzbunare sângeroasă și schimbări emoționante – și poate chiar mântuire.

„- Și mai e ceva. Nu știu în ce intraseră băieții noștri, dar s-a dovedit destul de serios ca niște nenorociți să nu ezite să-i ucidă. Când o să începem să agităm apele, lucrurile vor deveni probabil urâte. Bun, știu ce mi-ai spus data trecută, dar vreau să mă asigur că înțelegi ce vom face. Odată ce începem, eu unul sunt gata să fac orice ca să-i găsesc pe feciorii ăștia de curvă. Dacă va trebui să rănesc niște oameni, asta o să fac. Dacă o să trebuiască să sparg nasul cuiva, asta e... Dacă voi fi nevoit să mă târăsc o sută de kilometri prin cioburi de sticlă ca să pot pune mâna pe nenorociții ăștia, o s-o fac. Sunt pregătit să-mi vărs sângele. Tu ești?”

Ce aș putea spune în afară de faptul că acest roman pur și simplu m-a dat pe spate?! Efectiv, nu mă așteptam, pe cuvântul meu, să îmi placă atât de mult! Extraordinar de bine scris, convingător, realist, cu personaje absolut delicioase, de care nu ai cum să te atașezi, cu o intrigă interesantă, cu nenumărate întorsături de situație și o tensiune de o poți tăia cu cuțitul. Sincer, cred că Lacrimi care ard este una dintre cele mai bune & inteligente cărți pe care le-am citit în acest an. Nu mă așteptam să mă prindă atât de tare și să mă țină captiv de la început până la sfârșit, nu știu de ce, dar pot spune că nu l-am mai putut lăsa din mână. Cu toate acestea, am încercat să trag cât mai mult de lectură pentru a mă putea bucura mai mult timp de tot - dar în special de cele două personaje, Ike și Buddy Lee, care mi-au plăcut la nebunie. Doi tați însetați de răzbunare, care au nevoie de răspunsuri și, în același timp, simt nevoia să facă ce vor să facă drept un fel de „purificare”, catharsis - pentru că, atunci când fiii lor erau în viață, sunt de părere că nu și-au făcut cum trebuie datoria paternă. Și, Doamne, cât de emoționant devine totul, cât de intens și tensionat!

„Aveau să se întoarcă în căutarea unui război. Iar el era hotărât să le ofere un adevărat masacru.”

Totul începe în momentul în care cei doi află că fiii lor, care erau împreună și aveau un copil, sunt uciși. De-aici, pornesc într-o călătorie periculoasă, în care moartea poate însemna doar ceva de o clipă, și ajung în cele din urmă prinși într-o rețea bizară, ciudată, și știu că acum nu mai au cum să se oprească. Trebuie să ducă la bun sfârșit - oricum s-ar înfățișa acest sfârșit - misiunea. Dar Ike și Buddy Lee nu sunt chiar atât de străini când vine vorba de violență, arme și alte chestii de această natură. Acum, mai mult decât oricând, motorul răzbunării este alimentat de o furie incontrolabilă, iar cei doi trebuie să facă față tuturor pericolelor cu care vor avea de-a face. Și, ohoh, nu vor fi puține. În schimb, din fiecare situație, ne dăm seama că Ike și Buddy Lee nu doar că sunt hotărâți să-și ducă misiunea la bun sfârșit, ci ajung și să se împrietenească și, încetul cu încetul, să realizeze anumite lucruri... Care acum, din păcate, nu prea mai au nicio valoare. Un roman deosebit de intens, care, dincolo de a fi plin de acțiune, ridică o serie de întrebări privitoare chiar la societatea actuală, contemporană.

„- Dar nu e vreun loc pe-aici unde să putem bea ceva în timp ce așteptăm? întrebă Buddy Lee.

Spre mirarea lui, Ike nu-l privi sfredelitor, ci-i spuse scurt:

- Da, și mie mi-ar prinde bine un pahar.”

Lacrimi care ard este un roman pe care l-aș putea recomanda oricui, deoarece știu că o să placă. Este dinamic, este complex, iar scriitura este absolut delicioasă: inteligentă, incisivă, sarcastică, plină de glume care nu de puține ori chiar m-au făcut să râd. Personajele sunt geniale, acțiunea bine dozată și fundamentată pe o intrigă interesantă, frumos construită, într-un crescendo al tensiunii și dramei. Chiar mi-a plăcut maxim, neașteptat de mult, și mă bucur tare mult că nu m-a dezamăgit! Aveam un feeling bun încă de dinainte de a o începe, deoarece prietenii din club vorbiseră deja despre ea. Dar chiar nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Totul m-a convins și nu m-am plictisit nici măcar o secundă în timp ce o citeam - totul are sens, este important pentru acțiune sau pentru caracterul personajelor, pentru psihologia acestora. Ike și Buddy Lee sunt într-o cocârdășie pe care sincer să fiu aș vrea s-o descopăr și într-un alt context, și mi-ar plăcea ca S.A. Cosby, de ce nu, chiar să facă o serie cu ei doi. Deoarece au o sinergie mult prea bună și formează un duo de zile mari! Un duo care, pe întreg parcursul lecturii, nu încetează să te surprindă și să îți fure câte un zâmbet în colțul gurii!

„- Cum poți să-mi spui așa ceva? întrebă Mya ștergându-și lacrimile. Te iubesc, Ike. Te iubesc de atâta vreme încât nici nu mai știu când am început. Dar băiatul nostru e mort. Iar mintea mea refuză să accepte asta. Mă tot străduiesc, dar apoi o privesc pe Arianna și văd în ea atât de mult din Isiah încât uneori îmi vine să-mi iau câmpii. E atât de dureros, Ike! Mi se pare că în inima mea nu mai e loc decât pentru durere.”

Dinamic, tensionat, atmosferic, cu replici delicioase și realiste, cu situații tensionate și periculoase, cu personaje care îți vor intra rapid sub piele, romanul lui S.A. Cosby este unul genial. Poate par impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult, mult de tot. Nu pot decât să vi-l recomand cu mare încredere; și nu trebuie să fiți fani ai genului thriller pentru a-l aprecia. De fapt, cred că romanul este mai mult decât un thriller - poate fi considerat o dramă de familie, un intens roman de acțiune, un roman psihologic, toate la un loc. Bine echilibrat, atent construit, Cosby a reușit să valorifice la maximum o intrigă autentică, punând bazele unei povești care te emoționează, te frustrează, te aruncă în cele mai întunecate cotloane & abisuri ale ființei umane. Descoperi de ce sunt capabili oamenii și, uneori, cât de slabi sunt aceștia, cât de răi și perfizi și cu suflet înveninat. Chiar este un roman pe care cu siguranță mi-l voi aminti mult timp de acum înainte, deoarece a fost o lectură care m-a impresionat și m-a ținut captiv pe întreg parcursul ei. Acum, sunt foarte curios și de celălalt roman al autorului, și abia aștept să îl citesc cât mai curând!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui S.A. Cosby, Lacrimi care ard, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Împărăția orbilor (Inspectorul Gamache, #14), de Louise Penny - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2023

Traducere: Luminița Gavrilă 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au mai apărut Lungul drum spre casă (2015, traducere de către Mihaela Apetrei), Locul de unde vine lumina (2017, traducere de către Mihaela Apetrei), Un om mai bun (2021, traducere de către Daniela Purgaru) și Toți diavolii sunt aici (2022, traducere de către Ioana Văcărescu).

„Inima avea o memorie mai bună decât mintea. Dar ce păstrau oamenii în inima lor? Asta era întrebarea.” 

Când primește o invitație bizară la o fermă abandonată, Armand Gamache află că a fost desemnat executor testamentar de o necunoscută. Testamentul e așa de ciudat și are dispoziții atât de stranii, încât fostul director al Sûreté du Québec e tentat să creadă că femeia suferea de halucinații. Însă când e descoperit un cadavru, termenii testamentului par brusc mai puțin stranii, dar mult mai amenințători. Însă nu e singura amenințare cu care se confruntă Gamache. E suspendat din funcție, iar ancheta internă asupra modului în care a gestionat un caz de trafic de droguri încă nu e finalizată. Majoritatea drogurilor intrate atunci în țară au fost recuperate, dar în Montreal a mai rămas o cantitate suficientă să ucidă câteva mii de oameni. Ca să afle adevărul, Gamache recurge la mijloace absolut neortodoxe, chiar disperate, dar începe să-și identifice propriile „unghiuri moarte” — unde se ascund lucruri îngrozitoare.

„Într-o grădină, adevăratul pericol era volbura. O plantă care creștea pe sub pământ, apoi ieșea la suprafață și invada totul. Sufocând plantele sănătoase una câte una. Omorându-le încetul cu încetul. Fără niciun motiv aparent, decât acela că asta era natura ei.

Apoi dispărea din nou sub pământ.

Da, adevăratul pericol provenea întotdeauna din ceea ce nu se vedea.”

Am citit tot ce a scris Louise Penny și a apărut și la noi - dar, sincer, cred că Lungul drum spre casă și această carte sunt preferatele mele. Nu pot face o diferențiere strictă între cărțile citite, pentru că, sincer, cu această serie - foarte prolifică - Louise Penny pare că a dat lovitura. Are și motive, oricum: personaje puternice (îl ador de mor pe Gamache), o acțiune bine consolidată, închegată, cu o intrigă inteligentă, cu puncte de tensiune și o atmosferă foarte, foarte bine construită. În esență, Penny chiar scrie genial de bine, și mă bucur mult că romanele ei sunt pe placul meu. Chiar dacă au un stil anume, un slow burning care s-ar putea să nu placă chiar oricui, eu mă declar mulțumit de tot ceea ce a scris. De fiecare dată, ceea ce am citit nu doar că mi-a atins așteptările (ridicate încă de când am citit prima carte apărută la noi, Lungul drum spre casă), ci chiar le-a întrecut. Iar în acest volum am descoperit oarecum parcă o abordare relativ diferită a ideii: Louise Penny a reușit să creeze un mister foarte fain în jurul unei idei interesante, iar, ulterior, totul s-a dovedit a fi fost atât de inteligent și atât de bine gândit încă de la bun început. 

„... păcatele cu care m-am născut și Vina transmisă dintr-o veche moștenire (...).”

Împărăția orbilor este un roman multilateral, care nu se rezumă doar la acțiune și la dinamică. Este un roman care abordează și teme sensibile, într-un mod în care doar Penny ar putea s-o facă. Mereu mi-a făcut plăcere să mă întorc în universul ficțional pe care îl creează, să descopăr conflictele de familie, să descopăr noi cazuri, noi intrigi și comploturi care se abat asupra lui Armand Gamache, în general. De data aceasta, inspectorul se simte foarte vinovat din cauza consecințelor ultimului său caz, considerându-se responsabil de faptul că opioidele încep să facă tot mai multe victime în Montreal. De fapt, întocmai această „disperare” de a localiza substanțele ilicite și traficanții pare a fi motorul care îl angrenează într-un joc periculos, mortal, pe străzile amenințătoare ale orașului. Dar ideea cea mai interesantă mi s-a părut a fi faptul că, intempestiv, pe nepusă masă, Gamache, alături de alte persoane, se trezesc ca fiind executorii testamentului unei femei recent decedate, așa-zisa „Baroana”, cu care niciunul dintre ei pare să nu fi avut vreodată o treabă. Sau, în fine, cel puțin asta tindem să credem, până ajungem într-un anumit punct al lecturii în care, evident, nimic nu pare să fie așa cum am fi crezut. 

„Punctul sensibil devenea legendă de familie, mitul lor, patrimoniul lor. Ceea ce pierduseră devenea bunul lor cel mai de preț. Moștenirea lor.”

În schimb, pe măsură ce înaintăm în lectură, ne dăm seama că o moștenire pare ca, de fapt, nici să nu existe, iar testamentul reprezintă însuși focul care pare să reitereze o dramă familială seculară, de lungă durată, într-o moștenire iluzorie, otrăvitoare, implicând descendenți și descendenți... Iar când apare și o crimă, ei bine, lucrurile o iau și mai razna. Secrete, minciuni de familie adânc îngropate, conflicte, toate încep să iasă la iveală încetul cu încetul, reiterând, de fapt, profunzimea și efervescența cărții: lecții de prietenie, bunătate, umor, dragoste, afecțiune, ereditate. O lectură foarte intensă, bine gândită și executată, cu numeroase intrigi și personaje puternice, alcătuite din lumini și umbre, care, pe fundalul creat de Louise Penny, devin reale, palpabile - ca și cum ți-ar putea fi prieteni apropiați, ca și cum ar putea fi oameni obișnuiți, pe care îi întâlnești pe stradă și cărora le zâmbești (sau nu). Louise Penny ne ghidează cu măiestrie într-o poveste complexă, deasupra căreia domină un mister complex, „cu substrat”, din care nimeni pare să nu înțeleagă nimic. De fapt, poate tocmai de aceea cartea se numește Împărăția orbilor - cu toții sunt orbi, pierduți, deși adevărul se află chiar în fața ochilor lor

„Când deschise ușa, viscolul îl izbi în față, tăindu-i respirația. Închise ochii și făcu o grimasă sub asaltul micilor cristale care aproape că-l orbiseră. Zgomotul era asurzitor. Viscolul urla, lovea, se mișca furios în toate părțile. Natura se dezlănțuia. Iar ei erau în mijlocul furtunii.”

Mi-a plăcut totul la această carte - de la personaje, până la intrigă. De la intrigă, până la modul în care, pe parcursul, acțiunea s-a fundamentat pe baza acesteia. De la ideea din spatele testamentului bizar, până la celelalte întâmplări care transformă lectura într-una intensă, dinamică. Recunosc, spre deosebire de celelalte romane din serie, acesta are legătură cu volumul cu numărul 13, Glass Houses, din câte văd, și cred că aș fi înțeles mai bine anumite lucruri dacă aș fi citit și acel volum (în special partea cu drogurile și Armand Gamache). În schimb, am încercat să mă bucur de lectură și așa, chiar dacă starea generală a lui Gamache este definită în principal de acest eveniment. Și chiar am reușit să mă bucur, pentru că totul mi s-a părut excelent, imprevizibil, iar Penny a reușit să ne livreze doze maxime de suspans, bine dozate, într-un mod armonios și extrem de inteligent. Personajele, ca întotdeauna, mi-au plăcut maxim, și cred că Louise Penny își merită toată popularitatea: scrie genial! Scrie bine gândit, atent și chiar știe ce face și încotro se îndreaptă. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest volum, deoarece știu că o să vă placă și o să vă prindă într-un mister care n-o să vă mai dea pace!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Împărăția orbilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Penny, apărute și pe blog: 

| Toți diavolii sunt aici | Locul de unde vine lumina | Un om mai bun | Lungul drum spre casă | 

| Stare de teroare | 

Făuritorul de lacrimi, de Erin Doom - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 656

Anul apariției: 2022

Traducere: Bianca Paulevici

Erin Doom este pseudonimul unei tinere scriitoare italience, care a debutat pe Wattpad, cea mai cunoscută rețea socială de literatură online din lume, sub numele de DreamsEater. Într-un interval scurt de timp, poveștile ei au cucerit inimile cititorilor, fiind înregistrat un total de 6 milioane de lecturi. Magazzini Salani i-a publicat romanul de debut, Fabbricante di lacrime (apărut și la Editura Litera, colecția New Moon, în anul 2022, în traducerea Biancăi Paulevici).

„- Ea chiar că merită... tot ce-i poți oferi.”

Între zidurile Mormântului, orfelinatul în care a copilărit Nica, poveștile și legendele au fost întotdeauna spuse la lumina lumânărilor. Cea mai faimoasă este cea a făuritorului de lacrimi, un meșter misterios cu ochi limpezi ca sticla, vinovat de crearea tuturor fricilor și neliniștilor care sălășluiesc în inimile oamenilor. Dar, la 17 ani, a venit timpul ca Nica să lase în urmă poveștile sumbre ale copilăriei. Cel mai mare vis al ei, de fapt, este pe cale să devină realitate. Soții Milligan au început procesul de adopție și sunt gata să-i ofere familia pe care și-a dorit-o mereu. În casa nouă, însă, Nica nu este singură. Împreună cu ea, este luat de la Mormânt și Rigel, un orfan neliniștit și misterios, ultima persoană din lume pe care Nica și-ar fi dorit-o ca frate adoptiv. Rigel este inteligent, cântă la pian ca un demon fermecător și are o frumusețe care poate vrăji, dar chipul său angelic ascunde o fire întunecată. Chiar dacă Nica și Rigel sunt uniți de un trecut comun de dureri și lipsuri, o legătură pașnică între ei pare imposibilă. Mai ales când legenda se strecoară înapoi în viețile lor și făuritorul de lacrimi devine dintr-odată real, din ce în ce mai aproape. Totuși, Nica, tânăra dulce și curajoasă, este dispusă să facă orice pentru a-și apăra visul, pentru că, numai dacă va avea curajul să înfrunte coșmarurile care o chinuie, va putea în sfârșit să se înalțe liberă precum fluturele al cărui nume îl poartă.

„Nu toate otrăvurile au un antidot. Unele ți se strecoară în suflet, te uluiesc cu mirosul lor și au cei mai frumoși ochi pe care i-ai văzut vreodată. 

Și pentru asta nu există leac.

Nici un leac.”

Părerea mea, după lecturarea acestei cărți, este că: ce-se-întâmplă-pe-Wattpad-mai-bine-ar-rămâne-pe-Wattpad. Nu știu... Efectiv, cred că această carte este una dintre cele mai slabe citite vreodată, o carte extrem de întinsă, lungită, peste 600 de pagini în care nu se întâmplă mai nimic, cu personaje seci și enervante, cu acțiune redundantă, plictisitoare, seacă, austeră, cu nimic care să te încânte sau să îți dea măcar o sclipire de emoție. Niște personaje absolut banale, care se comportă irațional, care sunt lipsite de lumini și umbre, plate, într-o acțiune liniară care pare că nu duce nicăieri și bate patul pe loc. A fost o dezamăgire mare - de fapt, „dezamăgire” este impropriu, pentru că a fi dezamăgit de ceva înseamnă a fi avut așteptări prealabile, iar eu nu am avut nicio așteptare de la această carte, așa că... N-am fost dezamăgit, ci trist că mi-am pierdut timpul citind-o. Partea bună e că a mers relativ rapid și că nu m-a solicitat deloc, de aceea consider că a meritat 2 steluțe, și nu 1, că altfel i-aș fi dat fără niciun regret o prea bine meritată steluță, și poate nici pe aceea. Nu mi-a plăcut nimic, dar absolut nimic la această carte care cred că e un mare experiment gafat.

„- Inima îți bate nebunește, a murmurat el deasupra arterei din gâtul meu, care pulsa în ritmul bătăilor inimii mele. Oare te temi de mine, molie?

- Rigel, te rog, încetează!

- Oh, nu, nu, Nica, a mârâit el ușor, plescăind din limbă a reproș. Tu trebuie să încetezi. Tonul acesta de privighetoare neajutorată... doar va înrăutăți lucrurile.”

În schimb, văd că pe Goodreads chiar are un rating mărișor, dacă ne gândim bine, ceea ce pot pune pe seama faptului că această carte are categoria ei de cititori, și s-ar preta mult mai bine cititorului adolescent care nu caută neapărat lecturi solicitante, „grele”, care să-ți dea de gândit sau care să îți stârnească emoții, stări, întrebări, conflicte. Nu. Este o carte cu doi adolescenți absolut enervanți, de care n-am putut să mă atașez de loc, o carte cu doi adolescenți care pare că se ciondănesc, ba pare că se înțeleg, ba pare că nu știu ce și că ascund diferite chestii. Nu. Nu și nu. M-a plictisit rău de tot, și nu că nu aș fi avut eu starea necesară pentru a o citi, ci pentru că e o carte de umplutură, de duzină, și nu înțeleg de ce Dumnezeu i-au trebuit autoarei peste 600 de pagini ca să spună o poveste cu nimic și despre nimic, în care nimic relevant nu se întâmplă și personajele nu evoluează, ci rămân aceleași, la același nivel de dialoguri total nenaturale, emoții superficiale și altele de acest gen. Făuritorul de lacrimi este un „roman” care mai bine ar fi rămas pe Wattpad, părerea mea...

„O viață întreagă fugisem de el. Mă rugasem să scap de condamnarea din ochii lui.

Dar nu exista nici o scăpare.

Străluceau ca stelele.

Și luminau o cărare...

Ce ducea spre necunsocut.”

Înțeleg, nu sunt eu neapărat cititorul căreia această carte i-ar fi fost adresată din primă instanță, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia cât de seacă este acțiunea, cât de superficial au fost construite personajele și cât de multe lacune are cartea. Repetiții, fraze pe care ai impresia că le-ai mai citit, acțiune care nu duce spre nicăieri, ci doar care este pusă acolo ca să fie. Nimic care să facă sens, care să aibă o finalitate anume, ci doar fragmente de umplutură care dau volum celor peste 600 de pagini. Chestia asta cu paginile, adică sute și sute, mi se pare de-a dreptul ieșită din comun - cum poți spune nimic în 600 de pagini, domle? Îți demonstrează Erin Doom cum! Nu înțeleg cum a reușit, cât de mult poți să exhaustezi același subiect și să spui lucrurile nu doar într-o formă nouă, ci în aceeași formă, dar în capitole diferite. Zău, este peste capacitatea mea de a înțelege. Și, de fapt, nici nu-mi pasă, fiindcă imediat ce am terminat cartea am pus-o deoparte și aia a fost - o lectură nu ca oricare alta, ci mult mai slabă, de care nici nu vreau să-mi amintesc, dar despre care am vrut să vă vorbesc aici fiindcă de obicei recenzez toate cărțile pe care le citesc.

„M-am uitat la iubire și m-am temut.

Avea ciorchini de trandafiri în vasele de sânge și alunițe pe piele, ca niște puncte de suspensie ale unor fraze nerostite.

Era mai mult eu decât fusesem eu vreodată.”

În cele din urmă, Făuritorul de lacrimi este un roman care s-ar potrivi mult mai bine adolescenților. Sau celor care sunt în căutare de lecturi ușoare, seci, light, care să nu vă solicite și care să nu facă apel la niciun fel de concentrare, la niciun fel de emoție. Este o lectură banală, basic, o lectură din care cred că nu rămâi cu nimic și, poate, nici nu s-a vrut a fi o lectură profundă. Mie, unul, nu mi-a plăcut mai deloc, și este absolut normal, deoarece fiecare ne raportăm la cărțile citite într-un anumit mod, luând în considerare anumite variabile relevante. La fel cum este normal și ca această carte să fi plăcut foarte mult cuiva, care găsește în ea ceea ce vrea să găsească într-o lectură bună. La mine n-a fost cazul, și nu neapărat pentru că am depășit vârsta, ci pentru că am găsit în carte foarte multe lacune care i-au compromis calitatea. Poate aș fi putut trece peste acțiunea banală, poate aș fi putut trece peste redundanța cărții și alte chestii - dar când îmi dai personaje seci, superficiale, care de-a lungul a peste 600 de pagini nu fac nimic și nu evoluează și nu îmi transmit măcar un crâmpei de emoție, ei, atunci știi bine că ai gafat-o. Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Misery, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 356

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Oare Annie se gândise la ce va urma când mașina lui va fi găsită?

E posibil să se fi gândit. Era nebună de legat, dar asta nu însemna că era proastă.”

Scriitorul de succes Paul Sheldon crede că a scăpat, în sfârșit, de Misery Chastain – protagonista foarte populară a ciclului său de romane de dragoste. Într-o mișcare de carieră controversată, Paul tocmai a ucis-o pe Misery, ca să-și lărgească orizontul creativ. Dar o asemenea schimbare nu poate rămâne fără consecințe. După un accident de mașină aproape fatal, scriitorul rămâne imobilizat și se află la mila salvatoarei lui, care promite să-l readucă la viață – cea mai înfocată fană a sa, Annie Wilkes. Însă Annie e furioasă pentru ce i-a făcut Paul lui Misery și îi cere să reabiliteze personajul într-un nou roman, scris sub îndrumarea ei. Scriitorul devine prizonierul propriei ficțiuni, iar torționarul este cititorul său cel mai entuziast. Curând, tensiunea atinge cote insuportabile și devine limpede că sfârșitul cărții va fi și sfârșitul unuia dintre cei doi.

„- Te rog, Doamne, te rog, a gemut el când a auzit motorul jeepului pornind cu un pocnet și un muget înfundat. Te rog, Doamne, te rog - ajută-mă să scap de-aici sau să mor... să scap de-aici sau să mor.”

Ce să mai... Un geniu! Îl ador pe Stephen King și, da, spun asta, pentru că îl ador de mor. Asta după ce acum 3-4 ani nici nu voiam să aud de el sau de cărțile sale, nu înțelegeam de ce (aproape) toată lumea se dă în vânt după Stephen King și ceea ce scrie. Acum, my God, înțeleg perfect, și mă bucur și sunt foarte entuziasmat de faptul că pot spune (și susține) că îmi place enorm cum scrie Stephen King. Pentru mine, e un maestru al genului - și când spun „gen”, habar n-am la ce mă refer, dar știu că nu mă refer la încadrarea limitată într-un anumit gen, pentru că romanele lui Stephen King sunt mult mai mult decât atât. Da, da, se zice că o fi dumnealui „marele maestru al horror-ului”, dar nu sunt de aceeași părere, iar asta nu-i ceva rău, ci dimpotrivă: Stephen King e un mare maestru al scriiturii, în general, și cărțile sale pot fi horror, în aceeași măsură în care pot fi thriller, pot fi polițiste, pot fi drame, pot fi profunde și emoționante, pot fi clasice și de o austeritate care nu deranjează, pot fi... Orice! Și spun asta fundamentându-mi părerea pe faptul că am citit mai multe cărți de la Stephen King, și am observa o predilecție aparte: aceea de a se folosi cu talent uimitor de psihologie și de realitatea din jur. Chiar dacă putem considera multe dintre cărțile sale drept fantezie pură, este evident că realitatea, în toate, este un important și relevant punct de plecare.

„Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată, s-a gândit el, pentru că vorbește serios. Cățeaua asta nu glumește deloc.”

Misery m-a distrus, efectiv. Nici nu mai știu când a fost ultima oară în care am citit o carte aproape cap-coadă, fără să mă pot opri. De ce? Păi cum de ce?! Fiindcă e King, și fiindcă are un talent inconfundabil de a creea scene interesante, dinamică, o intrigă autentică și... Mamă, mamă, ce carte! Știu că mă manifest impresionist, dar zău că nu-mi pasă, fiindcă altfel nu știu ce-aș putea spune: n-am să vă zic despre acțiune și tralalala ce s-a întâmplat în carte tralalala ce-au făcut personajele. N-are niciun sens. Dar vă pot spune că această carte te prinde de la bun început, îți dă în cap (și-ți dă tare), și-apoi, ghici ce, la sfârșit afli că, mna, cam nu stă treaba așa cum ai crezut. Stephen King, deși se folosește în această carte doar de 2 personaje - Paul și Annie - reușește să pună în scenă motive, substraturi, intrigi și subintrigi care transformă lectura într-un adevărat tur de forță. Și mi-a plăcut la nebunie, pentru că a avut și o parte extrem de bizară, „un roman într-un roman”, și Annie, o ciudată-zăpăcită care, sincer să fiu, mi-a stârnit sentimente de tristețe și milă, și-apoi Paul, care mi-a stârnit și mai multă milă, și știu că prin Paul, Stephen King a vrut de fapt să reitereze întocmai „condiția scriitorului”: cel care rămâne captiv, înlănțuit, în romanul pe care-l scrie, iar ultimul punct pus va fi reprezentat eliberarea mult dorită!

„- Sunt de acord că lumea asta e un loc destul de căcăcios în cea mai mare parte a timpului, a spus el. Și apoi a adăugat fără sens: Mai ales când plouă.”

Da, și eu am fost acolo, pentru că și eu am scris, și știu ce-nseamnă „să fii sclavul” propriei creații, să simți că romanul tău devine un suprapersonaj, devine un factor omniprezent în propria-ți viață: nu îți dă pace, te seacă, te epuizează, te solicită și te stoarce de energie. Să fie Annie, de fapt, întocmai întruchiparea unei metafore care reliefează cât de solicitant și uneori violent poate fi să scrii o carte? Să te reîntorci unde ai fost? Nu știu... Dar știu că romanul de față este mult mai mult decât o carte tensionată, plină de acțiune, faze și dialoguri bizare, fragmente pe alocuri inadecvate din punct de vedere logic. Știu că, prin acest roman, Stephen King a vrut să livreze mai mult decât o operă de ficțiune - a vrut să livreze un adevăr al vieții sale, un insight al vieții sale de scriitor popular, care, uneori, s-ar putea să scrie și din necesitate, nu doar din dorință și plăcere. Până la urmă, are milioane de fani care îi așteaptă cărțile și popularitatea „trebuie întreținută”, bănuiesc. Dar, în orice caz, în orice pagină se resimte talentul său, iubirea sa pentru cuvinte și pentru creație. Romanul de față nu a făcut rabat de niciun fel, și a păstrat măiestria marelui maestru. Stephen King, în esență, este un autor care deja și-a pus amprenta în marii scriitori ai lumii. Și va rămâne întotdeauna unul dintre ei, poate chiar „un etalon” al „genului” (repet, nu vorbim despre un gen limitat).

„Cred că te voi ucide, Annie, și-a spus el și i-a zâmbit afectuos. Așa cred. Poate c-o să mor și eu odată cu tine - dar măcar o să plec pe lumea cealaltă cu burdihanul plin de caviar delicios. Lucrurile ar putea sta cu mult mai rău.”

Nu știu ce să mai spun despre Misery, în afară de faptul că este un roman pe care trebuie să îl citiți. Dacă nu vă place King, chiar vă înțeleg perfect. Dar la fel de bine vă pot spune că, credeți-mă, o să vă placă la un moment dat. Cu cât îl descoperiți mai rapid - în adevăratul sens al cuvântului -, cu atât vă veți putea bucura mai rapid de lecturi geniale. Eu, unul, sunt vrăjit de cum scrie și vreau să-i citesc absolut toate cărțile, și mă bucur că este îndeajuns de prolific încât să însumeze o colecție impresionantă de titluri. Încet, dar sigur, voi ajunge și acolo - în punctul în care voi fi citit toate cărțile pe care le-a scris până acum și va fi necesar să aștept după o altă carte. Dar, la ritmul pe care îl are, nici nu mă îndoiesc că va trebui să nu aștept mult. Între timp, mă bucur de cărțile care mi-au mai rămas și pe care, încă, nu le-am citit. Sunt tare curios dacă voi l-ați citit pe Stephen King, dacă vă place și care este cartea voastră preferată semnată de dumnealui. Eu nu m-aș putea limita la una, deși, sincer să fiu, cred că în inima mea mereu va rămâne Culoarul morții ca fiind una dintre cele mai bune. Probabil și pentru că este cartea care „mi-a (re)deschis apetitul” pentru King. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | Institutul |

Tu ești muntele. Cum să transformi autosabotarea în autocontrol, de Brianna Wiest - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Brianna Wiest este autoarea bestsellerurilor internaționale 101 Essays That Will Change the Way You Think, Tu ești muntele (The Mountain is You, apărut și la Editura Nemira, colecția Orion, 2022, traducere de către Maria Adam) și When You're Ready, This Is How You Heal. După ani întregi în care a scris online și a împărtășit informații din propria călătorie de vindecare și trezire, cărțile Briannei sunt acum tradise în zeci de limbi din întreaga lume. Activitatea ei a fost remarcată în Forbes, USA Today, The Huffington Post și Thought Catalog, unde este în prezent partener. Brianna este, de asemenea, autoarea a două volume de poezie, Salt Water și Ceremony. Menirea vieții ei este de a-i ajuta pe oameni să-și activeze adevăratul potențial prin rescrierea narațiunilor lor interioare în spiritul armoniei, adevărului și scopului personal. Ea și soțul ei locuiesc în Big Sur, California. 

„Scopul omului este să se dezvolte. E un lucru pe care îl vedem reflectat în toate aspectele vieții.”

Aceasta este o carte despre piedicile pe care ni le punem în fața propriei dezvoltări, dar și despre diferitele feluri în care putem să înțelegem și să depășim aceste piedici. Brianna Wiest analizează motivele, condițiile, piedicile, dar și calea de urmat pentru a ieși din starea de autosabotare, atingându-ne potențialul maxim de dezvoltare. De secole, muntele a fost folosit ca metaforă pentru marile provocări cu care ne confruntăm, în special pentru cele care par imposibil de depășit. Pentru a escalada propriii munți, trebuie, de fapt, să lucrăm intensiv pe plan intern pentru a ne descoperi și depăși traumele, a ne dezvolta rezistența și a ne adapta urcușului anevoios. În cele din urmă, nu este vorba de a cuceri un munte, ci de a ne (re)cuceri pe noi înșine.

„Munții au fost dintotdeauna folosiți ca metafore pentru treziri spirituale la realitate, călătorii de dezvoltare personală și, desigur, pentru provocări insurmontabile care par imposibil de depășit când ne aflăm pe fundul prăpastiei. Ca multe alte lucruri din natură, munții ne oferă o înțelepciune inerentă despre ce suntem nevoiți să facem pentru a ne atinge cel mai mare potențial.”

O carte cu tâlc. O carte pe care am citit-o cu sufletul deschis, și care m-a umplut de încredere, de dorința de a face, de a mă înțelege, de a accepta anumite lucruri din viața mea. Care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și să descopăr că, uneori, nu e greșit să plâng. Să strig. Să nu pot. Să accept că un anumit lucru mă depășește, să zic nu și să aleg să fiu fericit, nu stresat, nu solicitat, nu în dezacord cu adevărata-mi natură interioară. Tu ești muntele a fost o lectură care „mi-a vorbit” asemenea unui prieten înțelept și care mi-a demonstrat că, de fapt, adevăratul munte sunt eu: eu cu toate defectele mele, cu toți demonii mei interiori, cu toate răzbucnirile de furie, cu toate ieșirile necontrolate și, uneori, nejustificate, cu toate lacrimile și toate strigătele și toate dovezile de slăbiciune. Da, suntem oameni și avem deseori probleme, suntem furioși și putem fi răi și violenți și antipatici și egoiști și invidioși. Dar, pentru a face pace cu noi înșine, pentru „a escalada muntele”, întâi trebuie să ne descoperim, să identificăm sursele acestor probleme și să încercăm să le înțelegem. De fapt, poate este vorba despre ceva mult mai profund decât simple izbucniri de furie și momente de emoție negativă.

„Fără rupturi, greșeli și goluri, nimic n-ar putea crește și nimic n-ar deveni. Faptul că ești imperfect nu e un semn că ai eșuat; e un semn că ești o ființă umană și, mai important, e un semn că există și mai mult potențial în tine.”

Tocmai asta mi-a arătat cartea Briannei Wiest - că, uneori, trebuie să privesc mai adânc spre interior. Spre sufletul meu și spre emoțiile și credințele mele, spre atitudinile și valorile pentru care pledez. De ce? Pentru că, pentru o viață fericită, pentru a-mi valorifica la maximum potențialul avut, înainte de toate trebuie să mă înțeleg, iar asta presupune: să-mi înțeleg emoțiile, să înțeleg puterea care sălășluiește în mine, să înțeleg ce-mi place, ce vreau să fac, încotro mă îndrept. Să-mi setez coordonate și să-mi dau seama dacă dispun de tot ce este necesar pentru ca vasul în care mă aflu să ajungă la destinația dorită. Să înțeleg că, uneori, a spune „NU” îmi poate deschide oportunități extraordinare, chiar dacă în primă instanță s-ar putea să nu mă simt confortabil. Să învăț să ies din zona de confort, deoarece acest „confort” s-ar putea dovedi patologic pentru dezvoltarea aripilor mele. O carte genială pe care am citit-o alături de o agendă în care mi-am notat învățături și sfaturi prețioase pe care, cu atâta sinceritate, Brianna Wiest mi le-a dat. Ulterior, am încercat (și încă încerc) să integrez aceste sfaturi în propria-mi viață, deoarece știu că sunt valoroase și că mă pot ajuta deosebit de mult în parcursul meu evolutiv.

„Deseori, ne împotrivim cel mai mult lucrurilor pe care ni le dorim cel mai mult.”

Nu sunt adeptul cărților de dezvoltare personală, și probabil știți asta. Însă, de data aceasta, am simțit că Tu ești muntele nu se vrea a fi o carte de dezvoltare personală, pe cât se vrea a fi „un prieten” care a luat forma unei cărți - un prieten care îți dă sfaturi sincere, care nu-ți spune neapărat ce ai vrea să auzi, ci ceea ce trebuie să auzi. Un prieten cu care nu te-ai mai văzut de ani buni, dar care simți că a fost mereu acolo, iar legătura dintre voi nu s-a suprimat niciodată. O carte ca un prieten, da, cred că este cea mai bună definiție pe care aș putea-o da. O carte a vindecării, o carte despre inteligență emoțională, despre viață și despre potențial, despre putere și despre planurile pe care le avem și pe care, odată identificate, odată analizate, ar trebui să le urmăm pentru a ajunge acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. Chiar mi-a plăcut deosebit de mult și sunt absolut sigur că ar plăcea oricui - chiar știu persoane care au spus că nu vor citi niciodată „cărți de dezvoltare personală”, dar care au rezonat extraordinar de mult cu acest volum. Atât de mult încât, de fapt, le-a stârnit apetitul pentru cărți de acest gen: cărți care te învață, cărți care îți oferă sfaturi și pe care le găsești practice, care reușesc să te facă să conștientizezi anumite lucruri din viața ta, anumite piedici și situații. 

„De-a lungul vieții noastre, vom trece periodic printr-un proces de reinventare.”

O carte care are potențialul de a te vindeca, dacă știi cum să o citești, dacă îi permiți să facă acest lucru - înainte de toate, trebuie să acceptăm că avem momente de slăbiciune, că anumite lucruri pur și simplu nu sunt pentru noi și nu intră în sfera și aria noastre de expertiză. Uneori trebuie să cerem ajutorul și, poate, cea mai mare dovadă de curaj este chiar solicitarea ajutorului. Avem nevoie de oameni care să ne ajute să ne înțelegem, de oameni care au trecut prin diferite situații și au acumulat experiență. Deseori este necesar să fii față în față cu un anumit lucru, cu o anumită situație, pentru a-ți putea da seama de diferite lucruri. Iar Brianna Wiest a fost pe-acolo, a trecut pe-acolo, așa că știe cum stă treaba. Știe, și s-a decis ca prin scrierea cărții Tu ești muntele să ne împărtășească din învățăturile-i prețioase. Recomand cu cel mai mare drag acest volum, deoarece sunt sigur că îl veți găsi deosebit de practic, util și frumos. Chiar m-a ajutat să-mi îndrept pașii spre anumite lucruri din viața mea, spre conștientizarea și înțelegerea lor. Să-mi îndrept privirea spre copilul interior de care trebuie să am atât de multă grijă. Pe care trebuie să-l vindec pentru ca, ei bine, să mă vindec!