Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2), de Benjamin Stevenson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Apetrei

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

🪶 DE UNDE ÎȚI IEI INSPIRAȚIA, DOMNULE ERNEST? OARE NU DIN CRIMELE CARE SE-NTÂMPLĂ ÎN JURUL TĂU? 🪶

„Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: • Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice. Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?”

„Iată și alte câteva adevăruri. Șapte scriitori într-un tren. La capăt de linie, cinci îl vor părăsi în viață. Unul va fi încătușat.

Numărul cadavrelor: nouă. Un pic mai puține decât data trecută.

Eu? De data asta, nu ucid pe nimeni.

Să trecem la treabă. Din nou.”

Am grad de comparație, asta pentru că am citit și primul volum al seriei, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, care, sincer să fiu mi-a plăcut puțin mai mult. Tocmai din acest motiv i-am dat 5 steluțe, iar volumul de față i-am dat 4. Totuși, nici 4 nu-s puține, și m-am bucurat enorm să fiu iarăși în cocârdășie cu Ernest Cunningham, un erou de-a dreptul remarcabil, care este amuzant și te surprinde prin (auto)sarcasmul și (auto)ironia sa fine. Dap, îmi place de Cunningham de mor. Iar ideea de bază a volumului a acesta a fost, de asemenea, delicioasă. Recunosc, parcă a fost mult totul ușor mai static decât în primul volum, dar am trecut peste asta, deoarece îmi place mult cum scrie Stevenson și, sincer, n-are cum să te plictisească. Modul în care își clădește cărțile, modul în care intervine asupra percepțiilor tale (drept cititor), modul în care dă indicii, modul în care destramă piste și creează altele - nu știu, chiar mi se pare că Benjamin Stevenson aduce ceva special în literatura de mistery & thriller. Ceva de care avem nevoie tot mai mult și care încearcă să resusciteze un gen care, altfel, începe să devină din ce în ce în ce mai redundant. Puțini mai sunt autorii, după părerea mea, care reușesc să aducă și să creeze ceva cu totul și cu totul „nou”, autentic...

„(...) Aveau cu toții conexiunile, nemulțumirile și argumentele lor, care, adăugând orgoliul și coacerea lentă sub soarele deșertului, se transformau în nimic altceva decât un quiche de resentimente. Mai puțin în cazul meu. Era prima dată când îi întâlneam pe cei prezenți. Și atunci, oare de ce mă aflam aici?”

Iar Benjamin Stevenson chiar cred că este unul dintre ei. Și-n această carte îl avem pe Ernest Cunningham, un scriitoraș destul de interesant care a ieșit în lumină datorită cărții anterioare, publicată în urma unor incidente nu prea plăcute pentru viața sa (de citit primul volum al seriei, așadar). Chiar dacă nu se leagă neapărat în ceea ce privește acțiunea, probabil unele lucruri devin mai relevante în cazul în care cunoști și anumite aspecte din prima carte. Totuși, poate fi citită fără probleme și drept un roman de sine stătător. Narațiunea este la persoana întâi, în sensul în care privim totul prin ochii lui Cunningham care, de altfel, se și adresează direct cititorului (demontând, de obicei, piste presupuse și apropiindu-l tot mai mult de ceea-ce-s-a-întâmplat-cu-adevărat). Nu am agreat întotdeauna acest gen de adresare care, în esență, are rolul de a-l apropia pe cititor de narator (în cazul meu, deseori reușea să facă exact opusul, adică să mă îndepărteze de autor și tot ce ține de carte). Dar Cunningham (Stevenson?) este foarte plăcut, se adresează prietenește și deloc forțat cititorului... Ăsta-i un plus, pentru că ai impresia că ai lucra împreună cu el pentru a rezolva „misterul” a ceea ce se-ntâmplă în carte.

„- Citești cărțile cuiva și crezi că-l cunoști. Are cu tine o conversație de sute de pagini și se naște acolo o intimitate pe care o dezvolți singur (...).”

Spre deosebire de primul volum al seriei, Toți cei din acest tren sunt suspecți a avut mai puține întorsături de situație, astfel încât, într-o mare măsură, acțiunea mi s-a părut liniară. Aș fi vrut să fie mai multă dramă, mai multă tensiune, mai mult haos, dar n-a fost cazul. Lucrurile acestea au fost ceva mai dozate, și de obicei am avut parte doar de mici întorsături de situație, nu neapărat care să te surprindă prea mult sau să se simtă ca un pumn în moacă (astea-s preferatele mele), ci doar așa, cât să fie și ele acolo. Gândindu-mă mai bine, cred că cel mai mult la acest volum mi-a plăcut modul în care Stevenson și-a livrat ideile și modul în care a inserat diferite „conflicte” între personaje. De asemenea, și personajele mi-au plăcut, fiindcă părea că fiecare are ceva de ascuns, fiecare își urmărește un interes aparte (de obicei nu prea ortodox). Ajungi în punctul în care, într-adevăr, nu-ți dai seama cam cine ar fi vinovatul a ceea ce s-a întâmplat, dar mi-a plăcut că Ernest Cunningham este îndeajuns de cerebral pentru a trece totul pe hârtie și a luat la puricat lucrurile: de ce ar putea fi x, de ce nu ar putea fi y. 

„(...) Dintotdeauna mi-am spus că scriu totul ca să reușesc să-mi amintesc. Însă există o parte din mine care scrie pentru ca lumea să-și amintească de cel care am fost.”

În cele din urmă, cred că ăsta-i și avantajul lui Benjamin Stevenson - modul în care și-a propus să abordeze acest gen literar, faptul că, într-o oarecare măsură, simți că întreg procesul creativ, de scriere a unei cărți (thriller, în esență) se desfășoară în fața ochilor tăi. E ca și cum întâmplarea respectivă are loc doar pentru că tu o citești, doar pentru că tu ai citit despre ea, și urmează să fie trecută într-o carte care, bineînțeles, în cele din urmă va fi publicată. Sunt tare curios ce ne mai pregătește autorul cu această serie, pentru că eu chiar mă declar un fan al ei. Abia aștept să văd în ce se mai angajează Ernest Cunningham și cum are să iasă din acele conjuncturi improbabile. Chiar v-o recomand cu mare încredere, dar asta doar după ce citiți și primul volum al seriei. Se prea poate să vă placă mai mult acela, dar sunt de părere că nici acesta de față nu este de lepădat. Chiar e o voce foarte faină în genul acesta thriller, care aduce ceva nou și, părerea mea, încă mai are multe de oferit. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Benjamin Stevenson, Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Benjamin Stevenson, apărute și pe blog:

 | Toți cei din familia mea au ucis pe cineva | 

Ochi pentru ochi, de M. J. Alridge - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandra Fusoi

M. J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.

👁 CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE. PÂNĂ ACUM 👁

„Emily” este o mamă singură devotată. „Jack” are o slujbă nouă, într-un oraș nou. „Russell” e pe punctul să se îndrăgostească. Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis. Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor? Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații...

„- Și unde sunt acum? Au niște vieți frumoase, într-un oraș nou, cu nume noi, fără îndoială se pregătesc pentru un Crăciun minunat, în timp ce noi, restul, suntem lăsați să suferim, să jelim și să putrezim în nenorocirea noastră din cauza a ceea ce-au făcut ele. Și la fel și nenorocitul ăsta...”

Primul meu contact cu faimosul M.J. Alridge n-a fost vreun volum din la fel de faimoasa serie Helen Grace, ci acesta, Ochi pentru ochi, care, din câte am înțeles, e un standalone, cum s-ar spune. Bun. Se prea poate să-mi fi plăcut atât de mult (încât să-i dau 4 steluțe), probabil pentru că n-am citit nimic din seria care l-a consacrat. Asta mi-a spus o prietenă care-i mare fană și care de asemenea a citit cartea de față. Doar că ea abia dacă i-a dat 2 steluțe, spunând că „nu, ăsta nu-i Alridge pe care-l știu eu”. Așadar, nu am grad de comparație când vine vorba de cum scrie domnul Alridge, așadar mă voi limita la volumul de față. Care mie, unul, chiar mi-a plăcut, asta pentru că mi s-a părut destul de interesantă tema și, de altfel, nici execuția nu mi s-a părut rea. Chiar m-a prins și, deși la început mi s-a părut că a mers destul de greu, pe parcurs chiar am și uitat cum au trecut paginile. M-a făcut să mă-ntreb - cât de departe poți merge pentru a-ți căuta răzbunarea și, în cele din urmă, ce caută lumea prin această răzbunare? Pace? Echilibru? Încercarea de a trece peste...? Nu știu, dar știu doar că, în acest joc, lucrurile pot foarte rapid s-o ia razna... Și au luat-o razna destul de nasol! Bine, din câte am înțeles „lucrurile” nu-s chiar la fel de sângeroase în această carte așa cum sunt în cele din seria Helen Grace...

„- Nu mai fi așa naiv! Reabilitarea e un concept fără sens pentru animalele astea; nu simt nicio urmă de vinovăție pentru ce-au făcut. Doar i-ai interogat, pentru numele lui Dumnezeu! Pentru ei, totul a fost o mare glumă, un joc...

- Ai dreptate, a răspuns Graham Ellis, clătinând trist din cap. N-am văzut niciun fel de remușcare, niciun fel de regret din partea niciuneia. Deci chiar îți înțeleg furia. Dar oricât de multă suferință și durere simți, nu trebuie să lași mânia să te roadă. Nu asta ar fi vrut Jessica.”

Ideea este că, în fine, după ce își ispășesc pedeapsa, acești „foști criminali” ajung să trăiască liberi, încercând să se reintegreze în societate. Iar asta nu le este întocmai greu, dat fiind faptul că li se șterge tot istoricul, nu apare nicăieri însemnat c-ar fi omorât pe cineva și așa mai departe. Fiecare ajunge într-un nou loc, unde are dreptul la anonimat, își schimbă numele și-ncearcă să-și clădească o nouă viață. Toate bune și frumoase... Dar ce te faci cu familiile destrămate care au rămas în urma lor? Pot ele să accepte faptul că acești „foști criminali” sunt acum liberi și se pot bucura de binecuvântarea vieții? În egală măsură, nu prea au ce face, pentru că nimeni nu știe unde au ajuns aceștia, nimeni nu știe care sunt identitățile lor adevărate... Asta până când în sistem apare „o breșă”, iar identitățile lor (cu toate detaliile necesare pentru a fi găsiți) încep să devină vizibile pentru ceilalți... Și mai ales pentru familiile victimelor. De-aici, până la a-și face dreptate cu propriile mâini, nu este drum lung... Și cam în jurul acestei idei se-nvârte romanul lui Alridge, un roman care, dincolo de a fi chiar bun, te face să-ți pui niște întrebări și să-ți ridici niște probleme legate de „etică”: ce rol are, în cele din urmă, răzbunarea? După ce va fi fost înfăptuită, își vor putea găsi pacea cei care erau mânați de această „forță interioară”?

„- Cine ți-a trimis informația despre localizarea lui? Cine ți-a dat numele lui? 

Chandra și-a ținut răsuflarea, cu privirea fixată pe Caitlin Rose. Suspecta a părut să aibă nevoie de-o veșnicie să răspundă, cântărindu-și cu grijă cuvintele:

- Habar n-am. A fost anonim. Dar trebuie să-ți spun că...

S-a întors pre oglinda dublă, uitându-se direct la Chandra.

- ... oricine a fost, e de partea băieților buni.”

Mi-a plăcut chiar mult, și m-a făcut să vreau să citesc mai multe scrise de Alridge. Acțiunea este împărțită în diferite perspective, și-n fiecare este urmărit unul dintre cei 3 criminali: Emily, Jack și Russell. Fiecare este vinovat, dar se prea poate ca această „vină” să fi fost răsplătită cu mult prea puțin din parte autorităților. Deși au fost considerați apți pentru a fi reintegrați în societate, sentințele lor nu au fost îndeajuns de drastice pentru familiile victimelor... Care, acum, caută să-și facă singure dreptate. Nu îmi dau seama în ce punct ar putea începe o astfel de ură, dar știu, însă, că puțini sunt capabili să ierte... Motivele care stau în spatele răzbunării pot fi deosebit de crunte, iar ce lasă în urmă o astfel de întâmplare nu poate fi niciodată șters cu buretele. Uitat... Oricum, în realitate nu-mi dau seama cum stau lucrurile, dar cred că trebuie să existe o furie intrinsecă deosebit de violentă. Ochi pentru ochi asta scoate în evidență, faptul că această furie îi poate împinge pe oameni să comită lucruri oribile... Dar, în cele din urmă, cu ce-ar fi ei mai diferiți de însuși criminalii care au comis acele fapte? Oare dictonul „ochi pentru ochi” înseamnă, literalmente, că răzbunarea este răspunsul?

„- Există oameni care te-ar face bucățele cu dragă inimă. E treaba mea să mă asigur că nu se întâmplă (...).”

Primul meu contact cu M. J. Alridge a fost, așadar, chiar un succes. Nu spun că nu mă așteptam, pentru că auzisem absolut peste tot de acest autor. Acum, cu atât mai mult, îmi doresc să mă apuc de seria Helen Grace (deși, după cum mai menționat, am o oarecare problemă cu seriile). Vreau să-i descopăr și mai bine poveștile, fiindcă stilul autorului chiar îmi este pe plac. Pe de altă parte, după cum am auzit, s-ar putea să-mi placă mult mai mult direcția în care se duc romanele din serie, decât romanul de față. Așadar, dacă mi-a plăcut cartea aceasta, vă dați seama că probabil am să ador seria. Abia aștept. Chiar vă recomand cu cea mai mare încredere să dați o șansă cărții (și mai ales dacă nu ați citit, până acum, altceva scris de Alridge - dacă ați făcut-o, aveți grad de comparație, așadar cartea asta s-ar putea să vi se pară sub cele din serie - nu știu, nu mă pot pronunța, dar menționez aici ce-am auzit de la alte persoane). Eu mă declar mulțumit, a fost o lectură antrenantă, dinamică, interesantă și cu un subiect destul de original. Execuția mi-a fost pe plac și, pe alocuri, mi-a oferit și momente de reflecție, ceea ce apreciez foarte mult într-un roman care se recomandă a fi thriller. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de M. J. Alridge, Ochi pentru ochi, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Puiul de cuc (Fjällbacka, #11), de Camilla Läckberg - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 456

Anul apariției: 2024

Traducere: Cristina Ekholm

Camilla Läckberg a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, care a fost primit cu entuziasm de critici și i-a adus în scurt timp un număr imens de cititori. Consacrarea sa ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului” de Swedish Crime Writers' Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiți autori suedezi, cu cărți vândute în 35 de milioane de exemplare în peste 60 de țări. A scris 11 volume din seria bestseller internațional Fjällbacka, și două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea (în seria Fjällbacka), precum și Colivia de aur și Aripi de argint (seria Faye Adelheim) și Cutia și Cult, scrise împreună cu Henrik Fexeus.

🐦‍⬛ CUM TRECUTUL SE AMESTECĂ ȘI SE PIERDE ÎN FIRELE PREZENTULUI 🐦‍⬛

Două evenimente cumplite cutremură Fjällbacka. Un fotograf cunoscut e găsit ucis cu brutalitate într-o expoziție. Insulița unde se retrage să scrie Henning Bauer, laureatul premiului Nobel pentru literatură, devine scena unei tragedii sângeroase. Greu de crezut că aceste incidente nu au legătură, mai ales că fotograful și scriitorul erau printre fondatorii misteriosului club exclusivist numit Blanche. Ancheta lui Patrik Hedström pare blocată, în timp ce Erica Falck face cercetări în legătură cu uciderea unui transsexual la Stockholm în anii 1980. Și începe să înțeleagă că umbra păcatelor din trecut ajunge până în prezent.

„(...) Dar întâlniri de genul ăsta îi aduceau aminte cum moartea poate să-ți ia totul brusc.”

First of all, a fost un roman fain. Nu neapărat care să mă dea pe spate, dar fain. Second of all, a mers rapid, ceea ce m-a bucurat cel mai mult, deoarece am intrat în lectură oarecum reticent. N-am mai citit niciun alt volum din faimoasa serie Fjällbacka, dar le-am citit pe primele două din Faye Adelheim (abia aștept volumul al treilea), și mi-au plăcut foarte mult. Nu cred că a știrbit cu vreo ceva din „plăcerea lecturii” faptul că am început această serie cu cel de-al unșpelea volum, dar recunosc că mi-a lipsit partea aceea în care reușesc să mă familiarizez cum trebuie cu protagoniști (în speță cred că Erica Falck e, de fapt, protagonista seriei). Oricum, mi-a plăcut de Erica, chiar dacă nu am avut acces în totalitate la psihologia ei, la trecut (că sunt sigur că s-au întâmplat foarte multe de-a lungul primelor 10 volume); trecut care probabil îi definește foarte mult felul de-a fi din cel de-al XI-lea volum al seriei. Așadar, mai mult m-am axat pe acțiunea cărți și pe ceea ce vrea Camilla Läckberg să transmită. Și, all in one, pot spune că mi-a plăcut, m-a prins și m-a ținut acolo pe întreg parcursul celor 450 de pagini, însă n-a fost un thriller memorabil. Probabil nici nu s-a vrut, de fapt, a fi unul memorabil, pe cât o carte pe care o citești și-ți oferă, pe alocuri, tot ce ai nevoie pentru a te bucura (și doar atât) de un thriller relativ bun.

„- Literatura este viață și moarte. Oamenii vin și pleacă. Trăim. Murim. Dar ceea ce creăm rămâne.”

I-am dat (doar) 3 steluțe pentru că am grad de comparație major când vine vorba de thrillere, așadar n-am să pot aprecia o carte la valoarea alteia, dacă nu mi-a plăcut (cel puțin) la fel de mult ca respectiva. Camilla Läckberg a scris un thriller interesant, dar nu îndeajuns de bun pentru a-l răsplăti cu mai multe steluțe. Povestea alternează între trecut și prezent, prezentul având în lumină întâmplările privitoare la crime, iar trecutul având-o în vedere pe așa-zisa Lola. Bun. Ideea e că, bineînțeles, toate se leagă în cele din urmă, și dincolo de tot ce s-a întâmplat, recunosc că nu m-aș fi așteptat la acest „deznodământ”. Într-o oarecare măsură, s-a simțit puțin forțat, dar când ajungi să descoperi „explicațiile”, îți dai seama că, într-adevăr, anumite situații sunt justificabile și justificate (deși nu știu ce-ar putea justifica vreodată o crimă, în afara apărării legitime - dar, de fapt, nu știu dacă se mai numește crimă atunci)/ N-am să spun mai multe despre acțiune, evident, că nu-i spre interesul nimănui, dar pot spune că nu-i chiar cel mai dinamic roman pe care l-am citit, ba chiar, deși se citește ușor, ritmul acțiunii este unul destul de static. Dar scriitura-i bună, chiar mi-a plăcut mult, adică nu-i greoaie. Merge!

„(...) Ar fi vrut să fugă până când nu mai putea, voia să fugă pe apă, peste insule. Voia să fugă până nu mai vedea ceea ce era în fața lui, dar era prea târziu. Imaginea era acum întipărită pe retină. Și, stând acolo împietrit de groază, în el s-a rupt ceva.”

Într-un punct ajunge chiar să te prindă și nu-ți mai dai seama cum înaintezi în lectură. Dar parcă i-a lipsit doza aia de tensiune & mister pe care eu o caut, de obicei, în thrillerele citite. De asemenea, nu m-a convins că aș vrea să mă apuc de seria Fjällbacka, dar în general nu-s mare fan al seriilor de cărți. Totuși, s-ar putea să nu fie chiar cel mai bun volum al seriei (și mă îndoiesc că ar fi), așadar nu mă grăbesc să trag concluzii primite. Uite, spre exemplu în primele două volume din Faye Adelheim am găsit mister din plin, și mi-au plăcut mult de tot personajele (protagonista, în speță). Însă, în Puiul de cuc, parcă nu am reuști să mă atașez prea mult de Erica Falck. După cum am spus, s-ar putea să fie și din cauza faptului că nu am fost familiarizat de la început cu ea, așa cum am fost familiarizat cu Faye Adelheim, pe care am cunoscut-o în Colivia de aur. Rămâne de văzut dacă, într-un fel sau altul, voi ajunge să citesc și celelalte cărți din serie or să continui cu viitoare volume ale acesteia (dacă vor mai apărea). Momentan, nu sunt neapărat fascinat de ce a fost sau ce va urma, dar nici nu spun că n-a fost un thriller promițător. Merge, mai ales dacă sunteți la început cu acest gen literar!

„- Nu o să ni se întâmple nimic. Niciodată. Suntem împreună. E tot ce avem nevoie.

Fetița o îmbrățișă la fel de strâns. Erau ele două împotriva lumii. Doar ele două.”

În sfârșit, nu prea mai am ce să spun. Am ajuns în punctul în care foarte puține thrillere reușesc să mă mai surprindă (plăcut), în vreun fel sau altul, fiindcă am impresia că le-am cam citit cam pe toate și am citit cam despre toate. Totuși, Camilla Läckberg a adăugat aici ceva interesant, ceva despre care, sincer să fiu, nu-mi amintesc să mai fi citit. A aborda problemele unei minorități și a le expune într-un asemenea context mi s-a părut autentic și Camilla Läckberg a reușit să manevreze totul chiar într-o manieră demnă de lăudat. Pe de altă parte, ce s-a conturat ulterior, pornind de la acest punct, n-a fost chiar cel mai inspirat lucru. Firește, autoarea a știut mult mai bine încotro vrea să le ducă pe toate. Dar, repet, am impresia că am ajuns în punctul în care puține lucruri mai reușesc să mă surprindă plăcut, în speță. Oricum, cred că-i un thriller potrivit mai ales dacă sunteți fani Camilla Läckberg și, bineînțeles, dacă ați citit și celelalte volume din serie. Poate îl veți înțelege altfel și, de asemenea, poate unele lucruri vor fi mult mai relevante pentru voi - privite din lumina faptului că ați citit și celelalte cărți și, normal, aveți un context mult specific în ceea ce-o privește pe Erica Falck. Lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Camilla Läckberg, Puiul de cuc (Fjällbacka, #11), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Camilla Läckberg, apărute și pe blog:

 | Colivia de aur | Aripi de argint | Cutia | 

A fost odată un râu, de Diane Setterfield - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Florica Sincu

Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800.000 de lire, respectiv 1.000.000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Colman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.

„(...) Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun.”

În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.

„Ar fi putut să o lase baltă. Ar fi putut să renunțe la povestea asta, la fel ca la toate poveștile care se ivesc nu se știe de unde și care nu duc nicăieri. Dar, printre vorbe și la sfârșitul vorbirii, când vocile se stingeau și consfătuirile se încheiau, în liniștea adâncă întinsă dincolo de orice poveste, plutea spre ei fetița însăși. În această încăpere, în acest han, ei au văzut-o moartă și au văzut-o vie. De neînțeles, de neatins, de neexplicat, cu toate astea un lucru era limpede: fetița asta era povestea lor.”

Când m-am apucat de această carte, am știut că voi avea de-a face cu o poveste superbă, frumoasă, pe care să o savurez în tihnă. De fapt, am știut acest lucru încă de când am văzut coperta, deoarece există unele cărți care parcă-ți vorbesc, parcă-ți dau de înțeles că vor fi bune - chiar dacă n-ai mai auzit nimic despre ele, chiar dacă n-ai mai citit nimic de la același autor. Am avut certitudinea, așadar, că A fost odată un râu va reuși să-mi satisfacă toate nevoile de cititor. Și așa a fost: nu doar o poveste superbă, frumoasă, ci un cumul de genuri literare care au fost atât de bine dozate încă n-am mai putut să mă desprind din lectură. Mizând pe mister, înainte de toate, dar și pe un fel de realism magic bine dozat, frumos creat, Setterfield te introduce într-un basm în brațele căruia te simți în siguranță. Totul pare că se află la granița firavă dintre realitate și magie, uneori pășind în sfera fantastică a literaturii. Nu am citit cealaltă carte apărută la noi, A treisprezecea poveste, dar vreau neapărat să pun mâna pe ea. În orice caz, știu că această „rețetă” a funcționat foarte bine (și nu doar pentru mine), deoarece Setterfield chiar știe ce face, știe cum să livreze cititorului o poveste duioasă, fascinantă, magică și frumoasă.

„- Se uită de-a lungul apei, în sus și în jos, pare să caute ceva. Ceva de care îi e dor. Ceva ce așteaptă zilnic, și zilnic acel ceva nu apare, iar ea așteaptă, și se uită, și îi e dor, dar speranța i se împuținează pe zi ce trece. Acum așteaptă fără speranță.”

Am citit cartea în tihnă, în liniște, simțind cum mă las purtat într-o lume de basm, într-o lume în care totul pare posibil și în care nimic nu se supune „legilor firești”. Chiar dacă povestea se derulează încet, într-un ritm cadențat, bine pus la punct, și autoarea ne prezintă nenumărate locuri, peisaje, spații, oameni cu povești, povești în sine și legende, nu am simțit nici măcar pentru o clipă nevoia ca totul să se miște mai repede. Dimpotrivă, de fapt: eu chiar am citit această carte simțind bucuria pe care autoarea probabil a resimțit-o scriind. Puterea cuvintelor, iubirea pentru cuvântul scris, pasiunea, patosul - prezența acestora este palpabilă în povestea lui Setterfield, pulsează între paginile cărții. Este o poveste blândă, pe alocuri chiar foarte tristă, despre momentele de magie și miracol care ne binecuvântează viețile, care ne dau speranță și înfloresc în noi. Plasându-și acțiunea în anul 1887, ca spațiu alegând malul râului Tamisa, Setterfield rămâne fidelă unei perioade istorice aparte: o perioadă plină de superstiții, folclor, povești despre fantome, spirite, ghicitori. O perioadă pe care reușește să o scoată în evidență cu un talent scriitoricesc desăvârșit!

„- Păi, atunci, a încheiat omul cu înțelepciune, doar dacă ceva e imposibil, asta n-are de ce să-nsemne că nu s-ar putea să se-ntâmple.”

Prin urmare, drept cititor ajungi să ai propriile incertitudini privitoare la „ce este real în poveste” și „ce este supranatural” în această. În cele din urmă, oamenii sunt înzestrați cu niște „trăsături” aparte. Este chiar supranaturală capacitatea lui Bess de a privi în sufletul cuiva, de a-i descoperi adevărata natură, sau mai degrabă este o însușire a unui suflet pur? Cât este real și cât este magie în acest aspect? Dar ideea în sine este că Setterfield reușește atât de frumos, cald, să livreze toate acestea, încât povestea devine precum o mângâiere, precum o îmbrățișare. În acest basm, Setterfield îți deschide ochii asupra lumii din jur, asupra „magiei” din lucrurile simple, cu care avem în permanență contact. Deși există foarte multe personaje care joacă un rol mai mult sau mai puțin important în carte, fiecare are ceva de spus, fiecare are ceva de reiterat - poartă mesajul unui suflet, poartă o poveste în sine. Chiar în carte, de fapt, Setterfield subliniază câtă putere au poveștile în a modela oamenii, în a le da un scop și o finalitate, „un sens” anume. Un superb basm, țesut cu atenție și grijă de către o autoare care, foarte ușor aș spune, fără efort, a transformat A fost odată un râu într-o carte atemporală, pe care nu o voi uita niciodată. 

„Beau și stăteau pe gânduri, și iar beau și iar stăteau de vorbă, și iar beau și iar se certau. Gândurile li se învârteau ca titirezul, descopereau noi curenți în curenți, întâlneau contracurenți, iar uneori se simțeau chinuitor de aproape de marea descoperire, dar, în ciuda tensiunii dezbaterilor, la sfârșit nu știau mai mult decât la început.”

Trebuie să recunosc că, într-o oarecare măsură, romanul mi-a amintit de cartea de debut a autoarei Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, un roman magic, cuceritor, poetic și fermecător. În aceeași măsură, cartea lui Diane Setterfield reușește să îmbine admirabil atmosfera de basm a ținuturilor magice cu un fel de realitate dură, să-i spunem așa, cu o scriitură dramatică, aparte. În schimb, distribuția de personaje este mult mai mare în romanul de față, și este foarte ușor să te pierzi în gama variată. Totuși, pentru mine nu acesta a fost interesul principal, ci faptul că citesc o poveste extraordinar de bine scrisă, în care pot simți pasiunea și iubirea pentru cuvinte. Cu un ritm plăcut, tihnit, această carte nu este una pe care să o citești rapid, în grabă, ci este o lectură care trebuie savurată pagină cu pagină, minut cu minut, clipă cu clipă. Crede-mă, te va răsplăti din plin! Eu am fost cucerit din prima clipă, chiar dacă nu este o carte pe care am citit-o pentru răsturnări de situație, tensiune și altele de genul ăsta (cum, de altfel, îmi plac). A fost o carte pe care o citești pentru suflet, pentru frumusețe și speranță. 

„Iar acum, dragă cititorule, povestea s-a sfârșit. E vremea să mai traversezi o dată podul și să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e și nu e Tamisa, trebuie să își continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul, și, la urma urmelor, vei fi având și tu, fără îndoială, râurile tale care abia te așteaptă.”

Un „antidot” pentru stresul vieții reale, cu o poveste captivantă care portretizează iubirea și bunătatea, faptul că în lume mai există și... lumină! O experiență literară unică, aș spune, de a cărei călătorie m-am bucurat pe tot parcursul. Nu m-aș putea gândi la o lectură asemănătoare, la o lectură care, în ultima vreme, m-a făcut să mă simt atât de liniștit... atât de diferit! Chiar dacă punctul de plecare al cărții îl reprezintă găsirea fetiței, există multe alte substraturi încorporate în această idee principală. Fiecare personaj în sine este, de fapt, o poveste, fiecare poartă o povară, un secret, un sentiment. Realismul magic transformă totul într-o poveste deosebit de frumos spusă, cu o atmosferă gotică rafinată, alegorică, misterioasă. În cele din urmă, mi s-a părut că această carte este, de fapt, o odă închinată literaturii în sine, puterii cuvintelor, artei de a povesti - până la urmă, povestirea verbală reprezintă însuși catargul lumii, catargul unei bărci aflate pe mare în mijlocul furtunii. Iar Lebăda este poveste, este mit, este legendă și basm - toate hrănind sufletele și inimile iubitoare de frumos ale oamenilor.

Minciunile pe care le spun, de Julie Clark - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2024

Traducere: Luminița Gavrilă

Născută și crescută în Santa Monica, statul California, Julie Clark a fost o cititoare pasionată încă din copilărie. După ce a absolvit University of the Pacific și a lucrat o scurtă perioadă la departamentul de sport de la University of California, s-a întors acasă, în Santa Monica, pentru a fi profesoară. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu cei doi fii ai săi și cățelul lor, un golden doodle pus pe șotii. Romanul ei de debut, The Ones We Choose, a fost publicat în 2018, iar drepturile de ecranizare au fost cumpărate de compania Lionsgate. Ultimul zbor (publicat de Editura Trei, colecția Fiction Connection. Crime, 2022, traducere de către Monica Vlad) s-a bucurat de un succes imens încă de la apariție, devenind bestseller internațional. De asemenea, a fost recomandată de Indie Next Lists și Library Reads și a fost aleasă una dintre cele mai bune cărți din 2020 de către Amazon Editors și Apple Books. O puteți urmări pe julieclarkauthor.com.

🤥 AMBIVALENȚA MINCIUNII: E BINE & NU PREA, DEPINDE DIN CE PERSPECTIVĂ PRIVEȘTI - A MINCINOSULUI SAU A CELUI MINȚIT 🤥 

Două femei. Multe nume de împrumut. Meg Williams. Maggie Littleton. Melody Wilde. Nume diferite ale aceleiași persoane, în funcție de oraș, în funcție de operațiune. E o impostoare care își șterge propria identitate și devine oricine ai nevoie să devină — studentă, life coach, agent imobiliar. Îți spune exact ce ai nevoie să auzi și, până să termine, probabil că ai pierdut deja tot. Kat Roberts așteaptă de zece ani revenirea femeii care i-a dat viața peste cap și e hotărâtă s-o demaște. Dar pe măsură ce devin tot mai apropiate, convingerile încep să i se clatine, iar Kat ajunge să se întrebe cine e adevărata țintă a lui Meg. Minciunile pe care le spun este un thriller care intră în profunzimea psihicului și motivațiilor celor două femei care caută neabătute dreptate pentru trecut și rescriu viitorul.

„Care sunt cele mai importante trăsături de care ar avea nevoie un escroc? Mulți ar spune carismă. Unii ar spune inteligență sau capacitatea de a minți și manipula. Alții poate ar vorbi despre capacitatea de a reacționa prompt. De a se replia rapid când ceva nu merge bine.

Acestea nu sunt niște răspunsuri greșite, dar nu sunt cele pe care le-aș da eu.

Atributele unui escroc desăvârșit sunt răbdarea și încrederea.”

Unul dintre puținele thrillere citite în ultimele luni și care a primit 5 steluțe din partea mea. Mi-a plăcut enorm, enorm, de la început până la sfârșit. Am adorat-o pe Meg, și poate „enorm” și „a adora” nu vă transmit foarte multe, fiindcă-s arhifolosite & cuvinte dintr-alea impresioniste - dar, sincer, cel mai important este faptul că știu că această carte mi-a plăcut; iar dacă rezonați cu lecturile mele, atunci am certitudinea că o să vă placă (cel puțin) la fel de mult. Nu aveam așteptări de la carte, sincer, pentru că nici nu știam despre ce este vorba (nu obișnuiesc să citesc descrierile de pe spate), nici n-am mai citit vreo altceva de la autoare (deși am și cealaltă carte în bibliotecă, la care probabil voi ajunge cât de curând). Am iubit-o pe Meg, o escroacă de zile mari, dar o escroacă asumată și inteligentă, care a știut cum să pună problema, cum să-și desfășoare șiretlicurile, a gândit totul și, bineînțeles, a plecat cu totul de la cei cu care a intrat în contact. O impostoare de zile mari, un personaj foarte bine conturat și complex, pe care la început poate îl urăști, dar pe care, după ce-l descoperi, pur și simplu îl adori.

„În fiecare escrocherie, în fiecare identitate pe care o îmbrac trebuie întotdeauna să încep cu ceva adevărat. Ceva real.”

Kat, pe de altă parte, este mereu pe urmele lui Meg - știe ea ceva, și cam spre acel ceva își îndreaptă și autoarea atenția. La o adică, toate vor duce într-acolo, unde vom descoperi care-i treaba și de ce Kat este atât de pornită să o scoată pe „adevărata Meg” la lumină. Drept urmare, se va da pe lângă ea, va încerca să-i intre sub piele, convinsă că Meg nu are habar de adevăratele intenții ala așa-zisei „noi prietene”. Well, eu cred că Meg este îndeajuns de trecută prin viață pentru a-și da seama cum stau, de fapt, lucrurile - de fapt, la rândul ei, propria-i viață este o minciună continuă, deci nu prea ai cum s-o tragi pe sfoară când „a trage pe sfoară” pentru ea e un stil de viață în sine. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica dintre cele două, însă cel mai mult mi-a plăcut ce-a fost în stare să facă Meg pentru a-și duce la bun sfârșit planul colosal. Un roman ingenios, surprinzător, plin de întorsături de situație și absolut delicios, în care, părerea mea, Meg a făcut toată treaba. Evident, și Kat a fost importantă, dar a rămas pe un plan secundar, toată lumina reflectoarelor fiind pusă asupra lui Meg.

„Pentru prima dată mă gândesc că s-ar putea să fiu în rahat până în gât.”

A mers foarte, foarte rapid. Cred că l-am citit doar în două reprize, fiindcă abia așteptam să văd încotro se vor îndrepta toate și ce anume voi mai descoperi pe parcurs. Scriitura a fost ușoară, dar fără a face rabat în ceea ce privește calitatea, să spun așa - chiar a avut sens, nimic nu pare să fi fost în plus (sau în minus), iar micile inserții care au avut rolul de a duce lectura într-un registru ușor mai profund, mai emoționant, m-au încântat la culme. Nu-i pot găsi niciun defect, pentru că totul a fost atent dozat, bine pus la punct și elaborat într-o dinamică specifică unui thriller: rapid, dar fără a părea tras de păr, intens, dar fără a fi introduse plot twist-uri dintr-alea care nu te conving și te lasă rece. Minciunile pe care le spun, primul meu contact cu Julie Clark, s-ar putea să dea undă verde unei autoare care oferă multe - sper ca și Ultimul zbor să fie cel puțin la fel de interesantă precum această carte. Bineînțeles, voi reveni și cu o recenzie după ce o voi fi terminat (cel mai probabil mă voi apuca de ea după ce termin lectura pe care abia am început-o; scrierea acestei „recenzii” mi-a reamintit, de fapt, cât de mult mi-a plăcut această carte).

„(...) Diferența dintre justiție și răzbunare depinde de cine spune povestea.”

Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, sunt sigur că veți avea parte de o experiență interesantă și plină de tensiune. N-ai cum să n-o placi pe Meg, n-ai cum să nu-i adori șiretlicurile și felul în care reușește să-și tragă pe sfoară „victimele”. Când descoperi, de fapt, care-i toată treaba, ajungi să înțelegi mult mai bine anumite decizii pe care le-a luat, și, în esență, felul ei de-a fi, de ce face asta și ce anume caută, de fapt, prin tot ceea ce face. Un roman intens, foarte bine scris, cu o dinamică bună și personaje de care te atașezi rapid. Merge rapid - pentru mine, acesta a început să fiu un criteriu definitoriu în a clasa o lectură thriller drept bună sau mai puțin bună -, nu te solicită, dar reușește în schimb să se ridice la standardul unei lecturi-cu-sens, nu doar al unei alte-lecturi-bune. Mi-a plăcut, aș că nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere. Repet, dacă rezonați în general cu lecturile pe care le am, atunci sunt absolut convins că o să vă placă și această carte! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții Julie Clark, Minciunile pe care le spun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!