Ultima crimă de la sfârșitul lumii, de Stuart Turton - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihnea Arion

Stuart Turton este un scriitor și jurnalist englez. A absolvit Universitatea din Liverpool, cu o diplomă în limbă engleză și filosofie. Timp de un an a fost profesor în Shanghai, apoi a început să fie jurnalist specializat în tehnologie la Londra. S-a mutat trei ani în Dubai ca să devină jurnalist de călătorie. Romanele lui Stuart Turton au fost traduse în patruzeci de limbi și s-au vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea. După cum declară singur, îi plac cărțile, îi plac oamenii care scriu cărți și îi plac oamenii care citesc cărți.

꩜ REZOLVĂ CRIMA CA SĂ SALVEZI CE A MAI RĂMAS DIN LUME. UN ROMAN POSTAPOCALIPTIC, LA GRANIȚA DINTRE THRILLER & SF ꩜

În afara insulei nu mai e nimic. Lumea a fost distrusă de o ceață care a măturat planeta, ucigând orice atingea. Pe insulă, atmosfera e idilică. O sută douăzeci și doi de săteni și trei oameni de știință trăiesc în armonie. Sătenii se mulțumesc să se ocupe de pescuit, agricultură și ospețe, să se supună orei de stingere din fiecare noapte și în general să facă tot ce le spun oamenii de știință. Asta până când, spre oroarea tuturor, unul dintre oamenii de știință e găsit înjunghiat mortal. Ce e mai rău, asasinarea femeii a declanșat căderea sistemului de securitate din jurul insulei, iar ceața începe să se apropie. Întreprinzătoarea Emory și fiica ei Clara au la dispoziție 107 ore să dezlege misterul ca să-i salveze pe toți. Însă căderea sistemului de securitate a însemnat și că toată lumea și-a pierdut orice amintire din noaptea fatidică, ceea ce înseamnă că asasinul ar putea fi oricine – chiar fără ca el însuși să știe ce a făcut.

„Emory a auzit povestea asta atât de des încât ar putea s-o recite cu inflexiunile exacte ale tatălui ei. Cu nouăzeci de ani în urmă, pe toate continentele au apărut gropi imense care au înghițit orașe întregi. O ceață neagră și ciudată se revărsa din ele, plină de insecte strălucitoare care sfâșiau tot ce atingeau. Indiferent ce încercau națiunile lumii, ceața continua să se răspândească. 

A fost nevoie de un an ca să acopere pământul, societățile prăbușindu-se în lupte interne și barbarie cu mult înainte să fie distruse. Singurul semn de speranță a fost o transmisiune de la Niema, care chema toți supraviețuitorii pe o mică insulă din Grecia.”

Opriți planeta, pentru că Stuart Turton a mai publicat o carte. Opriți-o de două ori, pentru că această carte a fost tradusă și la noi, de către Mihnea Arion. Mulțam fain, Mihnea, și mulțumim Crime Scene Press pentru toate fainele apariții pe care ni le oferiți. Dap, eu sunt mare fan Stuart Turton, asta după ce am citit și celelalte două cărți care au fost traduse la noi. Observ cât de versatil e tipu' ăsta - 3 romane foarte diferite între ele (deși păstrează reminescențe ale unei teme ușor SF, paranormale), toate thrillere, de-o efervescență deosebită. Cartea de față, Ultima crimă de la sfârșitul lumii, m-a ținut acolo fără să-mi dau seama cum au trecut aproape 400 de pagini. Pur și simplu citeam și citeam și citeam și nu mă mai opream, pentru că voiam neapărat să aflu care-i faza și ce se va întâmpla în continuare. Recunosc, eu nu-s mare fan science-fiction, nu știu de ce, pur și simplu nu m-au atras vreodată cărțile de genul, însă în romanul acesta avem și o componentă SF semnificativă - să fie ceața aia bizară care distruge totul în calea ei, să fie „vocea” pe care fiecare o aude și care vorbește fiecăruia dintre săteni, să fie ce vom fi aflat la un moment dat... Sau să fie ideea asta de lume postapocaliptică, sau toate la un loc? Cred că toate la un loc, de fapt. Oricum, dincolo de asta, aș spune că romanul acesta are și o componentă umană & profundă deosebită.

„Ea nu înțelege că satul e o mașinărie, că fiecare viață e o rotiță și un angrenaj. Atât timp cât rezistă, la fel o să reziste și omenirea. În seara asta o să moară oameni, dar pot fi înlocuiți. Am mai făcut-o până acum.

Singurul lucru care contează este mașinăria.”

Povestea urmărește mai multe personaje - avem 3 oameni de știință, „mai marii orașelor și ai satelor”, așa-zișii „Bătrâni” de neatins, care într-un fel sunt văzuți ca niște conducători ai satului bizar de pe insula bizară unde s-au întâmplat & se întâmplă chestii bizare. Pe scurt, toată omenirea a dispărut când o ceață s-a ridicat și a început să facă prăpăd în calea ei. Cei de pe insulă, undeva în jur de 160 de oameni, dacă bine țin minte, sunt protejați de niște câmpuri magnetice sau electrice sau electromagnetice, irelevant de ce anume, așa-zisul „sistem de securitate”. Dar, la un moment dat, se-ntâmplă ceva destul de ciudat - un personaj important este găsit mort, se presupune că a fost ucis, există dovezi care indică faptul că a fost ucis, iar ceața începe să înainteze... Încet și sigur, sigur și încet. Emory este unul dintre personajele principale - în cârca ei, într-un fel, este pusă toată treaba asta de a rezolva ce s-a întâmplat, de a afla cine a comis crima, astfel încât ceața să se oprească din a înainta. Bineînțeles, nu-i va fi ușor, pentru că la mijloc este vorba despre un plan bine pus la punct, întortocheat, în care nimic nu-i ceea ce pare. Pe măsură ce încearcă să descopere ce s-a întâmplat, va afla o mulțime de lucruri care o vor face să pună la îndoială tot ceea ce știa despre această insulă în aparență liniștită, care „are grijă de ei”!

„Atâta timp cât e în viață, există o șansă ca ea să găsească o cale să distrugă ceața și să-și salveze sora, ceva ce nimeni altcineva de pe planeta asta nu o poate face. Pentru binele tuturor, trebuie să împiedice descoperirea adevărului.

Ce înseamnă câteva vieți în comparație cu asta?”

Enorm mi-a plăcut această carte, nu i-aș putea găsi vreun cusur. Mi-au plăcut mult personajele, realitatea lor, cât de umane sunt, conflictele interioare, mi-au plăcut mult pasajele profunde privitoare la umanitate și ce înseamnă aceasta, sau poate ce-nseamnă să o pierzi, pe care Stuart Turton le-a inserat. De acțiune nici nu mai zic, fiindcă totul mi s-a părut atât de bine dozat și atât de bine construit încât, așa cum am și menționat, n-am mai putut să mă desprind de carte. Să ne înțelegem, are aproape 400 de pagini și, cuantificând timpul petrecut în compania ei, am citit-o în doar câteva ore (deși am început-o undeva miercuri seara și am terminat-o joi). Efectiv citeam, apoi luam o mică pauză, și iarăși reveneam la ea - prea curios am fost de tot ce are să urmeze. Îmi place la nebunie cum scrie Stuart Turton - atât de mult îmi place încât, după ce am terminat cartea, am început să citesc și „Mulțumirile” autorului. Pentru mine, Stuart Turton e un autor versatil, original, autentic, care reușește foarte bine să speculeze anumite teme, să le valorifice cu succes. De altfel, este și bine documentat, pentru că tind să cred că este necesar să stăpânești anumite lucruri înainte de a scrie despre ele, cel puțin la un nivel tehnic. Sau, în fine, știi să le speculezi în așa fel încât să convingi cititorul. Pe mine m-a convins!

„- (...) Pentru control se poate conta întotdeauna pe speranțele false.”

Ultima crimă de la sfârșitul lumii este o carte pe care aș recomanda-o oricui, chiar și unui cititor care nu-i fan SF. Nici eu nu sunt, dar mi-a plăcut la nebunie cartea. Reușește să îmbine armonios mai multe teme, mai multe „registre” - e și thriller, e și science-fiction, dar este și o carte destul de dramatică, o carte care poate fi emoționantă și profundă prin prisma abordării anumitor subiecte. De ce există o astfel de insulă? Cât de departe ești dispus să mergi pentru a asigura supraviețuirea? Care este prețul pe care îl plătești pentru minciunile spuse? Sunt minciunile o justificare atunci când „scopul este nobil”? Ce înseamnă, de fapt, „scop nobil”? Multe, multe întrebări. Or, pe de altă parte, cred că-i o carte care pur și simplu te antrenează și te ține acolo - și, până la urmă, asta vrem de la un thriller bun, nu? Eu chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că nu cred că are cum să dea greș. Stuart Turton este un maestru al genului, cel puțin pentru mine, și abia aștept să scoată o nouă carte. Așa cum ne-a promis și în secțiunea de „Mulțumiri”, următoarea va fi „(...) un thriller mai contemporan”. Nu știu, boss, că eu ți-aș citi și lista de cumpărături, tu doar scrie și de restul avem noi grijă. Așadar, dacă aveți ocazia, nu ezitați să puneți mâna pe ea, sigur o să vă placă. Lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Stuart Turton, Ultima crimă de la sfârșitul lumii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stuart Turton, apărute și pe blog: 

| Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle | Diavolul și apa întunecată |

Pânda de noapte, de Tracy Sierra - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Negrilă

Tracy Sierra s-a născut și a copilărit în munții din Colorado. Este avocat și locuiește în New England, într-o veche casă colonială, unde are propria cameră secretă. Când nu scrie, își petrece timpul cu soțul ei și cei doi copii. Pânda de noapte (Editura Trei, colecția Fiction Connection Crime, 2024, traducere de către Mihaela Negrilă) este romanul său de debut și a fost selectat pentru Fallon Book Club, inițiat de moderatorul TV Jimmy Fallon (comedian, actor, cântăreț, scriitor, producător și prezentator de televiziune american, cunoscut pentru interpretarea de roluri comice în cadrul emisiunii Saturday Night Live și pentru prezentarea talk-show-urilor Late Night with Jimmy Fallon și The Tonight Show Starring Jimmy Fallon).

🌒 CÂT DE PRIETEN ÎȚI ESTE ÎNTUNERICUL? 🌒

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

„Pe urmă, un răget, o furie guturală.

Pentru că dormitorul fetiței era gol. Pentru că patul ei încă era cald.

- Treceți înăuntru chiar acum, șuieră ea.

De data asta, copiii nu mai șovăiră.”

Ei bine, să zicem că a fost un thriller okay-ish. Partea mai puțin plăcută este că, deși a început chiar rapid (te bagă direct în acțiune, într-o atmosferă apăsătoare, tensionată, atât de densă încât picură), încetul cu încetul totul a devenit, cel puțin pentru mine, mult prea greoi. Mult prea agasant, pe alocuri. Mult prea greu de crezut și, implicit, asta mi-a cam știrbit din plăcerea lecturii. Sincer, am citit această carte acum destul de mult timp, și vag reușesc să-mi amintesc ce anume s-a întâmplat - știu doar că nu cunosc numele personajelor (sau le-am uitat), că mi s-a părut că la un moment dat nu prea se mai întâmpla nimic și nici nu bănuiam, de fapt, ce s-ar mai putea întâmpla, și că m-am bucurat când în sfârșit am ajuns la sfârșit și am putut s-o las deoparte. De altfel, îmi amintesc și faptul că sfârșitul mi s-a părut a fi „doar ca să fie”, și într-un fel am putut să-mi dau seama că vorbim despre un roman de debut, fiindcă pe alocuri este destul de abundent în lacune și ar putea fi îmbunătățit. Ciudat să zic eu, care nu am scris cartea, c-ar fi putut fi îmbunătățit, nu? Dar, în sfârșit, Tracy Sierra cred că mai mult a reușit să dea lovitura în ceea ce privește atmosfera cărții care, într-adevăr, este obsedantă & de-a dreptul ciudată pe alocuri. Acesta cred că a fost, de fapt, punctul forte al cărții de față. În rest, din păcate lucrurile n-au fost la fel de roz...

„- Mami, ai zis că nu există monștri.

Își lăsă în jos capul, simțind cum asupra ei se coboră o greutate imensă.

- Îmi pare rău, șopti. Am mințit.”

Pânda de noapte spune povestea unei femei cu doi copii care, deodată, se trezește cu un intrus în casă. Din acest punct, începe o luptă contracronometru pentru supraviețuire, și se tot ascunde în diferite locuri (sau doar într-unul, și îl consideră cel mai potrivit - nu mai țin minte) pentru a evita să dea ochii cu acesta. Mai ciudate devin lucrurile în momentul în care tipu' începe să-i solicite anumite lucruri, ceea ce înseamnă că o cunoaște și că, cel mai probabil, e cineva din cercul apropiat. Noi asta știm, de fapt, pentru că însăși ea îl recunoaște pe el, dar nu ne spune cine este. Doar trăim alături de ea toate momentele alea de teamă & angoasă care o încearcă, pentru că se vede neputincioasă de a reacționa fizic - așadar, nu-i rămâne decât să se ascundă și să aștepte cel mai potrivit moment pentru a reacționa - fugind din casă. Într-adevăr, atmosfera devine foarte sufocantă și tensionată în această carte, pentru că Tracy Sierra chiar mi se pare că a reușit să creeze cu atenție această valență a cărții. Mai nepotrivit mi s-a părut faptul că, în toiul unei spargeri, când un posibil criminal (așa-zis „Ungherul”) umblă deasupra, la etaj, tipa asta să vorbească cu copiii ei și să le spună povești, chiar și în șoaptă. Nu știu, poate chiar așa reacționează, de fapt, copiii. Aș fi mizat mai mult pe tăcere absolută, sincer să fi! 

„Acolo, în prag, durerile cumplite pe care le putea provoca Ungherul îi explodară în cap, infinite. Ce era aia în comparație cu ce se afla afară, dincolo de această ușă?

Inspiră, expiră și, în sfârșit, acceptă. Păși afară din casă. În timp ce închidea ușa în urma ei, ochii i se fixară pe grilajul din scară până când ușile se închiseră și micul drug căzu înapoi la locul său, încuind-o pe dinafară.

Punctul de la care nu mai exista întoarcere.”

Nu știu ce-aș mai putea spune despre carte, decât că pentru mine atmosfera chiar a fost una reușită, dar în ceea ce privește restul... Cam nu prea. Ah, da, și trebuie să mai menționez că planurile narative alternează între momentul de față - situația în care se găsește tipa cu cei doi copii - și momente din trecut, care vizează în primul rând relația ei cu soțul și familia acestuia. În primă instanță nu prea îți poți da seama ce relevanță ar avea și cel de-al doilea plan narativ, dar încetul cu încetul se construiește „concluzia acestei cărți”. Mi-ar fi plăcut, spre exemplu, ca personajele să aibă nume, să le pot identifica nu neapărat mai ușor, dar să le dau o oarecare valență „umană” (să zic așa). Altfel, nu m-am prea putut apropia de ele, și nu am făcut decât să privesc din exterior ce se întâmplă și, în fine, încotro se îndreaptă lucrurile. La un moment dat, lectura devenise și greoaie, pentru că mi se părea că nu se mai întâmplă nimic și autoarea nu face decât să bată pasul pe loc. N-a fost cazul să mă facă să o las deoparte, pentru că, repet, chiar mi s-a părut că atmosfera și tensiunea au fost foarte frumos create, încât să devină aproape palpabile. Însă, dacă ar fi reușit să dea o formă mult mai dezvoltată și acțiunii, cu siguranță ar fi ieșit un thriller demențial. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Tracy Sierra, Pânda de noapte, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

El & ea, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2024

Traducere: Ruxandra Tudoran

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. Piatră, hârtie, foarfecă urmează să fie adaptat într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. La Editura Storia Books au mai apărut și romanele: Daisy Darker (traducere de către Oana Dușmănescu), Buna fată rea (traducere de către Alina Marc Ciulacu) și Piatră, hârtie, foarfecă (traducere de către Roxana Brînceanu).

🔐 Fiecare poveste are două versiuni: a ta și a mea, a noastră și a lor, a lui și a ei. Concluzia? Cineva mereu minte. 🔐

Când o femeie este ucisă în Blackdown, un sat tipic englezesc, prezentatoarea de știri Anna Andrews acceptă cu reticență să se ocupe de caz. Detectivul Jack Harper are motive întemeiate să nu vadă cu ochi buni implicarea ei, până când devine suspect în propria anchetă de crimă. Cineva nu spune adevărul, iar pentru unele secrete merită să ucizi. El & ea este un thriller psihologic enigmatic și ingenios, narat de două personaje pricepute în arta manipulării, care îi vor ține pe cititori în suspans până la final.

„Poate că și eu sunt o mincinoasă.”

Nu este primul meu contact literar cu Alice Feeney - de la ea am mai citit și Daisy Darker și Piatră, hârtie, foarfecă, însă din păcate nu am ajuns (încă) și la Buna fată rea. Urmează, totuși, cât de curând! Spun asta pentru că este necesar să menționez că deja pot avea o părere destul de avizată privitoare la stilul autoarei, dacă-mi place sau nu... Și, sincer, încă nu am un răspuns bine fundamentat, dar tind să cred că Alice Feeney chiar e o autoare bună. Spre exemplu, cartea de față mi-a plăcut la nebunie, și același lucru este valabil și în cazul cărții Piatră, hârtie, foarfecă. Însă, Daisy Darker nu mi-a plăcut mai deloc, deși știu persoane cărora le-a plăcut la nebunie. Oricum, cred că voi avea o părere mult mai clară după ce voi fi citit și cealaltă carte scrisă de Alice Feeney pe care o am. Așa, revenind... Volumul de față m-a surprins foarte tare - pentru că, sincer, nu mă așteptam neapărat să-mi placă -, și mi-a depășit toate așteptările. De altfel, nici nu îmi amintesc ultima oară când am devorat o carte într-o zi - vă spun, m-a prins de la început și n-am mai putut s-o las din mână, am fost mult prea curios încotro se îndreaptă toate... Și, pe bune, în ce direcție s-a duuuus lucrurile, nici n-aveți idee.

„- Faptul că ești căsătorit cu o persoană nu înseamnă că știi totul despre ea, Jack.”

Îi avem pe Anna Andrews, prezentatoare, și pe Jack Harper, un detectiv. Toate bune și frumoase, apare o crimă bizară, și de-aici încep să se spargă toate secretele și toate minciunile și toate conflictele și tot trecutul, încet & sigur, își face loc în prezent. Pentru că Anna Andrews și Jack Harper nu sunt chiar ceea ce ar părea să fie. Dintre toți, Anna este cel mai intens implicată în profunzimile acestor crime - dap, pentru că evident că o crimă se va fi transformat în mai multe. Adevărul? Ei bine, avem de-a face cu „mincinoși patologici”, așadar nu prea ai în cine să ai încredere. Manipulatori, cei doi își prezintă poveștile de viață și, încetul cu încetul, îți dai seama că știu mult mai multe decât scot la iveală. Mi-a plăcut mult felul în care, în cele din urmă, toate s-au legat și au dat un sens întâmplărilor din carte. Niște lucruri destul de ciudate au ieșit la iveală la un moment dat, și mi-am spus că, în fine, are și o componentă destul de sick, și recunosc că mie-mi plac thrillerele astea care au ceva de-a dreptul bizar în ele. El & ea a fost un thriller de acest gen, și a reușit să mă captiveze de la început până la sfârșit, pentru ca în cele din urmă să-mi dea fatality prin deznodământul ăla și plot twist-ul ușor neconvingător, dar chiar satisfăcător. 

„Zidurile emoționale pe care le ridicăm au menirea de a ne ține pe noi, cei reali, în interior și pe ceilalți, la distanță. Eu îl fac pe al meu mai zdravăn, o cărămidă de răzbunare după alta.

Toți ne ascundem în spatele versiunii noastre pe care permitem restului lumii să o vadă.”

Pe lângă asta, o oarecare „problemă” pe care am avut-o au fost detaliile ușor prea multe la un moment dat, prea multe & prea fără vreo relevanță pentru acțiune. OK, poate ar trebui să încep să agreez faptul că detaliile de genul sunt necesare pentru a umple pagini și a da cărții un anumit volum - dar, pe bune, chiar nu mă interesează să cunosc de-a fir a păr toată traiectoria pe care Anna a avut-o de când s-a ridicat de pe canapea pănâ când a ajuns în bucătărie și așa mai departe. Unii cititori spun că astfel de detalii sunt OK, reușesc să te „introducă” și mai mult în poveste, în atmosfera ei. Dimpotrivă, mie mi se pare că detaliile și descrierile exagerate nu fac decât să șubrezească din dinamică, din intensitate și starea aceea „alertă” pe care vreau s-o resimt în timp ce citesc un thriller (bun). Dar, OK, am zis că pot trece cu vederea lucrurile acestea și, întrucât chiar mi-au plăcut intriga și modul în care s-a desfășurat totul, nu au prea contat și lacunele acestea date de descrierile excesive. Ah, și să mai menționez, pentru a mai salva situația Feeney mai introduce și pasaje dintr-alea profunde, ceea ce pentru mine chiar e un lucru binevenit în cărțile thriller care deseori sunt destul de austere când vine vorba de partea asta mai emoționantă a lecturii...

„E imposibil să știu în cine să am încredere.”

În sfârșit, El & ea chiar a fost un thriller reușit, care m-a surprins plăcut. A avut personaje faine, bine dezvoltate, a avut un punct de plecare interesant și, una peste alta, acțiunea a fost alertă și a reușit să mă țină acolo. Repetându-mă, deznodământul mi s-a părut puțin cam prea forțat, ușor neconvingător, dar nu m-a deranjat atât de tare încât să-mi știrbească din plăcerea lecturii. De fapt, chiar nu mă așteptam deloc la asta, dar nu cred că s-ar fi așteptat vreodată cineva la așa ceva. Poate tocmai asta a și încercat, de fapt, Alice Feeney să facă. Recunosc, pe de altă parte, că a fost foarte interesant modul în care autoarea „a justificat” de fapt toată situația în sine. Dacă pui cap la cap indiciile și informațiile pe care le afli, chiar îți dai seama că, ei bine, până la urmă nu-i chiar așa de necrezut ceea ce de fapt s-a întâmplat. Chiar e un thriller pe care îl recomand cu mare încredere, și multe persoane au fost curioase cum mi se pare atunci când am postat la story, pe Instagram, faptul că o citesc. Am revenit cu păreri după ce am terminat-o - e un volum care își merită timpul și, dacă stau bine și mă gândesc, s-ar putea să fie volumul scris de Alice Feeney care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Dar mă mai gândesc...

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, El & ea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Alice Feeney, apărute și pe blog: 

| Daisy Darker | Piatră, hârtie, foarfecă |

Istoria celor cuminți, de Titus Radu - Recenzie

Editura: Junimea

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 230

Anul apariției: 2024

Titus Radu (născut în 1970, Orăștie) a studiat istoria în cadrul Universității din București, cu licență și master în domeniu. Activează ca profesor în învățământul preuniversitar bucureștean. A debutat în 2015 cu romanul Emigration Blues la Editura Alfa din Iași, carte care a obținut premiul pentru cel mai bun debut în cadrul Zilelor Recoltei Editoriale, ediția 2015. Doi ani mai târziu, publică la Editura Paralela 45 romanul Hornuri de argint, iar în 2018 va publica, la Editura Alfa, romanul Sclipitorii. Istoria celor cuminți, volumul de față, este cel mai recent roman al său, apărut în anul 2024 la Editura Junimea.

🌿DESPRE OAMENI & POVEȘTILE PE CARE LE AU DE SPUS & LECȚIILE PE CARE LE AVEM DE ÎNVĂȚAT & DESPRE ISTORIE ÎN FORME DINTRE CELE MAI SURPRINZĂTOARE🌿

Eu încă am încredere în autorii noștri, încă am încredere că pot reuși „să scape” de nevoia (să-i spun așa?) de a scrie despre comunism, cu tot ce a însemnat acesta. Într-adevăr, este necesar să citim despre respectiva perioadă - dar, vedeți, cam ți se ia la un moment dat. Înțeleg de ce mulți dintre cititorii actuali strâmbă puțin din nas și se gândesc de două ori (trei, patru, cinci...) înainte de a cumpăra o carte scrisă de un autor român. La rândul meu, fac exact la fel, doar dacă nu vorbim despre autori precum Dora Pavel sau Cosmin Perța, ale căror cărți le cumpăr fără ca măcar să știu despre ce sunt. În schimb, odată cu lecturarea romanului Istoria celor cuminți, am mai adăugat pe lista scurtă un autor ale cărui viitoare apariții le voi citi fără nicio reținere - Titus Radu. De ce? Pentru că romanul de față nu doar că m-a surprins prin sinceritate, prin emoție și profunzime, prin realitatea pe care a reușit să o reitereze, ci m-a surprins și prin construcția pe care a avut-o, prin talentul autorului de livra lecții de viață, scene amuzante, dialoguri credibile, personaje memorabile și, în cele din urmă, o poveste pe care n-ai cum să n-o așezi lângă sufletul tău. Cât de dragi mi-au fost toți și cât de mult am trăit alături de ei! Atât de mult încât, când am ajuns spre sfârșit, n-am putut decât să mă întristez că-mi voi părăsi prietenii și-i voi lăsa să-și ducă în continuare viețile pe alocuri nefericite, dar împlinite în simplitatea după care atât de mulți tânjim și de care atât de mulți dintre noi avem nevoie.

„(...) Îl cunoșteam pe Ovidiu de ceva timp, încă dinainte să înceapă să o curteze pe Irina, sora mea. De multe ori îmi părea nesuferit nu numai pentru că era cam fanfaron, dar și pentru că spunea adevărurile cu o satisfacție vecină cu răutatea. Îi plăcea adevărul care-i strivea pe alții. Acum era clar că voia să demonstreze că mă arunc cu capul înainte într-o acțiune negândită. Așa și era, dar impulsul meu de a lua lumea în piept, cu orice risc, nu putea fi stăvilit.”

În Istoria celor cuminți n-aș spune că Titus Radu mizează neapărat pe componenta istorică a timpului respectiv, în sensul în care n-aș crede că face „subiectul central”. Totuși, reușește să livreze o bucată de istorie care, de obicei, se strecoară tăcută printre paginile manualelor, dar care, sub lumina talentului și scriiturii de-a dreptul fascinante, reușește să devină vie, să devină colorată și, culmea, incredibil de captivantă. Autorul nu doar povestește, ci reușește să reînvie o lume - cea a satului românesc post-comunist - unde ceva cândva banal se transformă în ceva acum extraordinar, iar cotidianul fie capătă accente absurde, fie melancolice sau profund amuzante. Or, toate la un loc! Deoarece nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, voi fi relativ vag în cele ce urmează: romanul urmărește povestea lui Ștefan, un „orășean” ușor dezrădăcinat care, dintr-un impuls mai degrabă romantic decât practic, decide să-și schimbe viața și să se mute în satul Suienii de Sus, un loc pe care bunica lui îl descria cu drag și patos, dar pe care îl va descoperi, treptat, într-un mod cu totul și cu totul diferit. Hotărât să devină fermier, Ștefan va porni într-o aventură ce va scoate la lumină toate absurditățile fermecătoare ale vieții rurale, dar va descoperi și foarte multe lucruri privitoare la trecutul familial. În Suienii de Sus, te pregătești ca pe fiecare uliță să fii nevoit să mai poposești puțin, pentru că fiecare personaj are de spus câte ceva - mai mult sau mai puțin adevărat, că, până la urmă, orice poveste bună merită înflorită puțin.

„Gropile comune ale Transnistriei sunt pline de oasele oamenilor cuminți care, exact ca Anița, au crezut că morțile lor teribile au fost vegheate, cuminte, de Dumnezeu.”

Acțiunea se desfășoară la scurt timp după Revoluția din 1989. În satul în care se mută, Ștefan o întâlnește pe Călina, colega sa de la primărie (dada, este nevoit într-o primă instanță să se angajeze la primăria din sat). Evident, Cătălina devine în scurt timp interesul romantic al lui Ștefan. Dialogurile dintre cei doi sunt condimentate cu umor și profunzime, trecând de la discuții filosofice la tachinări amuzante, fără a cădea în clișeele romantice obișnuite (dar, uneori, atât de necesare). Personajele lui Titus Radu sunt atât de bine dezvoltate și atât de credibile, verosimile, încât ai impresia că, dacă te-ai plimba printr-un sat similar, i-ai recunoaște imediat pe la vreo poartă. Și ai fi oricând invitat la ei în casă, la un ceai sau o cafea sau un pahar de ceva tare, să ți se răspundă la întrebări pe care nu le-ai pus vreodată sau să asculți lecții de viață de care nu știai că ai nevoie. Dincolo de toate, ceea ce face ca acest volum să fie de-a dreptul memorabil este, fără îndoială, stilul narativ al autorului. Mi s-a părut absolut genial modul în care autorul a reușit să transforme evenimente și întâmplări aparent banale - o discuție la birt, o întâlnire cu un vecin, o ședință la primărie sau la un târg săptămânal - într-o scenă plină de umor, ironie fină, dar și profunzime, uneori emoționantă, cu observații sociale surprinzător de actuale. Dialogurile sunt, cum deja probabil am spus, savuroase, personajele vorbesc exact așa cum te-ai aștepta să vorbească oamenii unui sat autentic, iar contrastele dintre idealismul protagonistului și realitatea rurală post-decembristă sunt ilustrate într-un mod aparte.

„- Tu ești doar văcar-arhivar sau vacă de-a dreptul? s-a supărat Călina. Nu înțelegi că e o societate de întrajutorare? O chestie de solidaritate. Omul ăsta va scoate România din sărăcie. Vom fi ca o mare societate pe acțiuni, în care acționarii primesc de opt ori mai mult decât investesc. E capitalism, nu pricepi? Ăsta-i capitalismul. În sfârșit avem și noi capitalism și tu te uiți strâmb! Comunistule!

- Poftim? m-am înfuriat de-a binelea. Ia ascultă, tu cu cine ai votat anul ăsta? Pun pariu că ai votat cu Iliescu, comunisto!”

Istoria celor cuminți, pe lângă faptul că explorează și redă viața satului, valorifică și subiecte mai ample: tranziția socială și economică din România anilor '90, efectele regimului comunist, reminescențele mai mult decât „reminescente” ale acestui regim, dar și nevoia umană, intrinsecă, de a găsi un loc căruia să-i aparții. Romanul lui Titus Radu este un roman al identității, al memoriei - atât individuale, cât și colective. Și totuși, în mijlocul acestor subiecte destul de serioase, Titus Radu își păstrează tonul lejer, aproape ludic. Într-un moment citești despre întâmplările aproape mistice prin care unii au trecut, iar realitatea altora pur și simplu te izbește, iar mai apoi te trezești zâmbind la replicile acestora, la „perlele” pe care le spun. Romanul combină foarte frumos umorul cu introspecția și, în egală măsură, eu chiar cred că își păstrează valoarea de document istoric. Tocmai din acest motiv, pe de altă parte, cred că, în mâinile altcuiva, această poveste ar fi putut rămâne cenușie, seacă, poate doar cu valoare „informațională”, să zic așa. Totuși, talentul autorului a făcut ca povestea să strălucească prin autenticitate și prin efervescența aceasta narativă. Este genul de carte care te face să înțelegi istoria nu neapărat ca pe o succesiune de date și fapte, ci ca pe un spațiu viu, populat de oameni adevărați, oameni cu defecte, cu visuri, oameni reali. Poate istoria aceasta a României, scrisă de „oamenii cuminți”, dar deloc plictisitori, ar trebui cunoscută de către mai mulți dintre noi. 

„(...) Începusem să înțeleg câte ceva, dar destul de nedeslușit, nu din cronologia vieții lui, pe care o știam destul de bine, era scurtă și înregistra doar evenimente folositoare unei arhive, de mai multe ori ea însăși inutilă, ci din felul lui de a trăi în echilibru cu semnele naturii, cu cilul zilei și al nopții ori cu cel al anotimpurilor, cu toanele oamenilor din jurul lui sau ale calului său (...). El trebuia să simtă noaptea - a bruscat-o cel mult cu lampa de gaz, dar i-a lăsat și ei loc în cămăruța lui, ceea ce un bec nu ar fi văzut -, să vadă stelele din pat și zorii de pe prispă, albiți în fumul țigării, să se scalde în lumina zilei și să primească răbdător ploaia, oriunde l-ar fi găsit. Machena era atent la semnele din jurul lui - indiferent că veneau de la cer, de la soare, de la șoaptele frunzișului, de la prima iarbă a primăverii sau de la oricare dintre miile de fețe ale naturii, încât părea un om foarte singur între oameni.”

În sfârșit, pentru că simt c-am spus multe fără să spun mare lucru, nu rămân decât cu dorința ca această carte să ajungă la cât mai multă lume. Chiar merită toată atenția cititorilor. Eu, la sfârșitul anului, obișnuiesc să-mi fac un top cu cel mult 10 cărți pe care le-am citit în anul respectiv și care mi-au plăcut. Iar cartea lui Titus Radu nu doar că mi-a plăcut și este inclusă în acest top, dar a fost o adevărată surpriză și mi-a întrecut toate așteptările. Chiar vorbeam cu o prietenă înainte de a citi cartea și îi spuneam că „voi încerca un nou autor român”, la care ea, deloc surprinzător, „(...) o carte despre comunism, cel mai probabil”. Dap, o carte și despre comunism (sau mai degrabă urmările acestuia), dar nu doar despre asta: este o carte despre viață, o carte amuzantă, o carte profundă, cu de toate. Armonios dozate, rezultatul final a fost de-a dreptul delicios. Tocmai din acest motiv, aștept cu nerăbdare să descopăr și celelalte cărți ale autorului pe care, sunt sigur, le voi devora. Chiar mi-ar plăcea să văd ecranizată această carte, nu știu de ce. Cred că are tot ce îi trebuie pentru a fi o adevărată reușită - pe planul acesta romanesc, chiar este. Dar nu cred că s-ar lăsa mai prejos nici pe plan cinematografic... Așadar, chiar recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să descopere, să zic așa, o altă față a istoriei recente a României, a celor care vor să aibă parte de o lectură efervescentă, antrenantă, care-ți provoacă mintea și, în același timp, curge de la sine. O carte care să ne mai descrețească frunțile în timpurile acestea bizare pe care le trăim...

Noi rezolvăm crime (Noi rezolvăm crime, #1), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2024

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020.

💰SĂ REZOLVI CRIME E O AFACERE DE FAMILIE. DAR NICI CHIAR UȘOR NU-I💰

Să rezolvi crime e o afacere de familie. Steve Wheeler se bucură de pensie. Îi place să-și respecte tabieturile: concursul de cultură generală de la pub, banca lui preferată, motanul care-l așteaptă acasă. Pentru el, aventurile s-au încheiat. Amy Wheeler, nora lui, e de părere că adrenalina e bună pentru suflet. Când lucrezi ca bodyguard personal, fiecare zi e periculoasă. În clipa de față o protejează pe celebra autoare Rosie D’Antonio. Dar un cadavru, o geantă cu bani și un asasin pornit pe urmele ei o împing pe Amy să trimită un semnal de ajutor singurei persoane în care are încredere – Steve. Așa începe o cursă nebunească în jurul lumii, înțesată de umor și momente emoționante.

„Ți-ai dat seama, desigur, cu ce se ocupă François Loubet, dar nu ai avea ce să faci în privința asta.”

Well, o nouă serie marca Richard Osman. A luat o pauză de la bătrânei, și s-a gândit că ar fi o idee bună să lanseze o serie nou-nouță cu două personaje destul de neașteptate - Amy Wheeler și Steve Wheeler, noră și socru. Ăsta da duo, părerea mea. Sincer, când m-am apucat de carte, m-am gândit că nu are cum să-mi placă mai mult decât cărțile din seria Clubul Crimelor de Joi, pe care efectiv am adorat-o și devorat-o, dar iată că, pe parcurs, am întrevăzut un extraordinar potențial. Mi-a plăcut, a mers rapid, și pentru prima dată în viața mea (!!!) am citit o carte în format electronic. Bun, m-am cam chiorât puțin, am fost nevoit să iau pauze cât de dese, am citit-o cu luminozitatea la minim (evident, m-am chiorât și mai mult), dar n-am putut să renunț la ea. Când a început totul, efectiv nu mi-a mai păsat că eram pe cale să dezvolt sindromul ochilor uscați, voiam neapărat să văd încotro se îndreaptă toate, ce voi mai afla, ce se va mai întâmpla și, în sfârșit, care-i toată treaba, domle. Again, personajele sunt absolut delicioase, și nu puține au fost momentele în care umorul lui Osman - deși nu e neapărat my cup of tea, chiar a reușit să-mi smulgă hohote de râs.

 „Da, doar pentru o zi, toată lumea voise o bucățică din Andrew Fairbanks. Cu toate că, după ce terminaseră rechinii cu el, nu mai rămăseseră prea multe bucățele. Așa merg lucrurile în showbiz.”

Îi avem pe Steve Wheeler, un polițist ieșit la pensie, cu niște atuuri interesante și tabieturi cel puțin la fel de interesante (adoră să-și petreacă timpul în companie halbelor de bere, iubește pisicile), care are o legătură chiar frumoasă & unică cu a sa noră, Amy Wheeler. Dumneaei este bodyguard, gardă privată de corp, are experiență, o recomandă destul de multe reușite (chiar dacă a mai și gafat-o). Evident, pentru a face toate acestea trebuie să fii calm, calculat, poate chiar lipsit de emoții, să reacționezi rapid și să nu scoți prea multe despre tine la iveală. Osman îi aduce împreună (să zicem așa), punându-i în fața unui tip destul de bizar și periculos, François Loubet, care alege să se ascundă în spatele unor e-mail-uri scrise în tonul unui „gentleman britanic”. François Loubet este un tip a cărui identitate n-o descoperim prea repede, și trebuie să recunosc că multe pagini în care „vorbea” el mi s-au părut nespus de confuze. ChatGPT, te rog explică de ce mi s-au părut confuze paginile respective... Hehe! Da, deci „intriga” este, într-un fel, reprezentată de acest François Loubet, un personaj ciudat care... În fine, între timp se va fi dovedit a fi și mai ciudat decât (nu) te așteptai. François Loubet... Ce nume cu referințe îți mai este și ăsta...

„Curierul încuviințează iarăși și pune florile pe masă. Când acesta pleacă, Max ia felicitarea sosită odată cu buchetul și o deschide. Înăuntru scrie:

EȘTI MORT”

Noi rezolvăm crime e prima care dintr-o nouă serie a lui Osman - de data asta, domnul autor schimbă puțin „culoarea locală”, schimbă chiar și atmosfera, prin faptul că alege să mute acțiunea dintr-un sătuc britanic pitoresc într-un context (relativ) internațional. Din punctul ăsta, cred că și-a dorit efectiv să aibă mai multe posibilități de a alege (nu știu, zic și eu). Romanul spune povestea lui Amy, care este angajată să o protejeze pe faimoasa & a doua cea mai renumită scriitoare de thrillere (pe locul întâi aflându-se, dăăăh, evident că Lee Child), Rosie D’Antonio. Partea nasoală e că Rosie D’Antonio a devenit ținta unui asasin după ce a supărat (ce coincidență!) un oligarh rus cu ultimul ei roman (man, să faci atâta caz doar pentru o carte, pe bune?), așa că.... Nu-i va fi prea ușor. Colac peste pupăză, Amy descoperă că și ea este vânată, ceea ce va declanșa o serie de evenimente care o poartă într-o aventură de-a dreptul ieșită din comun, alături de Rosie și Steve. Intriga se centrează pe François Loubet și uciderea unor influenceri de pe rețelele sociale, precum și pe investigarea unui enigmatic spălător de bani.

„Deocamdată n-o să se poată apropia de ei, dar e în regulă; așa are timp să termine totul, să facă totul perfect.”

Ritm alert, urmăriri periculoase, momente tensionate. Vor fi înțelepciunea lui Steve și abilitățile (de-a dreptul impresionante) ale lui Amy suficiente pentru a depăși armata de asasini care se află pe urmele lor? Vor identifica ei cine este, de fapt, acest François Loubet? Umorul britanic e la sine acasă, și, deși cartea în esență este chiar captivantă și dinamică, avem și momentele alea de introspecție și profunzime care, cel puțin pentru mine, se potrivesc superb într-o astfel de carte. Amy este o protagonistă chiar memorabilă, credibilă, plină de surprize, iar dinamica Amy-Rosie-Steve a fost chiar pe placul meu. Chiar dacă vorbim despre o nouă serie, Noi rezolvăm crime reușește să păstreze elemente tipice ale stilului lui Osman, cum ar fi umorul prietenos, referințele culturale britanice, care fac povestea și mai atrăgătoare pentru cititor (de asemenea, poate și mai accesibilă). Tonul general este unul prietenos, nu știu, așa, călduros. Un mister captivant, un început promițător al unei serii care poate fi cel puțin la fel de bună precum Clubul Crimelor de Joi. Cartea este ideală pentru cei care caută un thriller rapid și alert, care apreciază misterele „sofisticate” atinse de o notă sublimă de căldură și de umanitate. Dap, o recomand fără niciun dubiu și mă bucur tare mult că am avut ocazia să o citesc chiar înainte de a fi apărut! În momentul de față, când scriu această recenzie, cartea se află la precomandă și poate fi achiziționat cu o reducere de 20%!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Noi rezolvăm crime, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog:

 | Ultimul diavol care trebuie să moară | Clubul Crimelor de Joi |